Hotărârea Curții (Camera a patra) din 19 octombrie 2023.#Proces penal împotriva lui G. ST. T.#Cerere de decizie preliminară formulată de Rayonen sad - Nesebar.#Trimitere preliminară – Respectarea drepturilor de proprietate intelectuală – Directiva 2004/48/CE – Articolul 13 – Procedură penală – Domeniu de aplicare – Prejudiciul suferit de titularul unei mărci ca element constitutiv al infracțiunii – Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț (TRIPS) – Articolul 61 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 51 alineatul (1) – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Competență – Articolul 49 alineatele (1) și (3) – Legalitatea și proporționalitatea pedepselor.#Cauza C-655/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO 2004, L 157, p. 45, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56) și a articolului 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate împotriva lui G. ST. T. pentru contrafacerea unor mărci.

Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (denumit în continuare „Acordul TRIPS”), care constituie Anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO 1994, L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3), cuprinde partea a III‑a, intitulată „Mijloace de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală”.

Articolul 61 din Acordul TRIPS, conținut în secțiunea 5, intitulată „Proceduri penale”, din această parte a III‑a, prevede: „Membrii trebuie să prevadă proceduri penale și sancțiuni aplicabile cel puțin pentru actele de contrafacere a mărcilor sau de piraterie care aduc atingere unui drept de autor, săvârșite cu intenție, comise la scară comercială. Sancțiunile includ închisoare și/sau amenzi suficiente pentru a fi descurajatoare și sunt la un nivel comparativ cu cele aplicate unor delicte grave similare. În cazurile adecvate, sancțiunile posibile includ și sechestrarea, confiscarea și distrugerea mărfurilor în cauză, precum și a tuturor materialelor care au servit în mod principal la comiterea delictului. Membrii pot prevedea proceduri penale și sancțiuni aplicabile celorlalte acte care aduc atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, în special atunci când acestea sunt comise intenționat și la scară comercială.”

Potrivit considerentului (28) al Directivei 2004/48: „În afară de măsurile, procedurile și mijloacele de reparație de natură civilă și administrativă prevăzute în temeiul prezentei directive, sancțiunile penale constituie, de asemenea, în cazuri corespunzătoare, un mijloc de a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.”

În conformitate cu articolul 1 din directivă, intitulat „Obiectul”, aceasta „privește măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală”.

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede: „(1) Fără a aduce atingere mijloacelor prevăzute sau care pot fi prevăzute prin legislația comunitară sau internă, în măsura în care aceste mijloace sunt favorabile titularilor drepturilor, măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute prin prezenta directivă se aplică, în conformitate cu articolul 3, oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute de legislația comunitară și/sau legislația internă a statului membru în cauză. (2) Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor speciale privind respectarea drepturilor și excepțiile prevăzute de legislația comunitară în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe dreptului de autor, mai ales de Directiva 91/250/CEE [a Consiliului din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (JO 1991, L 122, p. 42, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 14)], în special articolul 7, sau de Directiva 2001/29/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230)], în special articolele 2-6 și articolul 8. (3) Prezenta directivă nu aduce atingere: […] (b) obligațiilor care decurg, pentru statele membre, din convențiile internaționale și în special din Acordul TRIPS, inclusiv cele referitoare la procedurile penale și la sancțiunile aplicabile; (c) oricăror dispoziții interne ale statelor membre referitoare la procedurile penale sau la sancțiunile ce se aplică în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală.”

Articolul 13 din această directivă, intitulat „Daune interese”, prevede: „(1) Statele membre asigură ca, la cererea părții prejudiciate, autoritățile judecătorești competente să ordone contravenientului care a acționat cu bună știință sau având motive suficiente de a ști acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său. La stabilirea daunelor interese, autoritățile judecătorești: (a) iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi consecințele economice negative suferite de partea prejudiciată, în special câștigul nerealizat, orice beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient și, dacă este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului prin încălcarea drepturilor sale, sau (b) ca alternativă la litera (a), pot hotărî, dacă este cazul, să fixeze o valoare forfetară pentru daunele interese, pe baza unor elemente cum ar fi, cel puțin, valoarea redevențelor sau drepturilor care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv. (2) Atunci când contravenientul a săvârșit o încălcare fără a avea știință de aceasta sau fără a avea motive rezonabile de a ști aceasta, statele membre pot să prevadă că autoritățile judecătorești pot ordona recuperarea beneficiilor sau plata unor daune interese care pot fi prestabilite.”

Potrivit articolului 16 din directiva menționată, intitulat „Sancțiuni aplicate de către statele membre”: „Fără a aduce atingere măsurilor, procedurilor și mijloacelor de reparație de natură civilă și administrativă prevăzute prin prezenta directivă, statele membre pot să aplice alte sancțiuni corespunzătoare în cazul încălcării unor drepturi de proprietate intelectuală.”

Articolul 172b din Nakazatelen kodeks (Codul penal), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Codul penal”), prevede: „(1) Persoana care, fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, utilizează în comerț o marcă […] se pedepsește cu închisoare de până la cinci ani și cu amendă de până la 5000 [de leve bulgărești (BGN)]. (2) În cazul în care fapta prevăzută la alineatul (1) este săvârșită în mod repetat sau se produc consecințe prejudiciabile semnificative, aceasta se pedepsește cu închisoare de la cinci la opt ani și cu amendă de la 5000 BGN la 8000 BGN. (3) Obiectul infracțiunii se confiscă, indiferent în proprietatea cui se află, și se distruge.”

Articolul 13 din Zakon za markite i geografskite oznachenia (Legea privind mărcile și indicațiile geografice, DV nr. 81 din 14 septembrie 1999), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „vechea ZMGO”) prevedea: „(1) Dreptul asupra unei mărci include dreptul titularului acesteia de a o utiliza, de a dispune de ea și de a interzice oricărui terț să utilizeze în comerț, fără consimțământul său, orice semn care: 1. este identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată marca; 2. din cauza identității sau a similitudinii sale cu marca și din cauza identității sau a similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de marcă, există un risc de confuzie pentru public; riscul de confuzie cuprinde riscul de asociere între semn și marcă; 3. este identic sau similar cu marca pentru produse sau servicii care nu sunt identice sau similare cu cele pentru care este înregistrată marca atunci când aceasta este de notorietate în Bulgaria și când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii sau aduce atingere acestora. (2) Utilizarea în comerț în sensul alineatului (1) constă în: 1. aplicarea semnului pe produse sau pe ambalajul acestora; 2. oferirea produselor cu acest semn sau introducerea pe piață, deținerea în aceste scopuri, precum și oferirea sau prestarea de servicii sub acest semn; 3. importul sau exportul de produse care poartă acest semn; […]”

Articolul 76b din această lege, intitulat „Cazuri speciale de despăgubire”, prevedea: „(1) În cazul în care cererea este întemeiată, dar nu există informații suficiente cu privire la cuantum, reclamantul poate solicita o despăgubire: 1. de la 500 BGN la 100000 BGN, stabilirea cuantumului exact fiind lăsată la aprecierea instanței în condițiile prevăzute la articolul 76a alineatele (2) și (3), sau 2. echivalentul prețurilor de vânzare cu amănuntul a produselor fabricate legal, care sunt identice sau similare cu produsele ce fac obiectul încălcării. (2) La stabilirea despăgubirii în sensul alineatului (1) se iau în considerare și beneficiile realizate în urma încălcării.”

Articolul 81 din lege, intitulat „Încălcări și sancțiuni administrative”, prevedea: „(1) Persoana care, fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, utilizează în comerț, în sensul articolului 13, produse sau servicii pe care este aplicat un semn identic sau similar cu o marcă înregistrată se sancționează cu amendă de la 500 BGN la 1500 BGN, iar întreprinderile individuale și persoanele juridice cu o sancțiune pecuniară de la 1000 BGN la 3000 BGN. (2) În cazul unei încălcări repetate în sensul alineatului (1), persoana în cauză este pasibilă de amendă de la 1500 BGN la 3000 BGN, iar întreprinderile individuale și persoanele juridice sunt pasibile de o sancțiune pecuniară cuprinsă de la 3000 BGN la 5000 BGN. (3) O încălcare este repetată dacă este comisă în termen de un an de la intrarea în vigoare a deciziei prin care se impune o sancțiune administrativă contravenientului pentru același tip de încălcare. […] (5) Produsele menționate la alineatul (1), indiferent în proprietatea cui se află, se confiscă și sunt predate spre distrugere, iar titularul mărcii sau o persoană autorizată de acesta poate asista la distrugere. […]”

Vechea ZMGO a fost abrogată și înlocuită cu zakon za markite i geografskite oznachenia (Legea privind mărcile și indicațiile geografice, DV nr. 98 din 13 decembrie 2019, denumită în continuare „noua ZMGO”). Articolul 13 din noua ZMGO cuprinde același text ca și articolul 13 din vechea ZMGO, abrogată.

Articolul 127 din noua ZMGO, intitulat „Încălcări și sancțiuni administrative”, prevede la alineatul (1): „Persoana care, fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, utilizează în comerț, în sensul articolului 13 alineatele (1) și (2), produse sau servicii pe care este aplicat un semn identic sau similar cu o marcă înregistrată se sancționează cu amendă de la 2000 BGN la 10000 BGN, iar întreprinderile individuale și persoanele juridice cu o sancțiune pecuniară de la 3000 BGN la 20000 BGN.”

G. ST. T. deține o întreprindere individuală, care desfășoară o activitate de vânzare de articole de îmbrăcăminte.

În cursul anului 2016, agenți ai Ministerului de Interne bulgar au efectuat un control într‑un spațiu comercial închiriat de această întreprindere în comuna Nesebar (Bulgaria) și au confiscat produsele oferite spre vânzare acolo. Expertiza judiciară dispusă a evidențiat că semnele aplicate pe aceste produse erau similare cu unele mărci înregistrate și a estimat valoarea totală a produselor menționate la 1404590 BGN (aproximativ 718000 de euro) „ca originale” și la 80201 BGN (aproximativ 41000 de euro) „ca imitații”.

Rayonna prokuratura Burgas, TO Nesebar (Parchetul de pe lângă Tribunalul de Raion din Burgas, unitatea teritorială din Nesebar, Bulgaria) a considerat că G. ST. T. a utilizat astfel în comerț, fără consimțământul titularilor drepturilor exclusive, mărci care făceau obiectul acestor drepturi exclusive și că această activitate a produs „consecințe prejudiciabile semnificative”, astfel încât persoana în cauză a fost trimisă în judecată la Rayonen sad – Nesebar (Tribunalul de Raion din Nesebar, Bulgaria), care este instanța de trimitere, sub acuzația de săvârșire a infracțiunii de contrafacere în formă agravată prevăzută la articolul 172b alineatul (2) din Codul penal.

Niciuna dintre persoanele juridice prejudiciate nu a formulat cerere de despăgubire împotriva lui G. ST. T. și nici nu s‑a constituit parte civilă în prezenta procedură.

Instanța de trimitere arată în esență că, în cadrul posibilității de care dispun statele membre, în conformitate cu considerentul (28) al Directivei 2004/48, de a prevedea sancțiuni penale pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, Republica Bulgaria a introdus articolul 172b alineatele (1) și (2) din Codul penal. Această dispoziție califică, la alineatul (1), drept infracțiune utilizarea unei mărci în comerț fără consimțământul titularului dreptului exclusiv și vizează, la alineatul (2), situația în care această faptă a fost săvârșită în mod repetat sau a produs „consecințe negative semnificative”. Acest stat membru ar fi introdus de asemenea, la articolul 81 alineatul (1) din vechea ZMGO, înlocuit între timp prin articolul 127 alineatul (1) din noua ZMGO, o contravenție care să sancționeze aceleași fapte.

În primul rând, instanța de trimitere ridică problema dacă o dispoziție națională precum articolul 172b alineatul (2) din Codul penal, potrivit căreia prejudiciul suferit de titularul mărcii face parte dintre elementele constitutive ale infracțiunii pe care o prevede, este conformă cu normele privind prejudiciul cauzat prin exercitarea ilicită a drepturilor de proprietate intelectuală introduse prin Directiva 2004/48 și, în caz afirmativ, dacă este conform cu aceste norme mecanismul de stabilire a prejudiciului pe baza unei prezumții, și anume în funcție de valoarea produselor oferite spre vânzare la prețurile de vânzare cu amănuntul a produselor fabricate în mod legal, introdus de jurisprudența bulgară.

În al doilea rând, instanța de trimitere amintește că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) din cartă, presupune ca o reglementare care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii să stabilească în mod clar limitele comportamentului care constituie o infracțiune și în special să definească elementele constitutive ale infracțiunii în cauză. Or, în legislația bulgară ar exista dispoziții care definesc același comportament, și anume utilizarea în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, ca fiind o contravenție [articolul 81 alineatul (1) din vechea ZMGO și articolul 127 alineatul (1) din noua ZMGO] și ca fiind o infracțiune (articolul 172b din Codul penal). Totuși, această legislație nu ar conține un criteriu care să facă distincția între calificarea drept infracțiune și cea drept contravenție. Lipsa unui asemenea criteriu clar și precis ar conduce la practici contradictorii și la un tratament inegal al justițiabililor care au săvârșit practic aceleași fapte.

În al treilea rând, instanța de trimitere urmărește să afle dacă principiul proporționalității consacrat la articolul 49 alineatul (3) din cartă se opune unei legislații precum legislația bulgară, având în vedere gravitatea sancțiunilor prevăzute pentru pedepsirea infracțiunii prevăzute la articolul 172b alineatul (2) din Codul penal, și anume o pedeapsă cu închisoarea ridicată combinată cu o amendă severă. Instanța menționată precizează, în acest context, că posibilitățile de reducere sau de suspendare a executării sunt limitate și că aceste pedepse sunt însoțite de confiscarea și distrugerea produselor contrafăcute.

În aceste condiții, Rayonen sad – Nesebar (Tribunalul de Raion din Nesebar) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O legislație și o jurisprudență potrivit cărora prejudiciile suferite de titularul de drepturi sunt elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute la articolul 172b alineatele (1) și (2) din [Codul penal] sunt conforme cu normele instituite de Directiva [2004/48] și referitoare la prejudiciile cauzate prin exercitarea ilicită a drepturilor de proprietate intelectuală? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, prezumția automată instituită de jurisprudența Republicii Bulgaria pentru stabilirea prejudiciilor – într‑un cuantum egal cu valoarea produselor oferite spre vânzare, calculată pe baza prețurilor de vânzare cu amănuntul a produselor fabricate în mod legal – este conformă cu normele Directivei [2004/48]? 3) O legislație din care lipsește o delimitare între o contravenție [articolul 127 alineatul (1) din (noua ZMGO) și articolul 81 alineatul (1) din (vechea ZMGO)], infracțiunea prevăzută la articolul 172b alineatul (1) din [Codul penal] și, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, infracțiunea prevăzută la articolul 172b alineatul (2) din [Codul penal] este compatibilă cu principiul legalității infracțiunilor [și pedepselor], consacrat la articolul 49 din cartă? 4) Pedepsele prevăzute la articolul 172b alineatul (2) din [Codul penal] (pedeapsa cu închisoare de la cinci la opt ani și amendă de la 5000 BGN la 8000 BGN) sunt conforme cu principiul consacrat la articolul 49 alineatul (3) din cartă, potrivit căruia pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune?”

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații și unei jurisprudențe naționale în temeiul cărora importanța prejudiciului suferit se află printre elementele constitutive ale infracțiunii de contrafacere a mărcii în formă agravată. În cazul unui răspuns negativ, aceasta ridică problema dacă un mecanism de stabilire a prejudiciului bazat pe o prezumție este conform cu normele instituite de aceeași directivă.

În această privință, trebuie arătat că articolul 2 din Directiva 2004/48, referitor la domeniul de aplicare al acesteia, prevede la alineatele (1) și (2) că măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute de directivă se aplică oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală prevăzute de legislația Uniunii sau de legislația internă a statului membru în cauză și că această directivă nu aduce atingere dispozițiilor speciale privind respectarea drepturilor și excepțiile prevăzute de legislația Uniunii în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe dreptului de autor.

Totuși, același articol 2 din Directiva 2004/48 adaugă, la alineatul (3) literele (b) și (c), că directiva nu aduce atingere nici obligațiilor care decurg, pentru statele membre, din convențiile internaționale, și în special din Acordul TRIPS, inclusiv cele referitoare la procedurile penale și la sancțiunile aplicabile, nici oricăror dispoziții interne referitoare la aceste proceduri sau la aceste sancțiuni aplicabile în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală.

În plus, articolul 16 din directiva menționată precizează că, fără a aduce atingere măsurilor, procedurilor și mijloacelor de reparație de natură civilă și administrativă pe care le prevede această directivă, statele membre pot să aplice alte sancțiuni corespunzătoare în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală.

În sfârșit, considerentul (28) al directivei menționate enunță că, în afară de măsurile, procedurile și mijloacele de reparație de natură civilă și administrativă prevăzute în temeiul aceleiași directive, sancțiunile penale constituie, de asemenea, în cazuri corespunzătoare, un mijloc de a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Din aceste dispoziții și din considerentul menționat rezultă că Directiva 2004/48 nu reglementează procedurile și sancțiunile penale în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală, recunoscând totodată statelor membre posibilitatea de a legifera în temeiul dreptului național sau internațional pentru a prevedea sancțiuni, printre care și de natură penală, pe care le consideră corespunzătoare în cazul încălcării acestor drepturi.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a verifica propria competență sau admisibilitatea cererii care îi este adresată. În această privință, Curtea a subliniat în mod regulat că procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe și că justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată [Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny și alții (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctele 59-61, precum și jurisprudența citată].

Or, întrucât Directiva 2004/48 nu se aplică normelor naționale referitoare la procedurile penale și la sancțiunile penale în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală, interpretarea acestei directive solicitată de instanța de trimitere prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări nu este necesară pentru soluționarea cauzei principale, care constituie o procedură pur penală.

Rezultă că prima și a doua întrebare sunt inadmisibile.

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 49 din cartă pentru a verifica compatibilitatea articolului 172b alineatul (2) din Codul penal cu această dispoziție.

De la bun început, trebuie amintit că Curtea este competentă să răspundă la întrebările preliminare adresate atunci când situația juridică aflată la originea cauzei principale intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punctul 128 și jurisprudența citată).

Guvernul austriac susține că Curtea nu este competentă să răspundă la a treia și la a patra întrebare. Potrivit acestuia, dispozițiile penale în discuție în litigiul principal nu ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă și, prin urmare, nu ar putea fi apreciate în lumina articolului 49 din cartă.

În această privință, potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care ele pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, după cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, drepturile fundamentale garantate de cartă sunt aplicabile în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson,C‑617/10, EU:C:2013:105, punctele 17 și 19 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctele 25 și 26).

Curtea a considerat deja că, atunci când își îndeplinesc obligațiile ce decurg dintr‑un acord internațional încheiat de Uniunea Europeană, care face parte integrantă din dreptul lor de la data intrării sale în vigoare, statele membre trebuie considerate că pun în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, Comisia/Ungaria (Învățământ superior), C‑66/18, EU:C:2020:792, punctele 69 și 213].

Or, Acordul de instituire a OMC, care cuprinde Acordul TRIPS, a fost încheiat de Uniune și, prin urmare, face parte integrantă din dreptul Uniunii începând de la intrarea sa în vigoare, și anume de la 1 ianuarie 1995 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, SCF,C‑135/10, EU:C:2012:140, punctele 39 și 40, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 octombrie 2020, Comisia/Ungaria (Învățământ superior), C‑66/18, EU:C:2020:792, punctele 69-71].

Acordul TRIPS are drept obiectiv printre altele să reducă distorsiunile în calea comerțului internațional prin asigurarea, pe teritoriul fiecăruia dintre membrii OMC, a unei protecții eficiente și suficiente a drepturilor de proprietate intelectuală. Partea a II‑a a acordului menționat contribuie la realizarea acestui obiectiv prevăzând, pentru fiecare dintre principalele categorii de drepturi de proprietate intelectuală, norme care trebuie să fie aplicate de fiecare membru al OMC (Hotărârea din 18 iulie 2013, Daiichi Sankyo și Sanofi‑Aventis Deutschland, C‑414/11, EU:C:2013:520, punctul 58). Partea a III‑a a aceluiași acord, care urmărește același obiectiv, privește „mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală” și stabilește în special procedurile și măsurile pe care membrii OMC sunt obligați să le introducă în legislațiile lor în vederea atingerii acestui obiectiv.

Astfel, articolul 61 din Acordul TRIPS, din secțiunea 5, intitulată „Proceduri penale”, din partea a III‑a a acestuia, stipulează că „[membrii OMC] trebuie să prevadă proceduri penale și sancțiuni aplicabile cel puțin pentru actele de contrafacere a mărcilor sau de piraterie care aduc atingere unui drept de autor, săvârșite cu intenție, comise la scară comercială”, că „[s]ancțiunile includ închisoare și/sau amenzi suficiente pentru a fi descurajatoare și sunt la un nivel comparativ cu cele aplicate unor delicte grave similare” și că, „[î]n cazurile adecvate, sancțiunile posibile includ și sechestrarea, confiscarea și distrugerea mărfurilor în cauză, precum și a tuturor materialelor care au servit în mod principal la comiterea delictului”.

Rezultă, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 30 din concluzii, că, atunci când își îndeplinesc obligațiile care le revin în temeiul Acordului TRIPS, inclusiv cele care decurg din articolul 61 din acest acord, trebuie să se considere că statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

Astfel, obligația care decurge din articolul 61 din Acordul TRIPS, de a prevedea proceduri penale care, cel puțin în cazul unor acte de contrafacere a unei mărci sau de piraterie care aduc atingere unui drept de autor, săvârșite cu intenție, comise la scară comercială, sunt de natură să conducă la sancțiuni efective, disuasive și proporționale, este obligatorie pentru fiecare dintre membrii OMC, inclusiv pentru Uniune și statele membre, și face parte din dreptul Uniunii, după cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 39 din prezenta hotărâre, independent de actele de armonizare internă. În această ipoteză, se aplică jurisprudența Curții potrivit căreia un stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, atunci când îndeplinește o obligație, enunțată într‑o dispoziție de drept al Uniunii, de a prevedea sancțiuni efective, proporționale și disuasive în privința persoanelor responsabile de încălcările menționate în această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții, C‑537/16, EU:C:2018:193, punctele 22 și 23). Faptul că această obligație este enunțată într‑un acord internațional încheiat de Uniune, iar nu într‑un act legislativ intern al acesteia, este, în această privință, lipsit de relevanță, după cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 38 din prezenta hotărâre.

În consecință, dacă un stat membru își îndeplinește obligația prevăzută la articolul 61 din Acordul TRIPS, acest stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii, astfel încât carta este aplicabilă.

În speță, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, articolul 172b alineatele (1) și (2) din Codul penal pare să constituie o punere în aplicare de către legislația bulgară a angajamentelor care decurg din articolul 61 din Acordul TRIPS.

În consecință, Curtea este competentă să răspundă la a treia și la a patra întrebare adresate.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 49 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor se opune unei legislații naționale care prevede, în cazul utilizării în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, că același comportament poate fi calificat atât drept contravenție, cât și drept infracțiune, fără a cuprinde criterii care să permită delimitarea contravenției în raport cu infracțiunea ori cu infracțiunea în formă agravată.

Instanța de trimitere arată că, potrivit legislației bulgare, anumite comportamente pot constitui atât o contravenție, cât și o infracțiune. Aceasta ar fi situația utilizării unei mărci în comerț fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, faptă care constituie nu numai contravenția prevăzută la articolul 81 alineatul (1) din vechea ZMGO, aplicabilă faptelor în discuție în litigiul principal, ci și infracțiunea definită la articolul 172b alineatul (1) din Codul penal. În plus, infracțiunea prevăzută la articolul 172b alineatul (2) din acest cod ar coincide în parte, în ceea ce privește elementele sale constitutive, cu articolul 172b alineatul (1) din codul menționat, în măsura în care ar urmări, de asemenea, să sancționeze utilizarea interzisă menționată.

În această privință, în temeiul principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, prevăzut la articolul 49 alineatul (1) din cartă, dispozițiile penale trebuie să respecte anumite cerințe de accesibilitate și de previzibilitate în ceea ce privește atât definiția infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei (Hotărârea din 11 iunie 2020, Prokuratura Rejonowa w Słupsku,C‑634/18, EU:C:2020:455, punctul 48).

Potrivit jurisprudenței Curții, acest principiu constituie o expresie specifică a principiului general al securității juridice și implică printre altele ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 47 și jurisprudența citată].

Această cerință este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției pertinente, precum și, la nevoie, cu ajutorul interpretării care este dată acesteia de instanțe sau al unei consultanțe juridice, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 56, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, BV,C‑570/20, EU:C:2022:348, punctul 38 și jurisprudența citată).

În speță, articolul 172b din Codul penal prevede că orice utilizare în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv constituie infracțiune și conduce la aplicarea pedepselor menționate în această dispoziție.

Desigur, în temeiul legii bulgare privind mărcile, ZMGO, același comportament este, de asemenea, calificat drept contravenție și poate conduce la aplicarea unei amenzi administrative.

Astfel, din aceste dispoziții reiese că același comportament, care constă în utilizarea în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, este calificat atât drept infracțiune, cât și drept contravenție și, prin urmare, poate conduce atât la sancțiuni penale, cât și la sancțiuni administrative.

Cu toate acestea, sub rezerva respectării principiilor generale ale dreptului Uniunii, inclusiv a principiului proporționalității, care face obiectul celei de a patra întrebări, statele membre pot impune, pentru aceleași fapte, o combinație de sancțiuni administrative și penale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson,C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 34, și Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin,C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 84, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, cu condiția ca dispoziția penală să fie, ca atare, conformă cu cerințele care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor amintite la punctele 50 și 51 din prezenta hotărâre, acest principiu nu se opune ca o legislație națională să califice același comportament drept infracțiune și drept contravenție și să definească, așadar, comportamentul sancționat prin astfel de încălcări în termeni similari sau chiar identici.

Or, utilizarea în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv este prezentată fără ambiguitate, la articolul 172b din Codul penal, ca o infracțiune care conduce la pedepsele prevăzute de acest articol. În aceste condiții, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 50 și 51 din prezenta hotărâre, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut la articolul 49 alineatul (1) din cartă trebuie considerat ca fiind respectat, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere.

În ceea ce privește împrejurarea, evidențiată de instanța națională, că legislația națională, în special articolul 81 alineatul (1) din vechea ZMGO și articolul 172b din Codul penal, nu conține criterii care să permită delimitarea contravenției în raport cu infracțiunea, trebuie să se precizeze că cerința ca legislația națională să conțină astfel de criterii nu decurge din acest principiu.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 49 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor nu se opune unei legislații naționale care prevede, în cazul utilizării în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, că același comportament poate fi calificat atât drept contravenție, cât și drept infracțiune, fără a cuprinde criterii care să permită delimitarea contravenției în raport cu infracțiunea, infracțiunea fiind descrisă în termeni similari, chiar identici, în legislația penală și în Legea privind mărcile.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 49 alineatul (3) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții legislative care, în cazul utilizării în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, prevede aplicarea unor sancțiuni penale atât privative de libertate, cât și pecuniare, pedeapsa privativă de libertate fiind închisoarea de la cinci la opt ani, atunci când această utilizare a avut loc în mod repetat sau a produs consecințe prejudiciabile semnificative.

În această privință, instanța de trimitere arată că limita inferioară a acestei pedepse cu închisoarea este extrem de ridicată și că această pedeapsă se cumulează și cu o amendă al cărei cuantum este de asemenea ridicat. Pe de altă parte, posibilitățile de care dispune instanța de a reduce sau de a suspenda executarea lor ar fi foarte limitate. În sfârșit, măsura suplimentară de confiscare și de distrugere a bunurilor care fac obiectul infracțiunii ar contribui la creșterea severității generale a sancțiunilor aplicate.

În conformitate cu articolul 49 alineatul (3) din cartă, care se aplică, după cum s‑a arătat la punctele 44 și 45 din prezenta hotărâre, în măsura în care dispoziția națională în discuție în litigiul principal pune în aplicare articolul 61 din Acordul TRIPS, pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.

În această privință, trebuie amintit că, deși lasă la latitudinea membrilor OMC alegerea și modalitățile procedurilor penale și ale sancțiunilor aplicabile, articolul 61 din Acordul TRIPS le impune acestora să sancționeze penal cel puțin anumite încălcări ale dreptului de proprietate intelectuală, precum actele de contrafacere a unei mărci de fabrică sau de comerț, săvârșite cu intenție, comise la scară comercială. În plus, acest articol prevede că sancțiunile trebuie să includă „închisoare și/sau amenzi suficiente pentru a fi descurajatoare” și să fie „la un nivel comparativ cu cele aplicate unor delicte grave similare”. În cazurile adecvate, sancțiunile posibile trebuie să includă „și sechestrarea, confiscarea și distrugerea mărfurilor în cauză, precum și a tuturor materialelor care au servit în mod principal la comiterea delictului”.

După cum a arătat domnul avocat general la punctul 46 din concluzii, în lipsa unor măsuri legislative interne ale Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile, statele membre sunt competente să stabilească natura și nivelul acestor sancțiuni, cu respectarea în special a principiului proporționalității [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 februarie 2001, K. M. (Sancțiuni aplicate comandantului de navă), C‑77/20, EU:C:2021:112, punctul 36 și jurisprudența citată).

Potrivit jurisprudenței Curții, în conformitate cu acest din urmă principiu, măsurile represive permise de legislația națională nu trebuie să depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite în mod legitim de această legislație. Rigoarea sancțiunilor trebuie să fie adecvată gravității încălcărilor pe care le reprimă, mai ales prin asigurarea unui efect realmente disuasiv, fără a se depăși în același timp ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului menționat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 februarie 2021, K. M. (Sancțiuni aplicate comandantului de navă), C‑77/20, EU:C:2021:112, punctele 37 și 38, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 octombrie 2021, Landespolizeidirektion Steiermark (Aparate de tip slot‑machine), C‑231/20, EU:C:2021:845, punctul 45].

Astfel, atunci când reglementarea națională prevede cumulul unor sancțiuni de natură penală, precum cumulul de sancțiuni pecuniare și pedepse privative de libertate, autoritățile competente au obligația de a se asigura că severitatea tuturor sancțiunilor aplicate nu depășește gravitatea infracțiunii constatate, în caz contrar încălcându‑se principiul proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BV,C‑570/20, EU:C:2022:348, punctele 49 și 50).

Curtea a statuat de asemenea că principiul proporționalității impune ca, la stabilirea sancțiunii, precum și la stabilirea cuantumului amenzii, să se țină seama de circumstanțele individuale ale speței (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Link Logistik N&N, C‑384/17, EU:C:2018:810, punctul 45).

Pentru aprecierea proporționalității sancțiunilor, trebuie luată de asemenea în considerare posibilitatea de care dispune instanța națională de a modifica încadrarea juridică față de cea reținută în actul de acuzare, această posibilitate fiind de natură să conducă la aplicarea unei sancțiuni mai puțin severe, și de aceea de a adapta sancțiunea în raport cu gravitatea infracțiunii constatate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Chmielewski,C‑255/14, EU:C:2015:475, punctul 26, și Hotărârea din 11 februarie 2021, K. M. (Sancțiuni aplicate comandatului de navă), C‑77/20, EU:C:2021:112, punctul 51].

În speță, în primul rând, din decizia de trimitere reiese că articolul 172b alineatul (2) din Codul penal, în temeiul căruia a fost începută urmărirea penală împotriva lui G. ST. T., vizează sancționarea utilizării în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv atunci când această utilizare prezintă o anumită gravitate, fie pentru că a fost săvârșită în mod repetat, fie pentru că a produs prejudicii importante.

În măsura în care prevede, pentru sancționarea unei asemenea fapte, o pedeapsă privativă de libertate de la cinci la opt ani și o amendă cuprinsă între 5000 BGN și 8000 BGN, această legislație națională pare a fi aptă să atingă obiectivele legitime urmărite de articolul 61 din Acordul TRIPS, care impune sancționarea penală și într‑un mod suficient de disuasiv, cel puțin, a actelor de contrafacere a mărcii, săvârșite cu intenție, comise la scară comercială.

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă măsura nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite, din decizia de trimitere reiese că pedeapsa privativă de libertate prevăzută pentru infracțiunea de contrafacere în formă agravată prevăzută la articolul 172b alineatul (2) din Codul penal este stabilită la un prag minim de cinci ani, prag pe care instanța de trimitere îl consideră „extrem de ridicat”.

În plus, aceeași dispoziție prevede că la această pedeapsă privativă de libertate se adaugă o amendă de natură penală, în cuantum de 5 000-8 000 BGN, pe care această instanță îl consideră, de asemenea, ridicat.

Instanța amintită menționează, pe de altă parte, obligația, enunțată la articolul 172b alineatul (3) din Codul penal, de a aplica o măsură suplimentară care constă în confiscarea bunurilor care fac obiectul infracțiunii și în distrugerea acestora. Aceste măsuri contribuie, potrivit aceleiași instanțe, la creșterea severității sancțiunii globale aplicate.

În această privință, trebuie să se observe, după cum s‑a amintit la punctul 63 din prezenta hotărâre, că articolul 61 din Acordul TRIPS prevede că sancțiunile pe care membrii OMC trebuie să le impună „includ închisoare și/sau amenzi suficiente pentru a fi descurajatoare”. Prin utilizarea conjuncțiilor „și” și „sau”, această dispoziție autorizează astfel membrii respectivi să prevadă, în legislația lor, cumulul unei pedepse privative de libertate cu o amendă pentru sancționarea acestui comportament.

În plus, articolul 61 din Acordul TRIPS obligă membrii OMC să prevadă că, în cazurile adecvate, sancțiunile posibile „includ și sechestrarea, confiscarea și distrugerea mărfurilor în cauză, precum și a tuturor materialelor care au servit în mod principal la comiterea delictului”. Astfel de măsuri, pe lângă consecințele financiare pe care le au asupra autorului contrafacerii, sunt de natură să contribuie la eficacitatea sancțiunii, în măsura în care împiedică mărfurile care aduc atingere unui drept intelectual să rămână pe piață și să facă obiectul unei utilizări ulterioare.

Astfel, înseși dispozițiile articolului 61 din Acordul TRIPS impun un grad de severitate suficient de ridicat pentru a împiedica adoptarea și repetarea comportamentului incriminat.

În consecință, nu se poate afirma că o legislație penală introdusă de un stat membru pentru sancționarea actelor de contrafacere a unei mărci care prezintă o anumită gravitate este disproporționată numai pentru faptul că, în cazuri adecvate, prevede aplicarea unei amenzi și distrugerea mărfurilor în cauză și a instrumentelor care au servit la comiterea delictului, pe lângă aplicarea unei pedepse privative de libertate.

Cu toate acestea, după cum rezultă de asemenea din articolul 61 din Acordul TRIPS menționat, care reflectă în această privință cerința proporționalității enunțată și la articolul 49 alineatul (3) din cartă, orice sancțiune penală prevăzută de această legislație trebuie să fie adecvată gravității delictului corespunzător.

Or, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, comportamentul infracțional prevăzut la articolul 172b din Codul penal, care constă în „utilizarea” în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, pare să acopere toate faptele indicate la articolul 13 alineatele (1) și (2) din ZMGO, atât cea veche, cât și cea nouă. Aceste din urmă dispoziții corespund în esență articolului 10 alineatele (2) și (3) din Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2015, L 336, p. 1).

Rezultă astfel că articolul 172b din Codul penal este susceptibil să privească orice faptă de utilizare în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv. În plus, în temeiul articolului 172b alineatul (2) din acest cod, orice faptă care corespunde acestei descrieri și care a fost săvârșită în mod repetat sau a produs consecințe prejudiciabile semnificative se pedepsește în special cu pedeapsa închisorii de cel puțin cinci ani.

Deși o asemenea sancțiune nu este în mod necesar disproporționată în anumite cazuri de contrafacere, trebuie totuși să se constate că o dispoziție precum articolul 172b alineatul (2) din Codul penal, care asociază o descriere a unei infracțiuni deosebit de largă cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin cinci ani, nu permite să se garanteze capacitatea autorităților competente de a asigura în fiecare caz în parte, în conformitate cu obligația care decurge din articolul 49 alineatul (3) din cartă, amintită la punctul 66 din prezenta hotărâre, că severitatea sancțiunilor aplicate nu depășește gravitatea infracțiunii constatate.

Aceste autorități pot fi puse, astfel, în situația să examineze fapte de utilizare fără consimțământ a unei mărci al căror efect rămâne deosebit de limitat în comerț, chiar dacă aceste fapte au fost săvârșite cu intenție și în mod repetat.

Autoritățile menționate pot fi de asemenea puse în situația, în afara cazurilor privind produse contrafăcute, să examineze fapte de utilizare fără consimțimânt a unei mărci care, deși sunt săvârșite cu intenție, în mod repetat și cu efecte considerabile în comerț, se dovedesc ilicite numai după o apreciere complexă a conținutului dreptului exclusiv.

Prin faptul că prevede o pedeapsă cu închisoarea de minimum cinci ani pentru toate cazurile de utilizare fără consimțământ a unei mărci în comerț, o dispoziție legislativă națională precum cea vizată de a patra întrebare adresată face excesiv de dificilă sarcina autorităților competente de a stabili, având în vedere ansamblul elementelor relevante, o sancțiune a cărei intensitate să nu depășească gravitatea infracțiunii constatate.

Astfel, instanța de trimitere a arătat că posibilitatea oferită de dreptul penal bulgar de a stabili o pedeapsă inferioară pedepsei minime prevăzute la articolul 172b alineatul (2) din Codul penal este limitată la cazurile în care există circumstanțe atenuante excepționale sau numeroase. Această instanță a arătat de asemenea că posibilitatea suspendării executării unei pedepse cu închisoarea există numai dacă această pedeapsă nu depășește trei ani. Având în vedere stabilirea, la articolul 172b alineatul (2) din Codul penal, a unei pedepse cu închisoarea de minimum cinci ani pentru toate cazurile de utilizare fără consimțământ a unei mărci în comerț, aceste posibilități limitate de reducere a pedepsei și de suspendare a executării se pot dovedi insuficiente pentru a aduce în fiecare caz sancțiunea la o pedeapsă care să fie proporțională cu această gravitate.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 49 alineatul (3) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții legislative naționale care prevede o pedeapsă minimă de cinci ani de închisoare în cazul utilizării în comerț a unei mărci fără consimțământul titularului dreptului exclusiv, în mod repetat sau cu consecințe prejudiciabile semnificative.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

19 octombrie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Dreptul bulgar

Codul penal

Vechea ZMGO și noua ZMGO

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia și la a patra întrebare

Cu privire la competența Curții

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată