Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 10 martie 2022.#Maxxus Group GmbH & Co. KG împotriva Globus Holding GmbH & Co. KG.#Cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Saarbrücken.#Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Mărci – Directiva (UE) 2015/2436 – Articolul 19 – Utilizare serioasă a unei mărci – Sarcina probei – Cerere de decădere pentru neutilizare – Normă procedurală națională care obligă solicitantul să efectueze o căutare pe piață privind utilizarea mărcii.#Cauza C-183/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2008, L 299, p. 25), precum și a articolelor 16, 17 și 19 din Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2015, L 336, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Maxxus Group GmbH & Co. KG (denumit în continuare „Maxxus”), pe de o parte, și Globus Holding GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Globus”), pe de altă parte, în legătură cu decăderea acesteia din urmă din drepturile referitoare la cele două mărci înregistrate în Germania.

Articolul 10 din Directiva 2008/95, intitulat „Utilizarea mărcii”, prevede: „(1) Dacă, în termen de cinci ani de la data la care procedura de înregistrare s‑a încheiat, marca nu a fost utilizată efectiv de către titular în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată sau dacă o astfel de utilizare a fost suspendată pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca este supusă sancțiunilor prevăzute în prezenta directivă, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru a nu fi fost utilizată. În sensul primului paragraf este considerată, de asemenea, utilizare: (a) folosirea mărcii sub o formă care diferă prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv în forma sub care aceasta a fost înregistrată; (b) aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalajul acestora în statul membru în cauză numai cu scopul exportului. (2) Utilizarea mărcii cu consimțământul titularului sau de către orice persoană îndreptățită să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de garantare sau de certificare se consideră utilizare de către titular. […]”

Articolul 12 din această directivă, intitulat „Motive de decădere”, prevedea la alineatul (1): „Titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată în mod serios, în statul membru în cauză, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată. Cu toate acestea, nicio persoană nu poate reclama decăderea din drepturi a titularului unei mărci dacă, între expirarea acestei perioade de cinci ani și prezentarea cererii de decădere, marca a început sau a reînceput să fie utilizată în mod serios. Începerea sau reluarea utilizării, dacă are loc într‑un termen de trei luni înainte de prezentarea cererii de decădere și cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de neutilizare, nu este luată în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau reluarea utilizării intervin doar după ce titularul a luat la cunoștință că cererea de decădere ar putea fi prezentată.”

Potrivit considerentului (10) al Directivei 2015/2436: „Este fundamental să se asigure faptul că mărcile înregistrate beneficiază de aceeași protecție în sistemele juridice ale tuturor statelor membre. […]”

Articolul 16 din această directivă, intitulat „Utilizarea mărcii”, prevede: „(1) Dacă, în termen de cinci ani de la data încheierii procedurii de înregistrare, marca nu a fost utilizată efectiv de către titular în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată sau dacă o astfel de utilizare a fost suspendată pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca este supusă limitelor și sancțiunilor prevăzute la articolul 17, articolul 19 alineatul (1), articolul 44 alineatele (1) și (2) și articolul 46 alineatele (3) și (4), cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată. […] (5) În sensul alineatului (1) este considerată, de asemenea, utilizare: (a) folosirea mărcii sub o formă care diferă prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv al mărcii în forma în care aceasta a fost înregistrată, indiferent dacă marca în forma utilizată este sau nu înregistrată, de asemenea, în numele titularului; (b) aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalajul acestora în statul membru în cauză numai cu scopul exportului. (6) Utilizarea mărcii cu consimțământul titularului se consideră utilizare de către titular.”

Articolul 17 din directiva menționată, intitulat „Neutilizarea ca mijloc de apărare a unei proceduri în contrafacere”, prevede: „Titularul unei mărci este îndreptățit să interzică utilizarea unui semn numai în măsura în care nu riscă să fie decăzut din drepturile sale în temeiul articolului 19 la momentul introducerii acțiunii în contrafacere. În cazul în care pârâtul solicită acest lucru, titularul mărcii prezintă dovada că, în perioada de cinci ani care precedă data introducerii acțiunii, marca a fost utilizată în mod efectiv, astfel cum se prevede la articolul 16, pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată și care sunt invocate drept justificare a acțiunii, sau dovada că există motive întemeiate pentru neutilizare, cu condiția ca procedura de înregistrare a mărcii să fi fost încheiată de cel puțin cinci ani la data introducerii acțiunii.”

Articolul 19 din aceeași directivă, intitulat „Absența unei utilizări efective [a se citi «serioase»] ca motiv de decădere”, prevede: „(1) Titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată efectiv [a se citi în mod «serios»] în statul membru în cauză, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată. (2) Nicio persoană nu poate reclama decăderea din drepturi a titularului unei mărci dacă, între expirarea acestei perioade de cinci ani și prezentarea cererii de decădere, marca a început sau a reînceput să fie utilizată efectiv [a se citi în mod «serios»]. (3) Începerea sau reluarea utilizării, dacă are loc într‑un termen de trei luni înainte de prezentarea cererii de decădere și cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de neutilizare, nu este luată în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau reluarea utilizării intervin doar după ce titularul a luat la cunoștință că cererea de decădere ar putea fi prezentată.”

Articolul 54 din Directiva 2015/2436, intitulat „Transpunere”, prevede: „(1) Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma articolelor 3-6, articolelor 8-14, articolelor 16, 17 și 18, articolelor 22-39, articolului 41, articolelor 43 și 44 și articolelor 46-50 până la 14 ianuarie 2019. Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma articolului 45 până la 14 ianuarie 2023. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor acte. […]”

Articolul 55 din această directivă, intitulat „Abrogare”, prevede: „Directiva [2008/95] se abrogă începând cu 15 ianuarie 2019, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre în ceea ce privește termenele de transpunere în dreptul intern a [Primei Directive 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92),] menționate în anexa I partea B din Directiva [2008/95]. Trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexă.”

În temeiul articolului 49 alineatul 1 din Gesetz über den Schutz von Marken und sonstigen Kennzeichen (Markengesetz) (Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive) din 25 octombrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 3082), la cerere, marca este radiată din registru pe motiv de decădere în cazul în care nu a fost utilizată pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

În temeiul articolului 55 alineatul 2 punctul 1 din această lege, orice persoană poate formula o acțiune având ca obiect pronunțarea decăderii unei mărci, în temeiul articolului 49 din legea menționată, în măsura în care invocă neutilizarea acestei mărci.

Globus este titulara mărcii verbale MAXUS. Această marcă a fost înregistrată în luna iulie 1996 la Deutsches Patent- und Markenamt (Oficiul German pentru Brevete și Mărci, Germania), pentru mai multe produse din clasele 1-9 și 11-34, în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.

În plus, Globus este titulara următoarei mărci figurative, înregistrată în luna mai 1996 la Oficiul German pentru Brevete și Mărci pentru produse din clasele 1-9 și 11-34:

La 28 noiembrie 2019, Maxxus a sesizat Landgericht Saarbrücken (Tribunalul Regional din Saarbrücken, Germania), care este instanța de trimitere, cu o acțiune prin care solicita în esență ca Globus să fie declarată decăzută, din cauza neutilizării, din drepturile sale referitoare la mărcile menționate la punctele 13 și 14 din prezenta hotărâre.

În susținerea cererii sale, Maxxus arată că, în cursul ultimilor cinci ani, Globus nu a utilizat aceste mărci astfel încât să asigure menținerea drepturilor sale asupra acestora. Maxxus declară că a efectuat căutări online, inclusiv pe site‑ul internet al Globus, care nu ar fi furnizat nicio indicație privind o astfel de utilizare. Prin scrierea termenului „MAXUS” în instrumentul de căutare internă al site‑ului internet al Globus, s‑ar afișa două rezultate, care ar face referire la un magazin de băuturi din Freilassing (Germania), operat de o societate afiliată Globus. Cu toate acestea, din căutările efectuate pe internet ar reieși că băuturile vândute de această din urmă societate nu poartă marca MAXUS, ci alte mărci ale unor producători terți. Acest lucru ar fi fost confirmat de căutările efectuate în magazinul respectiv de o agenție de detectivi, mandatată de Maxxus.

Globus contestă aceste afirmații și susține că a utilizat cele două mărci în cauză astfel încât să asigure menținerea drepturilor sale asupra lor.

Instanța de trimitere arată că, în cadrul unei proceduri de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, potrivit jurisprudenței Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), este necesar să se facă distincție între sarcina expunerii faptelor (Darlegungslast) și sarcina probei. În ceea ce privește expunerea faptelor, revine reclamantului sarcina să expună în mod argumentat elementele care să demonstreze neutilizarea mărcii. În acest sens, partea respectivă ar trebui să efectueze, prin mijloace proprii, o investigație care să permită să se stabilească dacă titularul utiliza marca în cauză astfel încât să asigure menținerea drepturilor sale. Întrucât reclamantul nu cunoaște, în general, procesele comerciale ale titularului mărcii, acesta din urmă ar putea suporta în acest caz o sarcină a expunerii faptelor numită „secundară”. În ceea ce privește sarcina probei neutilizării, aceasta revine reclamantului.

Instanța de trimitere arată că, în urma Hotărârii din 22 octombrie 2020, Ferrari (C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 82), în care Curtea a declarat că sarcina probei faptului că o marcă a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95, revine titularului acestei mărci, jurisprudența sus‑menționată a Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) referitoare la sarcina probei nu mai poate fi susținută. Aceasta apreciază totuși că problema dacă dreptul național poate impune în continuare reclamantului sarcina expunerii faptelor rămâne deschisă. În opinia sa, această întrebare trebuie să primească un răspuns afirmativ.

În această privință, instanța de trimitere oferă precizări cu privire la distincția, în dreptul german, între sarcina expunerii faptelor și sarcina probei. Sarcina expunerii faptelor impune unei părți să fie cât mai concretă posibil în afirmațiile sale, cu riscul de a pierde procesul dacă nu își îndeplinește această obligație. Dreptul procedural german impune de asemenea pârâtei sarcina unei expuneri secundare a faptelor. Fiecare parte are obligația de a face căutări în propriul domeniu de acțiune. Aceste diverse sarcini și obligații sunt distincte de sarcina probei. Sarcina expunerii faptelor se diferențiază de sarcina probei în sensul că fiecare parte este obligată să prezinte observații cu privire la fapte despre care are cunoștință sau care pot fi căutate prin depunerea unui efort rezonabil.

Instanța de trimitere consideră că dreptul Uniunii și în special Directiva 2015/2436 nu se opune ca sarcina expunerii faptelor să revină părții care solicită decăderea din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare. Această sarcină s‑ar putea justifica printr‑o evaluare comparativă a intereselor părților în cauză. Într‑o procedură de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, ar reveni reclamantului sarcina de a verifica, în măsura posibilului, dacă pârâtul a utilizat în mod serios marca sa. Abia la finalul unei asemenea căutări și al expunerii rezultatelor sale, acesta din urmă ar trebui obligat să dezvăluie modul în care a utilizat marca sa. Întrucât nu este necesar niciun interes concret de a exercita acțiunea pentru a formula o cerere de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, orice persoană ar putea constrânge titularul să divulge modul în care și‑a utilizat marca, ceea ce ar implica un risc serios de proceduri abuzive. Astfel, reclamantul ar putea constrânge titularul mărcii vizate să renunțe la secrete comerciale și să depună un efort de căutare important pentru a demonstra utilizarea serioasă a mărcii sale.

Întrucât Directiva 2015/2436 nu reglementează procedura națională referitoare la o cerere de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, instanța de trimitere apreciază că Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari (C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854), nu se opune ca reclamantul să suporte o sarcină a expunerii faptelor, astfel cum este avută în vedere de această instanță.

În aceste condiții, Landgericht Saarbrücken (Tribunalul Regional din Saarbrücken) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dreptul Uniunii, în special Directiva [2008/95], în special articolul 12 din aceasta, sau Directiva [2015/2436], în special articolele 16, 17 și 19 din aceasta, trebuie interpretat în sensul că efectul util al acestor dispoziții interzice interpretarea dreptului procesual național: a) care, într‑o procedură civilă având ca obiect anularea, din cauza decăderii din drepturile asupra unei mărci naționale înregistrate ca urmare a neutilizării, impune reclamantului o sarcină a expunerii faptelor care trebuie diferențiată de sarcina probei, b) și care, în cadrul acestei sarcini a expunerii faptelor, îi impune reclamantului, – în cadrul unei astfel de proceduri, prezentarea, în măsura în care este în măsură să facă acest lucru, a unor observații întemeiate cu privire la neutilizarea de către pârât a mărcii în cauză și – în acest scop, i se impune să efectueze el însuși o căutare pe piață care să fie adaptată cererii de anulare și naturii proprii acestei mărci?”

Maxxus arată în esență că, într‑o hotărâre din 14 ianuarie 2021, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a statuat, ca urmare a Hotărârii din 22 octombrie 2020, Ferrari (C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854), că, într‑o procedură de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, reclamantul trebuie doar să susțină că titularul acestei mărci nu a utilizat marca, sarcina probei și sarcina expunerii faptelor revenind, în dreptul german, titularului mărcii în cauză. Rezultă, potrivit Maxxus, că răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere nu este necesar pentru soluționarea litigiului principal.

În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că Curtea este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii, în special în raport cu situația de drept astfel cum este descrisă de instanța de trimitere, pentru a‑i da acesteia din urmă elementele utile soluționării litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schweppes, C‑291/16, EU:C:2017:990, punctul 21 și jurisprudența citată).

În plus, Curtea a statuat în mod repetat că numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 35 și jurisprudența citată). În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schweppes, C‑291/16, EU:C:2017:990, punctul 23 și jurisprudența citată).

Astfel, respingerea de către Curte a unei cereri de decizie preliminară adresate de o instanță națională nu este posibilă decât atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schweppes, C‑291/16, EU:C:2017:990, punctul 24).

Or, această situație nu se regăsește în speță. Instanța de trimitere a prezentat și a interpretat norme de procedură germane, pe propria răspundere, și a dedus de aici că, într‑o procedură de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, reclamantul este obligat să respecte anumite cerințe în materie de expunere a faptelor, de care depinde admisibilitatea cererii sale. Această instanță solicită Curții, în esență, să se pronunțe cu privire la aspectul dacă Directiva 2008/95 sau Directiva 2015/2436 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care impune astfel de cerințe. Este evident că o asemenea întrebare prezintă o legătură directă cu obiectul litigiului principal.

Prin urmare, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că din dosarul transmis Curții de instanța de trimitere reiese că cererea de decădere care constituie obiectul litigiului principal a fost introdusă la 28 noiembrie 2019. Or, termenul acordat statelor membre pentru transpunerea Directivei 2015/2436 în dreptul național, prevăzut la articolul 54 alineatul (1) din această directivă, a expirat la 14 ianuarie 2019. În temeiul articolului 55 din directiva menționată, aceasta a abrogat și a înlocuit Directiva 2008/95. Deși este adevărat că dispozițiile pertinente ale Directivelor 2008/95 și 2015/2436 sunt în esență identice, totuși prezenta trimitere preliminară trebuie examinată în raport cu Directiva 2015/2436 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iulie 2020, mk advokaten, C‑684/19, EU:C:2020:519, punctul 4).

Pe de altă parte, nici articolul 16 din Directiva 2015/2436, referitor la noțiunea de utilizare serioasă a unei mărci și la perioada în care titularul acesteia trebuie să îi fi dat o asemenea utilizare, nici articolul 17 din această directivă, referitor la neutilizarea ca mijloc de apărare în cadrul unei proceduri în contrafacere, nu sunt direct relevante pentru a răspunde la întrebarea instanței de trimitere. Prin urmare, întrebarea adresată trebuie examinată numai în raport cu articolul 19 din directiva menționată.

În lumina acestor precizări, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 din Directiva 2015/2436 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme procedurale a unui stat membru care, în cadrul unei proceduri având ca obiect o cerere de decădere pentru neutilizarea unei mărci, impune reclamantului să efectueze o căutare pe piață cu privire la eventuala utilizare a acestei mărci de către titularul său și să prezinte în această privință, în măsura posibilului, observații întemeiate în susținerea cererii sale.

În această privință, trebuie arătat că problema sarcinii probei privind utilizarea serioasă, în sensul articolului 19 alineatul (1) din Directiva 2015/2436, în cadrul unei proceduri privind decăderea din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare nu constituie o dispoziție de procedură care să fie de competența statelor membre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 76 și jurisprudența citată).

Astfel, dacă această chestiune ar ține de dreptul național al statelor membre, ea ar putea determina pentru titularii mărcilor o protecție variabilă în funcție de legea în cauză, astfel încât obiectivul „[aceleiași protecții] în sistemele juridice ale tuturor statelor membre”, vizat de considerentul (10) al Directivei 2015/2436 și calificat drept „esențial” de acesta, nu ar fi atins (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 77 și jurisprudența citată).

În plus, principiul potrivit căruia îi revine titularului mărcii sarcina de a face dovada utilizării serioase a acesteia se limitează în realitate la ceea ce presupun bunul simț și un imperativ elementar al eficacității procedurii. Astfel, titularul mărcii contestate este cel mai în măsură să facă dovada actelor concrete care permit susținerea afirmației potrivit căreia marca sa a făcut obiectul unei utilizări serioase (Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctele 78 și 81, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că articolul 19 din Directiva 2015/2436 trebuie interpretat în sensul că sarcina probei faptului că o marcă a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul acestei dispoziții, revine titularului mărcii respective (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 82).

Desigur, faptul că reclamantul, într‑o procedură determinată, nu trebuie să suporte sarcina probei nu dispensează în mod necesar această parte de obligația de a furniza, în cererea introductivă, o expunere completă a faptelor pe care se întemeiază pretențiile sale.

Cu toate acestea, din articolul 19 din Directiva 2015/2436 reiese că o cerere de decădere din drepturile asupra unei mărci pe baza acestei dispoziții se întemeiază pe invocarea lipsei utilizării serioase a mărcii de către titularul său. Prin natura sa, o astfel de afirmație nu se pretează la o expunere mai detaliată.

În această privință, trebuie constatat că norma procedurală națională avută în vedere de instanța de trimitere depășește simpla obligație a reclamantului de a expune faptele pe care se întemeiază cererea sa. Această normă impune reclamantului să afirme și, în caz de contestare, să dovedească faptul că, înainte de introducerea cererii sale, a efectuat căutări pe piață și că nu a putut stabili că marca în cauză a făcut obiectul unei utilizări serioase.

O asemenea normă impune astfel reclamantului, cel puțin parțial, sarcina probei utilizării sau a neutilizării mărcii în cauză, în timp ce, potrivit jurisprudenței citate la punctul 36 din prezenta hotărâre, această sarcină revine exclusiv titularului acestei mărci.

Riscul de proliferare a cererilor abuzive de decădere pentru neutilizare, evocat de instanța de trimitere, nu poate conduce la o interpretare diferită.

Astfel, pentru a preveni un asemenea risc care, de altfel, privește nu numai procedurile de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, ci toate procedurile jurisdicționale, există, după cum a arătat Comisia, diverse mijloace procedurale apte să descurajeze abuzurile de procedură.

Aceste mijloace procedurale includ posibilitatea de a prevedea dispoziții care permit respingerea în mod sumar a unei cereri de decădere pentru neutilizare ca vădit inadmisibilă sau vădit nefondată sau obligarea reclamantului, în cazul respingerii pretențiilor sale, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de titularul mărcii în cauză. De asemenea, este posibil să se impună reclamantului plata unei taxe la introducerea acțiunii sale. În această privință, reiese din dosarul prezentat Curții că, în speță, Maxxus a trebuit să achite o astfel de taxă.

În ceea ce privește riscul, evocat de instanța de trimitere, ca procedurile de decădere pentru neutilizarea unei mărci să fie inițiate numai pentru a obține divulgarea secretelor comerciale ale titularului acestei mărci, din jurisprudența Curții reiese că o „utilizare serioasă” a mărcii, în sensul articolului 19 alineatul (1) din Directiva 2015/2436, presupune o utilizare a acesteia pe piața produselor sau serviciilor protejate de marca respectivă, nu doar în cadrul întreprinderii în cauză (Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 37).

Rezultă că dovezile privind utilizarea serioasă a unei mărci trebuie să privească o utilizare a mărcii menționate pe piață, care nu intră, ca atare, sub incidența secretului comercial.

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 19 din Directiva 2015/2436 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme procedurale a unui stat membru care, în cadrul unei proceduri având ca obiect o cerere de decădere pentru neutilizarea unei mărci, impune reclamantului să efectueze o căutare pe piață cu privire la eventuala utilizare a acestei mărci de către titularul său și să prezinte în această privință, în măsura posibilului, observații întemeiate în susținerea cererii sale.

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

10 martie 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2008/95

Directiva 2015/2436

Dreptul german

Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată