Hotărârea Curții (Camera a patra) din 22 iunie 2023.#XXX și XXX împotriva État belge.#Cereri de decizie preliminară formulate de Conseil d'État (Belgia).#Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Admisibilitate – Interes de a exercita acțiunea care continuă să existe în litigiul principal – Obligație de verificare ce revine instanței de trimitere.#Cauze conexate C-711/21 și C-712/21.

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolelor 4, 7 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a articolului 5, a articolului 6 alinatul (6) și a articolului 13 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între doi resortisanți ai unor țări terțe, pe de o parte, și État belge (statul belgian), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziilor de returnare al căror obiect l‑au făcut acești resortisanți.

Articolul 5 din Directiva 2008/115 prevede: „La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită: (a) intereselor superioare ale copilului; (b) vieții de familie; (c) stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe; și respectă principiul nereturnării.”

Articolul 6 din această directivă prevede: „(1) Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5). […] (6) Prezenta directivă nu interzice statelor membre să adopte o decizie privind încetarea șederii legale, împreună cu o decizie de returnare și/sau o decizie de îndepărtare și/sau o interdicție de intrare în cadrul unei singure decizii sau act administrativ sau judiciar, conform prevederilor legislațiilor lor naționale, fără a aduce atingere garanțiilor procedurale disponibile în temeiul capitolului III și în temeiul altor dispoziții pertinente din dreptul comunitar și național.”

Potrivit articolului 13 din directiva menționată: „(1) Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență. (2) Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale. […]”

Articolul 7 din loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (Moniteur belge din 31 decembrie 1980, p. 29535), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiile principal, prevedea: „Fără a aduce atingere dispozițiilor mai favorabile cuprinse într‑un tratat internațional, ministrul sau delegatul său îi poate adresa străinului căruia nu îi este nici autorizată, nici admisă șederea pentru mai mult de trei luni sau stabilirea în Regat un ordin de părăsire a teritoriului într‑un anumit termen sau, în cazurile menționate la punctele 1°, 2°, 5°, 11° sau 12°, trebuie să îi adreseze un ordin de părăsire a teritoriului într‑un termen determinat: 1° în cazul în care rămâne în Regat fără a deține documentele impuse de articolul 2 […]”

Articolul 52/3 alineatul 1 din această lege avea următorul cuprins: „Atunci când Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (comisarul general pentru refugiați și apatrizi) nu ține seama de cererea de azil sau refuză să recunoască statutul de refugiat sau să acorde statutul de protecție subsidiară străinului, iar acesta se află în situație de ședere ilegală în Regat, ministrul sau delegatul său trebuie să emită fără întârziere un ordin de a părăsi teritoriul motivat de unul dintre motivele prevăzute la articolul 7 primul paragraf punctele 1°-12°. Această decizie se notifică persoanei în cauză în conformitate cu articolul 51/2. Atunci când Conseil du Contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii) respinge acțiunea formulată de străin împotriva unei decizii adoptate de Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (comisarul general pentru refugiați și apatrizi) în temeiul articolului 39/2 alineatul 1 punctul 1°, iar străinul se află în situație de ședere ilegală în Regat, ministrul sau delegatul său decide fără întârziere prelungirea ordinului de a părăsi teritoriul prevăzut la primul paragraf. Această decizie se notifică fără întârziere persoanei în cauză în conformitate cu articolul 51/2. […]”

Potrivit articolului 74/13 din legea menționată: „Atunci când se ia o decizie de îndepărtare, ministrul sau delegatul său ține seama de interesul superior al copilului, de viața de familie și de starea de sănătate a resortisantului unei țări terțe vizat.”

La 20 iulie 2017, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Comisarul General pentru Refugiați și Apatrizi, Belgia, denumit în continuare „CGRA”) a refuzat să îi recunoască lui XXX statutul de refugiat și să îi acorde protecția subsidiară.

La 26 iulie 2017, în privința lui XXX a fost emis un ordin de părăsire a teritoriului.

La 21 august 2017, XXX a sesizat Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia, denumit în continuare „CCE”) cu o acțiune împotriva deciziei CGRA prin care a fost respinsă cererea sa de acordare a protecției internaționale.

La 24 august 2017, XXX a sesizat CCE cu o acțiune împotriva deciziei prin care i s‑a ordonat să părăsească teritoriul.

La 11 ianuarie 2018, CCE a respins acțiunea introdusă împotriva deciziei adoptate de CGRA.

Prin Hotărârea din 22 octombrie 2019, pronunțată în urma unei ședințe în cursul căreia XXX a depus o notă suplimentară și documente referitoare la viața sa privată, precum și la starea sa de sănătate, CCE a respins acțiunea introdusă împotriva deciziei prin care i s‑a ordonat să părăsească teritoriul.

CCE a apreciat că XXX nu mai avea interes să conteste acest ordin de părăsire a teritoriului pentru motivul, pe de o parte, că această instanță respinsese definitiv cererea sa de protecție internațională și, pe de altă parte, că motivul principal invocat de XXX se întemeia pe faptul că ordinul menționat de a părăsi teritoriul nu putea fi emis câtă vreme procedura căii de atac împotriva deciziei CGRA era pendinte în fața sa.

CCE a considerat, în temeiul Hotărârii din 19 iunie 2018, Gnandi (C‑181/16, denumită în continuare „Hotărârea Gnandi, EU:C:2018:465), că nu era obligat să ia în considerare evenimentele referitoare la viața de familie și la starea de sănătate a lui XXX decât dacă acestea din urmă erau anterioare încheierii procedurii de protecție internațională. Or, evenimentele invocate de XXX în nota suplimentară pe care a depus‑o la CCE sunt ulterioare datei pronunțării Hotărârii CCE prin care a fost respinsă acțiunea introdusă împotriva deciziei CGRA.

Sesizată cu un recurs împotriva acestei hotărâri a CCE, instanța de trimitere arată, în primul rând, că, în cadrul unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii prin care se dispune părăsirea teritoriului, CCE trebuie, în principiu, să efectueze o examinare ex tunc a acestei decizii.

Instanța de trimitere consideră, în al doilea rând, că Hotărârea Gnandi nu permite să se determine, cu certitudine, până la ce moment resortisantul unei țări terțe se poate prevala de o schimbare a împrejurărilor intervenită după adoptarea deciziei de returnare care îl vizează și care ar fi de natură să aibă un impact semnificativ asupra aprecierii situației sale din perspectiva Directivei 2008/115 și în special a articolului 5 din aceasta.

Prin urmare, instanța de trimitere consideră că nu este exclus ca articolele 4, 7 și 47 din cartă, precum și dispozițiile Directivei 2008/115 să impună instanței naționale, care este învestită cu examinarea legalității ordinului de părăsire a teritoriului notificat unui resortisant al unei țări terțe, ca urmare a respingerii cererii sale de protecție internațională, să țină seama de modificările vieții de familie sau ale stării de sănătate ale acestui resortisant care au intervenit până la data la care această instanță se pronunță.

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolele 4, 7 și 47 din cartă[, precum și] articolul 5, articolul 6 alineatul (6) și articolul 13 din Directiva 2008/115, citite în lumina Hotărârii [Gnandi], trebuie interpretate în sensul că instanța sesizată cu calea de atac exercitată împotriva unei decizii de returnare adoptate ca urmare a unei decizii de refuz al acordării protecției internaționale nu poate să țină seama, atunci când apreciază legalitatea deciziei de returnare, decât de modificările unor împrejurări, de natură să aibă o influență semnificativă asupra aprecierii situației din perspectiva articolului 5 menționat, care au intervenit înainte de încheierea procedurii privind protecția internațională de către Consiliul Contenciosului privind Străinii? 2) Împrejurările prevăzute la articolul 5 din Directiva 2008/115 trebuie să fi survenit într‑un moment în care străinul se afla în situație de ședere legală sau era autorizat să rămână pe teritoriul statului în cauză?”

La 30 septembrie 2016, CGRA a refuzat să îi recunoască lui XXX statutul de refugiat și să îi acorde beneficiul protecției subsidiare.

La 6 octombrie 2016, în privința lui XXX a fost emis un ordin de părăsire a teritoriului.

La 28 octombrie 2016, XXX a sesizat CCE cu o acțiune împotriva deciziei CGRA de respingere a cererii sale de protecție internațională.

La 7 noiembrie 2016, XXX a sesizat CCE cu o acțiune împotriva deciziei prin care i s‑a ordonat să părăsească teritoriul.

Prin Hotărârea din 19 ianuarie 2017, CCE a respins acțiunea introdusă împotriva deciziei adoptate de CGRA.

Prin Hotărârea din 22 octombrie 2019, care a urmat unei ședințe în cursul căreia XXX a depus o notă suplimentară și documente referitoare la viața sa privată, CCE a respins acțiunea introdusă împotriva deciziei prin care i s‑a ordonat să părăsească teritoriul, pentru motive analoage celor menționate la punctele 15 și 16 din prezenta hotărâre.

Sesizată cu un recurs împotriva acestei hotărâri, instanța de trimitere consideră, pentru motive analoge celor expuse la punctele 19-17 din prezenta hotărâre, că domeniul de aplicare al Hotărârii Gnandi trebuie precizat pentru a se stabili până la ce moment o schimbare a împrejurărilor privind viața de familie a unui resortisant al unei țări terțe, care a făcut obiectul unei decizii de returnare, poate fi luată în considerare de instanța chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea unei astfel de decizii. În schimb, această instanță consideră că nu este necesar să solicite Curții să se pronunțe, în cadrul acestei cauze, cu privire la ipoteza unei eventuale atingeri aduse articolului 4 din cartă, în măsura în care XXX nu a invocat nicio atingere de această natură.

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolele 7 și 47 din cartă […], precum și articolul 5, articolul 6 alineatul (6) și articolul 13 din Directiva 2008/115, citite în lumina Hotărârii [Gnandi], trebuie interpretate în sensul că instanța sesizată cu calea de atac exercitată împotriva unei decizii de returnare adoptate ca urmare a unei decizii de refuz al acordării protecției internaționale nu poate să țină seama, atunci când apreciază legalitatea deciziei de returnare, decât de modificările unor împrejurări, de natură să aibă o influență semnificativă asupra aprecierii situației din perspectiva articolului 5 menționat, care au intervenit înainte de încheierea procedurii privind protecția internațională de către Consiliul Contenciosului privind Străinii? 2) Împrejurările prevăzute la articolul 5 din Directiva 2008/115 trebuie să fi survenit într‑un moment în care străinul se afla în situație de ședere legală sau era autorizat să rămână pe teritoriul statului în cauză?”

Prin decizia președintelui Curții din 4 ianuarie 2022, cauzele C‑711/21 și C‑712/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

În primul rând, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, deși întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență, nu este mai puțin adevărat că procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată [Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 167, precum și jurisprudența citată].

Prin urmare, deși Curtea trebuie să se poată baza, în cea mai mare măsură, pe aprecierea instanței naționale în ceea ce privește necesitatea întrebărilor care îi sunt adresate, ea trebuie să fie în măsură să facă orice apreciere inerentă îndeplinirii propriei sale funcții, printre altele în scopul de a verifica admisibilitatea cererii de decizie preliminară care îi este adresată, instanța națională trebuind, în exercitarea posibilităților prevăzute la articolul 267 TFUE, să aibă în vedere funcția proprie îndeplinită în materie de către Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctele 19 și 20, precum și Hotărârea din 9 decembrie 2010, Fluxys, C‑241/09, EU:C:2010:753, punctul 31).

Astfel, este indispensabil ca instanțele naționale să explice, atunci când aceste motive nu decurg fără echivoc din dosar, motivele pentru care consideră că un răspuns la întrebările lor este necesar pentru soluționarea litigiului (Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctul 17, și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Plato Plastik Robert Frank, C‑341/01, EU:C:2004:254, punctul 29).

În al doilea rând, efectul util al cooperării jurisdicționale instituite prin procedura prevăzută la articolul 267 TFUE impune ca instanța de trimitere să răspundă în modul cel mai complet posibil la întrebările care îi sunt adresate de Curte și, dacă este necesar, după ascultarea părților din litigiul principal în această privință.

În speță, guvernul belgian contestă admisibilitatea întrebărilor preliminare pentru motivul că Conseil d’État (Consiliul de Stat) ar trebui să considere recursurile aflate pe rolul său sa ca fiind inadmisibile pentru un motiv care nu are legătură cu dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată prin intermediul acestor întrebări. Acest guvern arată astfel că reclamanții din litigiile principale au obținut, după formularea acestor recursuri, un drept de ședere pe teritoriul belgian și că, din această cauză, ei și‑au pierdut interesul de a exercita acțiunea în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat).

În această privință, trebuie arătat că, dacă s‑ar dovedi că reclamanții din litigiile principale și‑au pierdut efectiv interesul de a urmări anularea hotărârilor CCE în discuție în litigiile principale, întrebările preliminare nu ar mai fi pertinente pentru soluționarea litigiilor aflate pe rolul Conseil d’État (Consiliul de Stat), iar Curtea ar trebui să constate lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului cauzei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 70].

Din această perspectivă, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a fost rugat să indice Curții dacă reclamanții din litigiile principale dispuneau în prezent de un drept de ședere pe teritoriul belgian și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă dorește să își mențină întrebările preliminare.

Conseil d’État (Consiliul de Stat) a răspuns că avocatul reclamanților din litigiile principale a susținut că, deși acestora din urmă le fusese recunoscut un drept de ședere provizorie pe teritoriul belgian, nu este mai puțin adevărat că, dacă un astfel de drept de ședere nu ar fi prelungit, autoritățile belgiene ar putea relua procedura de returnare în temeiul deciziilor de returnare deja existente, acestea nefiind retrase. Având în vedere aceste explicații, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a comunicat că dorea să își mențină întrebările preliminare.

Având în vedere acest răspuns, judecătorul raportor și avocatul general au solicitat guvernului belgian să informeze Curtea cu privire la statutul actual al deciziilor de returnare în discuție în litigiile principale.

Acest guvern a arătat în esență că deciziile de returnare menționate au fost abrogate prin deciziile de acordare a unui drept de ședere reclamanților din litigiile principale și că, prin urmare, chiar și atunci când un astfel de drept de ședere va fi încetat, autoritatea națională competentă nu va putea continua procedura de returnare în privința reclamanților din litigiile principale pe baza deciziilor de returnare menționate.

Guvernul menționat a indicat de asemenea o jurisprudență recentă a Conseil d’État (Consiliul de Stat) în temeiul căreia decizia de returnare al cărei obiect îl face un resortisant al unei țări terțe dispare din ordinea juridică din momentul în care acestui resortisant i se recunoaște un drept de ședere, ceea ce face ca dispozitivul hotărârii CCE prin care prin care a fost confirmată această decizie de returnare și care este atacat în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat) să nu îl mai poată leza pe resortisantul respectiv, care este, prin urmare, lipsit de interesul necesar pentru a urmări anularea acesteia.

Având în vedere acest răspuns, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a fost rugat de Curte să îi indice dacă dorește să își mențină întrebările preliminare și, în cazul unui răspuns afirmativ, pentru ce motive.

Conseil d’État (Consiliul de Stat) a răspuns că dorește să își mențină întrebările preliminare. Acesta a motivat decizia respectivă amintind, pe de o parte, poziția susținută de avocatul reclamanților din litigiile principale, recunoscând totodată că guvernul belgian susținea o poziție contrară. Pe de altă parte, acesta a subliniat că procedurile aflate pe rolul său erau suspendate în așteptarea răspunsului Curții și că nu putea, fără noi dezbateri contradictorii între părți în cadrul ședinței și fără o nouă hotărâre prin care să se soluționeze problema menținerii interesului reclamanților din litigiile principale de a obține anularea hotărârilor CCE, să decidă că deciziile de returnare au dispărut din ordinea juridică și că acești reclamanți nu mai au interesul de a exercita acțiunea.

Rezultă că, în pofida cererii exprese a Curții în acest sens, Conseil d’État (Consiliul de Stat) nu a oferit Curții posibilitatea de a se asigura că, ținând seama de apariția unor elemente ulterioare trimiterilor preliminare, întrebările preliminare pe care acesta le‑a prezentat rămâneau pertinente pentru soluționarea acțiunilor inițiate de reclamanții din litigiile principale și justificate, așadar, de o nevoie inerentă soluționării efective a litigiilor pe care este chemat să le judece.

Or, mai întâi, astfel cum s‑a subliniat la punctele 32 și 33 din prezenta hotărâre, instrumentul de cooperare dintre Curte și instanțele naționale pe care îl constituie procedura instituită la articolul 267 TFUE presupune că o instanță națională trebuie să furnizeze, în cea mai mare măsură posibilă, un răspuns util la întrebările care îi sunt adresate de Curte.

Referirea pur și simplu la poziția unei părți din litigiul principal nu este suficientă în această privință. Astfel, deși, procedând astfel, instanța de trimitere menționează argumente ale acestei părți, ea nu indică în niciun fel măsura în care intenționează sau nu să își însușească aceste argumente și dacă deduce din acestea că un răspuns la întrebarea adresată este necesar pentru a‑i permite să pronunțe propria decizie (a se vedea în acest sens Ordonanța din 4 octombrie 2022, Teritorialna direktsia na NAP – Plovdiv, C‑49/20, nepublicată, EU:C:2022:770, punctul 65 și jurisprudența citată).

În continuare, deși, în conformitate cu articolul 23 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, decizia prin care instanța de trimitere sesizează Curtea suspendă procedura, rezultă totuși din cele ce precedă că această dispoziție nu poate fi înțeleasă în sensul că îi interzice acestei instanțe de trimitere, odată ce a adresat o întrebare Curții, să asculte părțile cu privire la răspunsurile care trebuie date la întrebările care i‑au fost adresate în cadrul procedurii de cooperare instituite la articolul 267 TFUE.

Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 24 din concluzii, mai trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, o dispoziție de drept național care împiedică punerea în aplicare a procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE trebuie înlăturată fără ca instanța în cauză să trebuiască să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziții naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck, C‑312/93, EU:C:1995:437, punctul 13, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. e.a. (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 141].

Rezultă că orice instanță națională este obligată să lase neaplicată orice dispoziție din dreptul său național care nu i‑ar permite să furnizeze un răspuns util la cererile pe care Curtea i le adresează în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE.

În sfârșit, trebuie adăugat că prezenta cauză se deosebește de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer) (C‑194/19, EU:C:2021:270). Astfel, în această din urmă cauză, pe de o parte, Conseil d’État (Consiliul de Stat) răspunsese la întrebarea adresată de Curte că litigiul aflat pe rolul său continua să aibă un obiect și, pe de altă parte, nu fusese adus la cunoștința Curții că această instanță dezvoltase o jurisprudență în temeiul căreia ea aprecia că, în cazuri similare litigiului principal, trebuia să se considere că reclamanții și‑au pierdut interesul de a exercita acțiunea.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că prezentele cereri de decizie preliminară trebuie declarate inadmisibile.

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

22 iunie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul belgian

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cauza C‑711/21

Cauza C‑712/21

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată