Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 23 martie 2023.#Charles Taylor Adjusting Limited și FD împotriva Starlight Shipping Co. și a Overseas Marine Enterprises Inc.#Cerere de decizie preliminară formulată de Areios Pagos.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Recunoașterea și executarea într‑un stat membru a unor hotărâri pronunțate în alt stat membru – Articolul 34 – Motive de refuz – Încălcarea ordinii publice a Uniunii Europene și a ordinii publice naționale – Noțiunea de «ordine publică» – Încredere reciprocă – «„Cvasi” anti‑suit injunctions» – Decizii care împiedică exercitarea dreptului la protecție jurisdicțională sau continuarea procedurilor inițiate în fața instanțelor din alt stat membru.#Cauza C-590/21.

Cererea de decizie preliminară formulată de Areios Pagos (Curtea de Casație, Grecia) privește interpretarea articolului 34 punctul 1 și a articolului 45 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect recunoașterea și executarea de către o instanță dintr‑un stat membru a unor hotărâri pronunțate de o instanță din alt stat membru care au ca efect descurajarea părților, care sesizaseră o altă instanță din primul stat membru, să continue procedura pendinte în fața instanței respective.

Ea va determina Curtea să stabilească dacă recunoașterea și executarea obligării acestor recurenți la plata unei despăgubiri pentru cheltuielile de judecată aferente procedurii respective, întemeiată pe încălcarea unui acord tranzacțional prin care se pune capăt unei acțiuni anterioare inițiate de aceștia și pronunțată de instanța desemnată în acordul menționat, pot fi refuzate ca fiind contrare ordinii publice, în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.

Vom prezenta motivele pentru care considerăm că, într‑o astfel de situație, trebuie aplicate și principiile care au determinat Curtea să statueze că o „anti‑suit injunction”, și anume o somație prin care se urmărește să se interzică unei persoane să inițieze sau să continue o procedură în fața instanțelor din alt stat membru, nu este compatibilă cu sistemul instituit prin Regulamentul nr. 44/2001.

Articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede: „O hotărâre nu este recunoscută: 1. dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat.”

Potrivit articolului 45 alineatul (1) din acest regulament: „Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35. Instanța se pronunță în termen scurt.”

La 3 mai 2006, nava Alexandros T. s‑a scufundat împreună cu încărcătura sa în largul golfului Port Elizabeth (Africa de Sud). Societățile Starlight Shipping Company ( 3 ) și Overseas Marine Enterprises Inc. ( 4 ), proprietara și, respectiv, operatoarea acestei nave, au solicitat de la asigurătorii acesteia plata unei indemnizații întemeiate pe răspunderea contractuală a acestora din urmă, pentru producerea accidentului asigurat.

Ca urmare a refuzului acestor asigurători, Starlight a introdus, în cursul aceluiași an, acțiuni în Regatul Unit împotriva lor în fața instanței competente și, în privința unuia dintre asigurători, a recurs la arbitraj. În timp ce aceste proceduri erau pendinte, Starlight, OME și asigurătorii navei au încheiat acorduri tranzacționale ( 5 ) prin care s‑a pus capăt procedurilor dintre părți. Asigurătorii au plătit, pentru producerea accidentului asigurat, într‑un termen convenit, indemnizația de asigurare prevăzută de contractele de asigurare, ca plată integrală a tuturor creanțelor referitoare la pierderea navei Alexandros T.

Acordurile respective au fost validate la 14 decembrie 2007 și la 7 ianuarie 2008 de instanța engleză în fața căreia era pendinte acțiunea. Aceasta a dispus suspendarea oricărei proceduri ulterioare cu privire la cauza respectivă care are la origine aceeași acțiune.

După încheierea acordurilor menționate, Starlight și OME, precum și ceilalți proprietari și persoanele fizice care îi reprezintă legal au introdus la Polymeles Protodikeio Peiraios (Tribunalul de Mare Instanță din Pireu, Grecia) mai multe acțiuni în justiție, printre care cele din21 aprilie 2011 și 13 ianuarie 2012, în special împotriva Charles Taylor Adjusting Limited ( 6 ), cabinet de consultanță juridică și tehnică, care asigurase apărarea asigurătorilor navei Alexandros T. cu privire la pretențiile Starlight în fața instanței engleze, și împotriva lui FD, directorul acestui cabinet.

Prin intermediul acestor noi acțiuni care au un temei delictual, Starlight și OME au solicitat repararea atât a prejudiciilor materiale, cât și a celor morale pretins suferite ca urmare a declarațiilor false și defăimătoare la adresa lor, pentru care ar fi răspunzători asigurătorii navei și reprezentanții lor. Starlight și ΟΜΕ au susținut că, atunci când procedura inițială de plată a indemnizațiilor datorate de asigurători era încă pendinte și persista refuzul de plată a indemnizației de asigurare, prepușii și reprezentanții acestor asigurători au răspândit, în prezența Ethniki Trapeza tis Ellados (Banca Națională a Greciei), creditoarea ipotecară a proprietarei navei care se s‑a scufundat, precum și pe piața asigurărilor în special zvonul fals potrivit căruia pierderea navei a fost cauzată de defecte serioase ale acesteia, despre care proprietarii săi aveau cunoștință.

În anul 2011, în timp ce acțiunile respective erau pendinte, asigurătorii navei și reprezentanții lor, printre care în special Charles Taylor și FD, pârâți în aceste proceduri, au introdus acțiuni împotriva Starlight și a OME în fața instanțelor engleze pentru a se constata că procedurile inițiate în Grecia constituiau încălcări ale acordurilor tranzacționale și a li se admite cererile de reparație declarativă și de despăgubire.

După procese în toate gradele de jurisdicție în fața instanțelor engleze, aceste acțiuni au condus la pronunțarea la 26 septembrie 2014 a unei hotărâri și a două ordonanțe de către un judecător al High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială), Regatul Unit (denumită în continuare „High Court”)] ( 7 ), întemeiate pe conținutul acordurilor tranzacționale, precum și pe clauza de alegere a forului care desemnează această instanță, prin care se acordă recurenților plata unei despăgubiri legate de procedura inițiată în Grecia, precum și a cheltuielilor de judecată suportate în Anglia ( 8 ).

Monomeles Protodikeio Peiraios, Naftiko Tmima (Tribunalul de Mare Instanță în complet de judecător unic din Pireu, Secția maritimă, Grecia) a admis cererea formulată de Charles Taylor și de FD din 7 ianuarie 2015 prin care s‑a solicitat recunoașterea și încuviințarea executării în parte a acestor hotărâri în Grecia, în conformitate cu Regulamentul nr. 44/2001.

La 11 septembrie 2015, Starlight și OME au formulat o acțiune ( 9 ) împotriva acestei hotărâri la Monomeles Efeteio Peiraios Naftiko Tmima (Curtea de Apel în complet de judecător unic din Pireu, Secția maritimă, Grecia).

Printr‑o hotărâre din 1 iulie 2019, această instanță a admis cererea lor pentru motivul că hotărârile a căror recunoaștere și executare sunt solicitate conțin „«cvasi» anti‑suit injunctions” care se opun posibilității ca persoanele în cauză să sesizeze justiția elenă, cu încălcarea articolului 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 10 ), precum și a articolului 8 alineatul 1 și a articolului 20 din Syntagma (Constituția). Or, aceste dispoziții se află în centrul noțiunii de „ordine publică” în Grecia.

Charles Taylor și FD au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Areios Pagos (Curtea de Casație). Ei consideră că hotărârea și ordonanțele High Court nu sunt vădit contrare nici ordinii publice a forului, nici celei a Uniunii Europene și nu încalcă principiile fundamentale ale acesteia. Ei susțin că faptul de a le acorda o despăgubire provizorie, în cadrul acțiunilor introduse în Grecia înainte ca acțiunile în justiție în cauză să fie exercitate în fața instanțelor engleze, nu interzicea persoanelor interesate nici să continue să sesizeze instanțele elene, nici acestor instanțe să le asigure o protecție jurisdicțională. În consecință, această hotărâre și aceste ordonanțe ale High Court au fost tratate în mod greșit ca și cum ar fi vorba despre „anti‑suit injunctions”.

În aceste condiții, Areios Pagos (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Expresia «vădit contrară ordinii publice» a Uniunii și, prin extensie, ordinii publice naționale, care constituie un motiv de refuz al recunoașterii și al încuviințării executării în temeiul articolului 34 punctul 1 și al articolului 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie înțeleasă în sensul că privește, pe lângă «anti‑suit injunctions» explicite, care interzic inițierea și continuarea unor proceduri în fața unei instanțe din alt stat membru, și hotărâri sau ordonanțe pronunțate de instanțe din state membre care complică și împiedică accesul reclamantului la protecție jurisdicțională din partea unei instanțe din alt stat membru sau continuarea unor proceduri deja pendinte în fața sa, și o asemenea ingerință în competența unei instanțe din alt stat membru de a soluționa un anumit litigiu cu care a fost deja sesizată este compatibilă cu ordinea publică a Uniunii? Mai precis, recunoașterea și/sau încuviințarea executării unei hotărâri sau a unei ordonanțe a unei instanțe dintr‑un stat membru prin care se acordă solicitanților recunoașterii și încuviințării executării o despăgubire pecuniară provizorie și anticipată pentru cheltuielile de judecată ocazionate de introducerea unei acțiuni în justiție sau de continuarea unei proceduri în fața unei instanțe din alt stat membru sunt contrare ordinii publice a Uniunii, în sensul articolului 34 punctul 1 și al articolului 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, atunci când această hotărâre sau ordonanță se întemeiază pe motivele că: a) din examinarea acțiunii respective, cauza este acoperită de un acord tranzacțional, încheiat în condiții legale și confirmat de o instanță din statul membru de origine a hotărârii și (sau) a ordonanței, și b) instanța din celălalt stat membru, sesizată de pârât cu o nouă acțiune, este necompetentă în temeiul unei clauze atributive de competență exclusivă? 2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, caracterul vădit și direct contrar ordinii publice naționale – în conformitate cu concepțiile fundamentale politice și juridice care predomină în țară, menționate anterior, și cu normele fundamentale de drept elen, care privesc însuși nucleul dreptului la protecție jurisdicțională (articolele 8 și 20 din Constituția elenă, articolul 33 din Astikos Kodikas [Codul civil elen] și principiul protecției acestui drept, astfel cum este precizat la articolul 176, la articolul 173 alineatele 1-3 și la articolele 185, 205 și 191 din Kodikas Politikis Dikonomias [Codul de procedură civilă elen], […]), precum și cu dispozițiile articolului 6 paragraful 1 din CEDO, astfel încât, în acest caz, se poate înlătura aplicarea dreptului Uniunii privind libera circulație a hotărârilor judecătorești – constituie, în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, un obstacol în calea recunoașterii și a încuviințării executării în Grecia a hotărârii și a ordonanțelor menționate mai sus (prima întrebare), pronunțate de instanțe din alt stat membru (Regatul Unit), iar nerecunoașterea lor din cauza acestui obstacol este conformă cu concepțiile care integrează și promovează perspectiva europeană?”

Charles Taylor și FD, Starlight și OME, guvernele elen și spaniol, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o instanță dintr‑un stat membru poate refuza recunoașterea și executarea unei hotărâri din cauza caracterului contrar ordinii publice dedus din faptul că această hotărâre se opune continuării unei proceduri pendinte în fața unei alte instanțe din acest stat membru, în măsura în care acordă uneia dintre părți o despăgubire pecuniară provizorie pentru cheltuielile de judecată pe care le suportă ca urmare a inițierii acestei proceduri, pentru motivul, pe de o parte, că obiectul procedurii respective este acoperit de un acord tranzacțional, încheiat în condiții legale și confirmat de instanța statului membru care a pronunțat hotărârea amintită, și, pe de altă parte, că instanța din celălalt stat membru, în fața căreia a fost inițiată această procedură, nu este competentă în temeiul unei clauze atributive de competență exclusivă.

În speță, hotărârea și ordonanțele High Court, ale căror recunoaștere și executare sunt solicitate în fața unei instanțe elene, au fost pronunțate la 26 septembrie 2014. Regulamentul nr. 44/2001 se aplică ratione temporis cauzei principale ( 11 ).

Acest regulament conține norme specifice în materie de recunoaștere și de executare a hotărârilor care trebuie amintite ( 12 ), subliniind că ele nu au fost toate reluate în Regulamentul nr. 1215/2012.

Regulamentul nr. 44/2001 prevede că „[o] hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială” ( 13 ). În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita ca hotărârea să fie recunoscută ( 14 ). În vederea executării hotărârii, la articolul 38 din acest regulament se prevede o procedură privind obținerea, la cerere, a încuviințării executării sale în statul membru solicitat ( 15 ).

În acest stadiu, nu se efectuează niciun control pe fond ( 16 ).

În conformitate cu articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, numai în cadrul unei acțiuni împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării, prevăzută la articolul 43 alineatul (1) din acest regulament ( 17 ), instanța poate refuza sau revoca o asemenea încuviințare pentru unul dintre motivele de refuz al recunoașterii prevăzute la articolele 34 și 35 din regulamentul menționat.

La articolul 34 din Regulamentul nr. 44/2001 sunt enunțate patru motive generale de refuz al recunoașterii unei hotărâri ( 18 ). Punctul 1 al acestui articol privește cazul în care „recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat”. În temeiul articolului 35 alineatul (3) din acest regulament, criteriul ordinii publice nu poate fi aplicat normelor în materie de competență ( 19 ).

Instanța de trimitere ridică problema aplicării acestui criteriu, având în vedere împrejurările specifice cauzei cu care este sesizată.

Mai multe elemente care țin de contextul procedural și de conținutul deciziilor în discuție merită să fie evidențiate.

Decizia de trimitere are ca obiect interpretarea motivului de refuz al recunoașterii și al executării unei hotărâri ca urmare a caracterului contrar ordinii publice al acestei recunoașteri într‑un context procedural care prezintă următoarele particularități: – acorduri tranzacționale care prevăd competența exclusivă a unei instanțe engleze au fost semnate de părțile din litigiul principal în cadrul unei acțiuni inițiate de Starlight pe un temei contractual; – pârâții din acțiunea în răspundere delictuală introdusă de Starlight și de OME în fața unei instanțe elene, după încheierea acestor acorduri, au obținut din partea instanței engleze respective hotărâri prin care li s‑a admis cererea de protecție declarativă și li s‑a acordat cu titlu de avans o despăgubire legată de cheltuielile de judecată aferente procedurii în fața instanței elene, precum și plata unor sume pentru cheltuieli de judecată ocazionate în fața instanței engleze menționate, și – astfel cum au subliniat Charles Taylor și FD, recunoașterea și executarea acestei hotărâri depind de aprecierea obiectului său.

Problemele ridicate de instanța de trimitere rezultă din conținutul hotărârii și al ordonanțelor High Court, pe care îl deduce din cererea formulată de Charles Taylor și de FD.

În primul rând, aceste decizii se întemeiază pe o dublă constatare. S‑a decis, pe de o parte, prin hotărâre, că acțiunile introduse în Grecia încalcă acordurile tranzacționale ( 20 ). Aceste acorduri au fost încheiate între părțile care fuseseră toate vizate în procesele din Anglia și în procedura de arbitraj de declarații potrivit cărora ele participaseră la un fapt delictual colectiv. Efectul produs de acordurile menționate este acela că orice eventuală acțiune îndreptată împotriva acestor părți, pentru același motiv precum cel care constituie temeiul procedurilor inițiate în Grecia împotriva lor, a fost deja soluționată prin aceleași acorduri, în temeiul regulii aplicabile coautorilor delictelor.

Pe de altă parte, prin ordonanțe s‑a arătat de asemenea că acțiunile în justiție elene au fost introduse cu încălcarea clauzei atributive de competență exclusivă.

În al doilea rând, prin două ordonanțe distincte, Starlight și OME au fost obligate la plata: – pe baza hotărârii High Court de stabilire a principiului creanței și a cuantumului acesteia ( 21 ), a unui avans la despăgubirea datorată în temeiul procedurii inițiate în Grecia, respectiv a unei sume în cuantum 100000 de lire sterline (GBP) (aproximativ 128090 de euro) ( 22 ), care trebuia plătită până la 17 octombrie 2014, la ora 16.30, și care trebuia să acopere toate prejudiciile survenite până la 9 septembrie 2014 inclusiv, precum și – a două sume pentru cheltuielile de judecată aferente procedurii în fața instanței engleze, și anume 120000 GBP (aproximativ 153708 euro) și 30000 GBP (aproximativ 38527 de euro), care trebuiau plătite în același termen, cu titlu de despăgubire integrală.

În al treilea rând, în ordonanțele High Court, a căror recunoaștere și încuviințare a executării au fost solicitate instanțelor elene, figurează elemente suplimentare. Instanța de trimitere le amintește astfel: – „[C]ele două ordonanțe [ale High Court] conțin chiar, la începutul lor, somații prin care se avertizează Starlight și OME, precum și persoanele fizice care le reprezintă că, în caz de nerespectare a ordonanței, se va putea considera că au sfidat instanța, iar bunurile lor vor putea fi confiscate sau li se va putea aplica o amendă ori persoanele fizice vor putea fi reținute (punctele 1-5).” – „[A]ceste ordonanțe conțin de asemenea următoarele puncte, care nu au fost nici ele incluse în cererea recurenților (nu s‑a solicitat ca aceste pasaje să fie recunoscute sau să li se încuviințeze executarea): «4. O decizie de stabilire a cuantumului despăgubirii va fi pronunțată împotriva fiecăreia dintre societățile Starlight și OME. 5. Va fi posibil să se introducă cereri având ca obiect plata mai multor avansuri la despăgubirea menționată [aceasta vizează în mod vădit ipoteza în care procedurile în fața instanțelor elene ar continua, iar cheltuielile recurenților ar fi multiplicate ( 23 )].»” – „Și prima ordonanță conține, în plus, următoarele dispoziții: «8. […] fiecare dintre societățile Starlight și OME va încheia un acord care stipulează că părțile CTa[ ( 24 )] sunt exonerate de orice obligație în legătură cu pretențiile pe care fiecare dintre societățile Starlight și OME le‑ar putea invoca în acțiunile în justiție elene introduse împotriva fiecăreia dintre părțile CTa, în conformitate cu modelul de acord anexat la prezenta ordonanță, iar Starlight și OME sunt obligate să trimită originalele semnate avocaților părților CTa […] 9. În cazul în care Starlight și OME nu pot fi localizate printr‑o căutare rezonabilă sau omit ori refuză să semneze acordurile până la data menționată mai sus, se poate adresa o cerere judecătorului Kay QC pentru ca acesta să pună el însuși în executare acordurile respective.»”

În aceste condiții, se ridică problema calificării hotărârilor a căror recunoaștere și executare se solicită.

Instanța de trimitere arată că hotărârea și ordonanțele High Court, a cărei competență exclusivă a fost aleasă de părți în cadrul acordurilor tranzacționale, determină efectele acestora asupra procedurii aflate pe rolul instanțelor elene.

Desigur, aceste decizii nu se adresează direct instanței elene și nu interzic în mod formal continuarea procedurii cu care este sesizată. Totuși, ele conțin motive privind competența instanței elene în raport cu acordurile tranzacționale încheiate între părți și condamnări pecuniare, printre care o decizie referitoare la despăgubiri cu titlu de avans, disuasivă prin faptul că cuantumul său nu este definitiv și depinde de continuarea procedurii respective ( 25 ). În plus, acestea sunt însoțite de sancțiuni și de somații indisociabile, în vederea asigurării executării lor ( 26 ). Ele sunt adresate in personam Starlight și ΟΜΕ pentru ca acestea să înceteze să acționeze cu încălcarea acordurilor tranzacționale care conțin clauza de alegere a forului ( 27 ).

Pe baza tuturor acestor elemente, ni se pare justificat faptul că instanța de trimitere califică hotărârea și ordonanțele High Court drept „«cvasi» anti‑suit injunctions” ( 28 ) și vizează în special deciziile de despăgubire a căror recunoaștere și executare sunt solicitate.

În consecință, considerăm că instanța de trimitere ridică în mod întemeiat problema compatibilității cu Regulamentul nr. 44/2001 a efectelor eventualei recunoașteri și executări a acestor decizii, referindu‑se la jurisprudența Curții referitoare la emiterea de „anti‑suit injunction” ( 29 ) pentru a deduce din aceasta un motiv de contradicție cu ordinea publică.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții ( 30 ), dreptul Uniunii în materie de competență judiciară se opune pronunțării unei interdicții impuse de o instanță unei părți de a introduce sau de a continua o acțiune în fața unei instanțe dintr‑un alt stat membru ( 31 ) din moment ce aduce atingere competenței acesteia de a soluționa litigiul cu care este sesizată. Astfel, o asemenea ingerință nu este compatibilă cu sistemul Convenției de la Bruxelles, nici cu cel al Regulamentului nr. 44/2001, care se întemeiază pe principiul încrederii reciproce.

În plus, Curtea a înlăturat diverse motive invocate pentru a justifica ingerința respectivă: – faptul că aceasta nu este decât indirectă și urmărește să împiedice un abuz de procedură din partea pârâtului din procedura națională. Curtea a reținut că hotărârea privind caracterul abuziv al comportamentului reproșat pârâtului care constă în a se prevala de competența unei instanțe din alt stat membru implică o apreciere a caracterului pertinent al introducerii unei acțiuni la o instanță din alt stat membru ( 32 ), și – faptul de a fi parte la o procedură de arbitraj ( 33 ).

Astfel, din această jurisprudență se desprinde principiul general, în prezent consacrat, potrivit căruia fiecare instanță sesizată stabilește ea însăși dacă este competentă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată, în temeiul normelor aplicabile ( 34 ), și o parte nu poate fi privată, eventual sub pedeapsa sancționării, de posibilitatea de a sesiza o instanță dintr‑un stat membru care va verifica competența sa ( 35 ).

Jurisprudența Curții amintește că excepțiile de la acest principiu general sunt permise în mod limitat de Regulamentul nr. 44/2001, că privesc numai stadiul recunoașterii sau executării hotărârilor și că urmăresc să garanteze aplicarea anumitor norme de competență specială sau exclusivă prevăzute doar de acest regulament ( 36 ).

În consecință, în opinia noastră, este necesar să se deducă de aici că legiuitorul Uniunii a considerat că nu au nicio incidență asupra aplicării principiului necontrolării competenței convențiile prin care părțile se angajează să își supună diferendele arbitrajului sau desemnează o instanță pentru soluționarea acestora ( 37 ).

Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la această din urmă situație ( 38 ). În opinia noastră, prin analogie cu soluția reținută în materie de arbitraj în Hotărârea Allianz și Generali Assicurazioni Generali ( 39 ), o parte care ar sesiza o instanță dintr‑un stat membru, considerând că clauza atributivă de competență pe care a acceptat‑o nu este aplicabilă, nu poate fi lipsită de protecția jurisdicțională la care are dreptul ( 40 ).

Astfel, temeiul interdicției „anti‑suit injunctions” în cadrul Uniunii, și anume încrederea reciprocă între instanțe, precum și lipsa unei dispoziții specifice în Regulamentul nr. 1215/2012, care a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001, justifică extinderea jurisprudenței Curții la cazurile în care o competență exclusivă a fost conferită unei instanțe în temeiul unui acord al părților ( 41 ). Efectul util al acestui regulament este astfel garantat ( 42 ).

Prevăzută la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 43 ), aprecierea caracterului vădit contrar ordinii publice a statului solicitat privește efectele produse de hotărârea străină dacă aceasta este recunoscută și executată ( 44 ), în raport cu concepția europeană a ordinii publice ( 45 ).

Potrivit jurisprudenței Curții, articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat strict în măsura în care constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament. Prin urmare, nu trebuie să se recurgă la el decât în cazuri excepționale. Curtea controlează limitele în cadrul cărora instanța dintr‑un stat membru poate recurge la această noțiune pentru a nu recunoaște o hotărâre pronunțată în alt stat membru ( 46 ).

În ceea ce privește ordinea publică procedurală ( 47 ), Curtea a adoptat o concepție largă a noțiunii menționate la acest articol 34 punctul 1, considerând că poate fi opusă în cazul unui obstacol în calea dreptului la o cale de atac efectivă garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 48 ).

În speță, întrebarea instanței de trimitere privește recunoașterea și executarea hotărârilor, întemeiate în special pe încălcarea unei clauze de alegere a forului conținute în acordurile tranzacționale, pronunțate de instanța desemnată de părți, care stabilește consecințele pecuniare ale acestora ( 49 ). În special, hotărârile menționate impun părților la acordurile respective care nu au sesizat inițial această instanță să suporte o despăgubire legată de cheltuielile de judecată suportate de celelalte părți acționate în justiție în alt stat membru, cu titlu de avans.

Însoțite de măsuri destinate să asigure executarea lor, hotărârile menționate, care nu au fost pronunțate cu titlu asigurător, prevăd acordarea altor despăgubiri în cazul continuării procedurii în fața instanței elene. Prin efectele lor, acestea depășesc, așadar, cu mult cadrul interpretării acordurilor tranzacționale și al examinării competenței sale de către instanța desemnată de părți în aceste acorduri ( 50 ).

Astfel, replasate în contextul lor, în special ordonanțele High Court au în mod incontestabil efectul de a constrânge părțile în cauză să renunțe la acțiune. Prin aceasta, se împiedică în mod indirect accesul la singura instanță sesizată cu litigiul pe fond care, în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, are puterea de a se pronunța cu privire la competența sa, de a finaliza procedura și de a se pronunța cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii inițiate în fața sa, precum și cu privire la eventualele cereri de despăgubire legate de aceasta.

Considerând că este de competența acestei instanțe să efectueze o apreciere globală a procedurii și a ansamblului circumstanțelor ( 51 ), instanța de trimitere invocă în mod întemeiat, în opinia noastră, că recunoașterea și executarea hotărârii și a ordonanțelor High Court sunt vădit incompatibile cu ordinea publică a forului, arătând că se aduce atingere principiului fundamental în spațiul judiciar european bazat pe încredere reciprocă ( 52 ) potrivit căruia fiecare instanță se pronunță cu privire la propria competență. Amintim că acest principiu a determinat Curtea să enunțe că, în orice împrejurare, el se opune pronunțării unor decizii care interzic în mod direct sau indirect continuarea unei proceduri inițiate în alt stat membru.

Cu alte cuvinte, ca urmare a temeiului sistemic al interdicției respective, nu se poate admite derogarea de la aceasta fără a acorda efecte unei decizii care ar fi fost interzisă în cadrul unei proceduri directe.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă afirmativ la prima întrebare preliminară și, în consecință, să constate că nu este necesară examinarea celei de a doua întrebări.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Areios Pagos (Curtea de Casație, Grecia) după cum urmează: Articolul 34 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o instanță dintr‑un stat membru poate refuza recunoașterea și executarea unei hotărâri din cauza caracterului contrar ordinii publice întemeiat pe faptul că această hotărâre împiedică continuarea unei proceduri pendinte în fața unei alte instanțe din acest stat membru, în măsura în care acordă uneia dintre părți o despăgubire pecuniară provizorie pentru cheltuielile de judecată pe care le suportă ca urmare a inițierii acestei proceduri, pentru motivul, pe de o parte, că obiectul acestei proceduri este acoperit de un acord tranzacțional încheiat în condiții legale și confirmat de instanța din statul membru care a pronunțat hotărârea respectivă și, pe de altă parte, că instanța din celălalt stat membru, în fața căreia a fost inițiată această procedură, nu este competentă în temeiul unei clauze atributive de competență exclusivă.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 23 martie 2023 ( 1 )