Hotărârea Curții (Camera a doua) din 9 martie 2023.#Sdruzhenie „Za Zemyata – dostap do pravosadie” ș.a. împotriva Izpalnitelen director na Izpalnitelna agentsia po okolna sreda și „TETS Maritsa iztok 2” EAD.#Cerere de decizie preliminară formulată de Varhoven administrativen sad.#Trimitere preliminară – Mediu – Calitatea aerului înconjurător – Directiva 2008/50/CE – Articolele 13 și 23 – Valori‑limită pentru protecția sănătății umane – Depășire – Plan privind calitatea aerului – Directiva 2010/75/UE – Prevenirea și controlul integrat al poluării – Actualizarea unei autorizații de exploatare a unei centrale termice – Valori‑limită de emisie – Articolul 15 alineatul (4) – Cerere de derogare prin care se stabilesc valori‑limită de emisie mai puțin riguroase – Poluare semnificativă – Articolul 18 – Respectarea standardelor de calitate a mediului – Obligațiile autorității competente.#Cauza C-375/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (3) TUE, a articolelor 13 și 23 din Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa (JO 2008, L 152, p. 1), precum și a articolului 15 alineatul (4) și a articolului 18 din Directiva 2010/75/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării) (JO 2010, L 334, p. 17).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Sdruzhenie „Za Zemyata – dostap do pravosadie”, o asociație bulgară, „The Green Tank – grazhdansko sdruzhenie s nestopanska tsel” – Republica Elenă, o asociație civilă elenă cu scop nelucrativ, și NS, resortisant grec, pe de o parte, și directorul executiv al Izpalnitelna agentsya po okolna sreda (Agenția Executivă a Mediului, Bulgaria) (denumit în continuare „directorul executiv”) și „TETS Maritsa iztok 2” EAD, operator al unei centrale termice, pe de altă parte, în legătură cu actualizarea de către directorul executiv a autorizației privind TETS Maritsa iztok 2, o centrală termică bulgară, referitoare la exploatarea unei instalații de ardere destinate să producă electricitate, a unei instalații de producere de hidrogen, precum și a unui depozit de deșeuri inerte, deșeuri de construcție și deșeuri periculoase și nepericuloase.

Considerentul (18) al Directivei 2008/50 are următorul cuprins: „Ar trebui să fie dezvoltate planuri pentru calitatea aerului pentru zone și aglomerări în care concentrațiile de poluanți în atmosferă depășesc valorile‑țintă sau cele limită relevante pentru calitatea aerului, adăugându‑se orice marje temporare de toleranță, dacă este cazul. Poluanții atmosferici provin din multe surse și activități diferite. Pentru a asigura coerență între diferite politici, astfel de planuri pentru calitatea aerului ar trebui pe cât posibil să fie în concordanță cu și integrate în planurile și programele pregătite în temeiul Directivei 2001/80/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2001 privind limitarea emisiilor în atmosferă a anumitor poluanți provenind de la instalații mari de ardere [(JO 2001, L 309, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 7, p. 210)], al Directivei 2001/81/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2001 privind plafoanele naționale de emisie pentru anumiți poluanți atmosferici (JO 2001, L 309, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 7, p. 231)] și al Directivei 2002/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 iunie 2002 privind evaluarea și gestiunea zgomotului ambiental [(JO 2002, L 189, p. 12, Ediție specială, 15/vol. 8, p. 196)]. De asemenea, atunci când se eliberează autorizații pentru activități industriale în conformitate cu Directiva 2008/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind prevenirea și controlul integrat al poluării [(JO 2008, L 24, p. 8)] vor fi luate în considerare obiectivele privind calitatea aerului înconjurător prevăzute de prezenta directivă.”

Articolul 1 din Directiva 2008/50, intitulat „Obiectul”, prevede: „Prezenta directivă stabilește măsuri care urmăresc: 1. definirea și stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător destinate să evite, să prevină sau să reducă efectele dăunătoare asupra sănătății umane și a mediului ca întreg; […]”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei directive: […] 5. «valoare‑limită» înseamnă un nivel fixat pe baza cunoașterii științifice, în scopul de a evita, preveni sau reduce efectele dăunătoare asupra sănătății umane și/sau a mediului ca întreg, care se dorește a fi atins într‑o perioadă dată și care nu trebuie depășit odată atins; […] 9. «valoare‑țintă» înseamnă un nivel fixat cu scopul de a evita, preveni sau reduce efectele dăunătoare asupra sănătății umane și/sau asupra mediului ca întreg, care se dorește a fi atins, în cazul în care este posibil, într‑o perioadă dată; […]”

Articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Valorile‑limită și pragurile de alertă pentru protecția sănătății umane”, prevede la alineatul (1): „Statele membre se asigură că, în ansamblul zonelor și aglomerărilor lor, nivelurile de dioxid de sulf [SO2], PM10, plumb și monoxid de carbon din aerul înconjurător se situează sub valorile‑limită prevăzute în anexa XI. În ceea ce privește dioxidul de azot și benzenul, valorile‑limită specificate în anexa XI nu pot fi depășite începând cu datele specificate în respectiva anexă. Gradul de respectare a acestor cerințe este evaluat în conformitate cu anexa III. Marjele de toleranță prevăzute în anexa XI se aplică în conformitate cu articolul 22 alineatul (3) și cu articolul 23 alineatul (1).”

Articolul 23 din aceeași directivă, intitulat „Planuri privind calitatea aerului”, prevede la alineatul (1): „Atunci când, în anumite zone sau aglomerări, nivelul poluanților în aerul înconjurător depășește orice valoare‑limită sau valoare‑țintă, plus marja de toleranță pentru fiecare dintre acestea, statele membre se asigură că sunt întocmite planuri pentru aceste zone sau aglomerări pentru respectarea valorii‑limită sau valorii‑țintă respective, precizate în anexele XI și XIV. În eventualitatea unor depășiri a acelor valori‑limită al căror termen de atingere a expirat deja, planurile privind calitatea aerului stabilesc măsurile potrivite, astfel încât perioada de depășire să fie cât mai scurtă cu putință. […] […]”

Articolul 3 din Directiva 2010/75, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 2. «poluare» înseamnă introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activității umane, de substanțe, vibrații, căldură sau zgomot în aer, apă sau sol, care poate avea efect nociv asupra sănătății umane sau asupra calității mediului, care poate conduce la efecte dăunătoare asupra proprietății materiale sau poate altera sau afecta mediul ambiant și alte utilizări legitime ale mediului; […] 6. «standard de calitate a mediului» înseamnă totalitatea cerințelor care trebuie îndeplinite la un moment dat de către un anumit mediu sau de către o anumită parte a acestuia, astfel cum se prevede în dreptul Uniunii; […]”

Articolul 14 din această directivă, intitulat „Condițiile de autorizare”, prevede: „(1) Statele membre se asigură că autorizația cuprinde toate măsurile necesare pentru îndeplinirea cerințelor de la articolele 11 și 18. […] (2) În sensul alineatului (1) litera (a), valorile‑limită de emisie pot fi suplimentate sau înlocuite cu parametri sau cu măsuri tehnice echivalente care asigură un nivel echivalent de protecție a mediului. […] (4) Fără a aduce atingere articolului 18, autoritatea competentă poate stabili condiții mai stricte de autorizare decât cele rezultate din utilizarea celor mai bune tehnici disponibile [(BAT)], astfel cum sunt descrise în concluziile BAT. Statele membre pot stabili reguli în temeiul cărora autoritatea competentă poate institui astfel de condiții mai stricte. […]”

În temeiul articolului 15 din directiva menționată, intitulat „Valorile‑limită de emisie, parametri și măsurile tehnice echivalente”: „(1) Valorile‑limită de emisie pentru substanțe poluante se determină în punctul în care emisiile părăsesc instalația și la determinarea acestor valori nu se ia în considerare nicio diluare care intervine înainte de acest punct. […] (2) Fără a aduce atingere articolului 18, valorile‑limită de emisie și parametrii și măsurile tehnice echivalente menționate la articolul 14 alineatele (1) și (2) se vor baza pe cele [BAT], fără a se impune utilizarea unei anumite tehnici sau tehnologii. (3) Autoritatea competentă stabilește valori‑limită de emisie care asigură că, în condiții normale de funcționare, emisiile nu depășesc nivelurile de emisie asociate [BAT], astfel cum sunt prevăzute în deciziile privind concluziile BAT menționate la articolul 13 alineatul (5), prin: (a) stabilirea unor valori‑limită de emisie care nu depășesc nivelurile de emisie asociate [BAT]. Aceste valori‑limită de emisie se exprimă pentru aceleași perioade sau pentru perioade mai scurte, precum și în aceleași condiții de referință ca și nivelurile de emisie asociate [BAT]; sau (b) stabilirea unor valori‑limită de emisie diferite de cele prevăzute la litera (a) în ceea ce privește valorile, perioadele de timp și condițiile de referință. În cazul în care se aplică litera (b), autoritatea competentă evaluează rezultatele monitorizării emisiilor cel puțin o dată pe an, pentru a se asigura că emisiile evacuate în condiții normale de funcționare nu au depășit nivelurile de emisie asociate [BAT]. (4) Prin derogare de la alineatul (3) și fără a aduce atingere articolului 18, autoritatea competentă poate stabili, în cazuri specifice, valori‑limită de emisie mai puțin riguroase. O astfel de derogare poate fi aplicată numai în cazul în care o evaluare demonstrează că atingerea nivelurilor de emisie asociate [BAT] ar conduce la costuri disproporționat de mari în comparație cu beneficiile pentru mediu din cauza: (a) amplasării geografice sau a condițiilor locale de mediu ale instalației în cauză; sau (b) a caracteristicilor tehnice ale instalației în cauză. Autoritatea competentă precizează în anexa la condițiile de autorizare motivele aplicării primului paragraf, incluzând rezultatul evaluării și justificarea condițiilor impuse. Valorile‑limită de emisie stabilite în conformitate cu dispozițiile primului paragraf nu depășesc însă valorile‑limită de emisie stabilite în anexele la prezenta directivă, după caz. În orice caz, autoritatea competentă se asigură că nu se produce nicio poluare semnificativă și se atinge un nivel ridicat de protecție a mediului în ansamblul său. […] Autoritatea competentă reevaluează aplicarea primului paragraf în cadrul reanalizării condițiilor de autorizare în temeiul articolului 21. […]”

Articolul 18 din aceeași directivă, intitulat „Standarde de calitate a mediului”, prevede: „În cazul în care un standard de calitate a mediului implică cerințe mai stricte decât cele care pot fi îndeplinite prin utilizarea [BAT], autorizația include măsuri suplimentare, fără a aduce atingere altor măsuri care pot fi luate pentru a se respecta standardele de calitate a mediului.”

Articolul 31 din Directiva 2010/75, intitulat „Rata de desulfurare”, prevede: „(1) În cazul instalațiilor de ardere care utilizează combustibil solid indigen și care nu pot respecta valorile‑limită de emisie în ceea ce privește dioxidul de sulf prevăzute la articolul 30 alineatele (2) și (3) din cauza caracteristicilor acestui combustibil, statele membre pot aplica, în locul respectivelor valori‑limită de emisie, ratele minime de desulfurare prevăzute în anexa V partea 5, în conformitate cu normele de conformitate prevăzute în partea 6 a anexei respective și în urma validării de către autoritatea competentă a raportului tehnic menționat la articolul 72 alineatul (4) litera (a). (2) În cazul instalațiilor de ardere care utilizează combustibil solid indigen, care coincinerează deșeuri și care nu pot respecta valorile Cprocedeu în ceea ce privește dioxidul de sulf prevăzute în anexa VI partea 4 punctul 3.1 sau 3.2 din cauza caracteristicilor combustibilului solid indigen, statele membre pot aplica, alternativ, ratele minime de desulfurare prevăzute în anexa V partea 5, în conformitate cu normele de conformitate prevăzute în partea 6 a anexei respective. În cazul în care statele membre aleg să aplice prezentul paragraf, valoarea Cdeșeuri menționată în anexa VI partea 4 punctul 1 este egală cu 0 mg/Nm3. (3) Până la 31 decembrie 2019, Comisia evaluează posibilitatea aplicării ratelor minime de desulfurare prevăzute în anexa V partea 5, ținând seama în mod deosebit de [BAT] și de beneficiile generate de reducerea emisiilor de SO2.”

Decizia de punere în aplicare (UE) 2017/1442 a Comisiei din 31 iulie 2017 de stabilire a concluziilor privind cele mai bune tehnici disponibile (BAT) pentru instalațiile de ardere de dimensiuni mari, în temeiul Directivei 2010/75 (JO 2017, L 212, p. 1), impune printre altele nivelurile de emisie asociate acestor BAT în ceea ce privește emisiile de dioxid de sulf.

Articolul 6 alineatul (1) din Zakon za chistotata na atmosferniya vazduh (Legea privind puritatea aerului înconjurător) din 28 mai 1996 (DV nr. 45 din 28 mai 1996), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind puritatea aerului înconjurător”), prevede: „(1) Ministrul mediului și al apelor și ministrul sănătății adoptă în comun decrete care stabilesc niveluri‑limită pentru substanțele nocive (poluanți) în aerul înconjurător și niveluri‑limită pentru depunerile de substanțe nocive (poluanți).”

Articolul 9 din secțiunea I din Legea privind puritatea aerului înconjurător, intitulat „Emisiile din surse staționare”, care figurează în capitolul 3 din aceasta, intitulat „Limitarea emisiilor”, are următorul cuprins: „(1) Ministrul mediului și al apelor și miniștrii interesați adoptă în comun decrete de stabilire a valorilor‑limită ale emisiilor de substanțe nocive (poluanți) în aerul înconjurător prin instalații și activități staționare. (2) Valorile‑limită de emisie sunt elaborate pentru a asigura calitatea aerului înconjurător corespunzătoare nivelurilor‑limită pentru substanțele nocive (poluanți) menționate la articolul 6. (3) Valorile‑limită de emisie sunt obligatorii pentru toate instalațiile și activitățile, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 3 alineatul 2 și articolul 10a. (4) Valorile‑limită de emisie sunt determinate pe baza: 1. concluziilor cu privire la [BAT], adoptate prin decizia Comisiei Europene, în sensul punctului 42c din dispozițiile suplimentare ale Zakon za opazvane na okolnata sreda (Legea privind protecția mediului) [(DV nr. 91 din 25 septembrie 2002), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare «Legea privind protecția mediului»)]; 2. ultimelor evoluții tehnice și tehnologice, a descoperirilor științifice și a rezultatelor utilizării practice a acestor descoperiri. (5) În funcție de condițiile care guvernează teritoriul unui anumit municipiu, este posibil să se stabilească valori‑limită de emisie pentru instalații și activități în municipiile, districtele sau aglomerările respective mai riguroase decât cele stabilite în decretele menționate la alineatul 1 și la articolele 9a-9d. […]”

Articolul 27 din Legea privind puritatea aerului înconjurător prevede: „(1) În cazul în care, într‑un anumit district, cantitatea totală de emisii conduce la o depășire a standardelor în materie de substanțe nocive (poluanți) în aerul înconjurător și a standardelor în materie de depuneri, primarii municipiilor elaborează și pun în aplicare programe pentru reducerea nivelurilor poluanților și pentru respectarea standardelor stabilite, în sensul articolului 6. Programele sunt adoptate de consiliile municipale. […] (4) Programele vizate la alineatul (1) cuprind și: obiectivele, măsurile, etapele și termenele în care trebuie realizate; organizațiile și instituțiile responsabile cu punerea lor în aplicare, mijloacele pentru asigurarea acestei puneri în aplicare, sistemul de raportare și de control al executării, precum și sistemul de evaluare a rezultatelor. (5) În cazurile în care nivelurile unuia sau mai multor poluanți depășesc standardele stabilite și în care s‑a împlinit termenul de respectare a standardelor respective, programele menționate la alineatul (1) conțin măsuri adecvate, destinate să garanteze că durata depășirii este cât mai scurtă cu putință. (6) Realizarea măsurilor programelor menționate la alineatul (1) trebuie să conducă anual la o scădere a numărului de depășiri ale standardelor în materie de substanțe nocive și a nivelurilor anuale medii de poluanți în situațiile în care acestea depășesc standardele stabilite în materie de calitate a aerului înconjurător înregistrate la punctele de control, care fac parte din sistemul național de monitorizare a mediului pe teritoriul municipiului. […]”

Articolul 123 din Legea privind protecția mediului prevede: „(1) Autorizația integrată, în sensul articolului 117, cuprinde: 1. […] valorile‑limită de emisie pentru substanțele menționate în anexa 8 și pentru alte substanțe poluante care pot fi evacuate în cantități semnificative de instalația respectivă: (a) la definirea valorilor‑limită de emisie, se iau în considerare proprietățile substanțelor și potențialul lor de transfer al poluării dintr‑un mediu la altul; (b) valorile‑limită de emisie pot fi suplimentate sau înlocuite cu parametri echivalenți sau cu măsuri tehnice echivalente, care să asigure un nivel echivalent de protecție a mediului; […] 4. condițiile corespunzătoare de monitorizare a emisiilor: […] (2) Autoritatea competentă, în sensul articolului 120 alineatul (1), definește condițiile de autorizare luând în considerare concluziile cu privire la BAT. […] (11) […] În autorizația integrată, autoritatea competentă, în sensul articolului 120 alineatul (1), prevede, dacă este necesar, măsuri suplimentare de punere în conformitate cu standardele de calitate a mediului care sunt mai riguroase decât cele care pot fi obținute prin aplicarea BAT. Acest lucru nu aduce atingere efectului măsurilor prevăzute pentru obținerea conformității cu alte standarde de calitate a mediului. […]”

Articolul 123a din Legea privind protecția mediului prevede: „[…] (1) Valorile‑limită de emisie prevăzute la articolul 123 alineatul (1) punctul 1, în condiții normale de exploatare: 1. nu depășesc nivelurile de emisie fixate în concluziile cu privire la BAT stabilite prin decizia Comisiei Europene; aceste valori‑limită de emisie privesc perioade identice sau mai scurte și aceleași condiții de referință ca nivelurile de emisie stabilite în decizii sau 2. sunt diferite de nivelurile menționate la punctul 1, dar garantează respectarea nivelurilor de emisie fixate în concluziile cu privire la BAT stabilite prin decizia Comisiei Europene. (2) Respectarea [nivelurilor], în sensul alineatului (1) punctul 2, este garantată printr‑o monitorizare a emisiilor și printr‑o evaluare a rezultatelor de către autoritatea de supraveghere cel puțin o dată pe an. (3) […] Autoritatea competentă, în sensul articolului 120 alineatul (1), poate stabili valori‑limită de emisie mai puțin riguroase decât cele menționate la alineatul (1), în cazul în care o evaluare arată că obținerea nivelurilor de emisie asociate BAT, în conformitate cu indicațiile care figurează în concluziile cu privire la BAT adoptate printr‑o decizie a Comisiei Europene, ar determina o creștere disproporționată a costurilor în raport cu avantajele pentru mediu, din cauza: 1. situației geografice a instalației sau 2. caracteristicilor mediului în zona sitului sau 3. caracteristicilor tehnice ale instalației. (4) În cazurile menționate la alineatul (3), valorile‑limită de emisie nu trebuie să determine o poluare semnificativă a mediului și trebuie să permită atingerea unui nivel ridicat de protecție a mediului.”

Dispozițiile complementare ale Legii privind protecția mediului definesc noțiunile de „valoare‑limită de emisie”, „standarde de calitate a mediului”, „autorizație integrată” și „BAT”.

Articolul 2 din Naredba za usloviyata i reda za izdavane na kompleksni razreshitelni (Regulamentul privind condițiile și modalitățile de acordare a autorizațiilor integrate) din 2 octombrie 2009 (DV nr. 80 din 9 octombrie 2009), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede condițiile de acordare a unei autorizații integrate.

Articolul 12 din Naredba za normite za dopustimi emisii na seren dioksid, azotni oksidi i prah, izpuskani v atmosferata ot golemi gorivni instalatsii (Regulamentul privind valorile‑limită pentru emisiile de dioxid de sulf, de oxizi de azot și de particule evacuate în atmosferă de instalațiile de ardere de dimensiuni mari) din 28 decembrie 2012 (DV nr. 2 din 8 ianuarie 2013), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „(1) Atunci când, într‑o instalație de ardere, este ars un combustibil solid indigen care, din cauza caracteristicilor sale, nu permite respectarea valorii‑limită pentru emisiile de dioxid de sulf care este definită la articolul 5, este posibil să se aplice ratele minime de desulfurare definite în partea 5 din anexa nr. 1, în conformitate cu normele prevăzute în partea 6 din anexa nr. 1. (2) Aplicarea derogării prevăzute la alineatul (1) poate fi autorizată pe baza unei justificări tehnice a imposibilității de a respecta valorile‑limită de emisie definite la articolul 5, prezentată de operator înainte de acordarea/reexaminarea autorizației integrate și aprobată de ministrul mediului și al apelor sau de un funcționar mandatat de acesta. (3) În vederea raportului anual prezentat Comisiei Europene, operatorii instalațiilor de ardere prezintă ministrului mediului și al apelor, înainte de 31 martie, informații privind anul precedent referitoare la: 1. conținutul de sulf al combustibilului utilizat și rata de desulfurare atinsă, ca valori lunare medii pe coș sau pe cazan, pentru instalațiile cărora li se aplică alineatul (1) […]”

TETS Maritsa iztok 2 este cea mai mare dintre cele patru centrale termice situate în complexul energetic Maritsa iztok din Bulgaria, cu o capacitate totală instalată de 1602 de megawați (MW). Aceasta a fost construită în aria districtului municipal Radnevo (Bulgaria), la aproximativ 24,5 km în linie dreaptă de municipiul Galabovo (Bulgaria) și se compune din opt generatoare echipate cu instalații de desulfurare.

Prin decizia din 21 decembrie 2018, directorul executiv a actualizat autorizația integrată eliberată în 2005 centralei TETS Maritsa iztok 2 pentru exploatarea instalațiilor sus-menționate (decizie denumită în continuare „decizia în litigiu”). Decizia a fost adoptată în temeiul Legii privind protecția mediului adoptată în vederea transpunerii Directivei 2010/75 coroborată cu Decizia de punere în aplicare 2017/1442.

Directorul executiv a considerat că valorile‑limită pentru emisiile de dioxid de sulf (SO2) și de mercur puteau fi înlocuite cu parametri sau cu măsuri tehnice echivalente care să ofere un nivel echivalent de protecție a mediului. Astfel, în ceea ce privește SO2, acesta a autorizat o derogare prin stabilirea unei rate de desulfurare în temeiul articolului 123 alineatul (1) punctul 1 litera b) din Legea privind protecția mediului coroborat cu articolul 12 din Regulamentul din 28 decembrie 2012, în versiunea aplicabilă litigiului principal, și al articolului 31 din Directiva 2010/75.

Cu toate acestea, rata de desulfurare astfel autorizată a fost stabilită în mod derogatoriu, având în vedere dispozițiile articolului 123a alineatul (3) din Legea privind protecția mediului, la nivelurile de 97 % și 97,5 %. Aceste niveluri de desulfurare, care nu permit de fapt garantarea nivelului maxim de emisie asociat BAT necesar în mod normal, de 320 mg/Nm3 pentru SO2, ci sunt de natură să conducă la emisii de SO2 de 570 mg/Nm3, au fost stabilite astfel în măsura în care un nivel de desulfurare mai ridicat ar fi necesitat din partea operatorului în cauză investiții considerabile și, prin urmare, o creștere a costurilor considerată disproporționată în sensul dispoziției menționate.

Acțiunea introdusă de Sdruzhenie „Za Zemyata – dostap do pravosadie” împotriva deciziei în litigiu a fost respinsă prin hotărârea Administrativen sad Stara Zagora (Tribunalul Administrativ din Stara Zagora, Bulgaria) din 28 august 2020.

Această instanță a considerat că, contrar celor susținute de Sdruzhenie „Za Zemyata dostap do pravosadie”, nu era necesar să se examineze și să se evalueze importanța actualizării planului de gestiune a calității aerului înconjurător în municipiul Galabovo, elaborat pentru poluanți: Particule fine (PM10) și dioxid de sulf (SO2) 2019-2023, adoptată de Consiliul municipal Galabovo la 30 noiembrie 2018 în temeiul articolului 23 din Directiva 2008/50. Aceeași instanță a apreciat că procedura detaliată de acordare și de actualizare a autorizațiilor integrate, definită în regulamentul din 2 octombrie 2009, în versiunea aplicabilă litigiului principal, nu impunea ca un astfel de plan să fie întocmit drept condiție prealabilă actualizării unei autorizații integrate, astfel încât directorul executiv nu era obligat să se conformeze conținutului acestui plan.

În consecință, instanța menționată a statuat că, în conformitate cu articolul 123 alineatul (1) litera b) din Legea privind protecția mediului, standardele emisiilor admisibile puteau fi suplimentate sau înlocuite cu parametri sau cu măsuri tehnice echivalente care să garanteze un nivel echivalent de protecție a mediului. Ea a considerat de asemenea, referindu‑se în special în această privință la articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75, ale cărui dispoziții au fost transpuse la articolul 123a, alineatele (3) și (4) din această lege, că derogarea referitoare la reducerea nivelului de desulfurare necesar pentru atingerea valorilor de emisie pentru SO2 aplicabile în mod normal a putut fi acordată în mod valabil în temeiul dispozițiilor menționate și al articolului 31 din aceeași directivă.

Sdruzhenie „Za Zemyata – dostap do pravosadie”, „The Green Tank – grazhdansko sdruzhenie s nestopanska tsel” – Republica Elenă și NS au formulat recurs la instanța de trimitere.

Această instanță subliniază printre altele că planul municipiului Galabovo menționat la punctul 27 din prezenta hotărâre cuprinde o măsură pe termen lung de reducere a poluării cu SO2 intitulată „Punerea în aplicare a proiectelor de reconstrucție a instalațiilor de desulfurare pentru atingerea unui nivel minim de desulfurare de 98 % și interzicerea funcționării cazanelor fără instalații de desulfurare performante sau în stare de nefuncționare”. Ea arată în această privință că ratele reduse de desulfurare autorizate de directorul executiv în decizia în litigiu nu sunt conforme cu această rată minimă de desulfurare de 98 %.

Instanța menționată arată de asemenea că s‑a stabilit că, pe teritoriul municipiului Galabovo, valorile medii zilnice și orare de SO2 autorizate sunt depășite în mod sistematic, ceea ce ar fi condus printre altele la adoptarea și actualizarea planului sus-menționat și ar fi avut drept consecință inițierea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în cauza Comisia/Bulgaria (C‑730/19), aflată pe rolul Curții.

Pe de altă parte, din planul menționat ar reieși că, în respectivul municipiu, concentrațiile orare medii de SO2 provin din diverse alte surse industriale și domestice a căror interacțiune ar contribui astfel printre altele la depășirile sus-menționate.

S‑ar pune astfel problema măsurii în care directorul executiv putea fi obligat, la adoptarea deciziei în litigiu, să țină seama de diferitele elemente menționate la punctele 30-32 din prezenta hotărâre.

În aceste condiții, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 4 alineatul (3) TUE, coroborat cu articolul 18 din Directiva [2010/75], precum și cu articolele 13 și 23 din Directiva [2008/50] trebuie să fie interpretat în sensul că, la examinarea unei cereri de derogare în temeiul articolului 15 alineatul (4) din Directiva [2010/75], autoritatea competentă trebuie să aprecieze dacă, ținând seama de toate datele științifice pertinente referitoare la poluare, inclusiv de măsurile adoptate în cadrul programului corespunzător privind calitatea aerului într‑o anumită zonă sau aglomerare în conformitate cu articolul 23 din Directiva [2008/50], acordarea derogării poate compromite respectarea standardelor de calitate a mediului înconjurător? 2) Articolul 4 alineatul (3) TUE coroborat cu articolul 18 din Directiva [2010/75] și cu articolele 13 și 23 din Directiva [2008/50] trebuie să fie interpretat în sensul că, la examinarea unei cereri de derogare în sensul articolului 15 alineatul (4) din Directiva [2010/75], autoritatea competentă trebuie să se abțină de la stabilirea unor valori‑limită de emisie mai puțin riguroase pentru poluanții atmosferici provenind de la o instalație, în cazul în care o astfel de derogare ar putea fi contrară măsurilor stabilite în programul corespunzător privind calitatea aerului adoptat în respectiva zonă sau aglomerare, în conformitate cu articolul 23 din Directiva [2008/50], și ar putea compromite atingerea obiectivului ca perioada de depășire a standardelor de calitate a aerului să fie cât mai scurtă cu putință? 3) Articolul 4 alineatul (3) TUE, coroborat cu articolul 18 din Directiva [2010/75] și cu articolul 13 din Directiva [2008/50], trebuie să fie interpretat în sensul că, atunci când analizează o cerere de derogare în temeiul articolului 15 alineatul (4) din Directiva [2010/75], autoritatea competentă trebuie să aprecieze dacă, ținând seama de toate datele științifice pertinente referitoare la poluare, inclusiv de efectul de cumul cu alte surse al poluantului în cauză, stabilirea unor valori‑limită de emisie mai puțin riguroase pentru poluanții atmosferici provenind de la o instalație ar contribui la depășirea standardelor de calitate a aerului stabilite într‑o anumită zonă sau aglomerare în conformitate cu articolul 13 din Directiva [2008/50] și, în caz afirmativ, dacă trebuie să refuze acordarea derogării care ar compromite respectarea standardelor de calitate a mediului înconjurător?”

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate, pe de o parte, că, deși cele trei întrebări adresate Curții privesc printre altele articolul 4 alineatul (3) TUE, motivarea deciziei de trimitere nu cuprinde nicio explicație cu privire la necesitatea unei interpretări a dispoziției din tratatul UE menționate în vederea pronunțării hotărârii pe care instanța de trimitere este chemată să o pronunțe în litigiul principal, punctul concluziv al deciziei de trimitere, care precedă formularea întrebărilor respective, referindu‑se de altfel el însuși la necesitatea de a adresa întrebări Curții numai cu privire la interpretarea dispozițiilor vizate ale Directivelor 2008/50 și 2010/75.

În aceste condiții, nu pare necesar să se efectueze o interpretare a articolului 4 alineatul (3) TUE pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere în prezenta cauză.

Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor adresate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75 coroborat cu articolul 18 din aceasta, precum și cu articolele 13 și 23 din Directiva 2008/50 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul examinării unei cereri de derogare în temeiul articolului 15 alineatul (4) menționat, autoritatea competentă este obligată, ținând seama de toate datele științifice pertinente referitoare la poluare, inclusiv de efectul de cumul cu alte surse al poluantului în cauză, precum și de măsurile prevăzute în planul pertinent privind calitatea aerului stabilit pentru zona sau aglomerarea respectivă conform articolului 23 din Directiva 2008/50, să refuze o astfel de derogare atunci când aceasta este de natură să contribuie la depășirea standardelor de calitate a aerului definite în temeiul articolului 13 din Directiva 2008/50 sau să contravină măsurilor pe care le presupune acest plan care urmăresc să asigure respectarea standardelor respective și să limiteze perioada de depășire a acestora la o durată cât mai scurtă cu putință.

În ceea ce privește Directiva 2008/50, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 punctul 1 din aceasta, directiva stabilește măsuri care urmăresc definirea și stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător destinate să evite, să prevină sau să reducă efectele dăunătoare asupra sănătății umane și a mediului ca întreg. În acest cadru, articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată prevede că statele membre se asigură că, în ansamblul zonelor și aglomerărilor lor, nivelurile printre altele de SO2 din aerul înconjurător se situează sub valorile‑limită prevăzute în anexa XI la directiva menționată [Hotărârea din 12 mai 2022, Comisia/Bulgaria (Valori‑limită – SO2), C‑730/19, nepublicată, EU:C:2022:382, punctul 62].

Pe de altă parte, așa cum a arătat Curtea, articolul 23 din Directiva 2008/50 instituie o legătură directă între, pe de o parte, depășirea valorilor‑limită stabilite pentru SO2 de dispozițiile articolului 13 alineatul (1) coroborate cu cele ale anexei XI la această directivă, precum și, pe de altă parte, întocmirea unor planuri privind calitatea aerului [Hotărârea din 12 mai 2022, Comisia/Bulgaria (Valori‑limită – SO2), C‑730/19, nepublicată, EU:C:2022:382, punctul 129 și jurisprudența citată]. Astfel, așa cum reiese de la articolul 23 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/50, constatarea existenței unei asemenea depășiri într‑o anumită zonă sau aglomerare trebuie să conducă la adoptarea unui astfel de plan.

În ceea ce privește conținutul acestor planuri, Curtea a precizat de asemenea că de la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2008/50 rezultă că, deși statele membre dispun de o anumită marjă de manevră pentru stabilirea măsurilor care trebuie adoptate, aceste măsuri trebuie să permită, în orice caz, ca perioada de depășire a valorilor‑limită stabilite pentru poluantul în cauză să fie cât mai scurtă cu putință [Hotărârea din 12 mai 2022, Comisia/Bulgaria (Valori‑limită – SO2), C‑730/19, nepublicată, EU:C:2022:382, punctul 132 și jurisprudența citată].

Or, în speță, trebuie arătat că Curtea a constatat recent că, începând din anul 2007, în zona BG 0006 (sud‑estul Bulgariei), unde se află districtul municipal Galabovo și TETS Maritsa‑iztok 2, Republica Bulgaria a omis să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 13 și 23 din Directiva 2008/50 ca urmare a depășirii valorilor‑limită pentru calitatea aerului pentru SO2 și a insuficienței planurilor privind calitatea aerului [Hotărârea din 12 mai 2022, Comisia/Bulgaria (Valori‑limită – SO2), C‑730/19, nepublicată, EU:C:2022:382, punctele 21, 23, 29 și 149].

În ceea ce privește legăturile care pot exista între Directiva 2008/50 și Directiva 2010/75, trebuie subliniat de la bun început că în considerentul (18) al Directivei 2008/50 se arată în mod expres că, atunci când se eliberează autorizații pentru activități industriale în conformitate cu Directiva 2008/1, care între timp a fost înlocuită cu Directiva 2010/75, care a reformat diverse directive aplicabile până atunci în materie, vor fi luate în considerare în mod corespunzător obiectivele privind calitatea aerului înconjurător prevăzute de prima directivă menționată.

În ceea ce privește Directiva 2010/75, trebuie amintit că stabilirea concretă a valorilor‑limită de emisie aplicabile unei instalații precum centrala în discuție în litigiul principal este reglementată de această directivă, în special de articolul 15 alineatul (3) din aceasta, potrivit căruia autoritatea competentă stabilește valorile‑limită de emisie care asigură că, în condiții normale de funcționare, emisiile nu depășesc nivelurile de emisie asociate BAT, astfel cum sunt descrise în deciziile privind concluziile BAT menționate la articolul 13 alineatul (5) din această directivă.

Prin derogare de la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2010/75, articolul 15 alineatul (4) din aceasta autorizează autoritatea competentă să stabilească valori‑limită de emisie mai puțin riguroase în cazul în care atingerea nivelurilor de emisie asociate BAT conduce la costuri disproporționat de mari în comparație cu beneficiile pentru mediu din cauza localizării acestei instalații sau a caracteristicilor sale tehnice.

Cu toate acestea, de la articolul 15 alineatul (4) rezultă că o astfel de derogare nu poate fi acordată decât cu respectarea celorlalte condiții impuse de dispoziția menționată și că posibilitatea acordării unei astfel de derogări nu aduce atingere articolului 18 din Directiva 2010/75.

Astfel, în primul rând, trebuie amintit că, în temeiul articolului 15 alineatul (4) al patrulea paragraf din Directiva 2010/75, autoritatea competentă se asigură, în orice caz, că nu se produce nicio „poluare semnificativă” prin acordarea unei derogări și că se atinge un „nivel ridicat de protecție a mediului”„în ansamblul său”.

Prin urmare, derogarea prevăzută la articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75 nu are vocație să se aplice în toate cazurile în care respectarea valorilor‑limită generale de emisie determină costuri disproporționate pentru operatorul unei instalații. Astfel, o asemenea derogare nu poate fi acordată decât dacă valorile‑limită de emisie mai puțin riguroase nu determină o „poluare semnificativă” a mediului și, în pofida derogării, se atinge un „nivel ridicat de protecție a mediului în ansamblul său”.

În ceea ce privește, în primul rând, condiția referitoare la lipsa unei poluări semnificative, trebuie arătat că, având în vedere, pe de o parte, definiția noțiunii de „poluare” care figurează la articolul 3 punctul 2 din Directiva 2010/75, care vizează printre altele introducerea în aer a unor substanțe care pot avea efect nociv asupra sănătății umane sau asupra calității mediului, și, pe de altă parte, conținutul Directivei 2008/50 care a stabilit valorile‑limită privind calitatea aerului pentru SO2, orice introducere a acestei substanțe în aer constituie poluare în sensul articolului 15 alineatul (4) al patrulea paragraf din Directiva 2010/75.

Pe de altă parte, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 41 din prezenta hotărâre, este cert că valorile‑limită privind calitatea aerului prevăzute de Directiva 2008/50 pentru SO2 trebuie considerate depășite în zona de influență a centralei în discuție în litigiul principal.

Or, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 57 din concluziile sale, o asemenea depășire a valorilor‑limită privind calitatea aerului pentru SO2 nu poate fi considerată drept poluare neglijabilă, ci trebuie în mod necesar să fie considerată „poluare semnificativă”, în sensul articolului 15 alineatul (4) al patrulea paragraf din Directiva 2010/75, având în vedere atât obiectivele urmărite de Directiva 2008/50, amintite la punctul 38 din prezenta hotărâre, cât și împrejurarea în plus, că, în ceea ce privește SO2, legiuitorul Uniunii Europene nu a prevăzut posibilitatea unei prelungiri a termenului până la care valorile‑limită privind calitatea aerului trebuie să fie respectate.

În ceea ce privește, în al doilea rând, limitarea acordării derogării prevăzute la articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75 prin cerința garantării unui „nivel ridicat de protecție a mediului în ansamblul său”, trebuie remarcat că normele stabilite de Directiva 2008/50 sunt concretizarea obligațiilor Uniunii în materie de protecție a mediului și a sănătății publice, care decurg printre altele din cuprinsul articolului 3 alineatul (3) TUE și al articolului 191 alineatele (1) și (2) TFUE, conform cărora politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii, și se bazează printre altele pe principiile precauției și acțiunii preventive (Hotărârea din 26 iunie 2019, Craeynest și alții, C‑723/17, EU:C:2019:533, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, o derogare nu poate fi acordată în temeiul articolului 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75 dacă aceasta este de natură să contribuie la depășirea valorilor‑limită privind calitatea aerului stabilite de Directiva 2008/50 pentru SO2.

În această privință, trebuie de asemenea să se precizeze că, în temeiul principiului precauției, dacă subzistă incertitudini referitoare la aspectul dacă valorile‑limită de emisie mai puțin riguroase determină sau nu o „poluare semnificativă”, în sensul articolului 15 alineatul (4) al patrulea paragraf din Directiva 2010/75, nu se poate acorda o derogare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 octombrie 2019, Luonnonsuojeluyhdistys Tapiola, C‑674/17, EU:C:2019:851, punctul 66).

În același context, acordarea unei derogări în temeiul articolului 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75 necesită o apreciere globală, ținând seama de toate sursele de poluanți și de efectul cumulat al acestora, astfel încât să se garanteze că, chiar dacă se acordă o derogare pentru una dintre surse, suma emisiilor lor nu va determina nicio depășire a valorilor‑limită privind calitatea aerului astfel cum sunt definite de Directiva 2008/50.

În al doilea rând, trebuie amintit că derogarea prevăzută la articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75 nu aduce atingere aplicării articolului 18 din această directivă. Articolul 18 menționat prevede că, în cazul în care un standard de calitate a mediului implică cerințe mai stricte decât cele care pot fi îndeplinite prin utilizarea BAT, autorizația include măsuri suplimentare, fără a aduce atingere altor măsuri care pot fi luate pentru a se respecta standardele de calitate a mediului.

Articolul 3 punctul 6 din Directiva 2010/75 definește noțiunea de „standard de calitate a mediului” ca fiind totalitatea cerințelor care trebuie îndeplinite la un moment dat de un anumit mediu sau de o anumită parte a acestuia, astfel cum se prevede în dreptul Uniunii.

După cum reiese din jurisprudența Curții, asemenea standarde se referă la cerințe concrete cu caracter calitativ, referitoare la concentrațiile de substanțe poluante, care trebuie îndeplinite la un moment dat de mediul particular vizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 mai 2011, Stichting Natuur en Milieu și alții, C‑165/09-C‑167/09, EU:C:2011:348, punctul 62).

Trebuie amintit de asemenea că, astfel cum s‑a subliniat la punctul 42 din prezenta hotărâre, considerentul (18) al Directivei 2008/50 arată în mod expres că, atunci când se eliberează autorizații pentru activități industriale precum cele reglementate de Directiva 2010/75, vor fi luate în considerare obiectivele privind calitatea aerului înconjurător prevăzute de directiva menționată.

Având în vedere cele ce precedă și așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 82 și următoarele din concluzii, este necesar să se considere că valorile‑limită privind calitatea aerului prevăzute pentru anumiți poluanți la articolul 13 și în anexa XI la Directiva 2008/50 constituie astfel de „standarde de calitate a mediului”, în sensul articolului 18 din Directiva 2010/75.

În principiu, valorile‑limită privind calitatea aerului trebuie în principiu să fie respectate în orice moment și în orice loc din Uniune [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2020, Comisia/România (Depășirea valorilor‑limită pentru PM10), C‑638/18, nepublicată, EU:C:2020:334, punctele 73 și 74, și Hotărârea din 10 noiembrie 2020, Comisia/Italia (Valorile‑limită pentru PM10), C‑644/18, EU:C:2020:895, punctele 96 și 97].

Or, faptul că definiția „standardelor de calitate a mediului” face referire la o serie de cerințe care nu trebuie îndeplinite decât „la un moment dat” nu exclude ca valorile‑limită privind calitatea aerului, care trebuie respectate în permanență, să fie cuprinse în această definiție. Astfel, deși definiția menționată permite includerea unor cerințe care nu trebuie respectate în mod permanent, cerințele de natură permanentă sunt a fortiori„standarde de calitate a mediului”, în sensul aceleiași definiții, întrucât sunt valabile în orice moment.

Articolul 18 din Directiva 2010/75 confirmă astfel interpretarea articolului 15 alineatul (4) din această directivă potrivit căreia autoritatea competentă trebuie să aprecieze dacă stabilirea unor valori‑limită de emisie mai puțin riguroase pentru poluanții atmosferici provenind de la o anumită instalație ar contribui la depășirea valorilor‑limită pentru calitatea aerului stabilite în ceea ce privește concentrațiile de astfel de surse de poluare în zona sau aglomerarea în cauză în conformitate cu articolul 13 din Directiva 2008/50 și, dacă astfel stau lucrurile, să se abțină să acorde o derogare care să compromită respectarea calității mediului.

În al treilea rând, mai trebuie precizat că, atunci când valorile‑limită privind calitatea aerului sunt depășite în zona de influență a unei anumite instalații, eventuala acordare a unei astfel de derogări de la valorile-limită de emisie nu poate interveni decât cu respectarea prevederilor planurilor privind calitatea aerului, în sensul articolului 23 din Directiva 2008/50, care au trebuit să fie stabilite într‑un astfel de context de depășire.

Astfel, primo, având în vedere cele amintite la punctul 40 din prezenta hotărâre și așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 67 din concluziile sale, deși statele membre sunt libere să organizeze competențele autorităților lor, prevăzând că planul privind calitatea aerului în cauză rezultă din diferite acte adoptate de diferite autorități, ele trebuie totuși să se asigure că aceste acte respectă, în ansamblul lor, prevederile articolului 23 din Directiva 2008/50 și ating, în comun, obiectivul respectării valorilor‑limită privind calitatea aerului.

Secundo, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 46-50 din prezenta hotărâre, o derogare de la valorile‑limită de emisie nu poate fi acordată în temeiul articolului 15 alineatul (4) al patrulea paragraf din Directiva 2010/75 atunci când aceasta este de natură să contribuie la o poluare semnificativă în sensul dispoziției menționate și în special la o depășire a valorilor‑limită privind calitatea aerului pentru SO2 instituite în temeiul Directivei 2008/50. Or, cerințele stabilite în planurile privind calitatea aerului urmăresc tocmai să combată asemenea depășiri, astfel încât perioada de depășire să fie cât mai scurtă cu putință.

Prin urmare, autoritatea competentă să acorde o astfel de derogare trebuie de asemenea să se abțină să stabilească valori‑limită de emisie mai puțin riguroase pentru poluanții proveniți dintr‑o instalație, din moment ce o astfel de derogare ar fi contrară măsurilor stabilite în planul privind calitatea aerului adoptat în zona sau aglomerarea în cauză în conformitate cu articolul 23 din Directiva 2008/50, în special cele care prevăd, precum în speță, respectarea ratelor de desulfurare, și ar compromite realizarea obiectivului care constă în a asigura ca perioada de depășire a valorilor‑limită să fie cât mai scurtă cu putință.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2010/75 coroborat cu articolul 18 din aceasta, precum și cu articolele 13 și 23 din Directiva 2008/50 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul examinării unei cereri de derogare în temeiul articolului 15 alineatul (4) menționat, autoritatea competentă trebuie să țină seama de toate datele științifice pertinente referitoare la poluare, inclusiv de efectul de cumul cu alte surse al poluantului în cauză, precum și de măsurile prevăzute în planul pertinent privind calitatea aerului stabilit pentru zona sau aglomerarea respectivă în conformitate cu articolul 23 din Directiva 2008/50, să refuze o astfel de derogare atunci când aceasta este de natură să contribuie la depășirea standardelor de calitate a aerului definite în temeiul articolului 13 din Directiva 2008/50 sau să contravină măsurilor pe care le presupune acest plan care urmăresc să asigure respectarea standardelor respective și să limiteze perioada de depășire a acestora la o durată cât mai scurtă cu putință.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

9 martie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2008/50

Directiva 2010/75

Decizia de punere în aplicare (UE) 2017/1442 a Comisiei

Dreptul bulgar

Legea privind puritatea aerului înconjurător

Legea privind protecția mediului

Regulamentul privind condițiile și modalitățile de acordare a autorizațiilor integrate

Regulamentul privind valorile‑limită pentru emisiile de dioxid de sulf, de oxizi de azot și de particule evacuate în atmosferă de instalațiile de ardere de dimensiuni mari

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată