Concluziile avocatului general A. M. Collins prezentate la 2 martie 2023.#CAJASUR Banco SA împotriva lui JO și a lui IM.#Cerere de decizie preliminară formulată de Audiencia Provincial de Malaga.#Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 6 alineatul (1) – Condiții generale ale unui contract de împrumut ipotecar declarate nule de instanțele naționale – Cale de atac jurisdicțională – Achiesare înainte de orice întâmpinare – Reglementare națională care presupune să se impună unui consumator îndeplinirea unor demersuri precontencioase pe lângă profesionistul vizat pentru a nu fi obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii jurisdicționale – Principiul bunei administrări a justiției – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă.#Cauza C-35/22.

Potrivit articolului 395 din Ley 1/2000 de Enjuiciamiento Civil (Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”) ( 2 ) din 7 ianuarie 2000, intitulat „Ordonanță privind cheltuielile de judecată în cazul admiterii unei cereri”: „1. În cazul în care achiesează la cerere înainte de a formula întâmpinare, pârâtul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția situației în care instanța, în urma unei motivări corespunzătoare, constată reaua‑credință a pârâtului. Se consideră că, în orice caz, există rea‑credință atunci când, înainte de introducerea unei acțiuni în justiție, pârâtului i s‑a notificat o punere în întârziere în vederea plății motivată și însoțită de documente justificative sau atunci când s‑a inițiat o procedură de mediere ori pârâtului i s‑a adresat o cerere de conciliere. 2. În cazul în care achiesarea intervine după formularea întâmpinării, se aplică alineatul 1 al articolului anterior.”

Un consumator care, pentru a determina instanța să anuleze clauzele referitoare la cheltuielile aferente garanției ipotecare cuprinse într‑un contract de împrumut, intenționează să invoce normele naționale de transpunere a Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 3 ) trebuie să solicite instituției de credit pârâte rambursarea cheltuielilor înainte de deschiderea unei asemenea proceduri, astfel încât să fie în măsură să demonstreze reaua‑credință a pârâtei în sensul articolului 395 din Codul de procedură civilă menționat anterior?

La o dată neprecizată, JO și IM, două persoane fizice, au încheiat un contract de împrumut ipotecar cu Cajasur Banco SA (denumită în continuare „Cajasur”).

În 2018, JO și IM au sesizat Juzgado de Primera Instancia no 18 bis de Málaga (Tribunalul de Primă Instanță 18a din Málaga, Spania) cu o acțiune în declararea nulității, ca urmare a caracterului său abuziv, a clauzei privind suportarea cheltuielilor aferente garanției ipotecare cuprinsă în contractul de împrumut. JO și IM au solicitat totodată rambursarea sumelor pe care le plătiseră în temeiul acestei clauze. JO și IM nu solicitaseră Cajasur rambursarea acestor sume înainte de introducerea acțiunii lor.

În urma notificării procedurii judiciare, Cajasur a recunoscut caracterul abuziv al clauzei privind cheltuielile aferente garanției ipotecare. Aceasta s‑a oferit să ramburseze o sumă inferioară celei solicitate, calculată pe baza jurisprudenței recente a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania).

La 2 martie 2020, Juzgado de Primera Instancia no 18 bis de Málaga [Tribunalul de Primă Instanță 18a din Málaga] a anulat, ca urmare a caracterului său abuziv, clauza privind suportarea cheltuielilor aferente garanției ipotecare. Aceasta a obligat Cajasur să ramburseze suma pe care JO și IM o plătiseră în mod nejustificat, și anume suma de 488,69 euro. De asemenea, a obligat Cajasur să suporte cheltuielile de judecată.

Cajasur a formulat apel la Audiencia Provincial de Málaga (Curtea Provincială din Malaga, Spania), instanța de trimitere, împotriva părții din dispozitivul hotărârii prin care a obligat‑o să suporte cheltuielile de judecată, pentru motivul că a fost pronunțată cu încălcarea articolului 395 din Codul de procedură civilă.

Potrivit deciziei de trimitere, jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a stabilit următoarele principii pentru a determina existența relei‑credințe în sensul articolului 395 alineatul 1 din Codul de procedură civilă ( 4 ). În primul rând, în cazul în care reclamantul formulează o cerere în faza precontencioasă, iar pârâtul nu răspunde, pârâtul va suporta cheltuielile de judecată chiar dacă achiesează la cerere înainte de a formula întâmpinarea. În al doilea rând, în cazul în care reclamantul nu prezintă o cerere în faza precontencioasă sau în cazul în care face acest lucru, dar nu acordă pârâtului suficient timp pentru a răspunde, acesta din urmă nu va suporta cheltuielile de judecată nici chiar în cazul în care a achiesat la cerere înainte de a formula întâmpinarea.

Instanța de trimitere consideră că această jurisprudență poate fi contrară dreptului la protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, în măsura în care condiționează dreptul de a obține o despăgubire integrală de prezentarea unei cereri înainte de începerea procedurii.

Instanța de trimitere arată că, deși în jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a fost declarată nulitatea clauzei în litigiu ca urmare a caracterului său abuziv ( 5 ), băncile nu rambursează în mod normal consumatorilor sumele plătite în temeiul unei astfel de clauze, ci așteaptă inițierea unei proceduri judiciare. În cazul în care consumatorii nu formulează o cerere în faza precontencioasă, băncile încearcă să evite suportarea cheltuielilor de judecată prin achiesarea la cerere înainte de formularea întâmpinării.

Fără a aduce atingere celor menționate de mai sus, instanța de trimitere adaugă că în anumite alte împrejurări se poate considera că pârâta a acționat cu rea‑credință. Printre acestea se numără situația în care pârâta are cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze și nu ia măsuri pentru a elimina consecințele acesteia pentru consumatori, așteptând în schimb ca aceștia să inițieze o procedură judiciară știind că, în lipsa unei cereri formulate în faza precontencioasă, nu va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată în cazul în care achiesează la cerere înainte de a depune întâmpinarea.

Având în vedere aceste considerații, Audiencia Provincial de Málaga (Curtea Provincială din Málaga) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Este contrar dreptului la o cale de atac efectivă și articolului 47 din [cartă] să se impună consumatorului să formuleze o cerere extrajudiciară înainte de a recurge la o procedură judiciară, pentru ca declararea nulității unei anumite clauze contractuale generale ca urmare a caracterului său abuziv să producă toate efectele compensatorii (inclusiv cheltuielile aferente procedurii judiciare) ale nulității respective, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din [Directiva 93/13]? 2) Este conformă cu dreptul la o despăgubire integrală și cu caracterul efectiv al dreptului Uniunii Europene și al articolului 6 alineatul (1) din [Directiva 93/13] stabilirea unui criteriu privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată (inclusiv a cheltuielilor aferente procedurii) în funcție de existența unei cereri extrajudiciare prealabile formulate de consumator împotriva instituției financiare în vederea eliminării clauzei respective?”

Guvernul spaniol și Comisia Europeană au depus observații scrise. În cadrul ședinței din 11 ianuarie 2023 au fost ascultate pledoariile Cajasur, ale guvernul spaniol și ale Comisiei, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte.

Guvernul spaniol, susținut în ședință de Cajasur, invocă patru argumente prin care susține că instanța de trimitere a prezentat în mod eronat cadrul factual și juridic, astfel încât întrebările adresate sunt inadmisibile.

În primul rând, instanța de trimitere nu identifică cuantumul cheltuielilor de judecată pe care pârâta a fost obligată să le suporte.

În al doilea rând, din decizia de trimitere reiese că Cajasur a admis cererea formulată de JO și de IM în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei, dar nu în cuantumul solicitat de aceștia. Întrucât JO și IM au acceptat ulterior suma oferită de Cajasur, guvernul spaniol susține că cererea fusese admisă doar parțial, astfel încât articolul 395 din Codul de procedură civilă nu este aplicabil. Pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată ca urmare a constatării temeiniciei pe fond a acțiunii, caz în care se aplică articolul 394 din Codul de procedură civilă.

În al treilea rând, instanța de trimitere sugerează în mod eronat că consumatorii nu sunt despăgubiți integral în temeiul Directivei 93/13 pentru consecințele negative ale clauzelor abuzive decât în cazul în care pârâta suportă cheltuielile de judecată. Or, consumatorii pot fi despăgubiți integral dacă formulează o cerere în faza precontencioasă, situație în care pârâta are posibilitatea de a achiesa la această cerere, sub sancțiunea suportării cheltuielilor aferente oricărei proceduri judiciare pe care reclamantul ar putea fi obligat să o inițieze ulterior.

În al patrulea rând, guvernul spaniol susține că întrebările sunt inadmisibile, întrucât articolul 395 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă), este conform cu articolul 47 din cartă și cu Directiva 93/13. Guvernul spaniol susține că articolul 395 din Codul de procedură civilă se limitează să prevadă o prezumție de rea‑credință în cazul în care o cerere formulată în fază precontencioasă a fost transmisă pârâtei, iar aceasta achiesează la cerere înainte de a formula întâmpinarea. Aceasta nu este singura împrejurare în care poate fi constatată existența relei‑credințe.

Comisia a arătat în ședință că întrebările adresate sunt admisibile.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, întrucât întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe ( 6 ).

Prin urmare, întrebările adresate de instanțele naționale privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență ( 7 ). Curtea nu poate respinge o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanță națională decât atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care îi sunt adresate ( 8 ).

Aceste condiții nu sunt îndeplinite în prezenta cauză. Întrebările cuprinse în decizia de trimitere sunt în mod clar pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere, întrucât aceasta solicită să se stabilească dacă Directiva 93/13 și articolul 47 din cartă se opun aplicării unor norme precum articolul 395 din Codul de procedură civilă în ceea ce privește repartizarea cheltuielilor de judecată. Curtea poate respinge obiecțiile referitoare la admisibilitatea întrebărilor preliminare exclusiv pentru acest motiv.

În ceea ce privește cele patru obiecții de inadmisibilitate invocate de guvernul spaniol, propunem Curții să le respingă pentru motivele prezentate în continuare.

În primul rând, faptul că instanța de trimitere nu a identificat cheltuielile de judecată pe care pârâta a fost obligată să le suporte nu are incidență asupra răspunsului la întrebările adresate.

În al doilea rând, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la problema dacă interpretarea dată normelor naționale de instanța de trimitere este corectă ( 9 ). Revine acesteia din urmă sarcina de a stabili dacă dispoziția relevantă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată este articolul 394 sau articolul 395 din Codul de procedură civilă. În acest context, observăm că, contrar celor sugerate de guvernul spaniol, prin hotărârea din 2 martie 2020, Juzgado de Primera Instancia no 18 bis de Málaga (Tribunalul de Primă Instanță 18a din Málaga) a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată ca urmare a faptului că cererea a fost admisă în totalitate.

A treia și a patra obiecție ale guvernului spaniol trebuie respinse pentru motivul că se referă la fondul întrebărilor preliminare. În orice caz, aceste obiecții întăresc convingerea că este necesar ca Curtea să răspundă la aceste întrebări.

Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborate cu principiul efectivității și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul în care pârâtul achiesează la o cerere în cadrul unei proceduri judiciare înainte de formularea întâmpinării, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este condiționată de constatarea relei‑credințe a acestuia.

Cajasur, guvernul spaniol și Comisia consideră că dreptul Uniunii nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.

Cajasur a susținut în ședință că articolul 395 din Codul de procedură civilă nu impune consumatorilor să transmită pârâților o cerere în faza precontencioasă pentru a‑și putea recupera cheltuielile de judecată aferente procedurii contencioase. Având în vedere împrejurările litigiului principal, Cajasur nu a acționat însă cu rea‑credință.

Guvernul spaniol susține că articolul 395 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă), este conform cu cerințele prevăzute la articolul 47 din cartă și la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13. Articolul 395 din Codul de procedură civilă stabilește doar o prezumție absolută de rea‑credință odată ce consumatorul transmite o cerere în faza precontencioasă. Jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu exclude posibilitatea ca un consumator să demonstreze reaua‑credință a pârâtului chiar și atunci când consumatorul nu a formulat o asemenea cerere, astfel cum se sugerează la punctul 14 din decizia de trimitere. În ședință, guvernul spaniol a arătat că aceasta ar putea fi situația atunci când în jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) s‑a constatat deja caracterul abuziv al unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal și atunci când, având în vedere natura sa, caracterul abuziv al acestei clauze nu necesită o apreciere de la caz la caz.

Guvernul spaniol consideră totodată că protecția consumatorului nu este absolută și trebuie conciliată cu buna administrare a justiției. Articolul 395 din Codul de procedură civilă promovează acest din urmă principiu prin încurajarea reclamanților să caute soluții extrajudiciare la litigii notificând pârâților intenția de a iniția proceduri judiciare înainte de face acest lucru. Faptul că consumatorii trebuie să respecte cerințe procedurale minime pentru a‑și putea valorifica drepturile nu înseamnă că aceștia nu beneficiază de protecția jurisdicțională efectivă prevăzută la articolul 47 din cartă. În plus, s‑a statuat că astfel de cerințe pot include parcurgerea unei proceduri de conciliere extrajudiciară înainte de inițierea procedurii judiciare ( 10 ). Un mecanism prin care consumatorii sunt încurajați să își soluționeze litigiile pe cale extrajudiciară, precum cel prevăzut la articolul 395 din Codul de procedură civilă, nu este, a fortiori, contrar acestui principiu. O asemenea cerință poate fi îndeplinită cu ușurință, așa încât nu impune o sarcină disproporționată consumatorului și nici nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.

În sfârșit, guvernul spaniol susține că articolul 395 din Codul de procedură civilă oferă instanțelor o marjă de manevră suficientă pentru a le permite să îl aplice în conformitate cu dreptul Uniunii.

Comisia pornește de la premisa că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 este o dispoziție imperativă echivalentă cu normele de ordine publică. Întrucât Directiva 93/13 nu armonizează normele procedurale aplicabile litigiilor privind clauzele abuzive cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, acestea sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. Comisia observă că normele procedurale care reglementează repartizarea cheltuielilor de judecată pot ridica semne de întrebare din perspectiva principiului efectivității în cazul în care au ca efect descurajarea consumatorilor să își valorifice drepturile în fața instanțelor. Problema care se pune în cadrul prezentei cereri de decizie preliminară este dacă articolul 395 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost interpretat de Tribunal Supremo (Curtea Supremă), constituie un obstacol nejustificat în calea consumatorilor care doresc să își valorifice drepturile pe care le au în ceea ce privește declararea nulității clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii și obținerea unei despăgubiri integrale.

Comisia subliniază că articolul 395 din Codul de procedură civilă nu obligă consumatorii să transmită pârâtului o cerere în faza precontencioasă înainte de a iniția o procedură judiciară. În cazul în care consumatorii nu transmit asemenea cereri în faza precontencioasă, aceștia riscă să fie nevoiți să suporte cheltuielile de judecată în cazul în care pârâtul achiesează la cerere înainte de a formula întâmpinarea. Potrivit Comisiei, nu există o încălcare a principiului efectivității dacă consumatorii pot evita cu ușurință acest risc și dacă norma în cauză poate fi justificată de o bună administrare a justiției. În această situație, consumatorii pot îndeplini cu ușurință cerința în cauză, fie acționând ei înșiși, fie cu ajutorul unui avocat. A impune consumatorilor să ia o anumită inițiativă pentru a‑și apăra interesele nu constituie un obstacol disproporționat în calea valorificării drepturilor lor. Norma în cauză promovează de asemenea buna administrare a justiției, un obiectiv legitim care este în concordanță cu cel al protecției consumatorilor.

În sfârșit, Comisia susține că, deși articolul 395 din Codul de procedură civilă instituie o prezumție de rea‑credință a pârâtului în cazul în care o cerere a fost formulată în faza precontencioasă, acesta nu împiedică consumatorii să demonstreze existența relei‑credințe pentru alte motive. În această privință, Comisia a precizat în ședință că, pentru a efectua o astfel de apreciere, poate fi relevant să se țină seama de faptul că în jurisprudența instanțelor naționale a fost deja constatat caracterul abuziv al unei clauze și că alți consumatori au inițiat o procedură similară împotriva pârâtului pentru acest motiv.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator. Cu toate acestea, contractul continuă să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Această dispoziție imperativă trebuie considerată ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care au, în cadrul ordinii juridice interne, caracterul unor norme de ordine publică. Ea urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia din urmă ( 11 ).

Dată fiind importanța interesului public în ceea ce privește protecția consumatorilor, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune statelor membre să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști ( 12 ). Acest sistem de protecție se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare ( 13 ).

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 a fost interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul. Constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei asemenea clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective ( 14 ).

În conformitate cu principiul atribuirii enunțat la articolul 5 alineatele (1) și (2) TUE, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate ( 15 ).

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale, ordinea juridică internă a statelor membre reglementând asemenea proceduri ( 16 ). Întrucât reprezintă în esență o chestiune de procedură judiciară, repartizarea cheltuielilor de judecată aferente unei proceduri jurisdicționale în fața instanțelor naționale ține de autonomia procedurală a statelor membre ( 17 ). În conformitate cu principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 18 ).

Niciun element din dosarul prezentat Curții nu sugerează că normele procedurale în discuție în litigiul principal se aplică în mod diferit după cum dreptul în discuție este conferit de dreptul Uniunii sau de dreptul intern. Principiul echivalenței nu este, așadar, relevant pentru a răspunde la întrebările adresate.

În ceea ce privește principiul efectivității, aspectul dacă o dispoziție procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere națională îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 19 ). În măsura în care vizează descongestionarea unui sistem judiciar adesea supraîncărcat, normele de procedură care urmăresc interesul general al bunei administrări a justiției, inclusiv cele care necesită un efort suplimentar din partea consumatorilor care doresc să își valorifice drepturile, pot fi justificate, cu condiția ca acestea să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv ( 20 ).

Respectarea principiului efectivității nu poate merge până la a suplini integral pasivitatea totală a consumatorului vizat ( 21 ). Întrucât protecția consumatorilor nu este absolută, faptul că consumatorul trebuie să respecte anumite cerințe procedurale pentru a‑și putea valorifica drepturile nu înseamnă că acesta nu beneficiază de o protecție jurisdicțională efectivă ( 22 ). Cu toate acestea, consumatorilor trebuie să li se permită să introducă o acțiune în justiție împotriva clauzelor contractuale, în condiții procedurale rezonabile, inclusiv în ceea ce privește repartizarea cheltuielilor de judecată, care să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor garantate de Directiva 93/13 ( 23 ).

Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiul efectivității se opun unui regim care, în urma constatării nulității unei clauze contractuale din cauza caracterului său abuziv, permite ca o parte din cheltuielile de procedură să fie suportate de consumatori în funcție de nivelul sumelor plătite în mod nejustificat care le sunt restituite. Un asemenea regim creează un obstacol substanțial de natură să descurajeze consumatorii să își exercite dreptul la un control jurisdicțional efectiv al unor astfel de clauze ( 24 ). În mod similar, Curtea a statuat că o normă potrivit căreia consumatorii trebuie să achite trei sferturi din taxele judiciare în cazul în care formulează opoziție la ordonanța de plată îi poate descuraja să își apere drepturile, în special atunci când în litigiu sunt sume mici ( 25 ). Cu toate acestea, normele naționale care stabilesc un plafon aplicabil onorariilor de avocat recuperabile de consumatorii care au avut câștig de cauză de la profesionist nu sunt contrare Directivei 93/13, cu condiția ca acest plafon să permită consumatorilor să obțină rambursarea unui cuantum rezonabil și proporțional în raport cu cheltuielile pe care au trebuit să le efectueze în mod obiectiv pentru a introduce o atare acțiune ( 26 ). În cadrul unei proceduri jurisdicționale referitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, o reglementare națională care impune consumatorilor să suporte propriile cheltuieli de judecată în cazul satisfacerii pe cale extrajudiciară a pretențiilor lor nu este contrară dreptului Uniunii, cu condiția ca instanța sesizată să țină seama de reaua‑credință a profesionistului și, dacă este cazul, să îl oblige pe acesta din urmă la plata cheltuielilor de judecată aferente respectivei proceduri jurisdicționale ( 27 ).

Obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, inclusiv a celor care decurg din Directiva 93/13, implică cerința unei protecții jurisdicționale efective, consacrată și la articolul 47 din cartă, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi ( 28 ). Cu toate acestea, drepturile fundamentale, precum cerința unei protecții jurisdicționale efective, nu constituie prerogative absolute. Ele pot să cuprindă restricții, cu condiția ca acestea să răspundă unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză și să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate ( 29 ).

În lumina acestei jurisprudențe trebuie să se examineze dacă o normă de procedură națională precum cea în discuție în litigiul principal, și anume articolul 395 din Codul de procedură civilă, aduce atingere efectivității protecției conferite consumatorilor de Directiva 93/13 coroborată cu articolul 47 din cartă.

Observăm că articolul 395 din Codul de procedură civilă reglementează repartizarea cheltuielilor de judecată aferente procedurilor judiciare în fața instanțelor naționale, aspect care ține de autonomia procedurală a statelor membre, sub rezerva respectării în special a principiului efectivității. Normele care reglementează repartizarea cheltuielilor de judecată pot constitui obstacole în calea exercitării efective în fața instanțelor naționale a drepturilor conferite de Directiva 93/13. După cum au susținut guvernul spaniol și Comisia, rezultă că articolul 395 din Codul de procedură civilă urmărește un obiectiv de interes general, și anume buna administrare a justiției, în măsura în care vizează să promoveze soluționarea extrajudiciară a litigiilor, decongestionând astfel sistemul judiciar.

Este necesar un efort moderat al consumatorilor de a transmite o cerere de rambursare în faza precontencioasă pentru a avea certitudinea că vor recupera cheltuielile de judecată aferente unei eventuale proceduri judiciare în cazul în care pârâtul achiesează la cerere înainte de a formula întâmpinarea. Având în vedere obiectivul legitim pe care îl urmărește această normă, impunerea acestui efort nu reprezintă un obstacol disproporționat în calea exercitării drepturilor conferite de Directiva 93/13. Transmiterea unei cereri în faza precontencioasă este gratuită și nu necesită asistența unui avocat. Așa cum au arătat Cajasur și guvernul spaniol în ședință, o cerere formulată în faza precontencioasă poate fi transmisă pârâtei printr‑o scrisoare, prin e‑mail sau prin intermediul serviciului de reclamații pe care instituțiile de credit aflate sub supravegherea Banco de España (Banca Spaniei) trebuie să îl pună la dispoziție în temeiul dreptului spaniol. Pentru consumatorii care au angajat un avocat în scopul de a introduce o acțiune în justiție, astfel cum pare să fi fost situația în litigiul în fața instanței de trimitere, este cu atât mai dificil de înțeles în ce mod această cerință ar putea constitui o sarcină semnificativă.

Cajasur, guvernul spaniol și Comisia subliniază că, potrivit articolului 395 din Codul de procedură civilă, pârâtul nu va suporta cheltuielile de judecată în cazul în care achiesează la cerere în cadrul unei proceduri judiciare înainte de a formula întâmpinarea, cu excepția cazului în care a acționat cu rea‑credință. Cu toate acestea, la prima vedere și sub rezerva interpretării sale de către instanțele spaniole, această dispoziție nu pare să împiedice o instanță să constate existența relei‑credințe a unui pârât pentru alte motive. Niciun element din dosar nu indică faptul că instanțele spaniole au abordat acest aspect. În acest context, este important de amintit că principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită. Cerința unei astfel de interpretări conforme include, printre altele, obligația instanțelor naționale, de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive ( 30 ).

Din decizia de trimitere reiese că Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a declarat deja nulitatea, ca urmare a caracterului său abuziv, a clauzei referitoare la cheltuielile aferente garanției ipotecare care face obiectul litigiului principal. Decizia de trimitere sugerează că instituțiile de credit, în loc să informeze consumatorii cu privire la consecințele acestei jurisprudențe naționale asupra contractelor lor, așteaptă până la primirea unei cereri în faza precontencioasă, pe care o acceptă, sau până când consumatorii introduc o acțiune în justiție, caz în care achiesează la cerere înainte de a formula întâmpinarea, pentru a evita suportarea cheltuielilor de judecată. O combinație între cunoștințele pe care instituțiile de credit sunt susceptibile să le aibă cu privire la asemenea aspecte și situația de inferioritate în care se află consumatorii ( 31 ), împreună cu comportamentul menționat anterior, poate constitui rea‑credință din partea celor dintâi, aspect de fapt care trebuie verificat de instanța de trimitere. O astfel de abordare ar fi conformă cu efectul disuasiv pe care regimul instituit prin Directiva 93/13 intenționează să îl confere ( 32 ) și cu obligația statelor membre de a prevedea mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 33 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Audiencia Provincial de Málaga (Curtea Provincială din Malaga, Spania) după cum urmează: Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii coroborate cu principiul efectivității și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul în care pârâtul achiesează la o cerere în cadrul unei proceduri judiciare înainte de formularea întâmpinării, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este condiționată de constatarea relei‑credințe a acestuia.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ANTHONY COLLINS

prezentate la 2 martie 2023 ( 1 )