Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 8 iunie 2023.#SC Zes Zollner Electronic SRL împotriva Direcției Regionale Vamale Cluj – Biroul Vamal de Frontieră Aeroport Cluj Napoca.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul Cluj.#Trimitere preliminară – Uniunea vamală – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii – Cantitate în plus de mărfuri descoperită după acordarea liberului de vamă – Articolul 173 – Modificarea unei declarații vamale – Alte mărfuri decât cele care au făcut inițial obiectul declarației care trebuie modificată – Articolul 174 – Invalidarea unei declarații vamale – Articolul 42 – Sancțiuni aplicate de autoritățile vamale competente – Regulamentul delegat (UE) 2015/2446.#Cauza C-640/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 173 și 174 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1, denumit în continuare „Codul vamal al Uniunii”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC Zes Zollner Electronic SRL (denumită în continuare „ZZE”), o întreprindere română, pe de o parte, și Direcția Regională Vamală Cluj – Biroul Vamal de Frontieră Aeroport Cluj‑Napoca (România), pe de altă parte, în legătură cu decizia acesteia din urmă de a aplica ZZE o amendă pentru sustragerea de la controlul vamal a 5000 de bucăți de circuite integrate electronice, precum și de a o obliga la plata unei sume egale cu valoarea în vamă a mărfurilor respective, la care se adaugă taxele la import și alte taxe datorate.

Articolul 66 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58) prevedea: „(1) La cererea declarantului, autoritățile vamale invalidează o declarație deja acceptată atunci când acesta furnizează dovada că mărfurile au fost declarate dintr‑o eroare pentru regimul vamal corespunzător acestei declarații sau că, datorită unor împrejurări speciale, plasarea mărfurilor sub un regim vamal pentru care au fost declarate nu se mai justifică. Cu toate acestea, atunci când autoritățile vamale au informat declarantul în legătură cu intenția lor de a examina mărfurile, nu se acceptă o cerere de invalidare a declarației decât după ce verificarea a avut loc. (2) Declarația nu se invalidează după ce s‑a acordat liberul de vamă, cu excepția situațiilor definite în conformitate cu procedura comitetului. (3) Invalidarea declarației nu are efect asupra aplicării dispozițiilor penale în vigoare.”

Considerentul (15) al Codului vamal al Uniunii are următorul cuprins: „Pentru facilitarea comerțului legitim și lupta împotriva fraudei, sunt necesare regimuri și proceduri vamale simple, rapide și uniformizate. Este prin urmare oportun, în acord cu Comunicarea Comisiei din 24 iulie 2003 intitulată «Un mediu simplu și informatizat pentru vamă și comerț» [COM(2003) 452 final], să se simplifice legislația vamală, să se permită utilizarea instrumentelor și a tehnologiilor moderne și să se promoveze în continuare aplicarea uniformă a legislației vamale și a abordărilor moderne ale controlului vamal, contribuind astfel la asigurarea unei baze pentru proceduri de vămuire simple și eficace. […]”

Articolul 5 din acest cod, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 16, 26 și 33: „În sensul [acestui] cod, se aplică următoarele definiții: […] 16. «regim vamal» înseamnă unul dintre regimurile următoare sub care pot fi plasate mărfurile în conformitate cu codul: (a) punerea în liberă circulație; (b) regimuri speciale; (c) export; […] 26. «acordarea liberului de vamă» înseamnă actul prin care autoritățile vamale pun mărfurile la dispoziție în scopul prevăzut de regimul vamal sub care acestea au fost plasate; […] 33. «prezentarea mărfurilor în vamă» înseamnă înștiințarea autorităților vamale asupra sosirii mărfurilor la biroul vamal sau în orice alt loc desemnat sau aprobat de autoritățile vamale și punerea mărfurilor la dispoziția acestora pentru a efectua controale vamale.”

Articolul 15 din același cod, intitulat „Furnizarea de informații autorităților vamale”, prevede la alineatul (2): „La depunerea unei declarații vamale […], persoana în cauză răspunde în ansamblu de: (a) corectitudinea și caracterul complet al informațiilor furnizate în această declarație […] (b) autenticitatea, corectitudinea și valabilitatea oricărui document justificativ al declarației […] (c) dacă este cazul, respectarea tuturor obligațiilor referitoare la plasarea mărfurilor respective sub regimul vamal în cauză sau la executarea operațiunilor autorizate. Primul paragraf se aplică, de asemenea, furnizării sub orice altă formă a oricărei informații solicitate de către autoritățile vamale sau comunicate acestora din urmă. […]”

Potrivit articolului 42 din codul menționat, intitulat „Aplicarea sancțiunilor”: „(1) Fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale. Aceste sancțiuni sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare. (2) În cazul în care se aplică sancțiuni administrative, acestea pot lua, inter alia, una sau ambele forme de mai jos: (a) o sancțiune pecuniară aplicată de autoritățile vamale, inclusiv o tranzacție aplicată în locul unei sancțiuni penale, dacă este cazul; (b) revocarea, suspendarea sau modificarea oricărei autorizații deținute de persoana în cauză. […]”

Articolul 139 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Prezentarea mărfurilor în vamă”, prevede la alineatele (1) și (7): „(1) Mărfurile introduse pe teritoriul vamal al Uniunii sunt prezentate în vamă imediat după sosirea lor la biroul vamal desemnat […] […] (7) Mărfurile prezentate în vamă nu pot fi ridicate din locul în care sunt prezentate fără permisiunea autorităților vamale.”

Articolul 158 din acest cod, intitulat „Declararea mărfurilor în vamă și supravegherea vamală a mărfurilor unionale”, prevede la alineatul (1): „Toate mărfurile destinate plasării sub un regim vamal, cu excepția regimului de zonă liberă, fac obiectul unei declarații vamale corespunzătoare acestui regim.”

Articolul 172 din codul menționat, intitulat „Acceptarea unei declarații vamale”, are următorul cuprins: „(1) Declarațiile vamale care respectă condițiile prevăzute în prezentul capitol sunt acceptate imediat de autoritățile vamale, cu condiția ca mărfurile la care se referă să fi fost prezentate în vamă. (2) Data de acceptare a declarației vamale de către autoritățile vamale este, în cazul în care nu există dispoziții contrare, data care se ia în considerare pentru aplicarea dispozițiilor regimului vamal sub care au fost declarate mărfurile și pentru toate celelalte formalități de import sau export.”

Articolul 173 din același cod, intitulat „Modificarea unei declarații vamale”, prevede: „(1) Declarantului i se permite, în baza unei cereri, să modifice una sau mai multe date din declarația vamală după acceptarea acesteia de către autoritățile vamale. Modificarea nu poate să facă declarația vamală aplicabilă altor mărfuri decât celor care au făcut inițial obiectul acesteia. (2) O astfel de modificare nu poate fi permisă în cazul în care cererea este depusă după ce autoritățile vamale: (a) fie au informat declarantul de intenția lor de a proceda la verificarea mărfurilor; (b) fie au stabilit că datele din declarația vamală sunt incorecte; (c) fie au acordat mărfurilor liberul de vamă. (3) La solicitarea declarantului, în termen de trei ani de la data acceptării declarației vamale, modificarea declarației vamale poate fi permisă după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri pentru ca declarantul să își respecte obligațiile referitoare la plasarea mărfurilor sub regimul vamal în cauză.”

Potrivit articolului 174 din codul menționat, intitulat „Invalidarea unei declarații vamale”: „(1) În baza unei cereri depuse de declarant, autoritățile vamale invalidează o declarație vamală deja acceptată în oricare dintre următoarele cazuri: (a) în cazul în care acestea sunt asigurate că mărfurile sunt plasate imediat sub un alt regim vamal; (b) în cazul în care acestea sunt asigurate că, în urma unor circumstanțe speciale, plasarea mărfurilor sub regimul vamal pentru care au fost declarate nu se mai justifică. Cu toate acestea, în cazul în care autoritățile vamale au informat declarantul de intenția lor de a proceda la verificarea mărfurilor, cererea de invalidare a declarației vamale nu poate fi acceptată înainte ca această verificare să aibă loc. (2) Declarația vamală nu poate fi invalidată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare în acest sens.”

Articolul 175 din același cod, intitulat „Delegarea de competențe”, prevede: „Comisia [Europeană] este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 284 pentru a determina cazurile în care declarația vamală este invalidată ulterior acordării liberului de vamă pentru mărfuri, astfel cum se prevede la articolul 174 alineatul (2).”

Articolul 148 din Regulamentul delegat (UE) 2015/2446 al Comisiei din 28 iulie 2015 de completare a Regulamentului nr. 952/2013 în ceea ce privește normele detaliate ale anumitor dispoziții ale Codului vamal al Uniunii (JO 2015, L 343, p. 1), adoptat printre altele în temeiul articolului 175 din Codul vamal al Uniunii, prevede: „(1) În cazul în care se stabilește că mărfurile au fost declarate în mod eronat pentru un regim vamal, în care o datorie vamală la import ia naștere, în loc să fie declarate pentru un alt regim vamal, declarația vamală este invalidată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, în baza unei cereri motivate din partea declarantului, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: […] (2) În cazul în care se stabilește că mărfurile au fost declarate în mod eronat, în locul altor mărfuri, pentru un regim vamal în care ia naștere o datorie vamală la import, declarația vamală este invalidată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, în baza unei cereri motivate din partea declarantului, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: […] (3) În cazul în care mărfurile, care au fost vândute în cadrul unui contract la distanță conform definiției de la articolul 2 alineatul (7) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului [din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64)], au fost puse în liberă circulație și sunt reintroduse, declarația vamală este invalidată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, în baza unei cereri motivate din partea declarantului, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: […] (4) În plus față de cazurile menționate la alineatele (1), (2) și (3), declarațiile vamale sunt invalidate după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, în baza unei cereri motivate de către declarant, în oricare dintre următoarele cazuri: (a) în cazul în care mărfurile au primit liberul de vamă pentru export, reexport sau perfecționare pasivă și nu au părăsit teritoriul vamal al Uniunii [Europene]; (b) în cazul în care mărfurile unionale au fost declarate în mod eronat pentru un regim vamal care se aplică mărfurilor neunionale și statutul lor vamal de mărfuri unionale a fost demonstrat ulterior prin intermediul unui document T2L, T2LF sau al unui manifest vamal privind mărfurile; (c) în cazul în care mărfurile au fost declarate, în mod eronat, în cadrul mai multor declarații vamale; (d) în cazul în care se acordă o autorizație cu efect retroactiv în conformitate cu articolul 211 alineatul (2) din cod; (e) în cazul în care mărfurile unionale sunt plasate sub regim de antrepozit vamal în conformitate cu articolul 237 alineatul (2) din cod și nu mai pot fi plasate sub acest regim, în conformitate cu articolul 237 alineatul (2) din cod. […]”

În conformitate cu articolul 68 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006, denumit în continuare „Codul vamal român”), în versiunea în vigoare la momentul faptelor din litigiul principal, mărfurile puteau, cu acordul autorității vamale, să fie examinate sau să facă obiectul unei prelevări de mostre, la cerere, în scopul acordării unei destinații vamale.

Articolul 100 din Codul vamal român prevede: „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într‑o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declarația vamală. (2) În cadrul termenului prevăzut la alineatul (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite sau la operațiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operațiunile menționate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deține informații în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut și controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există. (3) Când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune. (4) Autoritatea vamală stabilește modelul documentului necesar pentru regularizarea situației, precum și instrucțiunile de completare a acestuia. (5) În cazul în care se constată că a luat naștere o datorie vamală sau că au fost sume plătite în plus, autoritatea vamală ia măsuri pentru încasarea diferențelor în minus sau rambursarea sumelor plătite în plus, cu respectarea dispozițiilor legale. (6) În cadrul controlului ulterior al declarațiilor, autoritatea vamală stabilește potrivit alineatului (3) și diferențele în plus sau în minus privind alte taxe și impozite datorate statului în cadrul operațiunilor vamale, luând măsuri pentru încasarea diferențelor în minus constatate. Diferențele în plus privind aceste taxe și impozite se restituie potrivit normelor legale care le reglementează. (7) Când încălcarea reglementărilor vamale constituie, după caz, contravenție sau infracțiune, autoritatea vamală este obligată să aplice sancțiunile contravenționale sau să sesizeze organele de urmărire penală. (8) Declarația vamală acceptată și înregistrată, precum și documentul prevăzut la alineatul (4) constituie titlu de creanță.”

Potrivit articolului 653 alineatul (1) litera a) din Hotărârea Guvernului nr. 707 din 7 iunie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 15 iunie 2006, denumită în continuare „Regulamentul de aplicare a Codului vamal român”), sustragerea de la controlul vamal a oricăror bunuri sau mărfuri care ar trebui plasate sub un regim vamal constituie contravenție care se sancționează cu amendă de la 3000 la 8000 de lei (RON). De asemenea, în acest caz bunurile se confiscă.

Articolul 654 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal român prevede că, în cazul contravenției prevăzute la articolul 653 alineatul (1) litera a), atunci când mărfurile nu mai pot fi identificate, contravenientul este obligat la plata unei sume egale cu valoarea în vamă a acestora, la care se adaugă drepturile de import și alte drepturi legal datorate reprezentând impozite și taxe ce se stabilesc la punerea în liberă circulație a mărfurilor, această măsură având același efect juridic ca și confiscarea mărfurilor în ceea ce privește stingerea datoriei vamale.

În conformitate cu articolul 655 din regulamentul de aplicare menționat, faptele prevăzute la articolele 651-653 constituie contravenții dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune.

ZZE a lansat la o societate elvețiană două comenzi pentru o cantitate totală de 10000 de circuite integrate electronice. Respectiva societate a emis în acest sens două facturi, și anume, pe de o parte, factura nr. VFE19-03168 din 2 iulie 2019 pentru o cantitate de 5000 de bucăți și o valoare de 4950 de euro, și, pe de altă parte, factura nr. VFE19-03169 din 2 iulie 2019, de asemenea pentru o cantitate de 5000 de bucăți și o valoare de 4950 de euro. Transportul mărfurilor în cauză a fost asigurat de o societate care furnizează servicii de curierat.

La 4 iulie 2019, ZZE a primit avizarea la import aferentă documentului de transport aerian nr. 1Z3022056899895681, pentru un colet cu o greutate de 2,7 kilograme și o valoare declarată de furnizor de 4950 de euro. Pe baza acestui document, numai mărfurile aferente facturii nr. VFE19-03169 din 2 iulie 2019, inclusiv cheltuielile de transport, au fost declarate la Biroul Vamal de Frontieră Aeroport Cluj‑Napoca.

La primirea coletului la Satu Mare (România), angajații ZZE au constatat că acesta conținea o cantitate dublă față de cea menționată pe factura nr. VFE19-03169 din 2 iulie 2019 și că furnizorul emisese în aceeași zi factura nr. VFE19-03168, care nu fusese luată în considerare în declarația depusă la autoritățile vamale.

Așadar, la 9 iulie 2019, ZZE a depus la Biroul Vamal de Frontieră Aeroport Cluj‑Napoca o cerere prin care a solicitat remedierea neregularității constatate prin emiterea de către autoritățile vamale a unei decizii de regularizare a situației și de calculare a obligațiilor vamale aferente.

La 2 septembrie 2019, autoritatea vamală competentă a emis un proces‑verbal potrivit căruia ZZE ar fi sustras cu intenție de la controlul vamal bunurile aferente facturii nr. VFE19-03168 din 2 iulie 2019. Astfel, ea i‑a aplicat acestei societăți o amendă în cuantum de 3000 RON pentru săvârșirea contravenției prevăzute la articolul 653 alineatul (1) litera a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal român, precum și o sancțiune complementară în valoare de 27839 RON în temeiul articolului 654 din regulamentul menționat.

ZZE a contestat acest proces‑verbal în fața instanțelor române.

În primă instanță, Judecătoria Cluj‑Napoca (România) a respins acțiunea introdusă de ZZE. Potrivit acestei instanțe, infracțiunea prevăzută la articolul 653 alineatul (1) litera a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal român poate fi săvârșită atât cu intenție, cât și din culpă. Faptul că, la câteva zile după acordarea liberului de vamă pentru mărfurile pe care le primise, ZZE a sesizat autoritatea vamală competentă în vederea regularizării situației sale nu poate constitui o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptelor imputate.

În plus, această instanță a considerat că articolul 173 din Codul vamal al Uniunii nu era aplicabil în speță, dat fiind că dispoziția menționată nu permite modificarea unei declarații vamale atunci când modificarea respectivă ar face ca declarația în cauză să fie aplicabilă altor mărfuri decât celor care au făcut inițial obiectul său.

În ceea ce privește amenda aplicată ZZE, instanța de prim grad a considerat că era vorba despre amenda minimă prevăzută de lege și că ea a fost proporțională cu gradul de pericol social concret al faptelor. Aceasta a considerat de asemenea că sancțiunea complementară prevăzută la articolul 654 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal român a fost corect aplicată în sarcina ZZE. Mai precis, această instanță de prim grad a ținut seama de faptul că, având în vedere intervalul de timp scurs între data la care mărfurile în cauză fuseseră sustrase de la controlul vamal și cea la care autoritatea vamală a fost sesizată în legătură cu acestea și dat fiind că ZZE efectuase, în cursul anului 2019, alte opt importuri de mărfuri de același tip provenind de la același furnizor, pârâta din litigiul principal nu a avut certitudinea că mărfurile sustrase de la controlul vamal mai puteau fi identificate. În plus, ZZE ar fi avut posibilitatea de a prezenta mărfurile în cauză odată cu sesizarea autorităților vamale, însă nu a procedat în acest sens.

ZZE a declarat apel împotriva acestei sentințe la Tribunalul Cluj (România), care este instanța de trimitere.

Aceasta constată că autoritățile vamale și instanțele române au adoptat abordări diferite în ceea ce privește interpretarea articolului 173 din Codul vamal al Uniunii și în special a alineatului (3) al acestui articol, ceea ce ar încălca principiul securității juridice. Ea consideră că, dacă articolul 173 din acest cod nu ar fi aplicabil într‑o situație precum cea din litigiul principal, ar trebui să existe totuși un alt mijloc legal de a se corecta o eroare precum cea pe care reclamanta din litigiul principal pretinde că a săvârșit‑o, și anume fie calea prevăzută la articolul 174 din codul respectiv, fie un alt mijloc procedural care să nu presupună sancțiuni grave care să descurajeze reclamanta să se conformeze reglementărilor în vigoare.

Instanța de trimitere subliniază în această privință, invocând circumstanțele speței din litigiul principal descrise la punctele 20-23 din prezenta hotărâre, că ZZE nu a fost de rea‑credință.

În aceste condiții, Tribunalul Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În cazul în care se constată de către [destinatarul mărfurilor] o diferență cantitativă [a acestora] în plus față de cea înscrisă în declarația vamală inițială, este aplicabil articolul 173 sau articolul 174 din [Codul vamal al Uniunii]? 2) Expresia «altor mărfuri decât celor care au făcut inițial obiectul [declarației vamale]», în sensul articolului 173 din [Codul vamal al Uniunii], se referă la alte mărfuri din punct de vedere cantitativ sau calitativ sau din ambele puncte de vedere? 3) În situația identificării unei diferențe cantitative în plus față de mărfurile înscrise în declarația vamală, există la dispoziția [destinatarului mărfurilor] o cale procedurală în sensul [Codului vamal al Uniunii] care să îi permită corectarea erorilor fără atragerea unor măsuri sancționatoare contravenționale sau penale?”

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 173 și 174 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretate în sensul că sunt aplicabile în cazul în care declarantul constată, după depunerea declarației sale vamale și după acordarea liberului de vamă, că o cantitate în plus de mărfuri față de cea care a făcut inițial obiectul acestei declarații ar fi trebuit de asemenea să fi făcut obiectul declarației menționate.

În ceea ce privește, în primul rând, articolul 173 din Codul vamal al Uniunii, alineatul (1) al acestuia prevede posibilitatea declarantului de a solicita modificarea declarației sale după ce aceasta a fost acceptată de autoritățile vamale, cu condiția ca modificarea solicitată să nu facă declarația vamală aplicabilă altor mărfuri decât celor care au făcut inițial obiectul acesteia.

Potrivit alineatului (2) al articolului menționat, o astfel de modificare nu poate fi permisă în cazul în care cererea este depusă după ce autoritățile vamale au informat declarantul de intenția lor de a proceda la verificarea mărfurilor, după ce autoritățile vamale au stabilit că datele din declarația vamală sunt incorecte sau după ce autoritățile respective au acordat mărfurilor liberul de vamă.

Alineatul (3) al aceluiași articol din Codul vamal al Uniunii prevede posibilitatea autorităților vamale de a permite modificarea unei declarații vamale după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, la solicitarea declarantului și în termen de trei ani de la data acceptării acestei declarații, pentru a permite declarantului să își respecte obligațiile referitoare la plasarea mărfurilor sub regimul vamal în cauză.

Este necesar astfel să se deducă din coroborarea alineatelor (1) și (3) ale articolului 173 din Codul vamal al Uniunii că modificarea unei declarații vamale nu poate fi în niciun caz permisă dacă modificarea solicitată are ca efect să facă declarația vamală aplicabilă altor mărfuri decât celor care au făcut inițial obiectul acesteia. Prin urmare, pentru a stabili dacă acest articol este aplicabil în cazul descris la punctul 33 din prezenta hotărâre, este necesar să se interpreteze noțiunea de „altor mărfuri decât celor care au făcut inițial obiectul [unei declarații vamale]”, în sensul alineatului (1) al articolului menționat.

Trebuie amintit că, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 16 iulie 2020, Pfeifer & Langen, C‑97/19, EU:C:2020:574, punctul 34 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, primo, modul de redactare a articolului 173 alineatul (1) ultima teză din Codul vamal al Uniunii, este necesar să se constate că folosirea adjectivului „altor” face formularea acestei dispoziții suficient de largă pentru a exclude orice modificare privind mărfuri neincluse în declarația inițială, inclusiv mărfuri în cantitate excedentară față de mărfurile declarate. Astfel, chiar dacă mărfurile în cauză sunt identice din punct de vedere calitativ cu mărfurile incluse în această declarație, o asemenea cantitate în plus corespunde tocmai unor mărfuri care nu au făcut inițial obiectul declarației vamale menționate.

Secundo, o interpretare strictă a articolului 173 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii care exclude posibilitatea unei modificări cu privire la mărfuri care reprezintă o cantitate în plus față de cea menționată în declarația vamală inițială este confirmată, pe de o parte, de contextul în care se înscrie această dispoziție și din care face parte alineatul (3) al acestui articol 173. Alineatul (3) menționat prevede, într‑adevăr, posibilitatea de a modifica o declarație vamală după acordarea liberului de vamă, dar numai „pentru ca declarantul să își respecte obligațiile referitoare la plasarea mărfurilor sub regimul vamal în cauză”. În această privință, în măsura în care nu se poate considera că o marfă a fost plasată sub un astfel de regim decât după ce a fost declarată, articolul 173 din Codul vamal al Uniunii nu poate viza decât mărfuri supuse atenției autorităților vamale prin intermediul declarației vamale a cărei modificare este solicitată. Or, acesta nu poate fi cazul unei cantități de mărfuri în plus față de cea declarată inițial.

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, Codul vamal al Uniunii are la bază un sistem declarativ pentru a limita pe cât posibil formalitățile și controalele vamale, prevenind în același timp fraudele sau neregularitățile susceptibile să prejudicieze bugetul Uniunii. Importanța pe care o au declarațiile prealabile pentru buna funcționare a uniunii vamale este motivul pentru care Codul vamal al Uniunii obligă declaranții, la articolul 15, să furnizeze informații corecte și complete (Hotărârea din 9 iulie 2020, Unipack, C‑391/19, EU:C:2020:547, punctul 22 și jurisprudența citată).

Această obligație are drept corolar principiul irevocabilității declarației vamale, odată ce aceasta a fost acceptată, excepțiile de la acest principiu fiind definite în mod strict de reglementarea Uniunii în domeniu (Hotărârea din 17 septembrie 2014, Baltic Agro, C‑3/13, EU:C:2014:2227, punctul 43 și jurisprudența citată).

Deși acest principiu al irevocabilității este atenuat, în temeiul Codului vamal al Uniunii, de posibilitatea prevăzută la articolul 173 din acesta de a modifica o declarație vamală, nu este mai puțin adevărat că respectiva posibilitate constituie o excepție de la acest principiu, care trebuie interpretată în mod strict.

O asemenea interpretare exprimă, de altfel, voința legiuitorului Uniunii. Astfel, după cum reiese din compararea articolului 173 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii, așa cum a fost adoptat de acest legiuitor, cu textul care fusese propus în această privință de Comisie la articolul 149 din Propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii [COM(2012) 64 final], legiuitorul amintit este cel care a adăugat la acest articol 173 condiția, amintită la punctul 40 din prezenta hotărâre, potrivit căreia o asemenea modificare nu poate fi solicitată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri decât pentru a permite solicitantului să își respecte obligațiile referitoare la plasarea mărfurilor sub regimul vamal în cauză, exprimându‑și în acest mod voința de a restrânge posibilitățile de modificare a declarațiilor vamale.

În ceea ce privește, tertio, obiectivele vizate de reglementarea în discuție în litigiul principal, trebuie arătat că acestea susțin o interpretare a articolului 173 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii care exclude posibilitatea unei modificări privind mărfuri care reprezintă o cantitate în plus față de cea pe care o menționează declarația vamală inițială, în special obiectivul luptei împotriva fraudei, enunțat în considerentul (15) al acestui cod.

Astfel, pe de o parte, după cum reiese din cuprinsul punctului 41 din prezenta hotărâre, obligația declaranților de a furniza în declarațiile lor informații corecte și complete joacă un rol esențial în buna funcționare a controalelor vamale, precum și în lupta împotriva fraudei și a neregularităților. Prin urmare, este coerent cu urmărirea acestui obiectiv ca posibilitățile de modificare a declarațiilor vamale să fie strict limitate. Pe de altă parte, reiese de asemenea din acest considerent că controalele vamale sunt inerente realizării obiectivului menționat.

În această privință, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze, în cadrul unor cauze referitoare la revizuirea declarațiilor vamale după acordarea liberului de vamă, importanța acordată posibilității de a prezenta mărfurile în cauză și dificultățile care pot apărea din faptul că situația nu mai este aceeași, atunci când elementele care trebuie verificate necesită un control fizic al mărfurilor, astfel cum este în special cazul modificării informațiilor referitoare la elementele materiale ale respectivelor mărfuri, precum natura sau caracteristicile acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2005, Overland Footwear, C‑468/03, EU:C:2005:624, punctele 47 și 48, precum și Hotărârea din 16 iulie 2020, Pfeifer & Langen, C‑97/19, EU:C:2020:574, punctul 42 și jurisprudența citată).

Asemenea considerații explică motivele pentru care legiuitorul Uniunii, pentru a asigura realizarea obiectivului de luptă împotriva fraudei, a intenționat, prin intermediul articolului 173 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii, să excludă, în orice caz, ca modificarea privind elementele materiale ale declarației vamale să permită declarantului să se sustragă de la obligația inițială de a declara mărfurile în cauză la autoritățile vamale.

Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se constate că noțiunea de „altor mărfuri decât celor care au făcut inițial obiectul [unei declarații vamale]”, în sensul articolului 173 alineatul (1) din codul menționat, trebuie interpretată în sensul că intră sub incidența acesteia o cantitate de mărfuri în plus față de cea menționată în această declarație vamală inițială.

Prin urmare, articolul 173 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că o cerere de modificare a unei declarații vamale nu poate fi admisă atunci când urmărește să modifice această declarație pentru a o face aplicabilă unei cantități de mărfuri în plus față de cea care este menționată în declarația respectivă.

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 174 din Codul vamal al Uniunii, acesta prevede că, în anumite cazuri menționate la alineatul (1), autoritățile vamale pot invalida o declarație vamală deja acceptată. Astfel cum s‑a statuat sub imperiul Regulamentului nr. 2913/92, al cărui articol 66 este preluat de dispozițiile acestui articol 174, în caz de invalidare, datoria vamală rezultată din declarația invalidată se stinge, iar aceasta din urmă devine caducă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Pfeifer & Langen, C‑97/19, EU:C:2020:574, punctele 39 și 40, precum și jurisprudența citată).

Or, după cum precizează alineatul (2) al articolului 174 din acest cod, o asemenea invalidare nu este posibilă, „cu excepția cazului în care există dispoziții contrare în acest sens”, decât înainte de acordarea liberului de vamă. Așadar, după acordarea respectivă, articolul 174 nu este, în principiu, aplicabil.

Articolul 175 din codul menționat împuternicește totuși Comisia să adopte acte delegate pentru a determina cazurile în care declarația vamală este invalidată ulterior acordării liberului de vamă pentru mărfuri, astfel cum se prevede la articolul 174 alineatul (2) din același cod. Printre altele în temeiul acestei dispoziții Comisia a adoptat Regulamentul delegat 2015/2446, care prevede la articolul 148 cazurile în care invalidarea unei declarații vamale ar fi autorizată chiar și după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri. Or, așa cum rezultă din formularea însăși a acestei dispoziții, împrejurările în discuție în litigiul principal nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute la articolul 148 din Regulamentul delegat 2015/2446, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

Ținând seama de cele expuse mai sus, articolul 174 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că, într‑un caz precum cel descris la punctul 33 din prezenta hotărâre, o cerere de invalidare a unei declarații vamale nu poate fi admisă atunci când această cerere a fost introdusă după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, fără a se încadra însă în cazurile determinate de Comisie în temeiul articolului 175 din acest cod.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolele 173 și 174 din Codul vamal al Uniunii trebuie interpretate în sensul că nu sunt aplicabile în cazul în care declarantul constată, după depunerea declarației sale vamale și după acordarea liberului de vamă, că o cantitate în plus de mărfuri față de cea care a făcut inițial obiectul acestei declarații ar fi trebuit de asemenea să fi făcut obiectul declarației menționate, în condițiile în care: – pe de o parte, o cerere de modificare a unei declarații vamale, în temeiul celei dintâi dintre aceste dispoziții, nu poate fi admisă atunci când urmărește să modifice această declarație pentru a o face aplicabilă unei cantități de mărfuri în plus față de cea care este menționată în declarația respectivă și – pe de altă parte, o cerere de invalidare a unei declarații vamale, în temeiul celei de a doua dintre aceste dispoziții, nu poate fi admisă atunci când această cerere a fost formulată după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, fără a se încadra însă în cazurile determinate de Comisie în temeiul articolului 175 din acest cod.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Codul vamal al Uniunii trebuie interpretat în sensul că, dacă un declarant constată, după acordarea liberului de vamă, că o cantitate de mărfuri importate este mai mare decât cea menționată în declarația sa vamală, el își poate regulariza situația în temeiul altor dispoziții ale acestui cod decât articolele 173 și 174, fără a i se impune, dacă este cazul, sancțiuni.

În această privință, trebuie arătat că, într‑o atare situație, declarantul este în orice caz obligat, în temeiul articolului 139 alineatul (1) și al articolului 158 alineatul (1) din acest cod, să declare orice cantitate de mărfuri în plus față de cea menționată în această declarație. Codul menționat nu exclude însă posibilitatea autorităților vamale, chiar dacă acceptă o asemenea declarație tardivă, de a impune sancțiuni acestui declarant pentru nerespectarea legislației vamale.

Astfel, în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) din același cod, fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale, care sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Or, potrivit jurisprudenței Curții, sancțiunile prevăzute în temeiul acestui articol 42 vizează sancționarea nu a eventualelor activități frauduloase sau ilicite, ci orice încălcare a legislației vamale (Hotărârea din 4 martie 2020, Schenker, C‑655/18, EU:C:2020:157, punctul 45 și jurisprudența citată).

În această privință, în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un sistem instituit prin această legislație, statele membre sunt competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Ele sunt însă obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității (Hotărârea din 4 martie 2020, Schenker, C‑655/18, EU:C:2020:157, punctul 42 și jurisprudența citată).

În special, măsurile administrative sau represive permise de legislația națională nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite în mod legitim de această reglementare și, în plus, să nu fie disproporționate în raport cu obiectivele respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 2020, Schenker, C‑655/18, EU:C:2020:157, punctul 43 și jurisprudența citată).

Prin urmare, atunci când autoritățile vamale aplică, într‑un caz precum cel din acțiunea principală, o legislație națională care trebuie să fie conformă cu principiile amintite la punctele 59 și 60 din prezenta hotărâre, ele trebuie să țină seama, atât pentru a realiza încadrarea juridică a încălcării eventual săvârșite, cât și pentru a determina, dacă este cazul, sancțiunile pentru nerespectarea legislației vamale care trebuie impuse, de toate elementele relevante, inclusiv, dacă este necesar, de buna‑credință a declarantului, pentru a garanta că aceste sancțiuni sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Având în vedere considerațiile care precedă, Codul vamal al Uniunii, în special articolul 42, articolul 139 alineatul (1) și articolul 158 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretat în sensul că, atunci când un declarant constată, după acordarea liberului de vamă, că o cantitate de mărfuri importate este mai mare decât cea care a fost menționată în declarația sa vamală, el este obligat să facă o nouă declarație în ceea ce privește această cantitate în plus. Dacă, în cazul unei astfel de declarații tardive, autoritățile vamale sunt nevoite să aplice o legislație națională care prevede sancțiuni în conformitate cu articolul 42 din acest cod, ele trebuie să țină seama, pentru a realiza încadrarea juridică a încălcării eventual săvârșite și pentru a determina, dacă este cazul, sancțiunile pentru nerespectarea legislației vamale care trebuie impuse, de toate elementele relevante, inclusiv, dacă este necesar, de buna‑credință a declarantului, pentru a garanta că aceste sancțiuni sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

8 iunie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul (CEE) nr. 2913/92

Codul vamal al Uniunii

Regulamentul delegat (UE) 2015/2446

Dreptul român

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată