Hotărârea Curții (Camera a doua) din 6 octombrie 2022.#I. L. împotriva Politsei- ja Piirivalveamet.#Cerere de decizie preliminară formulată de Riigikohus.#Trimitere preliminară – Directiva 2008/115/CE – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Articolul 15 alineatul (1) – Luare în custodie publică – Motive de luare în custodie publică – Criteriu general întemeiat pe riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă – Risc de săvârșire a unei infracțiuni – Consecințele stabilirii săvârșirii infracțiunii și ale pronunțării unei sancțiuni – Complicarea procesului de îndepărtare – Articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Limitarea dreptului fundamental la libertate – Cerința unui temei legal – Cerințele privind claritatea, previzibilitatea și accesibilitatea – Protecția împotriva arbitrarului.#Cauza C-241/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între I. L., un resortisant din Republica Moldova cu reședința în Estonia și care a făcut obiectul unui ordin de părăsire a teritoriului, pe de o parte, și Politsei- ja Piirivalveamet (Oficiul Poliției și al Poliției de Frontieră, Estonia) (denumit în continuare „PPA”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie prin care PPA a dispus luarea în custodie publică a lui I. L. pentru motivul că acesta prezenta un risc real de a săvârși o infracțiune, a cărei stabilire și sancționare ar fi fost de natură să îngreuneze considerabil procesul de îndepărtare.

Considerentele (16) și (17) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins: „(16) Folosirea luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar trebui limitată și ar trebui să facă obiectul aplicării principiului proporționalității în privința mijloacelor utilizate și a obiectivelor urmărite. Luarea în custodie publică este justificată numai pentru pregătirea returnării sau în efectuarea procesului de îndepărtare și dacă aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive nu ar fi suficientă. (17) Resortisanții țărilor terțe luați în custodie publică ar trebui tratați în mod uman și demn, cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și în conformitate cu dreptul intern și internațional. Fără a se aduce atingere reținerii inițiale de către autoritățile de aplicare a legii, reglementată prin legislația națională, luarea în custodie publică ar trebui să se efectueze, în general, în centre specializate de cazare.”

Articolul 3 punctul 7 din această directivă definește „riscul sustragerii” ca fiind „existența unor motive, într‑un caz particular care se bazează pe criterii obiective, definite prin legislație, care justifică presupunerea că un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei proceduri de returnare se poate sustrage acesteia”.

Articolul 15 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care: (a) există riscul de sustragere sau (b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.”

Articolul 68 din väljasõidukohustuse ja sissesõidukeelu seadus (Legea privind obligația de părăsire a teritoriului și interdicția de intrare pe teritoriu) din 21 octombrie 1998 (RT I 1998, 98, 1575), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „VSS”), intitulat „Riscul de sustragere a străinului”, are următorul cuprins: „Adoptarea unui ordin de părăsire a teritoriului sau luarea în custodie publică a unui străin implică o evaluare a riscului de sustragere a acestuia. Un străin prezintă un risc de sustragere în cazul în care: 1) nu a părăsit Estonia sau un stat membru al Convenției Schengen după expirarea termenului pentru plecarea voluntară stabilit prin ordinul de părăsire a teritoriului; 2) a furnizat informații false sau documente falsificate cu ocazia cererii de acordare a unui permis de ședere în Estonia, a cererii de prelungire a acestei șederi, a cererii de acordare a cetățeniei estoniene, a cererii de protecție internațională sau a cererii de eliberare de documente de identitate; 3) există o îndoială legitimă cu privire la identitatea sau la cetățenia sa; 4) a săvârșit în mai multe rânduri infracțiuni cu intenție sau a săvârșit o infracțiune pentru care a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate; 5) nu a respectat măsurile de supraveghere adoptate împotriva sa pentru a asigura respectarea ordinului de părăsire a teritoriului; 6) a informat [PPA] sau Kaitsepolitseamet (Agenția de Securitate Internă, Estonia) cu privire la intenția sa de a nu se conforma ordinului de părăsire a teritoriului sau autoritatea administrativă ajunge la această concluzie având în vedere atitudinea și comportamentul străinului; 7) a intrat în Estonia în perioada de valabilitate a interdicției de intrare care îl vizează; 8) este luat în custodie publică în urma trecerii ilegale a frontierei externe a Estoniei și nu a obținut o autorizație sau un drept de ședere în Estonia; 9) a părăsit fără permisiune locul de reședință desemnat sau un alt stat membru al Convenției Schengen; 10) ordinul de părăsire a teritoriului emis în privința străinului devine executoriu în temeiul unei hotărâri judecătorești.”

Articolul 15 din VSS, intitulat „Luarea în custodie publică a străinului și dispunerea îndepărtării”, prevede: „(1) Străinul poate fi luat în custodie publică în temeiul alineatului 2 de mai jos atunci când măsurile de supraveghere prevăzute de prezenta lege nu pot fi aplicate în mod eficient. Luarea în custodie publică trebuie să fie conformă cu principiul proporționalității și trebuie să țină seama, în fiecare caz, de elementele relevante referitoare la străin. (2) Străinul poate fi luat în custodie publică atunci când aplicarea măsurilor de supraveghere prevăzute de prezenta lege nu garantează executarea efectivă a ordinului de părăsire a teritoriului și în special în cazul în care: 1) există un risc de sustragere a străinului; 2) străinul nu își îndeplinește obligația de cooperare sau 3) străinul nu deține documentele necesare pentru călătoria înapoi sau aceste documente întârzie să fie obținute din țara gazdă sau din țara de tranzit. […]”

I. L. este un resortisant al Republicii Moldova care locuia în Estonia în temeiul unei scutiri de viză.

La 12 octombrie 2020, acesta a fost plasat în detenție în calitate de persoană suspectată de a fi cauzat suferințe și prejudicii fizice partenerei sale, precum și unei alte femei.

Prin hotărârea din 13 octombrie 2020, Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju, Estonia) l‑a declarat pe I. L. vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală și a pronunțat o pedeapsă cu închisoarea de un an, o lună și douăzeci și opt de zile, cu un termen de încercare de doi ani. Această instanță a dispus însă punerea în libertate a lui I. L.

În aceeași zi, PPA a pus capăt în mod anticipat șederii lui I. L. pe teritoriul estonian și a dispus, în sediul Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju), luarea sa în custodie publică. PPA a justificat această din urmă decizie prin prezența unui „risc de sustragere” în sensul articolului 15 alineatul (2) punctul 1 din VSS. Procesul‑verbal de luare în custodie publică precizează că persoana în cauză a fost luată în custodie publică ținând seama de atitudinea sa cu privire la infracțiunea săvârșită și de comportamentul său după condamnare. Potrivit PPA, existau motive să se creadă, în aceste condiții, că persoana interesată ar putea încerca să se sustragă de la îndepărtare, în pofida promisiunii sale de a părăsi voluntar țara și a cererii sale de eliberare a unui ordin de plecare voluntară.

PPA a adresat de asemenea lui I. L. un ordin de a părăsi teritoriul estonian, pentru motivul șederii ilegale.

Printr‑o ordonanță din 15 octombrie 2020, admițând cererea formulată de PPA, Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ din Tallinn, Estonia) a autorizat plasarea lui I. L. într‑un centru de cazare până la data îndepărtării sale, stabilită cel târziu la 15 decembrie 2020.

Printr‑o ordonanță din 2 decembrie 2020, Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn) a respins acțiunea în anulare formulată de I. L. împotriva ordonanței Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ din Tallinn).

Între timp, la 23 noiembrie 2020, I. L. făcuse obiectul unei îndepărtări în Republica Moldova.

I. L. a formulat recurs la Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia), solicitând anularea ordonanței Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn) și constatarea nelegalității luării sale în custodie publică. În recursul formulat, I. L. a precizat că ar fi îndreptățit să introducă o acțiune în despăgubire împotriva PPA în cazul în care Riigikohus (Curtea Supremă) ar pronunța o hotărâre prin care să constate nelegalitatea luării sale în custodie publică.

Instanța de trimitere precizează că litigiul principal privește numai autorizația de luare în custodie publică a lui I. L.

Contrar aprecierii PPA, această instanță consideră că luarea lui I. L. în custodie publică nu putea fi dispusă în temeiul unui „risc de sustragere” în sensul articolului 15 alineatul 2 punctul 1 din VSS. Instanța menționată constată în această privință că împrejurările din litigiul principal nu se regăsesc în niciuna dintre ipotezele enumerate la articolul 68 din legea menționată, al cărui obiect este definirea noțiunii de „risc de sustragere”.

În ceea ce privește în special criteriul stabilit la articolul 68 punctul 4 din VSS, care vizează ipoteza unei condamnări penale la o pedeapsă privativă de libertate, instanța de trimitere subliniază că acesta presupune existența unei decizii definitive. Or, decizia de condamnare a lui I. L. a rămas definitivă numai după decizia Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ din Tallinn) de a autoriza luarea sa în custodie publică.

Instanța de trimitere adaugă că luarea în custodie publică nu se putea întemeia nici pe articolul 15 alineatul 2 punctele 2 și 3 din VSS, care vizează o neîndeplinire a obligației de cooperare și, respectiv, lipsa documentelor necesare pentru călătoria de întoarcere.

În consecință, instanța de trimitere consideră că legalitatea luării în custodie publică a lui I. L. depinde de eventualul caracter exhaustiv al enumerării prevăzute la articolul 15 alineatul 2 din VSS.

Potrivit unei prime interpretări, cele trei motive de luare în custodie publică prevăzute la articolul 15 alineatul 2 din VSS sunt exhaustive. Dat fiind că I. L. nu îndeplinește niciunul dintre aceste trei motive, luarea sa în custodie publică ar trebui considerată nelegală.

Potrivit unei a doua interpretări, motivele menționate nu sunt exhaustive, ci ilustrează un criteriu general, și anume riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă, acest criteriu reieșind de la articolul 15 alineatul 2 prima teză din VSS.

Instanța de trimitere consideră că împrejurările din litigiul principal ar putea implica efectiv un astfel de risc, în măsura în care exista un risc real ca I. L. să încerce să găsească o rezolvare a conflictului dintre el și fosta sa parteneră și, cu această ocazie, ca acesta să săvârșească o nouă infracțiune. Or, constatarea și sancționarea printr‑o hotărâre judecătorească a unei asemenea infracțiuni, precum și, dacă este cazul, executarea pedepsei pronunțate ar fi fost de natură să amâne executarea îndepărtării sale pentru o dată nedeterminată.

Această instanță ridică problema compatibilității unei astfel de interpretări cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115.

Mai precis, această instanță ridică problema dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 poate fi interpretat în sensul că autorizează luarea în custodie publică în temeiul criteriului general identificat mai sus, respectiv riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă, sau dacă trebuie îndeplinit unul dintre cele două motive expres prevăzute în această dispoziție.

În aceste condiții, Riigikohus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 15 alineatul (1) prima teză din [Directiva 2008/115] poate fi interpretat în sensul că statele membre pot lua în custodie publică un resortisant al unei țări terțe în privința căruia există un risc real ca, în timp ce se află în libertate, anterior îndepărtării, să săvârșească o infracțiune a cărei cercetare și pedepsire ar putea îngreuna substanțial desfășurarea procesului de îndepărtare?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să dispună luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală exclusiv în temeiul unui criteriu general întemeiat pe riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă, fără ca vreunul dintre motivele de luare în custodie publică specifice prevăzute și clar definite de legislația prin care se urmărește transpunerea acestei dispoziții în dreptul național să fie îndeplinit.

Potrivit explicațiilor pe care le‑a furnizat Curții, instanța de trimitere constată că niciunul dintre motivele de luare în custodie publică specifice prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din VSS, care urmărește să transpună articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 în dreptul estonian, întemeiate pe prezența unui risc de sustragere, pe neîndeplinirea obligației de cooperare și, respectiv, pe lipsa documentelor necesare pentru călătoria de întoarcere, nu este îndeplinit în împrejurările din litigiul principal. Această instanță consideră, dimpotrivă, că criteriul general identificat în întrebarea adresată, și anume riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă, este îndeplinit în măsura în care exista un risc real ca persoana interesată să săvârșească o infracțiune a cărei constatare și sancționare ar fi putut amâna îndepărtarea la o dată nedeterminată.

Este necesar să se arate că, potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115, luarea în custodie publică a persoanei în cauză nu este permisă decât în scopul „pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare”.

Curtea a precizat în această privință că numai în ipoteza în care executarea deciziei de returnare sub forma îndepărtării riscă să fie compromisă de comportamentul persoanei interesate, ținând seama de o apreciere a fiecărei situații specifice în parte, statele membre pot proceda la privarea de libertate a acesteia din urmă prin luare în custodie publică (Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 37 și jurisprudența citată).

Rezultă că, atunci când este dispusă în scopul îndepărtării, măsura luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală nu este destinată decât să asigure efectivitatea procedurii de returnare și nu urmărește nicio finalitate punitivă (Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 38).

Astfel, o măsură de luare în custodie publică dispusă de un stat membru în temeiul legislației naționale de transpunere a articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 trebuie să îndeplinească un criteriu general întemeiat pe riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă.

Aceasta nu înseamnă însă că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 trebuie înțeles în sensul că criteriul general în sine stabilește un motiv de luare în custodie publică și permite unui stat membru să dispună o măsură de luare în custodie publică exclusiv pe acest temei.

Astfel, articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 prevede în mod explicit două motive de luare în custodie publică, întemeiate, pe de o parte, pe existența unui risc de sustragere, astfel cum este definit la articolul 3 punctul 7 din această directivă, și, pe de altă parte, pe împrejurarea că persoana interesată evită sau împiedică pregătirea returnării sau a procedurii de îndepărtare.

Desigur, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 30-34 din concluzii, din articolul 15 alineatul (1) prima teză din Directiva 2008/115 și mai ales din cuvintele „în special” reiese că aceste două motive nu sunt exhaustive. În consecință, statele membre pot prevedea alte motive specifice de luare în custodie publică, în completarea celor două motive expres prevăzute în această reglementare.

În aceste condiții, trebuie subliniat că posibilitatea conferită statelor membre de a adopta motive de luare în custodie publică complementare este strict încadrată atât de cerințele care rezultă din însăși Directiva 2008/115, cât și de cele care decurg din protecția drepturilor fundamentale și în special din dreptul fundamental la libertate, consacrat la articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

În această privință trebuie subliniat, în primul rând, că, astfel cum s‑a amintit la punctele 30-33 din prezenta hotărâre, o măsură de luare în custodie publică nu poate fi dispusă decât în ipoteza în care executarea deciziei de returnare sub forma îndepărtării riscă să fie compromisă de comportamentul persoanei în cauză și trebuie să aibă drept unic obiectiv asigurarea efectivității procedurii de returnare.

Este necesar să se constate în speță că un criteriu general precum cel identificat în întrebarea adresată, întemeiat pe riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă, respectă această cerință.

În al doilea rând, recurgerea la luarea în custodie publică în scopul îndepărtării ar trebui să fie limitată și subordonată respectării principiului proporționalității, după cum confirmă și considerentul (16) al Directivei 2008/115.

Trebuie amintit că Directiva 2008/115 urmărește instituirea unei politici eficace de îndepărtare și returnare, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, precum și a demnității persoanelor în cauză (Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 39 și jurisprudența citată).

În acest sens, orice luare în custodie publică ce intră în domeniul de aplicare al acestei directive este strict încadrată de dispozițiile capitolului IV din directiva menționată, astfel încât să asigure, pe de o parte, respectarea principiului proporționalității în ceea ce privește mijloacele utilizate și obiectivele urmărite și, pe de altă parte, respectarea drepturilor fundamentale ale resortisanților unor țări terțe (Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 40 și jurisprudența citată).

Rezultă că adăugarea unui motiv de luare în custodie publică suplimentară de către un stat membru nu poate, în niciun caz, să vizeze o situație în care aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive, în special care respectă drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză, este suficientă pentru a garanta efectivitatea procedurii de returnare.

În ceea ce privește mai precis cerințele care decurg din protecția dreptului fundamental la libertate, consacrat la articolul 6 din cartă, este necesar să se facă referire la jurisprudența rezultată din Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor (C‑528/15, EU:C:2017:213).

În această hotărâre, Curtea a arătat că articolul 28 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31), prin autorizarea luării în custodie publică a unui solicitant în vederea garantării procedurilor de transfer prevăzute de acest regulament în cazul în care există un risc ridicat de sustragere de la procedură a acestui solicitant, prevede o restrângere a exercitării dreptului fundamental la libertate (Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 36).

În același mod, prin autorizarea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare, pentru a pregăti returnarea și/sau pentru a proceda la îndepărtare, articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 prevede o restrângere a dreptului fundamental la libertate, consacrat la articolul 6 din cartă.

În această privință, rezultă din articolul 52 alineatul (1) din cartă că orice restrângere a exercițiului respectivului drept trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestuia, precum și principiul proporționalității. În măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că înțelesul și întinderea acestora din urmă sunt aceleași precum cele prevăzute de CEDO, precizând totodată că dreptul Uniunii poate să confere o protecție mai largă. Prin urmare, în vederea interpretării articolului 6 din cartă, trebuie să se țină seama de articolul 5 din CEDO, în calitate de prag minim de protecție (Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 37).

În ceea ce privește cerințele pe care temeiul legal al unei restrângeri a dreptului la libertate trebuie să le îndeplinească, Curtea a arătat, în lumina Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei (CE:ECHR:2013:1021JUD004275009), că o lege națională care autorizează o privare de libertate trebuie, pentru a îndeplini cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă, să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de arbitrar [Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 38, și a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2020, JZ (Pedeapsă cu închisoarea în cazul unei interdicții de intrare), C‑806/18, EU:C:2020:724, punctul 41].

În această ultimă privință, Curtea a subliniat de asemenea că obiectivul garanțiilor aduse libertății, astfel cum sunt consacrate atât la articolul 6 din cartă, cât și la articolul 5 din CEDO, este constituit în special din protecția individului împotriva arbitrarului. Așadar, punerea în aplicare a unei măsuri privative de libertate, pentru a fi conformă cu respectivul obiectiv, implică printre altele ca aceasta să fie lipsită de orice element de rea‑credință sau de înșelăciune din partea autorităților (Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 39, și Hotărârea din 12 februarie 2019, TC, C‑492/18 PPU, EU:C:2019:108, punctul 59).

Rezultă din cele ce precedă că, întrucât luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare constituie o ingerință gravă în dreptul la libertate al acestora, ea trebuie să respecte garanții stricte, și anume existența unui temei legal, claritatea, previzibilitatea, accesibilitatea și protecția împotriva arbitrarului (Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 40).

În speță, în ceea ce privește cerința unui temei legal, trebuie să se constate că restrângerea dreptului la libertate, în împrejurările din litigiul principal, este întemeiată pe articolul 15 din VSS, respectiv pe o dispoziție legislativă de drept național care are vocația de a pune în aplicare articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115.

Acestea fiind precizate, este necesar să se ridice problema respectării celorlalte garanții menționate mai sus în ipoteza, vizată de întrebarea adresată, în care persoana interesată este plasată în custodie publică exclusiv în temeiul unui criteriu general întemeiat pe riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă, fără să fie îndeplinit unul dintre motivele de luare în custodie publică specifice prevăzute de această dispoziție legislativă națională.

Conform jurisprudenței amintite la punctele 47-49 din prezenta hotărâre, trebuie subliniat în această privință că puterea de apreciere individuală de care dispun autoritățile în cauză trebuie să se înscrie în cadrul anumitor limite prestabilite. Prin urmare, este esențial ca criteriile care definesc motivul unei luări în custodie publică să fie clar definite printr‑un act obligatoriu și previzibil în aplicarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 42).

Or, trebuie să se constate că un criteriu general întemeiat pe riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă nu îndeplinește cerințele de claritate, de previzibilitate și de protecție împotriva arbitrarului, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia Europeană. Astfel, din cauza lipsei sale de precizie, în special în ceea ce privește determinarea elementelor care trebuie luate în considerare de autoritățile naționale competente în vederea aprecierii existenței riscului pe care se întemeiază, un asemenea criteriu nu permite persoanelor interesate să prevadă cu nivelul de certitudine necesar în ce situație ar putea fi luate în custodie publică. Pentru aceleași motive, un atare criteriu nu oferă acestor persoane o protecție adecvată împotriva arbitrarului.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să dispună luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală exclusiv în temeiul unui criteriu general întemeiat pe riscul ca executarea efectivă a îndepărtării să fie compromisă, fără ca vreunul dintre motivele specifice de luare în custodie publică prevăzute și clar definite de legislația prin care se urmărește transpunerea acestei dispoziții în dreptul național să fie îndeplinit.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

6 octombrie 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul estonian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată