Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 27 octombrie 2022.#MS împotriva Saatgut-Treuhandverwaltungs GmbH.#Cerere de decizie preliminară formulată de Pfälzisches Oberlandesgericht.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Protecția soiurilor de plante – Regulamentul (CE) nr. 2100/94 – Derogare prevăzută la articolul 14 alineatul (3) – Articolul 94 punctul 2 – Contrafacere – Drept la reparație – Regulamentul (CE) nr. 1768/95 – Articolul 18 punctul 2 – Repararea prejudiciului – Sumă forfetară minimă calculată la de patru ori cuantumul redevenței de licență – Competența Comisiei Europene – Nevaliditate.#Cauza C-522/21.

Prezenta trimitere preliminară se înscrie în cadrul unui litigiu între un grup de titulari ai protecției unui soi de plante și un agricultor, în legătură cu calcularea cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a cultivării ilicite de către acesta din urmă a unuia dintre soiurile protejate.

Instanța de trimitere solicită aprecierea validității articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1768/95 ( 2 ) (denumită în continuare „dispoziția în litigiu”), care stabilește o sumă forfetară minimă de daune interese, în raport cu articolul 94 alineatul (2) prima teză din Regulamentul (CE) nr. 2100/94 ( 3 ).

În măsura în care îndoielile acestei instanțe decurg din interpretarea dată de Curte acestei dispoziții din Regulamentul nr. 2100/94, prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a reveni încă o dată asupra interpretării dispoziției menționate.

Articolul 13 din Regulamentul nr. 2100/94, intitulat „Drepturile titularului protecției comunitare a soiurilor de plante și limitări”, prevede la alineatele (1)-(3): „(1) Protecția comunitară a soiurilor de plante are ca scop să rezerve titularului sau titularilor săi, denumiți în continuare «titular», dreptul de a îndeplini acțiunile prevăzute la alineatul (2). (2) Fără a aduce atingere articolelor 15 și 16, autorizarea titularului este necesară pentru următoarele acțiuni, care privesc constituenții soiului sau materialul recoltat aparținând soiului protejat, denumiți în continuare «material»: (a) producerea sau reproducerea (înmulțirea); […] Titularul își poate supune autorizarea unor condiții și limitări. (3) Alineatul (2) se aplică materialului recoltat numai dacă acesta a fost obținut prin utilizarea neautorizată de constituenți ai soiului din soiul protejat și numai dacă titularul nu și‑a putut exercita în mod rezonabil dreptul privind constituenții soiului menționați.”

Articolul 14 din acest regulament, intitulat „Derogare de la protecția comunitară a soiurilor de plante”, are următorul cuprins: „(1) Fără a aduce atingere articolului 13 alineatul (2) și pentru a salvgarda producția agricolă, agricultorii sunt autorizați să utilizeze, în vederea înmulțirii în aer liber în propriile lor ferme, produsul recoltei obținute prin cultivarea, în propriile lor ferme, a materialului de înmulțire din soiuri care beneficiază de protecția comunitară a soiurilor de plante, altele decât soiurile hibride sau sintetice. (2) Alineatul (1) se aplică numai următoarelor specii de plante agricole: […] (b) cereale: […] Hordeum vulgare L. – orz […] (3) Condițiile care permit aplicarea derogării prevăzute la alineatul (1) și salvgardarea intereselor legitime ale amelioratorului și ale agricultorului sunt prevăzute, până la intrarea în vigoare a prezentului regulament, în regulamentul de aplicare menționat la articolul 114, pe baza următoarelor criterii: – nu există nicio restricție cantitativă pentru exploatația agricultorului în măsura în care aceste cantități nu depășesc necesitățile exploatației; – produsul recoltei poate fi pregătit, în vederea cultivării, chiar de către agricultor sau prin prestare de servicii, fără a aduce atingere anumitor restricții pe care statele membre le pot stabili în planul organizării pregătirii produsului menționat al recoltei, în special în vederea garantării faptului că produsul supus pregătirii este identic cu cel care rezultă din pregătire; – micii agricultori nu sunt obligați să plătească o remunerație titularului; prin «mici agricultori» se înțelege: […] – ceilalți agricultori sunt obligați să plătească titularului o remunerație echitabilă, care trebuie să fie semnificativ mai mică decât suma percepută pentru producerea sub licență a materialului săditor din același soi în aceeași regiune [denumită în continuare «producere sub licență»]; nivelul efectiv al acestei remunerații echitabile poate varia în timp, ținând cont de măsura în care s‑a aplicat derogarea prevăzută în alineatul (1) pentru soiul respectiv; – responsabilitatea controlului aplicării prezentului articol sau a dispozițiilor adoptate în temeiul prezentului articol revine exclusiv titularilor; în organizarea acestui control, aceștia nu pot recurge la serviciile agențiilor oficiale; – orice informație pertinentă este furnizată la cerere titularilor de către agricultori și de către prestatorii de operațiuni de sortare de acest tip; orice informație pertinentă poate fi furnizată și de agențiile oficiale implicate în controlul producției agricole, dacă această informație a fost obținută prin exercitarea normală a sarcinilor lor, fără taxe și costuri suplimentare. Aceste dispoziții nu aduc în niciun fel atingere, în ceea ce privește datele cu caracter personal, legislației comunitare și naționale privind protecția persoanelor din punctul de vedere al prelucrării și liberei circulații a datelor personale.”

Articolul 94 din regulamentul menționat, intitulat „Contrafacerea”, prevede: „(1) Orice persoană care: (a) săvârșește unul din actele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) cu privire la un soi care face obiectul protecției comunitare a soiurilor de plante, fără să fi fost autorizată în acest sens […] poate face obiectul unei acțiuni în justiție intentate de către titular, pentru încetarea contrafacerii sau pentru plata unei remunerații echitabile sau în ambele scopuri. (2) Orice persoană care acționează în mod deliberat sau din neglijență este în plus obligată la repararea prejudiciului adus titularului; în caz de contravenție, dreptul titularului la despăgubiri se poate reduce în consecință, fără a fi totuși inferior avantajului dobândit de către autorul contrafacerii în urma acțiunii de contrafacere.”

Regulamentul nr. 1768/95 a fost adoptat în temeiul articolului 114 din Regulamentul nr. 2100/94.

Articolul 18 din cel dintâi regulament, intitulat „Acțiuni speciale de drept civil”, prevede la alineatul (2): „Dacă o astfel de persoană nu și‑a îndeplinit obligația de mai multe ori și în mod intenționat, în temeiul articolului 14 alineatul (3) a patra liniuță din [R]egulamentul [nr. 2100/94], cu privire la unul sau mai multe soiuri ale aceluiași titular, repararea pagubei suportată de titular în sensul articolului 94 alineatul (2) din [R]egulamentul [nr. 2100/94] reprezintă cel puțin o sumă forfetară care se calculează la de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență […], fără să aducă atingere compensării altor pagube mai importante.”

Societatea Saatgut‑Treuhandverwaltungs GmbH (denumită în continuare „STV”) este o asociație de titulari ai protecției unui soi de plante care a fost însărcinată de membrii săi să le apere drepturile și în special să invoce în nume propriu dreptul la informare și dreptul la plată.

MS, reclamantul din litigiul principal, este un agricultor care a fost acționat în primă instanță de STV pentru a obține printre altele informații cu privire la cultivarea ilicită a soiului de orz de iarnă „KWS Meridian”, protejat în temeiul dreptului Uniunii, la care acesta din urmă a recurs în cursul celor patru ani de comercializare 2012/2013-2015/2016.

Reclamantul din litigiul principal a furnizat pentru prima dată, în cursul procesului dintre el și STV, cifrele referitoare la operațiunile de sortare a acestei semințe aferente celor patru ani de comercializare, care erau de 24,5, de 26, de 34 și, respectiv, de 45,4 chintale.

În urma hotărârii pronunțate în primă instanță, reclamantul din litigiul principal a plătit a posteriori suma medie percepută pentru producția sub licență datorată pentru anul de comercializare 2015/2016 corespunzătoare remunerației echitabile, potrivit articolului 94 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94 ( 4 ).

STV a solicitat plata de daune interese suplimentare în cuantum egal cu de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență, pentru anii de comercializare 2013/2014, 2014/2015 și 2015/2016 ( 5 ), în temeiul reparării prevăzute la articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94 coroborat cu dispoziția în litigiu, deducând cuantumul redevenței de licență „simplă” pentru producția de material săditor din soiul protejat, plătită a posteriori de reclamantul din litigiul principal.

Reclamantul din litigiul principal a contestat dreptul STV la o astfel de plată. În această privință, el a susținut că prejudiciul pe care comportamentul neautorizat l‑a cauzat STV fusese reparat prin plata redevenței de licență „simplă” în locul sumei datorate pentru cultivare, conform articolului 5 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1768/95. Acesta a arătat de asemenea că aplicarea de daune interese punitive generale și suplimentare nu era conformă cu jurisprudența Curții.

Prin hotărârea din 4 decembrie 2020, Landgericht Kaiserslautern (Tribunalul Regional din Kaiserslautern, Germania) a admis ( 6 ) în esență cererea STV, referindu‑se la „termenii clari” ai dispoziției în litigiu.

Reclamantul din litigiul principal a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Pfälzisches Oberlandesgericht Zweibrücken (Tribunalul Regional Superior Palatin din Zweibrücken, Germania). În opinia sa, dispoziția în litigiu nu este conformă cu articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94 și trebuie declarată lipsită de validitate. Astfel, această a doua dispoziție nu poate fi înțeleasă în sensul că autorizează acordarea de daune interese punitive forfetare în favoarea titularului, în speță de patru ori cuantumul redevenței de licență, ci în sensul că daunele interese ar trebui să corespundă cât mai riguros posibil prejudiciului efectiv suferit de titular și născut cu certitudine ca urmare a încălcării dreptului său.

STV susține că dispoziția în litigiu nu încalcă prevederile articolului 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94 și este conformă cu jurisprudența Curții. Având în vedere încălcarea intenționată și repetată a drepturilor pe care i le conferă calitatea sa de titular, stabilirea unei despăgubiri minime forfetare în cuantum egal cu de patru ori redevența de licență „simplă” ar constitui, în opinia sa, o reparație justă și rezonabilă.

Instanța de trimitere consideră că decizia sa depinde exclusiv de validitatea dispoziției în litigiu. Ea subliniază că această dispoziție, prin care Comisia Europeană a stabilit o despăgubire minimă forfetară în cuantum egal cu de patru ori redevența de licență, ar putea încălca articolul 94 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 2100/94 și ar putea implica anularea în acest temei.

Instanța de trimitere arată că articolul 94 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94 urmărește să compenseze avantajul obținut de autorul contrafacerii, și anume agricultorul care nu beneficiază de derogarea de la protecția Uniunii privind soiurile de plante în sensul articolului 14 din acest regulament, întrucât prevede o remunerație echitabilă ce corespunde unui cuantum egal cu redevența de licență „simplă”. În acest context, articolul 94 alineatul (2) prima teză din regulamentul menționat ar putea fi interpretat în sensul că titularul poate avea dreptul la repararea unui prejudiciu suplimentar, în cazul unei încălcări în mod deliberat sau din neglijență, doar cu condiția să se demonstreze concret un asemenea prejudiciu.

Potrivit instanței de trimitere, jurisprudența Curții lasă să se înțeleagă că o generalizare de principiu a unei despăgubiri minime nu este conformă cu articolul 94 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 2100/94 ( 7 ). Aceasta amintește că un regulament de aplicare, adoptat în temeiul unei abilitări cuprinse într‑un regulament de bază, nu poate deroga de la dispozițiile acestuia din urmă din care a derivat și riscă să fie anulat în caz de contradicție ( 8 ).

În acest context, Pfälzisches Oberlandesgericht Zweibrücken (Tribunalul Regional Superior Palatin din Zweibrücken) a hotărât, prin decizia din 18 august 2021, primită la grefa Curții la 24 august 2021, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „[Dispoziția în litigiu], în măsura în care poate fi solicitată – în condițiile menționate în această dispoziție – o despăgubire minimă în cuantum egal cu de patru ori redevența, este compatibil[ă] cu Regulamentul [nr. 2100/94], în special cu articolul 94 alineatul (2) prima teză din acesta?”

Părțile din litigiul principal și Comisia au depus observații scrise. Observațiile orale ale acelorași părți, precum și ale Comisiei au fost ascultate în ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 14 iulie 2022.

Înainte de examinarea validității dispoziției în litigiu, este necesar să se verifice admisibilitatea întrebării preliminare.

Comisia, înainte de a aborda analiza pe fond, indică în observațiile sale, fără a susține totuși în mod deschis că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă, că împrejurările existente în procedura din litigiul principal, astfel cum reies din decizia de trimitere, nu sunt deloc clare. Aceasta arată că nu este sigură dacă, în speță, condițiile enunțate la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94, în special cea referitoare la utilizarea produsului din recolta unui soi protejat pentru a salvgarda producția agricolă în vederea înmulțirii în aer liber în propriile ferme, erau îndeplinite în cursul anilor de comercializare 2013/2014-2015/2016, atunci când reclamantul din litigiul principal a cultivat soiul protejat în discuție. Comisia arată că, în caz contrar, întrebarea preliminară privind aprecierea validității dispoziției în litigiu nu ar fi determinantă pentru soluționarea litigiului. Ea subliniază însă că această întrebare nu poate fi apreciată decât de instanța de trimitere, căreia îi revine sarcina de a stabili toate faptele relevante.

În primul rând, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, întrucât numai instanța de trimitere este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul cu care este sesizată, Curtea trebuie în principiu să își limiteze examinarea la elementele de apreciere pe care instanța de trimitere a decis să i le prezinte și să respecte astfel situația pe care instanța menționată o consideră ca fiind dovedită și nu poate fi ținută de ipoteze emise de una dintre părțile din litigiul principal ( 9 ).

În al doilea rând, amintim de asemenea că este cert că cererile de decizie preliminară care privesc dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență ( 10 ). Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 11 ).

Or, nu acesta este situația în speță.

Astfel, arătăm în primul rând că, deși este, desigur, adevărat că instanța de trimitere nu a indicat motivele pentru care articolul 14 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2100/94 este aplicabil litigiului principal, totuși nici reclamantul din litigiul principal, nici STV nu contestă aplicabilitatea în speță a acestei dispoziții și, în principiu, a dispoziției în litigiu.

În al doilea rând, remarcăm că din modul de formulare a întrebării preliminare se poate deduce că instanța de trimitere nu are îndoieli cu privire la vocația dispoziției în litigiu de a se aplica, ci numai cu privire la conformitatea acesteia cu Regulamentul nr. 2100/94 și în special cu articolul 94 alineatul (2) prima teză.

Observăm în această privință că STV precizează că nu se contestă că reclamantul din litigiul principal a reutilizat în propria fermă material de înmulțire din soiul de orz de iarnă „KWS Meridian”, pe care l‑a produs el însuși, fără să fi îndeplinit condițiile necesare pentru cultivare, în special în cursul anilor de comercializare 2013/2014-2015/2016.

Prin urmare, apreciem că nu există îndoieli cu privire la admisibilitatea prezentei cereri preliminare.

Pentru a propune un răspuns la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere, în primul rând, vom clarifica relația dintre principiul potrivit căruia autorizarea titularului protecției Uniunii privind un soi de plante este necesară, în ceea ce privește constituenții soiului sau materialul recoltat aparținând soiului protejat, în special pentru producere sau reproducere (înmulțire), și derogarea de la această autorizare și, în al doilea rând, vom efectua analiza propriu‑zisă, din perspectiva acestei relații, a validității dispoziției în litigiu.

Arătăm că, potrivit articolului 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2100/94, autorizarea titularului protecției Uniunii privind un soi de plante este necesară, în ceea ce privește constituenții soiului sau materialul recoltat aparținând soiului protejat, în special pentru producere sau reproducere (înmulțire) ( 12 ).

În lipsa unei astfel de autorizări, articolul 94 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2100/94 prevede posibilitatea titularului de a introduce printre altele o acțiune pentru plata unei remunerații echitabile împotriva persoanei care a efectuat, fără să fi fost autorizată, o astfel de producere sau reproducere (înmulțire). În plus, dacă acesta din urmă s‑a lipsit de autorizarea necesară în mod deliberat sau din neglijență, titularul beneficiază de asemenea de un drept la repararea prejudiciului suferit, în conformitate cu articolul 94 alineatul (2) din acest regulament ( 13 ).

Totuși, pentru a salvgarda producția agricolă, articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94 prevede o derogare de la protecția Uniunii privind soiurile de plante, denumită în mod curent „privilegiul agricultorilor” ( 14 ). Această dispoziție permite agricultorilor să utilizeze, în vederea înmulțirii în aer liber în propriile lor ferme, produsul recoltei obținute prin cultivarea, în propriile lor ferme, a materialului de înmulțire dintr‑un soi protejat inclus în lista speciilor de plante agricole enumerate la articolul 14 alineatul (2) din regulamentul menționat, printre care se numără, precum în speță, cerealele „Hordeum vulgare L. – orz”.

Pentru a clarifica relația dintre principiul autorizării titularului și condițiile derogării de la acest principiu, vom analiza, pe de o parte, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească agricultorul pentru a putea beneficia de derogarea prevăzută la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94, în special cea privind plata „remunerației echitabile”, și ceea ce o distinge de „remunerația echitabilă” prevăzută la articolul 94 alineatul (1) din acest regulament. Pe de altă parte, vom detalia normele de aplicare, instituite prin Regulamentul nr. 1768/95, a condițiilor care permit aplicarea derogării prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94, instituite prin Regulamentul nr. 1768/95.

Derogarea de la protecția Uniunii privind soiurile de plante este supusă condițiilor prevăzute la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94 ( 15 ). Prin urmare, privilegiul agricultorilor nu se aplică dacă agricultorul nu respectă condițiile respective. Acestea „sunt prevăzute […] în Regulamentul [nr. 1768/95] menționat la articolul 114” din Regulamentul nr. 2100/94, pe baza unei serii de criterii enunțate la articolul 14 alineatul (3) din acest regulament, care permit, pe de o parte, aplicarea derogării menționate și, pe de altă parte, salvgardarea intereselor legitime ale amelioratorului și ale agricultorului ( 16 ).

Printre aceste criterii figurează, la articolul 14 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2100/94, obligația agricultorilor de a plăti titularului o remunerație echitabilă care, potrivit acestei dispoziții, „trebuie să fie semnificativ mai mică decât suma percepută pentru producerea sub licență”.

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că agricultorul care nu plătește titularului această remunerație echitabilă atunci când utilizează produsul recoltei obținute prin cultivarea materialului de înmulțire din soiuri de plante protejate ( 17 ) nu poate invoca articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94 și, prin urmare, trebuie să se considere că îndeplinește, fără să fi fost autorizat, unul dintre actele menționate la articolul 13 alineatul (2) din acest regulament ( 18 ). Aceasta înseamnă că el nu poate beneficia de privilegiul agricultorilor și, spus simplu, trebuie „să o ia de la început”. Cu alte cuvinte, în cazul în care, cu ocazia cultivării, criteriile enunțate la articolul 14 alineatul (3) din regulamentul menționat nu sunt respectate, derogarea nu se aplică, iar cultivarea constituie o atingere adusă drepturilor conferite titularului de articolul 13 alineatul (2) din același regulament.

Agricultorului i se aplică, dacă este cazul, articolul 94 din Regulamentul nr. 2100/94 ( 19 ). Este posibil, așadar, ca acesta să facă obiectul unei acțiuni în justiție intentate de titular, pentru încetarea contrafacerii sau pentru plata unei remunerații echitabile ori în ambele scopuri. Dacă acționează în mod deliberat sau din neglijență, agricultorul este în plus obligat să repare prejudiciul suferit de titular ( 20 ).

Ni se pare oportun să subliniem aici diferența dintre noțiunea de „remunerație echitabilă” care figurează la articolul 14 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2100/94 și cea care figurează la articolul 94 alineatul (1) din acest regulament. Astfel, Curtea a subliniat deja că, în pofida similitudinii termenilor utilizați în cele două dispoziții, ei nu acoperă aceeași noțiune ( 21 ). Astfel, în timp ce noțiunea de „remunerație echitabilă” prevăzută la articolul 14 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2100/94 coroborată cu articolul 5 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1768/95 are ca obiectiv realizarea unui echilibru între interesele legitime reciproce ale agricultorilor și ale titularilor soiurilor de plante, cea prevăzută la articolul 94 alineatul (1) din acest regulament, al cărei mod de redactare nu face distincție în funcție de calitatea autorului contrafacerii, privește în mod specific plata unei remunerații echitabile în contextul unei acțiuni în contrafacere ( 22 ).

De aici rezultă, potrivit Curții, că redevența pentru cultivarea autorizată, în sensul articolului 14 din Regulamentul nr. 2100/94, nu poate fi reținută ca bază de calcul a remunerației echitabile prevăzute la articolul 94 alineatul (1) din acest regulament ( 23 ). Astfel, nicio altă interpretare nu ar fi în măsură să garanteze atingerea obiectivului regulamentului menționat sau efectul util al acestuia ( 24 ). Vom reveni ulterior asupra acestui element care este important în cadrul examinării întrebării preliminare ( 25 ).

Amintim că regulamentul menționat la articolul 114 din Regulamentul nr. 2100/94 este Regulamentul nr. 1768/95 ( 26 ). Conform articolului 1, Regulamentul nr. 1768/95 instituie normele de aplicare a condițiilor care permit ca derogarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94 să aibă efect ( 27 ).

Regulamentul nr. 1768/95 prevede printre altele, pe de o parte, normele care permit stabilirea nivelului remunerației echitabile (articolul 5 din acest regulament) ( 28 ) și, pe de altă parte, momentul în care ia naștere obligația individuală de a o plăti titularului, în temeiul articolului 14 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2100/94, și anume atunci când agricultorul utilizează efectiv produsul recoltei în scopuri de reproducere în aer liber (articolul 6 din Regulamentul nr. 1768/95).

Regulamentul nr. 1768/95 prevede de asemenea la articolul 18 acțiunile speciale de drept civil în cazul nerespectării condițiilor privilegiului agricultorilor.

Dispoziția în litigiu prevede astfel că, în cazul unei încălcări repetate și intenționate a obligației de plată a remunerației echitabile, prevăzută la articolul 14 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2100/94, cu privire la unul sau mai multe soiuri ale aceluiași titular, repararea pagubei suportate de titular, în sensul articolului 94 alineatul (2) din acest regulament, reprezintă cel puțin o sumă forfetară care se calculează la de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență, fără să aducă atingere compensării altor pagube mai importante.

Prin urmare, această dispoziție este cea care face obiectul întrebării adresate de instanța de trimitere cu privire la aprecierea validității și pe care o vom examina în lumina acestor considerații generale.

Prin intermediul unicei sale întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispoziția în litigiu este lipsită de validitate în raport cu articolul 94 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 2100/94, întrucât prevede, în cazul unei încălcări repetate și intenționate a obligației de plată a „remunerației echitabile” în temeiul articolului 14 alineatul (3) a patra liniuță din acest regulament, o despăgubire minimă pentru prejudiciul suferit de titular în cuantum egal cu de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență.

În cadrul acestui control, vom indica, mai întâi, motivele pentru care este necesar să se înlăture argumentele reclamantului din litigiul principal referitoare la lipsa competenței Comisiei de a adopta dispoziția în litigiu. În continuare, vom analiza, în lumina jurisprudenței Curții, conținutul normativ al articolului 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, în raport cu care instanța de trimitere a adresat întrebarea privind aprecierea validității dispoziției în litigiu. În final, vom trage concluziile utile pentru a răspunde la această întrebare.

Reclamantul din litigiul principal susține că Comisia nu era competentă să adopte dispoziția în litigiu și, prin urmare, să stabilească remunerația echitabilă care trebuie plătită în temeiul articolului 94 din Regulamentul nr. 2100/94.

Nu suntem de acord cu această abordare.

Amintim că aprecierea Curții în legătură cu validitatea unei dispoziții de drept al Uniunii trebuie să se situeze în limitele întrebării preliminare care îi este adresată ( 29 ).

În speță, întrebarea privește conformitatea dispoziției în litigiu în raport în special cu articolul 94 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 2100/94. Prin urmare, contestând competența Comisiei de a adopta dispoziția în litigiu, reclamantul din litigiul principal urmărește să extindă întrebarea adresată de instanța de trimitere ( 30 ).

De altfel, este evident că controlul validității dispoziției în litigiu pe care instanța de trimitere îl solicită Curții trebuie efectuat ținând seama de natura și de obiectul acestui act, al cărui temei juridic este, astfel cum am arătat la punctul 7 din prezentele concluzii, articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94 ( 31 ). În această privință, articolul 114 din Regulamentul nr. 2100/94 coroborat cu articolul 14 alineatul (3) din acesta abilitează Comisia să stabilească normele de aplicare a derogării prevăzute de dispoziția menționată ( 32 ).

În consecință, Comisia este abilitată să adopte, în temeiul acestor dispoziții, un regulament de punere în aplicare precum Regulamentul nr. 1768/95 pentru a stabili condițiile care permit aplicarea derogării prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94 și salvgardarea intereselor legitime ale amelioratorului și ale agricultorului. În această privință, referitor la obiectul și motivarea Regulamentului nr. 1768/95, din al doilea, al treilea, al zecelea și al unsprezecelea considerent ale acestuia reiese că regulamentul urmărește să stabilească astfel de condiții, precum și să specifice, pe de o parte, legătura dintre dreptul titularului și drepturile care decurg din dispozițiile articolului 14 din Regulamentul nr. 2100/94 și, pe de altă parte, legătura dintre autorizația acordată agricultorului și exploatarea acestei autorizații.

Pe de altă parte, dat fiind că Regulamentul nr. 1768/95 urmărește să clarifice criteriile menționate la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94, care permit aplicarea derogării în cauză și salvgardarea intereselor legitime ale amelioratorului și ale agricultorului, trebuie să se stabilească în plus dacă, astfel cum solicită instanța de trimitere, Comisia, prin faptul că a prevăzut în dispoziția în litigiu o reparare minimă a prejudiciului suferit de titular în cuantum egal cu de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență, a încălcat dispozițiile articolului 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, astfel cum a fost interpretat de Curte.

În acest scop, considerăm necesar să amintim pe scurt jurisprudența relevantă referitoare la articolul 94 din Regulamentul nr. 2100/94.

Considerăm că Hotărârea Hansson ( 33 ) constituie un precedent judiciar pe care Curtea se va putea întemeia în mod util pentru a răspunde la întrebarea preliminară. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, instanța de trimitere dorea în esență să afle care sunt principiile care guvernează stabilirea și calcularea cuantumului indemnizațiilor și al mijloacelor de reparație datorate în temeiul articolului 94 din Regulamentul nr. 2100/94.

În ceea ce privește natura mijloacelor de reparație datorate în temeiul articolului 94 din Regulamentul nr. 2100/94, Curtea a arătat, în primul rând, că din modul de redactare a articolului 94 alineatul (2) din regulamentul menționat reiese că această dispoziție vizează numai repararea prejudiciului suferit de titularul unei protecții a Uniunii privind un soi de plante ca urmare a unui act de contrafacere privind acest soi ( 34 ).

Astfel, pe de o parte, Curtea a arătat că articolul 94 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94 are ca obiect să compenseze din punct de vedere financiar avantajul pe care îl dobândește autorul contrafacerii, iar acest avantaj corespunde cuantumului echivalent redevenței pe care nu a achitat‑o ( 35 ). În această privință, Curtea a precizat că dispoziția în discuție nu prevede repararea altor prejudicii decât cele legate de neplata remunerației echitabile în sensul dispoziției menționate ( 36 ). Pe de altă parte, Curtea a arătat că articolul 94 alineatul (2) din acest regulament privește prejudiciul adus titularului în cazul unei contrafaceri săvârșite „în mod deliberat sau din neglijență”, pe care autorul unei contrafaceri „este în plus” obligat să îl repare ( 37 ).

Potrivit Curții, rezultă că articolul 94 din Regulamentul nr. 2100/94 constituie temeiul unui drept la despăgubire pe care îl are titularul dreptului la protecția Uniunii privind un soi de plante „care nu numai că este integral, ci, în plus, este bazat pe criterii obiective, altfel spus, acoperă doar prejudiciul ce rezultă, în detrimentul său, din actul de contrafacere” ( 38 ). Prin urmare, aceasta a afirmat, achiesând la Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe ( 39 ), că această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că poate servi drept bază legală pentru obligarea autorului contrafacerii la daune interese punitive, stabilite în mod forfetar, în favoarea titularului. Aceasta a adăugat că, dimpotrivă, întinderea despăgubirilor datorate în temeiul dispoziției menționate trebuie să reflecte în mod precis, în măsura posibilului, prejudiciile reale și certe suferite de titularul soiului de plante din cauza contrafacerii ( 40 ).

Curtea a declarat, în al doilea rând, referindu‑se la considerentele (17) și (26) ale Directivei 2004/48/CE ( 41 ), precum și la articolul 13 alineatul (1) din aceasta ( 42 ), că o astfel de interpretare este conformă cu obiectivele directivei menționate, care consacră un standard minim privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în general ( 43 ).

În ceea ce privește întinderea reparației, în sensul articolului 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, Curtea a arătat că revine titularului soiului contrafăcut sarcina să prezinte elementele care să demonstreze că prejudiciul său depășește elementele care alcătuiesc remunerația echitabilă prevăzută la articolul 94 alineatul (1) din regulamentul menționat ( 44 ). În acest sens, Curtea a definit întinderea acestei reparații subliniind că cuantumul redevenței uzuale datorate pentru producția sub licență nu poate servi în sine drept fundament pentru evaluarea prejudiciului respectiv. Astfel, o asemenea redevență permite calcularea remunerației echitabile prevăzute la articolul 94 alineatul (1) din regulamentul menționat și nu are neapărat o legătură cu prejudiciul care rămâne nereparat și a cărui reparare este prevăzută la articolul 94 alineatul (2) din același regulament ( 45 ).

În această privință, Curtea a amintit, pe de o parte, că împrejurările care au justificat o majorare a redevenței uzuale datorate pentru producția sub licență pentru calcularea remunerației echitabile nu pot fi repercutate încă o dată în scopul reparației prevăzute la articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94 ( 46 ). Aceasta a statuat, pe de altă parte, că este de competența instanței de trimitere să aprecieze în ce măsură prejudiciile invocate de titularul soiului contrafăcut pot fi dovedite cu precizie sau dacă este necesar să se procedeze la stabilirea unei sume forfetare care să reflecte cel mai bine realitatea acestor prejudicii ( 47 ).

Instanța de trimitere ridică în esență problema dacă, pe planul prejudiciului, generalizarea de principiu a sumei minime forfetare la un cuantum egal cu de patru ori redevența de licență, prevăzută de dispoziția în litigiu, este conformă cu articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, astfel cum a fost interpretat de Curte.

Reclamantul din litigiul principal susține că dispoziția în litigiu, cel puțin a doua parte a acesteia, este nulă și poate fi cu ușurință anulată sau înlăturată, menținând în același timp restul dispozițiilor Regulamentului nr. 1768/95. Acesta adaugă că prima parte a acestei dispoziții limitează obligația de reparare a prejudiciului, prevăzută la articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, în cazul contrafacerii „unuia sau mai multor soiuri ale aceluiași titular”. O astfel de limitare a întinderii și a domeniului de aplicare al acestei dispoziții nu figurează printre termenii dispoziției menționate și nu decurge din conținutul său, astfel încât prima parte ar fi de asemenea nelegală și ar trebui anulată.

STV susține că dispoziția în litigiu a fost adoptată în mod valabil de Comisie, cu respectarea obiectivelor și a liniilor directoare ale Regulamentului nr. 2100/94, și nu poate fi declarată ca fiind lipsită de validitate. Ar fi de asemenea cert că reclamantul din litigiul principal a acționat în mod intenționat fără autorizarea titularului protecției Uniunii privind un soi de plante. Prin urmare, condițiile prevăzute la articolul 94 alineatul (2) și la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94 coroborate cu dispoziția în litigiu ar fi incontestabil îndeplinite.

La rândul său, Comisia susține că dispoziția în litigiu este conformă cu prevederile Regulamentului nr. 2100/94, întrucât se poate solicita, în condițiile prevăzute de această dispoziție, o despăgubire minimă în cuantum egal cu de patru ori redevența de licență.

Mai precis, în observațiile sale scrise, Comisia justifică aplicarea sumei forfetare minime prevăzute de dispoziția în litigiu prin faptul că, atunci când cultivarea unui soi protejat nu intră sub incidența privilegiului agricultorilor, cu alte cuvinte în caz de reînsămânțare ilegală, neplata remunerației echitabile, inferioară redevenței de licență uzuale, ar constitui o „utilizare abuzivă” a acestui privilegiu, care ar conferi nu numai un drept la plata acestei redevențe, în temeiul articolului 94 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94, ci și un drept la repararea prejudiciului suferit, în sensul articolului 94 alineatul (2) din regulamentul menționat. În opinia Comisiei, atunci când abuzul este repetat și intenționat, această reparare ar trebui, așadar, să fie stabilită potrivit sumei minime prevăzute de dispoziția în litigiu ( 48 ).

Potrivit Comisiei, din moment ce articolul 14 din Regulamentul nr. 2100/94, referitor la privilegiul agricultorilor, reglementează echilibrul complex al intereselor între titularii soiurilor de plante și agricultori, ar fi adecvat ca încălcarea săvârșită de un agricultor care beneficiază de acest privilegiu, dar omite în mod repetat și intenționat să respecte obligația de a plăti o remunerație echitabilă, inferioară redevenței obișnuite [articolul 14 alineatul (3) a patra liniuță din acest regulament], să fie sancționată mai sever decât un „simplu” caz de act, care este supus autorizării, realizat în mod deliberat sau din neglijență fără autorizare [articolul 94 alineatul (2) din regulamentul menționat] ( 49 ). Astfel, suma forfetară minimă în litigiu ar corespunde unei abordări standard a prejudiciilor minime suferite în general de titularii soiurilor protejate.

În această privință, Comisia a evocat în ședință Hotărârea Stowarzyszenie Oławska Telewizja Kablowa ( 50 ), în care Curtea a statuat că articolul 13 din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia titularul unui drept de proprietate intelectuală prejudiciat poate solicita persoanei care a adus atingere acestui drept fie repararea prejudiciului pe care l‑a suferit, ținând seama de toate aspectele pertinente ale cauzei, fie, fără ca acest titular să trebuiască să dovedească prejudiciul efectiv, plata unei sume corespunzătoare dublului valorii remunerației adecvate care ar fi fost datorată în temeiul unei autorizații de utilizare a operei în cauză.

În plus, Comisia a arătat în ședință că complexitatea obiectivului privind garantarea echilibrului între interesele titularilor protecției soiului de plante protejat și cele ale agricultorilor ține printre altele de faptul că reînsămânțarea ilegală are loc la ferma agricultorului, ceea ce complică posibilitatea controlării de către titulari a utilizării soiurilor protejate. În aceste condiții, Comisia a susținut că măsurile trebuie să fie suficient de încurajatoare pentru a evita mai ales favorizarea agricultorilor care eludează obligația de plată a remunerației echitabile pe care o au față de titular, în temeiul articolului 14 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2100/94, în raport cu cei care respectă această obligație, cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, potrivit articolului 14 alineatul (3) a cincea liniuță din regulamentul menționat, titularii sunt singurii responsabili pentru controlul și pentru supravegherea utilizării soiurilor protejate în cadrul cultivării autorizate și, prin urmare, depind de buna‑credință și de cooperarea agricultorilor în cauză.

În primul rând, trebuie înlăturate argumentele referitoare la relevanța sumei forfetare minime în discuție pentru următoarele motive.

Amintim că dispoziția în litigiu prevede că repararea pagubei suportate de titular, în sensul articolului 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, reprezintă cel puțin o sumă forfetară care se calculează la de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență, fără să aducă atingere compensării altor pagube mai importante.

Astfel, atunci când agricultorul respectă condițiile prevăzute la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94 și mai ales plătește remunerația echitabilă pentru un an de comercializare, acesta plătește în esență 50 % din redevența datorată pentru producția sub licență ( 51 ), în timp ce, atunci când nu le respectă ( 52 ) și dacă se aplică dispoziția în litigiu ( 53 ), el plătește în esență un minim forfetar care se ridică la 400 % din redevența datorată pentru această producție sub licență, respectiv de patru ori 100 % din suma medie percepută, și anume un cuantum echivalent cu în esență de opt ori remunerația echitabilă impusă în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94, pentru fiecare an de comercializare în cauză ( 54 ).

Este adevărat, desigur, că acest minim forfetar poate fi justificat „din punct de vedere tehnic”, după logica Comisiei ( 55 ), prin faptul că redevența datorată pentru cultivarea autorizată, atunci când agricultorul beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2100/94, nu poate fi utilizată ca bază de calcul pentru remunerația echitabilă prevăzută la articolul 94 alineatul (1) din acest regulament ( 56 ) și că, prin urmare, agricultorul este obligat, în cazul unei reînsămânțări nelegale, să plătească 100 % din redevența datorată pentru producția sub licență în temeiul remunerației echitabile prevăzute de această dispoziție.

Totuși, articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94 și concluziile deduse din Hotărârea Hansson ne determină să considerăm că un asemenea minim forfetar nu este conform cu textul acestei dispoziții.

În primul rând, Curtea a arătat în Hotărârea Hansson că articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94 are scopul de a repara prejudiciul suferit de titularul soiului de plante care a fost victima unei contrafaceri ( 57 ) și a caracterizat această reparație ca fiind o reparație „obiectivă și integrală a acestui prejudiciu”. Ea a arătat că, pentru obținerea unei astfel de reparații, titularul soiului contrafăcut trebuie să facă dovada că „prejudiciul său depășește elementele care alcătuiesc remunerația echitabilă prevăzută la [articolul 94 alineatul (1) din acest regulament]” ( 58 ).

În al doilea rând, din Hotărârea Hansson ( 59 ) reiese că este de competența instanței sesizate să aprecieze dacă prejudiciile invocate de titularul care a fost victima unei contrafaceri pot fi dovedite „cu precizie”sau dacă este necesar „să se procedeze la stabilirea unei sume forfetare”. Astfel, deși în acea hotărâre Curtea admite posibilitatea ca instanța sesizată să stabilească forfetar despăgubirea în temeiul articolului 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, este clar, în opinia noastră, că această decizie este de competența instanței sesizate și, în orice caz, că despăgubirea „trebuie să reflecte în mod precis, în măsura posibilului, prejudiciile reale și certe suferite de titularul soiului de plante din cauza contrafacerii” ( 60 ). Prin urmare, în opinia Curții, articolul 94 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că „dreptul la despăgubiri pe care i‑l recunoaște titularului soiului de plante protejat contrafăcut înglobează ansamblul prejudiciului suferit de acesta, fără ca acest articol să poată servi drept temei pentru impunerea unui supliment forfetar pentru contrafacere” ( 61 ).

În schimb, după cum a arătat însăși Comisia ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, atunci când se aplică dispoziția în litigiu, titularul care a fost victima contrafacerii trebuie să facă dovada atingerii repetate și intenționate aduse drepturilor sale, iar nu dovada întinderii exacte a prejudiciului suferit. Totuși, astfel cum am arătat, acest titular trebuie să dovedească faptul că prejudiciul său depășește ceea ce este acoperit de remunerația echitabilă, aprecierea întinderii exacte a prejudiciului suferit sau eventuala stabilire a sumei forfetare fiind de competența instanței sesizate ( 62 ).

Prin urmare, nu ar fi conform cu articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, astfel cum a fost interpretat de Curte, pe de o parte, să se utilizeze cuantumul redevenței uzuale datorate pentru producția sub licență, și anume 100 % din această redevență, drept temei pentru evaluarea prejudiciului suferit de titularul soiului de plante, multiplicând de patru ori acest cuantum, astfel cum reiese din dispoziția în litigiu, din moment ce o asemenea redevență vizează calcularea remunerației echitabile prevăzute la articolul 94 alineatul (1) din acest regulament, fără a prezenta neapărat o legătură cu prejudiciul suferit de titular, a cărui reparare este prevăzută la articolul 94 alineatul (2) din regulamentul menționat ( 63 ).

Pe de altă parte, amintim că, în Hotărârea Hansson, Curtea a înlăturat posibilitatea ca articolul 94 din Regulamentul nr. 2100/94 să fie interpretat „în sensul că poate servi drept bază legală pentru obligarea autorului contrafacerii la daune interese [punitive], stabilite în mod forfetar, în favoarea titularului” ( 64 ). În această privință, Curtea a adăugat că întinderea despăgubirilor datorate în temeiul dispoziției menționate trebuie să reflecte „în mod precis, în măsura posibilului, prejudiciile reale și certe suferite de titularul soiului de plante din cauza contrafacerii” ( 65 ).

Prin urmare, ar fi de asemenea contrar articolului 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, astfel cum a fost interpretat de Curte, să se instituie un postulat, aflat la baza dispoziției în litigiu, în sensul ca valoarea despăgubirii titularului să fie cel puțin de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență. Contrar celor susținute de Comisie, un astfel de postulat ar conduce la acordarea unor daune interese de natură punitivă, întrucât prima dispoziție urmărește repararea „prejudiciului adus titularului” și numai a prejudiciului suferit. În această privință, apreciem că nu se poate accepta teza Comisiei atunci când aceasta pretinde, astfel cum a procedat în ședință, că dispoziția menționată corespunde unei abordări standard tipice a prejudiciului minim suferit în general de titulari ( 66 ).

În al doilea rând, din folosirea adverbului „cel puțin”, utilizat în dispoziția în litigiu, deducem că, la aprecierea prejudiciilor invocate de titularul soiului contrafăcut și în cazul în care ar stabili o sumă forfetară, instanța este obligată să calculeze repararea pagubei suportate întemeindu‑se pe postulatul, instituit de Comisie în Regulamentul nr. 1768/95, în sensul ca despăgubirea să fie cel puțin de patru ori redevența de licență ( 67 ). Pe de altă parte, ca răspuns la o întrebare adresată de Curte cu privire la acest aspect, Comisia a recunoscut că, chiar dacă prejudiciul real putea fi stabilit cu ușurință și s‑a dovedit a fi inferior sumei forfetare minime prevăzute în dispoziția în litigiu, instanța sesizată ar putea, în cazul unei încălcări repetate și intenționate a obligațiilor impuse de dispoziția în litigiu, să majoreze această sumă, însă în niciun caz să o reducă, având în vedere modul de redactare a acestei dispoziții.

Aceasta ar presupune că, chiar dacă prejudiciul invocat de titularul care a fost victima contrafacerii poate fi dovedit „cu precizie”, instanța sesizată ar trebui să procedeze la „stabilirea unei sume forfetare”, deși o asemenea stabilire forfetară nu este necesară. În plus, în cazul în care prejudiciul respectiv nu ar putea fi dovedit cu precizie, dacă instanța ar decide să stabilească o sumă forfetară, aceasta nu ar putea fi inferioară sumei forfetare minime prevăzute în dispoziția în litigiu ( 68 ). Este evident că o asemenea limitare a marjei de apreciere a instanței sesizate ar fi contrară nu numai articolului 94 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 2100/94, astfel cum a fost interpretat de Curte ( 69 ), ci și principiului proporționalității. Deși, de lege ferenda, Comisia poate prevedea un minim forfetar în ceea ce privește redevența de licență, dispoziția care l‑ar prevedea ar trebui să permită pârâtului să conteste acest minim forfetar, care nu ar trebui să fie obligatoriu pentru instanța sesizată.

În al treilea și ultimul rând, considerăm că argumentele întemeiate pe Hotărârea Stowarzyszenie Oławska Telewizja Kablowa ( 70 ) nu sunt relevante în raport cu examinarea chestiunii validității în discuție în speță. Astfel, considerăm că datele din cauza principală se disting în mod clar de cele din cauza care a determinat pronunțarea acelei hotărâri.

Pe de o parte, întrucât Directiva 2004/48 lasă o anumită marjă de apreciere statelor membre la transpunerea ei și privește nu numai drepturile de proprietate intelectuală referitoare la soiurile de plante, ci și toate drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv drepturile de proprietate industrială ( 71 ), eventualele atingeri și încălcări ale acestor drepturi pot fi diverse și numeroase. Prin urmare, astfel cum a subliniat domnul avocat Saugmandsgaard Øe ( 72 ), chiar dacă această directivă poate constitui eventual un element contextual relevant de care trebuie să se țină seama la interpretarea Regulamentului nr. 2100/94, totuși, este important să se evite crearea, sub pretextul interpretării contextuale a acestui regulament, a unor drepturi direct aplicabile care nu sunt consacrate de acest regulament întemeindu‑le pe directiva menționată.

Pe de altă parte și chiar mai important, cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Stowarzyszenie Oławska Telewizja Kablowa ( 73 ) privea interpretarea Directivei 2004/48, în timp ce în speță Curtea este chemată să examineze o chestiune de apreciere a validității unei dispoziții din Regulamentul nr. 1768/95, și anume dispoziția în litigiu, care este o măsură de aplicare și care trebuie, ca atare, să fie conformă cu Regulamentul nr. 2100/94 și în special cu articolul 94 alineatul (2) din acesta.

În consecință, articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94 nu permite stabilirea sumei forfetare minime prevăzute de dispoziția în litigiu. Astfel, dispoziția în litigiu depășește cele prevăzute la articolul 94 alineatul (2) din acest regulament. În plus, după cum reiese din cuprinsul punctelor precedente, argumentele invocate de STV și de Comisie nu sunt de natură să infirme interpretarea dată de Curte acestei ultime dispoziții în Hotărârea Hansson.

În aceste condiții, apreciem că generalizarea de principiu a sumei minime forfetare a despăgubirii la un cuantum egal cu de patru ori redevența de licență prevăzută de dispoziția în litigiu nu este conformă cu articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94, astfel cum a fost interpretat de Curte, chiar dacă, astfel cum susțin STV și Comisia, dispoziția în litigiu se aplică numai în cazul unei încălcări repetate și intenționate a obligației de plată a remunerației echitabile prevăzute la articolul 14 alineatul (3) a patra liniuță din regulamentul menționat.

Prin urmare, la adoptarea dispoziției în litigiu, Comisia și‑a depășit limitele competenței, având în vedere în special articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2100/94.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Pfälzisches Oberlandesgericht Zweibrücken (Tribunalul Regional Superior Palatin din Zweibrücken, Germania) după cum urmează: Articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1768/95 al Comisiei din 24 iulie 1995 de stabilire a normelor de aplicare a derogării prevăzute la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2100/94 al Consiliului de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante este lipsit de validitate, având în vedere articolul 94 alineatul (2) prima teză din Regulamentul (CE) nr. 2100/94 al Consiliului din 27 iulie 1994 de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante, întrucât această dispoziție prevede, în cazul unei încălcări repetate și intenționate a obligației de plată a remunerației echitabile prevăzute la articolul 14 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2100/94, o despăgubire minimă pentru prejudiciul suferit de titular în cuantum egal cu de patru ori suma medie percepută pentru producția sub licență a materialului săditor din același soi în aceeași regiune.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 27 octombrie 2022 ( 1 )