Concluziile avocatului general P. Pikamäe prezentate la 30 martie 2023.#MO împotriva SM în calitate de lichidator al G GmbH.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesarbeitsgericht.#Trimitere preliminară – Politica socială – Concedieri colective – Directiva 98/59/CE – Informare și consultare – Articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf – Obligație care revine angajatorului care are în vedere să efectueze o concediere colectivă de a transmite autorității publice competente un exemplar al informațiilor comunicate reprezentanților lucrătorilor – Obiectiv – Consecințele nerespectării acestei obligații.#Cauza C-134/22.

În prezenta cauză, Curtea este sesizată de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59/CE ( 2 ). Mai precis, întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere oferă Curții ocazia de a preciza domeniul de aplicare al obligației stabilite în sarcina angajatorului, care are în vedere să efectueze concedieri colective, de informare a autorității publice competente în cadrul procedurii de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor.

Articolele 2-4 și 6 din Directiva 98/59 sunt relevante pentru prezenta cauză.

Articolul 134 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”) prevede: „Un act juridic care încalcă o interdicție stabilită de lege este nul atunci când legea nu prevede altfel.”

Potrivit articolului 17 din Kündigungsschutzgesetz (Legea privind protecția împotriva concedierii abuzive), astfel cum a fost modificat ultima dată prin Legea din 17 iulie 2017 (BGBl. 2017 I, p. 2509): „(1) Angajatorul are obligația de a notifica agenția pentru ocuparea forței de muncă înainte de a concedia: […] 2. 10 % din numărul lucrătorilor încadrați în mod normal în unitate sau mai mult de 25 de lucrători în unitățile care încadrează în mod normal mai mult de 60 și mai puțin de 500 de lucrători, […] într‑o perioadă de 30 de zile calendaristice. Alte forme de încetare a contractului de muncă din inițiativa angajatorului sunt asimilate concedierilor. (2) Atunci când un angajator are în vedere concedieri supuse notificării potrivit alineatului (1), el are obligația de a furniza în timp util comitetului de întreprindere orice informații utile și în special să îl informeze în scris cu privire la: 1. motivele concedierilor preconizate; 2. numărul și categoriile profesionale din care fac parte lucrătorii care vor fi concediați; 3. numărul și categoriile profesionale din care fac parte lucrătorii care sunt în mod normal încadrați în muncă; 4. perioada în care vor avea loc concedierile preconizate; 5. criteriile avute în vedere pentru alegerea lucrătorilor care vor fi concediați și 6. criteriile avute în vedere pentru calculul unor eventuale indemnizații. […] (3) Angajatorul are obligația de a transmite simultan agenției pentru ocuparea forței de muncă un exemplar al notificării comitetului de întreprindere; acesta trebuie să conțină cel puțin informațiile menționate la alineatul (2) prima teză punctele 1-5. Notificarea prevăzută la alineatul (1) se face în scris, fiind însoțită de avizul comitetului de întreprindere cu privire la concedieri. În cazul neprezentării unui aviz al comitetului de întreprindere, notificarea este valabilă dacă angajatorul prezintă elemente care permit să se prezume că a informat comitetul de întreprindere cu cel puțin două săptămâni înainte de depunerea notificării prevăzute la alineatul (2) prima teză și prezintă stadiul consultărilor. Notificarea trebuie să conțină informații privind numele angajatorului, sediul și tipul de întreprindere, precum și motivele concedierilor preconizate, numărul și categoriile profesionale din care fac parte lucrătorii care vor fi concediați și numărul și categoriile profesionale din care fac parte lucrătorii care sunt în mod normal încadrați în muncă, perioada în care vor avea loc concedierile preconizate și criteriile avute în vedere pentru alegerea lucrătorilor care vor fi concediați. În notificare se furnizează de asemenea, de comun acord cu comitetul de întreprindere, pentru plasarea forței de muncă, informații privind sexul, vârsta, ocupația și cetățenia lucrătorilor care urmează a fi concediați. Angajatorul are obligația de a transmite comitetului de întreprindere un exemplar al notificării. Comitetul de întreprindere poate prezenta avize suplimentare Agenției pentru ocuparea forței de muncă. Acesta are obligația de a transmite angajatorului un exemplar al avizului. […]”

MO era angajat al G Gmbh din anul 1981. Prin decizia din 1 octombrie 2019, instanța competentă în materie de insolvență a deschis procedura de insolvență cu privire la această societate. SM a fost desemnat în calitate de administrator judiciar și a exercitat, în această calitate, funcția de angajator.

La 17 ianuarie 2020, încetarea activității societății G a fost decisă pentru data de 30 aprilie 2020 cel târziu, concedierea a mai mult de 10 % din cei 195 de lucrători angajați fiind programată pentru perioada cuprinsă între 28 și 31 ianuarie 2020.

La 17 ianuarie 2020, a fost inițiată procedura de consultare a comitetului de întreprindere, care reprezenta lucrătorii. În acest cadru, comitetului respectiv i s‑au comunicat în scris informațiile prevăzute la articolul 2 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 98/59, ale cărui dispoziții au fost transpuse la articolul 17 alineatul (2) din Legea privind protecția împotriva concedierii abuzive.

În schimb, contrar obligației prevăzute la articolul 17 alineatul (3) din această lege, rezultat din transpunerea articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din această directivă, niciun exemplar al notificării scrise către comitetul de întreprindere nu a fost adresat autorității publice competente, și anume Agentur für Arbeit Osnabrück (Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă din Osnabrück, Germania).

Prin avizul din 22 ianuarie 2020, comitetul de întreprindere a declarat că nu vedea nicio posibilitate de a evita concedierile preconizate.

La 23 ianuarie 2020, concedierea colectivă preconizată a fost notificată Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă din Osnabrück. Prin scrisoarea din 28 ianuarie 2020, contractul de muncă al lui MO a fost reziliat cu efect de la 30 aprilie 2020.

MO a formulat o acțiune la instanța pentru litigii de muncă, căreia i‑a solicitat să constate că raportul de muncă nu a încetat prin concedierea sa. Acesta a arătat în special că transmiterea către agenția pentru ocuparea forței de muncă a notificării scrise adresate comitetului de întreprindere privind informațiile constituia o condiție prealabilă a validității concedierii.

Întrucât această acțiune a fost respinsă atât în primă instanță, cât și în apel, MO a formulat recurs la Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă).

În aceste condiții, instanța respectivă a hotărât, la 27 ianuarie 2022, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Care este obiectivul urmărit de articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din [Directiva 98/59], potrivit căruia angajatorul înaintează autorității publice competente cel puțin un exemplar al elementelor notificării scrise prevăzute la primul paragraf litera (b) punctele (i)-(v) [al acestui alineat (3)]?”

Părțile din litigiul principal și Comisia Europeană au depus observații.

Prin intermediul unicei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește în esență să afle finalitatea articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59, în măsura în care această dispoziție impune angajatorului obligația de a înainta autorității publice competente cel puțin un exemplar al elementelor notificării scrise adresate reprezentanților lucrătorilor prevăzute la primul paragraf litera (b) punctele (i)-(v) al acestui alineat (3) ( 3 ).

În această privință, instanța de trimitere arată că, în lipsa unei reglementări specifice stabilite prin Directiva 98/59, alegerea unei sancțiuni aplicabile în cazul neîndeplinirii acestei obligații revine statelor membre. Cu toate acestea, instanța respectivă arată că nu este în măsură să stabilească dacă, în dreptul german, încălcarea obligației amintite trebuie sancționată prin nulitatea concedierii. Instanța menționată observă printre altele că o asemenea nulitate ar fi aplicabilă în cazul în care s‑ar considera că dispozițiile articolului 17 alineatul (3) din Legea privind protecția împotriva concedierii abuzive, care transpune în ordinea juridică națională articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59, se analizează ca fiind o lege de interdicție în sensul articolului 134 din BGB.

Instanța de trimitere adaugă că, pentru a verifica dacă o asemenea calificare poate fi reținută, trebuie să se stabilească natura obiectivului urmărit de dispozițiile articolului 17 alineatul (3) din Legea privind protecția împotriva concedierii abuzive și, prin urmare, a celui urmărit de dispozițiile articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59. Mai precis, instanța respectivă ridică problema dacă, în raport cu finalitatea sa, acest din urmă articol este de natură să confere o protecție individuală salariaților care fac obiectul unor concedieri colective.

Din aceste elemente rezultă că, prin căutarea finalității articolului menționat, instanța de trimitere urmărește să afle interpretarea acestuia pentru a stabili consecințele juridice pe care dreptul național trebuie să le atribuie neîndeplinirii obligației prevăzute de articolul respectiv.

Având în vedere această întrebare, considerăm că, pentru a permite instanței de trimitere să se pronunțe în deplină cunoștință de cauză, este necesar nu numai să se analizeze finalitatea articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59, ci și să se precizeze cadrul stabilit de dreptul Uniunii pentru a asigura respectarea obligației prevăzute la acest articol și, prin urmare, marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale pentru a determina sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării acestei obligații.

De la bun început, trebuie să se constate că simpla analiză literală a articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59, în sensul că această dispoziție se limitează să prevadă obligația de a înainta autorității publice anumite elemente ale notificării scrise adresate reprezentanților lucrătorilor, nu permite în sine înțelegerea obiectului și a finalității acesteia. În aceste condiții, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a determina sensul și domeniul de aplicare al unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte ( 4 ).

De asemenea, în conformitate cu această metodă de interpretare, considerăm că este necesar să se descrie obiectivele urmărite în esență de Directiva 98/59 și să se analizeze obligațiile impuse angajatorului pentru atingerea acestor obiective, din care face parte cea prevăzută la articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din această directivă.

Cu privire la acest aspect, din cuprinsul considerentului (2) al Directivei 98/59 reiese că aceasta urmărește acordarea unei protecții sporite lucrătorilor în cazul concedierilor colective ( 5 ). Mai precis, potrivit considerentelor (3) și (7) ale acestei directive, diferențele care există încă între dispozițiile în vigoare din statele membre cu privire la măsurile destinate să atenueze consecințele concedierilor colective trebuie să facă obiectul unei apropieri a legislațiilor ( 6 ).

Pe de altă parte, după cum demonstrează considerentul (4) al directivei menționate, denaturările dintre nivelurile de protecție obținute în materie de concediere colectivă de legislațiile naționale pot avea un efect direct asupra funcționării pieței interne. Astfel, normele de protecție stabilite de Directiva 98/59 au de asemenea ca obiectiv să apropie sarcinile pe care le generează aceste norme pentru întreprinderile din Uniune ( 7 ). În acest sens, directiva menționată contribuie la garantarea concurenței loiale prin reducerea riscului ca un angajator să aleagă să beneficieze de existența unor legislații mai puțin protectoare în materie de încadrare în muncă în anumite state membre.

În aceste condiții, trebuie să se sublinieze că Directiva 98/59 nu stabilește decât o armonizare parțială a normelor de protecție a lucrătorilor în cazul concedierilor colective și privește doar procedura care trebuie urmată în cazul unor asemenea concedieri. Rezultă de aici printre altele că această directivă nu urmărește să instituie un mecanism de compensare financiară generală în cazul pierderii locului de muncă ( 8 ). În mod corelativ, articolul 5 din directiva menționată acordă statelor membre dreptul de a aplica sau de a adopta acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor ori de a promova sau a permite aplicarea unor convenții colective mai favorabile lucrătorilor ( 9 ).

Obiectivul principal al Directivei 98/59 constă, mai precis, în a asigura că o consultare a reprezentanților lucrătorilor și informarea autorității publice competente precedă concedierile colective ( 10 ). Astfel, această directivă prevede, în sarcina angajatorului, două serii suplimentare de obligații procedurale. Pe de o parte, în temeiul articolului 2 din această directivă, angajatorul inițiază informări și consultări cu reprezentanții lucrătorilor. Pe de altă parte, în temeiul articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf și al articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată, angajatorii trebuie să notifice în scris autoritatea publică competentă cu privire la orice concediere colectivă preconizată și să îi transmită elementele și informațiile menționate în aceste dispoziții.

În ceea ce privește această primă obligație, din articolul 2 alineatul (2) din Directiva 98/59 rezultă că consultarea urmărește în principal să evite concedierile colective sau, în caz contrar, să reducă numărul acestora ( 11 ). Numai în ipoteza în care aceste concedieri ar fi inevitabile, acele consultări ar trebui să se orienteze către recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând între altele sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediați.

În acest cadru, articolul 2 din Directiva 98/59 impune o obligație de negociere ( 12 ). Astfel, din termenii dispoziției menționate reiese că consultările trebuie efectuate pentru a ajunge la un acord, reprezentanții lucrătorilor trebuind să fie în măsură să formuleze propuneri constructive pe baza informațiilor pe care angajatorul trebuie să le pună la dispoziția lor. În acest scop, directiva menționată precizează atât momentul la care trebuie consultați reprezentanții lucrătorilor, cât și conținutul informațiilor care trebuie să le fie comunicate.

În primul rând, procedura de consultare trebuie, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată, să fie inițiată de îndată ce angajatorul are în vedere concedieri colective. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, obligația de consultare a reprezentanților lucrătorilor se naște înaintea unei decizii de a rezilia contractele de muncă ( 13 ), această naștere fiind legată de existența unei intenții, din partea angajatorului, de a efectua concedieri colective ( 14 ). Rezilierea acestor contracte nu poate fi efectuată de angajator decât după încheierea procedurii menționate, și anume după ce acesta a respectat obligațiile enunțate la articolul 2 din aceeași directivă ( 15 ).

În al doilea rând, potrivit articolului 2 alineatul (3) din Directiva 98/59, angajatorul trebuie să furnizeze în timp util reprezentanților salariaților toate informațiile utile și, în orice caz, să le comunice în scris motivele concedierilor preconizate, numărul și categoriile de lucrători care vor fi concediați, numărul și categoriile de lucrători încadrați în mod normal, perioada în cursul căreia vor avea loc concedierile preconizate și criteriile propuse pentru selectarea lucrătorilor care urmează a fi concediați.

Cu alte cuvinte, caracterul complet al informațiilor respective și momentul în care acestea trebuie comunicate reprezentanților lucrătorilor trebuie să le permită acestora să dispună de informații pertinente care să le dea posibilitatea să fie suficient de informați pentru a participa în mod util la dialogul cu angajatorul și, dacă este posibil, pentru a ajunge la un acord cu acesta.

În ceea ce privește obligația de informare a autorității publice competente prevăzută de Directiva 98/59, trebuie să se arate că aceasta nu se limitează să prevadă, la articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf, că angajatorul este obligat să transmită autorității competente anumite elemente ale notificării scrise adresate reprezentanților lucrătorilor. Astfel, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, angajatorii notifică în scris autoritatea publică competentă cu privire la orice concediere colectivă preconizată. După cum subliniază Comisia în observațiile sale scrise ( 16 ), aceste două obligații acoperă două etape procedurale cu calendare diferite ( 17 ). În timp ce obligația prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Directiva 98/59 trebuie îndeplinită atunci când angajatorul are în vedere doar concedieri colective și procedează la informarea și consultarea reprezentanților lucrătorilor în acest scop, obligația prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată se poate aplica atunci când angajatorul și‑a elaborat planul de concediere colectivă și se înscrie în procedura de concediere propriu‑zisă ( 18 ).

Din articolul 3 alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 98/59 reiese că notificarea concedierii preconizate cuprinde toate informațiile utile cu privire la concedierile colective preconizate și la consultările cu reprezentanții lucrătorilor prevăzute la articolul 2 din această directivă, în special motivele concedierilor, numărul lucrătorilor care urmează a fi concediați, numărul lucrătorilor încadrați în mod normal și perioada în care vor avea loc aceste concedieri.

Legiuitorul Uniunii a intenționat să asigure eficacitatea obligației de notificare respective, prevăzând, la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 98/59, că concedierile colective preconizate, notificate autorității publice competente, produc efecte în cel puțin 30 de zile de la această notificare ( 19 ). În orice caz, rezilierea contractelor de muncă nu poate avea loc, potrivit jurisprudenței Curții, înainte de notificarea concedierii colective preconizate acestei autorități publice ( 20 ).

Articolul 4 alineatul (3) din Directiva 98/59 precizează obiectul obligației de notificare a concedierii preconizate, autoritatea publică competentă trebuind în esență să utilizeze acest termen minim de 30 de zile pentru a căuta soluții la problemele ridicate de concedieri. În această privință, considerăm că natura căutărilor pe care trebuie să le facă autoritatea respectivă poate fi definită în raport cu domeniul de aplicare acoperit de directiva menționată, care are în vedere, potrivit jurisprudenței Curții, efectele socioeconomice pe care concedierile colective ar putea să le determine într‑o anumită conjunctură locală și într‑un mediu social determinat ( 21 ). Rezultă de aici că obligația de notificare a concedierii colective preconizate autorității publice trebuie să permită acesteia să exploreze, pe baza tuturor informațiilor care îi sunt transmise de angajator, posibilitățile de a limita, prin măsuri adaptate datelor de pe piața ocupării forței de muncă și aferente activității economice în care se înscriu concedierile colective, consecințele negative ale concedierilor respective.

În opinia noastră, considerațiile care precedă permit clarificarea finalității dispozițiilor articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59.

Considerăm, astfel, că obligația de a înainta autorității publice competente anumite elemente ale notificării adresate reprezentanților salariaților, astfel cum este prevăzută de acest articol, urmărește un obiectiv similar obligației de notificare a concedierii preconizate impuse de articolul 3 din directiva menționată. În acest sens, trebuie amintit că informațiile comunicate de angajator privesc în esență motivele concedierilor preconizate, amploarea acestora și perioada în care se au în vedere concedieri. Or, considerăm că asemenea informații cu privire la caracteristicile concedierilor colective sunt de natură să permită autorității publice să evalueze consecințele acestor concedieri și să conceapă măsuri adecvate. Desigur, este adevărat că elementele respective sunt comunicate autorității publice într‑un moment în care, concedierile colective fiind doar avute în vedere, angajatorul inițiază negocieri cu reprezentanții lucrătorilor. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, încă din această etapă, concedierile pot avea deja un grad ridicat de probabilitate, pot fi chiar inevitabile, astfel încât, într‑o asemenea ipoteză, informarea precoce a autorității publice este de natură să îi permită acesteia să își pregătească intervenția înainte de notificarea concedierii preconizate.

După cum subliniază Comisia, o asemenea interpretare este, de altfel, confirmată de analiza lucrărilor pregătitoare ale Directivei 75/129/CEE ( 22 ), al cărei articol 2 alineatul (3) prevedea în esență o obligație asemănătoare de a înainta autorității publice competente notificarea scrisă adresată reprezentanților lucrătorilor. Or, această obligație fusese introdusă la propunerea Regatului Țărilor de Jos pentru motivul că ar permite autorităților competente să ia imediat cunoștință de o situație susceptibilă să aibă o incidență crucială asupra pieței muncii și să se pregătească pentru măsurile eventual necesare ( 23 ).

În aceste condiții, considerăm că finalitatea articolului 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59 trebuie clarificată printr‑un aspect complementar al obligației prevăzute la acest articol. Desigur, această directivă prevede obligații distincte în sarcina angajatorilor față de reprezentanții lucrătorilor și de autoritatea publică competentă. Totuși, aceste obligații, care contribuie ambele la protecția salariaților în cazul unor concedieri colective, nu sunt separate în mod complet. Dimpotrivă, există legături între aceste două obligații ( 24 ) din care rezultă că rolul autorității publice competente depinde de desfășurarea și de rezultatul procedurii de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor.

Această legătură este stabilită în special de analiza dispozițiilor directivei menționate care prevede, la articolul 3 alineatul (1), că notificarea către autoritatea publică competentă cuprinde toate informațiile utile cu privire la consultările cu reprezentanții lucrătorilor și, la alineatul (2) al aceluiași articol, că angajatorii trebuie să transmită reprezentanților lucrătorilor o copie a notificării concedierii preconizate, aceștia putând de asemenea transmite eventualele observații autorității publice competente.

Rezultă astfel din aceste dispoziții că intervenția autorității publice se bazează în special pe conținutul și pe rezultatul procedurii de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor, precum și pe observațiile pe care aceștia le pot formula în urma negocierilor pe care angajatorul trebuie să le inițieze.

Pe de altă parte, din examinarea dispozițiilor articolului 2 alineatul (3) din Directiva 98/59 se deduce că acest raport este de asemenea stabilit, anterior notificării concedierilor colective preconizate, în cadrul procesului de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor. În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește obligația de a înainta autorității publice competente anumite elemente ale notificării scrise adresate reprezentanților lucrătorilor, aceasta se înscrie în procedura de informare și de consultare a reprezentanților respectivi. După cum am arătat deja, această procedură implică faptul că reprezentanții menționați dispun în timp util de datele pertinente care le permit să participe în mod eficient la dialogul cu angajatorul.

Din această perspectivă, îndeplinirea de către angajator a obligației sale de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor nu se limitează la deschiderea procedurii, ci se eșalonează în timp. În acest sens, din jurisprudența Curții reiese că nașterea obligației angajatorului de a iniția consultări privind concedierile colective preconizate nu depinde de faptul ca acesta să fie deja în măsură să furnizeze reprezentanților lucrătorilor toate informațiile impuse la articolul 2 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 98/59, astfel încât aceste informații pot fi comunicate în cursul consultărilor, și nu în mod necesar la deschiderea procedurii. Astfel, logica articolului 2 alineatul (3) din această directivă este aceea ca angajatorul să furnizeze reprezentanților lucrătorilor informații pertinente de‑a lungul consultărilor. Dat fiind că informațiile pot să devină disponibile numai la diferite momente ale procesului de consultare, angajatorul are posibilitatea și obligația de a le completa în cursul acestui proces, orice informație nouă pertinentă trebuind furnizată până în ultimul moment al acestui proces ( 25 ).

Întrucât autoritatea administrativă competentă este destinatara elementelor notificării scrise adresate reprezentanților lucrătorilor, rezultă că aceasta este informată, în perioada de informare și de consultare, cu privire la conținutul și la calitatea informațiilor pe baza cărora acești reprezentanți negociază cu angajatorul. Se deduce de aici că, prin acest mijloc, autoritatea respectivă are cunoștință de desfășurarea și evoluția procedurii de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor.

Or, buna desfășurare a negocierilor, în măsura în care constituie un element determinant al posibilității angajatorului și a reprezentanților lucrătorilor de a ajunge la un acord, are o incidență decisivă asupra situației concedierilor colective preconizate și, prin urmare, asupra amplorii și a naturii soluțiilor pe care autoritatea publică va trebui să înceapă să le exploreze pentru a remedia consecințele negative ale acestora.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem că articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59, al cărui obiect este de a informa autoritatea publică competentă cu privire la caracteristicile concedierilor colective avute în vedere de angajator, precum și la desfășurarea procedurii de informare și de consultare a reprezentanților personalului, are drept scop să permită acestei autorități să evalueze, înainte de notificarea concedierii colective preconizate, eventualele consecințe ale acestor concedieri și, dacă este cazul, să se pregătească pentru măsurile necesare pentru a le remedia.

În aceste condiții, pentru a lămuri instanța de trimitere, rămâne să se precizeze cadrul stabilit de dreptul Uniunii pentru a asigura respectarea obligației prevăzute la articolul menționat și, prin urmare, marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale pentru a stabili sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării acestei obligații.

În prezenta cauză, instanța de trimitere ridică problema dacă, având în vedere finalitatea sa, articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59 conferă lucrătorilor o protecție individuală, astfel încât, în conformitate cu dreptul german, încălcarea dispozițiilor menționate ar trebui sancționată prin nulitatea concedierii.

În acest sens, este cert că, în măsura în care articolul amintit impune o obligație în sarcina angajatorului, revine, în temeiul articolului 6 din această directivă, statelor membre sarcina de a asigura punerea la dispoziția reprezentanților lucrătorilor și a lucrătorilor a unor proceduri administrative și judiciare care să permită respectarea obligației respective.

Cu privire la acest aspect, reiese mai întâi din jurisprudența constantă a Curții că articolul 6 din Directiva 98/59 nu impune statelor membre o anumită măsură în cazul încălcării obligațiilor stabilite de directiva menționată, ci le lasă libertatea de a alege între diferitele soluții de natură să realizeze obiectivul urmărit de această directivă, în funcție de diferitele situații care pot apărea. Trebuie însă ca aceste măsuri să asigure o protecție jurisdicțională efectivă și eficace în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și să aibă un real efect disuasiv ( 26 ).

În continuare, trebuie subliniat că articolul 6 din această directivă nu impune nicidecum statelor membre să sancționeze încălcarea oricăreia dintre obligațiile prevăzute de directiva menționată prin nulitatea concedierii. Astfel, din lucrările pregătitoare ale Directivei 92/56 reiese că Comisia propusese statelor membre să prevadă în mod explicit că măsurile destinate să asigure respectarea obligațiilor impuse angajatorilor includ printre altele proceduri de anulare a concedierilor colective ( 27 ). Or, această propunere a fost respinsă de legiuitorul Uniunii, care a reținut la articolul 5a din Directiva 92/56 dispoziții al căror text, identic cu cel al articolului 6 din Directiva 98/59, nu conține nicio referire la anularea concedierilor colective. Astfel, deși acest din urmă articol nu face nicio referire la procedurile de anulare a concedierilor colective, statele membre dispun totuși, în temeiul articolului 5 din Directiva 98/59, de dreptul de a prevedea acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor.

În ceea ce privește natura protecției conferite lucrătorilor la articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din această directivă, din considerațiile care precedă reiese că obligația prevăzută la articolul menționat are ca finalitate să permită autorității administrative să evalueze, anterior notificării concedierilor colective preconizate, eventualele consecințe ale acestor concedieri și, dacă este cazul, să se pregătească pentru măsurile necesare pentru remedierea lor. Într‑un stadiu în care concedierile sunt avute în vedere numai de angajator, acțiunea autorității publice competente nu are vocația de a trata situația individuală a fiecăruia dintre lucrători, ci urmărește să cuprindă în mod global concedierile colective și să evalueze modalitățile de remediere a consecințelor negative ale acestora. În opinia noastră, se deduce de aici că articolul menționat conferă lucrătorilor o protecție colectivă, iar nu individuală.

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, dreptul la informare și la consultare, care este conceput în favoarea lucrătorilor considerați ca o colectivitate și are, așadar, o natură colectivă, se exercită prin intermediul reprezentanților lucrătorilor ( 28 ). Or, în măsura în care obligația de a înainta autorității publice anumite elemente ale notificării scrise adresate reprezentanților lucrătorilor se înscrie în procedura de informare și de consultare a acestor reprezentanți, este logic să se considere că obligația respectivă creează un drept care are caracteristici similare.

Astfel, caracterul colectiv al protecției conferite la articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59 ne pare să implice că statele membre prevăd cu prioritate în dreptul lor intern posibilitatea ca reprezentanții lucrătorilor să exercite acțiuni care să permită să se asigure controlul respectării de către angajator a obligației prevăzute de articolul respectiv. Totuși, nu este mai puțin adevărat că acest caracter colectiv nu privează în niciun fel statele membre de posibilitatea, în raport cu libertatea lor de apreciere, de a completa acest sistem și de a garanta lucrătorilor acțiuni individuale care urmăresc același scop și/sau de a invoca consecințele încălcării articolului menționat asupra încetării contractului de muncă.

În aceste condiții, dincolo de aceste indicații, stabilirea exactă a măsurilor de natură să asigure respectarea obligației prevăzute la articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59 ține, astfel cum am arătat deja, de libertatea statelor membre și depinde în mare măsură de particularitățile proprii fiecăreia dintre legislațiile naționale ale muncii. Rezultă de aici că nu este nici posibil, nici cel puțin de dorit, în opinia noastră, să se detalieze procedurile specifice pe care statele membre ar trebui să le introducă în dreptul lor național. Este suficient numai ca aceste măsuri să asigure o protecție jurisdicțională efectivă și să producă un real efect disuasiv.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) după cum urmează: Articolul 2 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective trebuie interpretat în sensul că obligația de a înainta autorității publice competente cel puțin un exemplar al elementelor notificării scrise prevăzute la articolul 2 alineatul (3) primul paragraf litera (b) punctele (i)-(v) din această directivă are ca scop să permită autorității respective să evalueze eventualele consecințe ale concedierilor colective asupra situației lucrătorilor în cauză și, dacă este cazul, să se pregătească pentru măsurile necesare pentru a le remedia. Statele membre trebuie, în dreptul lor intern, să prevadă măsuri care să permită reprezentanților lucrătorilor să asigure controlul respectării acestei obligații. Măsurile respective trebuie să asigure o protecție jurisdicțională efectivă și eficace în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și să aibă un real efect disuasiv.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL PRIIT PIKAMÄE

prezentate la 30 martie 2023 ( 1 )