Hotărârea Curții (Camera a opta) din 9 martie 2023.#JP EOOD împotriva Otdel „Mitnichesko razsledvane i razuznavane“ /MRR/ v TD „Mitnitsa Burgas“.#Cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad - Haskovo.#Trimitere preliminară – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii – Căi de atac – Cooperarea judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2005/212/JAI – Contrabandă vamală – Bunuri care aparțin unui terț sechestrate în cadrul unei proceduri administrative cu caracter penal – Legislație națională care exclude acest terț din categoria persoanelor abilitate să formuleze o cale de atac împotriva deciziei de aplicare a unei sancțiuni administrative prin care se dispune sechestrul.#Cauza C-752/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 22 alineatul (7), precum și a articolelor 29 și 44 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1, denumit în continuare „Codul vamal al Uniunii”), a articolului 4 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea (JO 2005, L 68, p. 49, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 147) și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între JP EOOD, o societate comercială de drept bulgar, pe de o parte, și Otdel „Mitnichesko razsledvane i razuznavane”/MRR/v TD „Mitnitsa Burgas” (departament al Direcției Teritoriale Vamale din Burgas, Bulgaria), pe de altă parte, în legătură cu decizia adoptată de acesta din urmă privind sechestrul, în beneficiul statului bulgar, al unui vehicul de transport care aparține JP, care a fost utilizat pentru contrabandă cu mărfuri.

Potrivit considerentului (1) al Deciziei‑cadru 2005/212: „Criminalitatea organizată transfrontalieră urmărește, în principal, scopuri lucrative. Pentru a preveni și combate eficient acest gen de criminalitate, eforturile trebuie concentrate pe depistarea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea produselor având legătură cu infracțiunea. Cu toate acestea, aceste operațiuni sunt dificil de realizat, printre altele, datorită diferențelor existente între legislațiile statelor membre în acest domeniu.”

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiții”, prevede la a patra liniuță: „În sensul prezentei decizii‑cadru: […] – «confiscare» înseamnă o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.”

Articolul 2 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Confiscare”, prevede: „(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a‑i permite acestuia să confiște, în totalitate sau în parte, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unor infracțiuni, care se pedepsesc cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an, sau bunurile de o valoare corespunzătoare acestor produse. […]”

Potrivit articolului 4 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Căi de atac”: „Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura că părțile afectate de măsurile prevăzute la articolele 2 și 3 au la dispoziție căi de atac efective pentru apărarea drepturilor lor.”

Articolul 5 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul [Codului vamal al Uniunii], se aplică următoarele definiții: 1. «autorități vamale» înseamnă administrațiile vamale ale statelor membre responsabile de aplicarea legislației vamale și orice alte autorități abilitate, prin legislația națională, să aplice anumite dispoziții vamale; 2. «legislație vamală» înseamnă ansamblul legislației format din toate elementele următoare: (a) codul și dispozițiile de completare sau de punere în aplicare a acestuia adoptate la nivelul Uniunii sau la nivel național; (b) Tariful vamal comun; (c) dispozițiile privind instituirea unui sistem al Uniunii de scutire de la plata taxelor vamale; (d) acordurile internaționale care conțin dispoziții vamale, în măsura în care acestea sunt aplicabile în Uniune; […] 39. «decizie» înseamnă orice act administrativ emis de autoritățile vamale în domeniul legislației vamale care reglementează un anumit caz și având efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane în cauză; […]”

Articolul 22 din acest cod, intitulat „Decizii luate în urma depunerii unei cereri”, prevede la alineatul (7): „În orice decizie care are consecințe nefavorabile pentru solicitant se specifică motivele pe care se întemeiază aceasta și se menționează calea de atac prevăzută la articolul 44.”

Articolul 29 din codul menționat, intitulat „Decizii luate fără o cerere prealabilă”, prevede: „Cu excepția cazului în care o autoritate vamală acționează în calitate de autoritate judiciară, articolul 22 alineatele (4), (5), (6) și (7), articolul 23 alineatul (3) și articolele 26, 27 și 28 se aplică și deciziilor luate de autoritățile vamale fără depunerea unei cereri prealabile de către persoana interesată.”

Articolul 42 din același cod, intitulat „Aplicarea sancțiunilor”, prevede: „(1) Fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale. Aceste sancțiuni sunt efective, proporționate și cu efect de descurajare. (2) În cazul în care se aplică sancțiuni administrative, acestea pot lua, inter alia, una sau ambele forme de mai jos: (a) o sancțiune pecuniară aplicată de autoritățile vamale, inclusiv o tranzacție aplicată în locul unei sancțiuni penale, dacă este cazul; (b) revocarea, suspendarea sau modificarea oricărei autorizații deținute de persoana în cauză. (3) Statele membre informează Comisia [Europeană], în termen de 180 de zile de la data aplicării prezentului articol, determinată în conformitate cu articolul 288 alineatul (2), asupra dispozițiilor naționale în vigoare, astfel cum se prevede la alineatul (1) din prezentul articol, și îi comunică fără întârziere orice modificare ulterioară care afectează dispozițiile respective.”

Potrivit articolului 43 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Decizii luate de autoritatea judiciară”: „Articolele 44 și 45 nu se aplică căilor de atac introduse în vederea anulării, revocării sau modificării unei decizii referitoare la aplicarea legislației vamale, luată de o autoritate judiciară sau de autoritățile vamale în exercitarea atribuțiilor jurisdicționale.”

Articolul 44 din acest cod, intitulat „Dreptul la o cale de atac”, prevede: „(1) Orice persoană are dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziilor privind aplicarea legislației vamale, luate de autoritățile vamale și care o privesc direct și individual. […] (2) Dreptul la o cale de atac poate fi exercitat în cel puțin două etape: (a) în prima etapă, în fața autorităților vamale sau a unei autorități judiciare sau a unui alt organism desemnat în acest scop de către statele membre; (b) în etapa următoare, în fața unei instanțe superioare independente care poate fi o autoritate judiciară sau un organism specializat echivalent, conform dispozițiilor în vigoare în statele membre. (3) Calea de atac se exercită în statul membru în care decizia a fost luată sau solicitată. (4) Statele membre asigură faptul că procedura de atac permite confirmarea sau rectificarea rapidă a deciziilor luate de către autoritățile vamale.”

Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (JO 2014, L 127, p. 39) prevede la articolul 2, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 4. «confiscare» înseamnă o deposedare definitivă de bunuri dispusă de o instanță în legătură cu o infracțiune; […]”

Articolul 14 din această directivă, intitulat „Înlocuirea Acțiunii comune 98/699/JAI și a anumitor dispoziții ale Deciziilor‑cadru 2001/500/JAI și 2005/212/JAI”, prevede la alineatul (1): „[…] articolele 3 și 4 din Decizia‑cadru 2001/500/JAI [a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (JO 2001, L 182, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 175)], precum și articolul 1 primele patru liniuțe și articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI sunt înlocuite cu prezenta directivă pentru statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre respective cu privire la termenele de transpunere a deciziilor‑cadru respective în legislația națională.”

Articolul 231 din zakon za mitnitsite (Legea vamală) (DV nr. 15 din 6 februarie 1998), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „ZM”), prevede: „Deciziile de aplicare a unei sancțiuni administrative sunt emise de directorul Agenției Vămilor sau de agenții pe care acesta i‑a desemnat.”

Potrivit articolului 232 din ZM: „(1) Atunci când autorul încălcării este necunoscut, procesul‑verbal este semnat de cel care l‑a întocmit, precum și de un martor și nu este notificat. În acest caz, se emite o decizie de aplicare a unei sancțiuni administrative care intră în vigoare de la emitere. […]”

Articolul 233 din această lege prevede: „(1) Persoana care transferă sau transportă marfă peste frontiera de stat, fără înștiințarea sau aprobarea autorității vamale, sau care încearcă acest lucru este sancționată, în măsura în care fapta săvârșită nu reprezintă infracțiune, cu o amendă pentru contrabandă vamală cuprinsă între 100 și 200 de procente din valoarea vamală a mărfurilor la import sau din valoarea vamală a mărfurilor la export. […] (8) Mijloacele de transport sau containerele utilizate pentru transportul sau transferul mărfurilor care constituie obiectul contrabandei vamale sunt sechestrate în beneficiul statului indiferent cine este proprietarul, cu excepția cazului în care valoarea acestora este în mod evident disproporționată față de valoarea obiectului contrabandei.”

Articolul 59 din zakon za administrativnite narushenia i nakazania (Legea privind contravențiile și sancțiunile administrative) (DV nr. 92 din 28 noiembrie 1969), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „ZANN”), prevede: „(1) Decizia de aplicare a unei sancțiuni administrative și fișa electronică pot fi atacate la [Rayonen sad (Tribunalul de Raion)], în raionul în care a fost săvârșită sau încheiată încălcarea, iar, pentru încălcările săvârșite în străinătate, la [Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia)]. (2) Autorul infracțiunii și persoana care solicită o despăgubire pot formula o cale de atac împotriva acestei decizii în termen de șapte zile de la comunicare, în timp ce parchetul are dreptul să formuleze o opoziție împotriva acestei decizii în termen de două săptămâni de la emitere.”

La 11 iulie 2020, autoritățile vamale bulgare au constatat o tentativă de a transporta, fără autorizație, din Turcia către Bulgaria, injectoare pentru autovehicule încărcate pe un camion și o semiremorcă atașată.

O anchetă penală a fost deschisă de Okrazhna prokuratura – Haskovo (Parchetul regional din Haskovo, Bulgaria) pentru contrabandă vamală agravată. Cu toate acestea, printr‑o decizie din 15 decembrie 2020, procurorul de la Parchetul regional din Haskovo a decis încetarea urmării penale pentru lipsă de probe.

Cu aceeași ocazie, dosarul a fost transmis serviciului de anchetă și de cercetare vamală pentru ca acesta din urmă să aprecieze oportunitatea angajării unei acțiuni în răspundere administrativă cu caracter penal în temeiul ZM.

Întrucât nu a fost în măsură să identifice autorul infracțiunii, șeful departamentului Direcției Teritoriale Vamale din Burgas a emis, la 22 februarie 2021, o decizie de aplicare a unei sancțiuni administrative împotriva unui autor necunoscut, în temeiul articolului 232 alineatul (1) din ZM. Potrivit acestei din urmă dispoziții, în cazul în care autorul încălcării nu este cunoscut, decizia de aplicare a unei sancțiuni administrative intră în vigoare de la emiterea sa.

Prin această decizie, autorul necunoscut a fost deposedat de injectoarele auto, care au fost sechestrate în beneficiul statului bulgar. Prin decizia menționată, autoritățile vamale bulgare au sechestrat în beneficiul statului, în conformitate cu articolul 233 alineatul (8) din ZM, camionul și semiremorca atașată cu o valoare totală de 111604,20 leva bulgare (BGN) (aproximativ 57300 de euro), ambele aflate în proprietatea JP.

Această societate a introdus o acțiune împotriva aceleiași decizii la Rayonen sad Svilengrad (Tribunalul de Raion din Svilengrad, Bulgaria), care, prin ordonanța din 20 aprilie 2021, a respins această acțiune ca inadmisibilă, pentru motivul că societatea menționată nu avea interesul de a exercita acțiunea.

Această instanță a considerat, pe de o parte, că dreptul de a formula o cale de atac împotriva deciziei în discuție în litigiul principal este deschis, conform articolului 59 alineatul (2) din ZANN, autorului infracțiunii, precum și persoanei care solicită o despăgubire, în timp ce parchetul are dreptul de a formula opoziție. Pe de altă parte, aceasta a statuat că, în măsura în care decizia de aplicare a unei sancțiuni administrative în cauză fusese emisă împotriva unui autor necunoscut, aceasta intrase în vigoare, conform articolului 232 alineatul (1) din ZM, începând de la emiterea sa și nu era supusă căilor de atac.

JP a declarat apel împotriva acestei ordonanțe în fața Administrativen sad – Haskovo (Tribunalul Administrativ din Haskovo, Bulgaria), instanța de trimitere, susținând că, deși era un terț neimplicat în procedura administrativă cu caracter penal, a suferit un prejudiciu patrimonial cu ocazia sechestrului asupra bunurilor sale fără să i se fi oferit o posibilitate reală de a‑și apăra drepturile și interesele legitime.

Această instanță confirmă că dreptul bulgar nu prevede dreptul la o cale de atac atunci când, precum în cauza principală, o decizie de aplicare a unei sancțiuni administrative este emisă împotriva unui autor necunoscut. Astfel, într‑un asemenea caz, din articolul 232 alineatul (1) din ZM ar reieși în mod explicit că o astfel de decizie nu este supusă căilor de atac.

Instanța menționată are, așadar, îndoieli cu privire la compatibilitatea reglementării naționale, pe de o parte, cu Codul vamal al Uniunii și, pe de altă parte, cu Decizia‑cadru 2005/212, presupunând că aceasta din urmă se aplică și situațiilor în care fapta săvârșită nu constituie o infracțiune.

În aceste condiții, Administrativen sad – Haskovo (Tribunalul Administrativ din Haskovo) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Prevederile articolului 44 alineatul (1) din [Codul vamal al Uniunii] coroborat cu articolul 13 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950,] și cu articolul 47 din [cartă] trebuie să fie interpretate în sensul că se opun existenței unei dispoziții naționale, precum articolul 59 alineatul (2) din [ZANN], potrivit căreia cercul persoanelor care au dreptul de a exercita o cale de atac împotriva unei decizii de aplicare a unei sancțiuni administrative nu include proprietarul bunurilor puse sub sechestru prin această decizie, în cazul în care el nu a săvârșit fapta incriminată? 2) Dispozițiile coroborate ale articolului 22 alineatul (7), [precum] și ale articolelor 29 și 44 din [Codul vamal al Uniunii], coroborate cu articolul 13 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] și ale articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun existenței unei dispoziții naționale, precum articolul 232 alineatul (1) din [ZM], care exclude căile de atac împotriva unei decizii de aplicare a unei sancțiuni administrative emise împotriva unui autor necunoscut, în măsura în care prin această decizie se autorizează dispunerea, în temeiul dreptului național, a sechestrării în beneficiul statului a unui bun care aparține unui terț neimplicat în procedura administrativă cu caracter penal? 3) Dispozițiile articolului 4 din Decizia‑cadru [2005/212] coroborate cu articolul 47 din cartă trebuie să fie interpretate per argumentum a fortiori în sensul că acesta este aplicabil și atunci când fapta nu constituie o infracțiune, precum și în sensul că sunt inadmisibile dispoziții naționale precum articolul 59 alineatul (2) din ZANN, care exclude proprietarul bunurilor puse sub sechestru din cercul persoanelor care au dreptul de a formula o cale de atac, sau precum articolul 232 din ZM, care prevede în mod expres că nu există căi de atac împotriva unei decizii prin care, în temeiul dreptului național, pot fi sechestrate bunuri ale unor terți neimplicați în procedura administrativă cu caracter penal?”

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 44 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu prevede dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii de aplicare a unei sancțiuni administrative pentru o persoană ale cărei bunuri au fost sechestrate în temeiul unei astfel de decizii, dar care nu este considerată, în această decizie, autorul încălcării administrative care are legătură cu sancțiunea care a fost aplicată.

În această privință, trebuie arătat că articolul 44 din acest cod prevede că orice persoană are dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziilor privind aplicarea legislației vamale luate de autoritățile vamale și care o privesc direct și individual.

În ceea ce privește noțiunea de „decizie”, la care face trimitere această dispoziție, aceasta este definită la punctul 39 al articolului 5 din codul menționat ca fiind „orice act administrativ emis de autoritățile vamale în domeniul legislației vamale care reglementează un anumit caz și având efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane în cauză”, cu precizarea că legislația vamală cuprinde printre altele, în conformitate cu punctul 2 al acestui articol, Codul vamal al Uniunii și dispozițiile de completare sau de punere în aplicare a acestui cod la nivel național.

În speță, din decizia de trimitere reiese că decizia de aplicare a unei sancțiuni administrative în discuție în litigiul principal, care a fost adoptată de autoritățile vamale care se pronunță asupra unui caz de contrabandă vamală specific, are efecte juridice asupra JP, în măsura în care bunurile acestei persoane juridice, în calitate de „persoană în cauză”, au fost puse sub sechestru. Rezultă că este vorba despre o „decizie” în sensul articolului 5 punctul 39 din Codul vamal al Uniunii.

Trebuie adăugat, pe de o parte, că articolul 42 alineatul (1) din acest cod prevede că statele membre sunt obligate să prevadă sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale, astfel încât decizia de a impune, în cazul unei contrabande vamale precum cea constatată în cauza principală, o astfel de sancțiune, în special sechestrul bunurilor, constituie o decizie privind aplicarea legislației vamale, în sensul articolului 44 din codul menționat.

Pe de altă parte, deși se pare că decizia de aplicare a unei sancțiuni administrative în discuție în litigiul principal nu a fost adresată în mod formal JP, împrejurare care trebuie verificată de instanța de trimitere, nu este mai puțin adevărat că aceasta produce efecte juridice directe asupra societății respective, în măsura în care bunurile sale au fost puse sub sechestru în temeiul acestei decizii. Prin urmare, este necesar să se considere că decizia menționată privește în mod direct și individual JP, în sensul articolului 44 din același cod.

Rezultă că o decizie de aplicare a unei sancțiuni administrative precum cea în discuție în litigiul principal trebuie, conform articolului 44 din Codul vamal al Uniunii, să poată face obiectul unei căi de atac, astfel încât acest cod se opune unei reglementări naționale care nu prevede dreptul de a introduce o cale de atac împotriva unei astfel de decizii pentru o persoană vizată în mod direct și individual de aceasta.

Având în vedere toate aceste motive, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 44 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu prevede dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii de aplicare a unei sancțiuni administrative pentru o persoană ale cărei bunuri au fost sechestrate în temeiul unei astfel de decizii, dar care nu este considerată, în această decizie, autorul încălcării administrative care are legătură cu sancțiunea care a fost aplicată.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/212 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei decizii referitoare la un act care nu constituie o infracțiune și, în caz afirmativ, că se opune unei reglementări naționale care prevede că un terț al cărui bun poate fi sechestrat în cadrul unei proceduri administrative cu caracter penal nu dispune de o cale de atac împotriva acestei decizii.

În această privință, trebuie arătat că articolul 2 din decizia‑cadru menționată, la care face referire articolul 4 din aceasta, prevede că fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a‑i permite acestuia să confiște, în totalitate sau în parte, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an sau bunurile de o valoare corespunzătoare acestor produse.

Din modul de redactare a acestui articol rezultă că domeniul de aplicare material al deciziei‑cadru menționate este, astfel cum reiese și din însuși titlul, precum și din considerentul (1) al aceleiași decizii‑cadru, care fac referire la „confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea” și, respectiv, la „criminalitatea organizată”, limitat la infracțiuni, astfel încât aceeași decizie‑cadru nu se aplică unei decizii care nu se înscrie în cadrul sau în continuarea unei proceduri în legătură cu una sau cu mai multe infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2020, Agro In 2001, C‑234/18, EU:C:2020:221, punctul 61).

Acest domeniu de aplicare este de asemenea limitat în sensul că vizează numai infracțiuni de o anumită gravitate, și anume cele care se pedepsesc cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an.

În ceea ce privește noțiunea de „confiscare”, nu trebuie să se facă referire la definiția care figurează la articolul 1 a patra liniuță din Decizia‑cadru 2005/212, ci la cea care figurează la articolul 2 punctul 4 din Directiva 2014/42, întrucât această directivă a înlocuit, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din aceasta, printre altele primele patru liniuțe ale articolului 1 din decizia‑cadru menționată (Hotărârea din 10 noiembrie 2022, DELTA Stroy 2003, C‑203/21, EU:C:2022:865, punctul 30).

Potrivit articolului 2 punctul 4 din această directivă, „confiscare” înseamnă „o deposedare definitivă de bunuri dispusă de o instanță în legătură cu o infracțiune”.

Or, este suficient să se constate că, pe de o parte, în cauza principală, decizia de aplicare a unei sancțiuni administrative a fost emisă în urma unei proceduri de natură administrativă, procedură care nu privea una sau mai multe infracțiuni și cu atât mai puțin o infracțiune care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an, astfel cum impune articolul 2 din Decizia‑cadru 2005/212.

Pe de altă parte, reiese de asemenea din dosarul de care dispune Curtea că această decizie a fost adoptată de autoritățile vamale bulgare, iar nu de o instanță, astfel cum impune articolul 2 punctul 4 din Directiva 2014/42.

În consecință, Decizia‑cadru 2005/212 nu este aplicabilă material într‑o situație în care fapta săvârșită nu constituie o infracțiune.

În măsura în care domeniul de aplicare material al acestei decizii‑cadru este clar definit și aceasta a fost adoptată în vederea instituirii unor norme minime comune într‑un domeniu bine delimitat, care, de altfel, privește cooperarea în materie penală, aceasta nu poate fi aplicabilă din punct de vedere material nici prin analogie unei situații precum cea în discuție în litigiul principal.

Având în vedere toate aceste motive, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/212 trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei decizii referitoare la un act care nu constituie o infracțiune.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

9 martie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii Europene

Decizia‑cadru 2005/212

Codul vamal al Uniunii

Directiva 2014/42/UE

Dreptul bulgar

ZM

ZANN

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată