Concluziile avocatului general P. Pikamäe prezentate la 9 martie 2023.#Land Rheinland-Pfalz împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutoare de stat – Sectorul aerian – Ajutor de exploatare acordat de Republica Federală Germania aeroportului Frankfurt‑Hahn – Articolul 108 TFUE – Decizie de a nu deschide procedura formală de investigare – Acțiune în anulare – Calitatea de parte interesată – Protecția drepturilor procedurale.#Cauza C-466/21 P.

Prin recursul formulat, Land Rheinland‑Pfalz (Landul Renania Palatinat, Germania, denumit în continuare „landul”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 19 mai 2021, Deutsche Lufthansa/Comisia (T‑218/18, nepublicată, EU:T:2021:282, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul a anulat Decizia C(2017) 5289 final a Comisiei din 31 iulie 2017 referitoare la ajutorul de stat SA.47969 (2017/N) pus în aplicare de Germania privind un ajutor de exploatare acordat aeroportului Frankfurt‑Hahn (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

În cadrul prezentei cauze, această hotărâre face obiectul a două recursuri incidente prin care Comisia Europeană și Deutsche Lufthansa AG (denumită în continuare „DLH”) solicită anularea hotărârii menționate și, respectiv, anularea acesteia în măsura în care a respins a doua critică din cadrul primului aspect al motivului unic invocat de DLH în primă instanță.

Se solicită încă o dată Curții să se pronunțe cu privire la calitatea procesuală de a contesta o decizie prin care Comisia decide să închidă procedura administrativă în materie de ajutoare de stat pentru motivul că ajutorul nu ridică îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea sa cu piața internă. În acest context, ea este chemată să se pronunțe cu privire la conținutul care trebuie atribuit noțiunii de „persoană interesată” și cu privire la ipotezele în care se poate considera că o asemenea persoană a invocat prin recursul formulat încălcarea drepturilor sale procedurale. În plus, Curtea va trebui să soluționeze, printre altele, problema temeiniciei utilizării de către Tribunal a conceptului juridic de „scenariu de ansamblu” pentru a identifica dacă ajutorul examinat a fost transferat unei alte întreprinderi de către beneficiarul direct al acestuia. La cererea Curții, prezentele concluzii vor viza numai aceste aspecte juridice.

La 7 aprilie 2017, Republica Federală Germania a notificat Comisiei intenția sa de a acorda un ajutor de exploatare aeroportului Frankfurt‑Hahn ca urmare a stării deficitare a acestuia (denumit în continuare „ajutorul în litigiu”). Acest aeroport este exploatat de Flughafen Frankfurt‑Hahn GmbH (denumită în continuare „FFHG”).

Prin decizia în litigiu, Comisia a decis în esență că nu era necesară deschiderea procedurii oficiale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE, întrucât, deși măsura constituia un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ea era compatibilă cu piața internă în temeiul alineatului (3) litera (c) al acestui articol. Mai precis, în decizia în litigiu, Comisia a arătat printre altele că nu existau alte aeroporturi în zona deservită de aeroportul Frankfurt‑Hahn.

Anterior deciziei în litigiu, Comisia a adoptat alte două decizii referitoare la măsuri luate de Republica Federală Germania în favoarea aeroportului Frankfurt‑Hahn și a Ryanair. Prima dintre acestea este Decizia (UE) 2016/788 din 1 octombrie 2014 privind ajutorul de stat SA.32833 (11/C) (ex 11/NN) pus în aplicare de Germania pentru mecanismele de finanțare instituite în perioada 2009-2011 în favoarea aeroportului Frankfurt‑Hahn (JO 2016, L 134, p. 1), care a făcut obiectul Ordonanței din 17 mai 2019, Deutsche Lufthansa/Comisia (T‑764/15, nepublicată, EU:T:2019:349). A doua este Decizia (UE) 2016/789 din 1 octombrie 2014 privind ajutorul de stat SA.21121 (C 29/08) (ex NN 54/07) pus în aplicare de Germania referitor la finanțarea aeroportului Frankfurt‑Hahn și relațiile financiare dintre aeroport și compania aeriană Ryanair (JO 2016, L 134, p. 46), care a făcut obiectul Hotărârii din 12 aprilie 2019, Deutsche Lufthansa/Comisia (T‑492/15, EU:T:2019:252). Recursurile formulate împotriva acestei ordonanțe și, respectiv, împotriva hotărârii menționate au fost respinse prin Hotărârea din 15 iulie 2021, Deutsche Lufthansa/Comisia (C‑453/19 P, EU:C:2021:608), și prin Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Deutsche Lufthansa/Comisia (C‑594/19 P, EU:C:2022:40).

Pe de altă parte, la 26 octombrie 2018, Comisia a inițiat procedura oficială de investigare, pe baza unei plângeri a recurentei, înregistrată sub numărul SA.43260, care privea alte măsuri în favoarea aeroportului Frankfurt‑Hahn și a Ryanair (denumită în continuare „procedura Hahn IV”).

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 martie 2018, DLH a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

DLH a invocat în esență un motiv unic în fața Tribunalului.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că Comisia nu a luat în considerare în mod corect toate criteriile privind zona deservită de aeroportul Frankfurt‑Hahn care se impuneau aprecierii sale în temeiul Orientărilor privind ajutoarele de stat destinate aeroporturilor și companiilor aeriene (JO 2014, C 99, p. 3) și că, prin urmare, analiza insuficientă și incompletă a Comisiei nu îi permisese să depășească orice îndoială cu privire la compatibilitatea ajutorului în litigiu cu piața internă. Tribunalul a admis, așadar, în parte motivul unic invocat de DLH și a anulat decizia în litigiu.

Prin recursul formulat, landul solicită Curții anularea hotărârii atacate și respingerea definitivă a acțiunii formulate împotriva deciziei în litigiu, precum și obligarea DLH la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și recursului.

DLH solicită Curții respingerea recursului ca inadmisibil sau, în orice caz, ca nefondat și obligarea landului la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate, declararea acțiunii în primă instanță ca inadmisibilă sau, cu titlu subsidiar, ca nefondată și obligarea DLH la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și recursului.

Prin recursul incident formulat, DLH solicită Curții anularea hotărârii atacate în măsura în care prin aceasta se respinge a doua critică din cadrul primului aspect al motivului său unic și obligarea landului la plata cheltuielilor de judecată.

Landul solicită Curții respingerea recursului incident al DLH, anularea hotărârii atacate și respingerea definitivă a acțiunii formulate împotriva deciziei în litigiu, precum și obligarea DLH la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și recursului.

Comisia solicită respingerea recursului incident al DLH ca inadmisibil sau, cu titlu subsidiar, ca nefondat și obligarea DLH la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și recursului.

Prin recursul incident formulat, Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate, declararea acțiunii în primă instanță ca inadmisibilă sau, cu titlu subsidiar, ca nefondată și obligarea DLH la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și recursului.

DLH solicită Curții respingerea recursului incident al Comisiei ca inadmisibil sau, în orice caz, ca nefondat și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Landul solicită Curții admiterea recursului incident al Comisiei, anularea hotărârii atacate și respingerea definitivă a acțiunii formulate împotriva deciziei în litigiu, precum și obligarea DLH la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și recursului.

DLH, landul și Comisia au fost ascultate în ședința care a avut loc la 30 noiembrie 2022.

La cererea Curții, prezentele concluzii privesc numai primul motiv al recursului principal al landului și primul motiv al recursului incident al Comisiei, întemeiate pe o eroare de drept și pe nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește stabilirea calității procesuale active a DLH în speță, precum și al doilea motiv al recursului incident al DLH, întemeiat pe utilizarea incorectă de către Tribunal a noțiunii de „scenariu de ansamblu” pentru a identifica dacă ajutorul examinat a fost transferat Ryanair de către FFHG și pentru a aprecia astfel dacă exista o îndoială cu privire la compatibilitatea ajutorului în litigiu cu piața internă.

Raționamentul Tribunalului care conduce la recunoașterea calității procesuale active a DLH și deci la respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii introduse de aceasta din urmă este criticat de land și de Comisie în raport cu interpretarea noțiunii de „persoană interesată” și numai de land în ceea ce privește invocarea de către DLH a drepturilor sale procedurale.

La punctele 39-56 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în esență că DLH este o „persoană interesată”, în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul (UE) 2015/1589 ( 2 ), pentru două motive. Pe de o parte, la punctul 50 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că ajutorul în litigiu acordat aeroportului Frankfurt‑Hahn ar putea afecta poziția concurențială a aeroportului Frankfurt am Main, care este primul aeroport pivot al DLH, și, prin urmare, ar putea afecta interesele acestei companii aeriene. Pe de altă parte, acesta a subliniat, la punctele 51-54 din hotărârea menționată, că, întrucât a permis aeroportului Frankfurt‑Hahn să își continue activitățile, ajutorul în litigiu a permis Ryanair să mențină presiunea concurențială pe care o exercita asupra DLH în ceea ce privește plecările de pe acest aeroport.

La punctele 61-64 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat în esență că din analiza întregii cereri de anulare rezulta că DLH criticase Comisia pentru încălcarea drepturilor sale procedurale prin faptul că a decis să nu inițieze procedura oficială de investigare.

Înainte de a începe analiza având ca obiect verificarea temeiniciei criticilor formulate de land și de Comisie, trebuie formulate câteva observații introductive în scopul definirii contextului juridic în care trebuie să se înscrie aprecierea calității procesuale active a DLH.

Conform articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, calitatea procesuală activă este recunoscută printre altele unei persoane fizice sau juridice pentru a formula o acțiune împotriva unui act al Uniunii al cărei destinatar nu este, cu condiția ca acest act să o privească „direct și individual”.

Pentru a sintetiza o jurisprudență clasică, persoana respectivă este „vizată direct” atunci când există o relație directă între actul contestat și situația juridică a acesteia ( 3 ) și este „vizată individual” atunci când acest act o afectează în considerarea anumitor calități care îi sunt specifice sau a unei situații de fapt care o caracterizează în raport cu orice altă persoană ( 4 ).

Astfel cum s‑a observat deja, aceste două condiții au o natură diferită, în măsura în care afectarea directă se referă în esență la situația juridică a reclamantului, în timp ce afectarea individuală se referă exclusiv la situația factuală a acestuia ( 5 ).

Întrucât în speță este vorba despre o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei în materia ajutoarelor de stat, trebuie arătat că, în cadrul procedurii de verificare a ajutoarelor prevăzute la articolul 108 TFUE, se impune să se distingă, pe de o parte, faza preliminară de examinare instituită la alineatul (3) al acestui articol, al cărei unic obiect este acela de a permite Comisiei să își formeze o primă opinie cu privire la compatibilitatea parțială sau totală a ajutorului în cauză, și, pe de altă parte, faza oficială de investigare prevăzută la alineatul (2) al articolului menționat. Faza oficială se dovedește indispensabilă atunci când Comisia întâmpină „dificultăți serioase” în a aprecia dacă un ajutor este compatibil cu piața internă. Astfel, în cazul în care prima examinare nu a permis înlăturarea tuturor acestor dificultăți, Comisia este obligată, pentru a dispune de informații complete, să obțină toate avizele necesare și să inițieze, în acest scop, procedura oficială de investigare ( 6 ). Tratatul prevede, așadar, numai în cadrul acestei din urmă proceduri obligația Comisiei de a solicita „persoanelor interesate” să își prezinte observațiile.

Potrivit unei jurisprudențe consolidate care datează de la Hotărârile Cook/Comisia ( 7 ) și Matra/Comisia ( 8 ), atunci când, fără a iniția procedura oficială de investigare, Comisia constată, printr‑o decizie adoptată la încheierea fazei preliminare, că un ajutor este compatibil cu piața internă, persoanele interesate nu pot obține respectarea drepturilor lor procedurale decât dacă au posibilitatea să conteste decizia menționată în fața instanței Uniunii. Astfel, o acțiune având ca obiect anularea unei asemenea decizii, introdusă de o „parte în cauză” în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE, este declarată admisibilă atunci când autorul acțiunii urmărește prin introducerea acesteia să protejeze drepturile procedurale conferite de această din urmă dispoziție ( 9 ). Într‑o atare ipoteză, reclamantul, spre deosebire de cel care contestă temeinicia unei decizii adoptate la încheierea procedurii oficiale de investigare, nu trebuie să demonstreze că are un statut special, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Plaumann, ceea ce ar fi cazul în special dacă poziția sa pe piață ar fi „afectată în mod substanțial” de ajutorul care face obiectul deciziei în cauză ( 10 ).

Noțiunea de „persoană interesată” a fost precizată de legiuitorul Uniunii la articolul 1 litera (h) din Regulamentul nr. 659/1999 ( 11 ), căruia i‑a succedat articolul 1 litera (h) din Regulamentul 2015/1589, care definește o „persoană interesată” ca fiind „orice stat membru și orice persoană, întreprindere sau asociație de întreprinderi ale căror interese pot fi afectate de acordarea unui ajutor, în special beneficiarul ajutorului, întreprinderile concurente și asociațiile profesionale”. Deși această noțiune include, așadar, mai ales o întreprindere concurentă a beneficiarului unui ajutor, ea vizează, potrivit unei jurisprudențe constante, un număr nedeterminat de destinatari ( 12 ). Astfel, Curtea a admis că întreprinderi care nu sunt concurente directe ale beneficiarului ajutorului pot fi calificate drept „persoană interesată” în măsura în care se demonstrează corespunzător cerințelor legale că ajutorul riscă să aibă un efect concret asupra situației lor ( 13 ).

Acestea sunt observațiile în lumina cărora vom examina în continuare criticile specifice formulate de land și de Comisie cu privire la raționamentul Tribunalului care a condus la declararea ca admisibilă a acțiunii formulate de DLH în fața sa.

Comisia susține că Tribunalul a interpretat prea extensiv noțiunea de „concurent indirect”, ceea ce l‑a determinat să concluzioneze în mod eronat că DLH era o „persoană interesată” în sensul jurisprudenței Curții. Pe de o parte, Tribunalul nu ar fi respectat cerințele impuse prin Hotărârile Kronoply și Austria/Scheucher‑Fleisch și alții ( 14 ), în care, în ceea ce privește dovada existenței unei concurențe indirecte, Curtea ar fi considerat necesar să se demonstreze, mai întâi, că beneficiarul ajutorului și concurentul indirect se află într‑un raport de concurență cel puțin pentru o parte din activitatea lor și, în continuare, că ajutorul este de natură să afecteze poziția concurențială a concurentului menționat. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi omis să constate efectele reale ale ajutorului în cauză asupra aeroportului Frankfurt am Main, în special asupra rentabilității sale, și asupra ofertelor de zboruri propuse atât de DLH de pe aeroportul din Frankfurt am Main, cât și de Ryanair de pe aeroportul Frankfurt‑Hahn.

Deși este adevărat că, astfel cum afirmă Comisia, Tribunalul pare să fi intenționat să definească, la punctele 45 și 46 din hotărârea atacată, relația dintre beneficiarul ajutorului în litigiu, FFHG, și recurentă, DLH, ca fiind de concurență indirectă, interpretarea reținută de jurisprudență cu privire la problema dacă o întreprindere care nu este un concurent direct al beneficiarului ajutorului este o „persoană interesată” este mult mai extensivă decât cea invocată de Comisie.

În ceea ce privește prima critică, prin care Comisia reproșează Tribunalului că nu a considerat că existența unei concurențe indirecte presupune ca reclamantul și beneficiarul ajutorului să fie în concurență cel puțin pentru o parte din activitatea lor, trebuie să se observe că această critică este întemeiată pe Hotărârile Kronoply și Austria/Scheucher‑Fleisch.

Nu credem că interpretarea acestor hotărâri așa cum a fost propusă de Comisie poate fi în asentimentul Curții.

În Hotărârea Kronoply, Curtea a calificat drept „persoană interesată” o întreprindere care nu era o concurentă directă a beneficiarului ajutorului, dar necesita pentru procesul său de producție aceeași materie primă. În aceste condiții, nu reiese nicidecum din această hotărâre că, procedând astfel, Curtea urmărea să limiteze recunoașterea acestei calități, în general, numai la întreprinderile care se află într‑un raport de concurență cu beneficiarul ajutorului, cel puțin pentru o parte din activitatea lor.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Austria/Scheucher‑Fleisch, ajutorul în discuție consta în subvenții acordate în cadrul unui program de încurajare a producției, a prelucrării, a transformării și a comercializării de produse agricole în Austria prin intermediul unei etichete de calitate și de el beneficiau toate întreprinderile care își desfășurau activitatea în lanțul specific acestei etichete, care includea anumite întreprinderi de sacrificare și de tranșare și clienții lor vânzători cu amănuntul.

Reclamantele, care erau întreprinderi specializate în sacrificarea și tranșarea animalelor ce nu beneficiau de eticheta menționată, au fost considerate ca fiind persoane interesate, în calitate de concurenți direcți ai întreprinderilor care desfășurau aceeași activitate și care beneficiau de eticheta de calitate și în calitate de concurenți indirecți ai comercianților cu amănuntul care dețineau această etichetă. Prin urmare, Curtea a recunoscut calitatea de „concurenți indirecți” în favoarea unor întreprinderi precum recurentele, care nu își desfășurau activitatea la același nivel ca și comercianții cu amănuntul și, în consecință, nu se aflau într‑un raport de concurență cu aceștia în nicio parte a activității lor ( 15 ).

Pe de altă parte, aceste hotărâri se înscriu într‑o linie jurisprudențială în care Curtea pare să fi considerat, într‑o serie de situații mai largă decât ceea ce pretinde Comisia în speță, că au calitatea de „persoană interesată” întreprinderile care nu sunt concurente directe ale beneficiarului. O bună ilustrare a acestei abordări a Curții este cuprinsă în Hotărârea 3F.

În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre era în discuție o reglementare daneză care includea măsuri fiscale aplicabilă registrului internațional danez al navelor. Potrivit acestei reglementări, pe de o parte, registrul respectiv permitea armatorilor ale căror nave erau înscrise în registru să folosească marinari resortisanți ai unor state terțe, plătindu‑le o remunerație conformă cu dreptul național al acestora din urmă, mai mică decât cea rezultată din aplicarea dreptului danez. Pe de altă parte, toți marinarii angajați pe aceste nave erau scutiți de impozitul pe venit, ceea ce implica o reducere a pretențiilor salariale ale acestor marinari în raport cu armatorii.

În hotărârea sa, Curtea a admis că un sindicat de marinari putea fi calificat drept „persoană interesată” pentru motivul că ajutorul în cauză risca să aibă un efect concret asupra situației sale și că acest efect privea „poziția sa concurențială”nu pe piața pe care erau activi armatorii, ci pe cea a furnizării de mână de lucru în raport cu alte sindicate de marinari ai căror membri erau angajați pe navele înscrise în registrul menționat mai sus ( 16 ).

Analizată împreună cu Hotărârile Kronoply și Austria/Scheucher‑Fleisch, această Hotărâre 3F ar putea indica faptul că noțiunea de „persoană interesată” impune dovada că acordarea ajutorului are un efect asupra poziției concurențiale a reclamantului, independent de aspectul dacă acest efect privește o piață diferită de cea pe care își desfășoară activitatea beneficiarul ajutorului.

În plus, Hotărârea pronunțată recent de Curte în cauza Ja zum Nürburgring/Comisia ( 17 ) pare să fi extins în mod considerabil limitele noțiunii menționate.

În această hotărâre, recunoașterea calității de „persoană interesată” a reclamantei având formă asociativă a fost motivată de faptul că ajutorul în cauză fusese acordat, în cadrul vânzării activelor aparținând complexului Nürburgring, unei întreprinderi private care urmărea maximizarea câștigurilor și că acest lucru aducea atingere scopurilor de interes general ale reclamantei, precum și înseși existenței sale, legată în mod specific de circuitul Nürburgring ( 18 ).

În consecință, critica Comisiei potrivit căreia Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a impus ca DLH să dovedească faptul că se află în concurență, fie și parțială, cu aeroportul Frankfurt‑Hahn nu poate, în opinia noastră, să fie reținută.

În ceea ce privește a doua critică, prin care Comisia reproșează Tribunalului că a considerat în mod implicit că nu este necesar să se constate efectele reale produse de acordarea ajutorului în scopul calificării drept „persoană interesată” a unei întreprinderi care nu se află în concurență cu beneficiarul ajutorului, trebuie arătat că Comisia face referire din nou la Hotărârile Kronoply și Austria/Scheucher‑Fleisch.

În opinia noastră, aceste hotărâri nu pot fi utilizate pentru a demonstra că, pentru a adopta o interpretare corectă a noțiunii de „persoană interesată”, Tribunalul ar fi trebuit să constate efectele ajutorului în cauză asupra aeroportului Frankfurt am Main, în special asupra rentabilității sale, și asupra ofertelor de zboruri propuse atât de DLH de pe aeroportul Frankfurt am Main, cât și de Ryanair de pe aeroportul Frankfurt‑Hahn.

În ceea ce privește prima dintre aceste hotărâri, Curtea a validat raționamentul Tribunalului potrivit căruia reclamantele demonstraseră că avusese loc o majorare a prețului lemnului și, în pofida faptului că aceste reclamante nu dovediseră că o asemenea majorare era cauzată de acordarea ajutorului în discuție, nu putea fi exclusă existența unor consecințe negative pentru ele. Departe de a face obiectul unei constatări privind un efect real produs de acordarea ajutorului, Curtea nu s‑a referit la majorarea prețurilor lemnului decât cu scopul de a‑și consolida concluzia cu privire la existența unei afectări pur potențiale a poziției pe piață a reclamantelor ca urmare a acordării menționate ( 19 ).

În ceea ce privește a doua hotărâre, niciunul dintre punctele sale nu pare să conțină constatarea de către Curte a existenței unor efecte reale ale ajutorului de care beneficiază comercianții cu amănuntul asupra reclamantelor (întreprinderi de sacrificare și de tranșare cărora nu li se acordase eticheta).

Pe de altă parte, Hotărârile 3F și Nürburgring, examinate mai sus, nu fac decât să confirme că constatarea efectelor reale ale ajutorului nu este necesară pentru a concluziona că o întreprindere care nu este o concurentă directă a beneficiarului poate fi calificată drept „persoană interesată”.

Prin urmare, în opinia noastră, această a doua critică nu poate fi admisă.

Comisia arată că Tribunalul a interpretat noțiunea de „persoană interesată” în mod eronat, întrucât nu a impus ca DLH să demonstreze că acordarea ajutorului în cauză afecta „interesele sale juridice sau situația sa juridică”.

În această privință trebuie amintit că reiese din jurisprudența constantă a Curții că noțiunea de „persoană interesată” se aplică, printre altele, unei întreprinderi care nu este un concurent direct al beneficiarului ajutorului, cu condiția ca aceasta să facă dovada că „interesele sale ar putea fi afectate prin acordarea ajutorului” și, în acest scop, să „demonstr[eze], corespunzător cerințelor legale, că ajutorul poate să aibă un efect concret asupra situației sale” ( 20 ). În schimb, din această jurisprudență nu reiese, în opinia noastră, că numai întreprinderilor al căror interes juridic sau situație juridică ar risca să fie afectate li s‑ar putea recunoaște calitatea de „persoană interesată”.

În susținerea interpretării sale, Comisia citează Hotărârile 3F și Nürburgring. Cu privire la prima hotărâre, aceasta pare să considere că recurentului, un sindicat de marinari, i‑a fost recunoscută calitatea de „persoană interesată” pentru motivul că acordarea ajutorului îi afectase situația juridică prin modificarea poziției de negociere a acestuia în raport cu anumiți armatori danezi, ceea ce exprimă, în opinia noastră, o înțelegere inexactă a hotărârii. Astfel, după cum s‑a explicat deja mai sus, această calitate decurgea, potrivit Curții, din afectarea poziției concurențiale a acestui sindicat în raport cu celelalte sindicate de marinari în cadrul negocierii convențiilor colective, ceea ce avea drept consecință repercusiuni asupra sindicatului menționat în ceea ce privește capacitatea sa de a recruta membri ( 21 ). În aceste condiții, nu a fost necesară nicio modificare a situației juridice a recurentului. În ceea ce privește a doua hotărâre, Comisia susține că modificarea situației juridice care permite concluzia că recurenta este o „persoană interesată” se explică prin faptul că scopul de interes general urmărit de această recurentă devenise „nerealizabil din punct de vedere juridic” întrucât beneficiarul ajutorului, cumpărător al complexului Nürburgring, era o întreprindere privată. Așadar, această instituție pare să facă aluzie la faptul că acordarea ajutorului în cauză ar avea drept consecință o schimbare viitoare a statutului juridic al recurentei. În ceea ce ne privește, apreciem că concluzia Curții se întemeiază pe incompatibilitatea dintre scopul urmărit de recurentă și cel al întreprinderii beneficiare a ajutorului, cu excluderea oricărei considerații legate, de exemplu, de o eventuală dizolvare ulterioară a recurentei ( 22 ).

Lipsa de pertinență a criteriului privind o alterare a intereselor juridice sau a situației juridice a reclamantului în cadrul acestei aprecieri nu ar trebui, de altfel, să surprindă. Într‑adevăr, după cum s‑a arătat anterior în prezentele concluzii, calitatea procesuală activă de „persoană interesată”, în ceea ce privește o decizie prin care un ajutor este declarat compatibil la finalul procedurii preliminare de examinare a ajutoarelor, urmărește să flexibilizeze condiția potrivit căreia un reclamant trebuie să fie „vizat în mod individual”, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, astfel cum a fost interpretată de Curte în jurisprudența sa rezultată din Hotărârea Plaumann. Prin urmare, calitatea de „persoană interesată” este o expresie a criteriului juridic relevant pentru aprecierea condiției afectării individuale stabilite de Tratatul FUE. Or, aceasta din urmă privește, după cum s‑a explicat deja, situația factuală, iar nu situația juridică a reclamantului.

Având în vedere aceste aspecte, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a calificat DLH drept „persoană interesată” numai în raport cu interesul economic al acesteia.

Celelalte critici invocate de Comisie în această privință nu pot, în opinia noastră, să infirme interpretarea propusă.

Necesitatea unei afectări a intereselor juridice sau a situației juridice a reclamantului nu poate fi dedusă, contrar aprecierilor Comisiei, nici dintr‑o paralelă cu jurisprudența referitoare la afectarea directă în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE ( 23 ), nici dintr‑o paralelă cu jurisprudența privind noțiunea de „interes în soluționarea litigiului”, astfel cum figurează la articolul 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nici din Hotărârea Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci (denumită în continuare „Hotărârea Montessori”) ( 24 ).

Prima jurisprudență privește interpretarea condiției „vizat în mod direct” și nu este deci, pentru motivele expuse mai sus, relevantă în niciun mod.

A doua jurisprudență privește o dispoziție din Statutul Curții potrivit căreia dreptul de a interveni în litigiile supuse Curții de Justiție a Uniunii Europene aparține organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, precum și oricărei alte persoane, în cazul în care pot justifica un interes în soluționarea litigiului. Potrivit acestei jurisprudențe constante, un interes în soluționarea litigiului înseamnă un interes direct și actual de a fi admise concluziile părții pe care intervenientul înțelege să le susțină, ceea ce implică verificarea aspectului dacă persoana care solicită să intervină este afectată în mod direct de o decizie a Comisiei și dacă interesul său în soluționarea litigiului este cert. După cum amintește Comisia, Curtea a precizat că un interes în soluționarea litigiului poate, în principiu, să fie considerat suficient de direct numai în măsura în care această soluționare este de natură să modifice poziția juridică a persoanei care solicită să intervină ( 25 ). Cu toate acestea, este vorba despre o apreciere analoagă celei care privește afectarea directă în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE și, ca atare, inaptă să fie transpusă în cadrul interpretării noțiunii de „persoană interesată”. În orice caz, acest rezultat exegetic este produsul unei evaluări comparative, specifice intervenției, între cerința de a permite o mai bună apreciere a cadrului cauzelor și aceea de a evita o multitudine de intervenții individuale care ar compromite eficacitatea și buna desfășurare a procedurii ( 26 ).

Hotărârea Montessori ( 27 ) este lipsită de pertinență în acest context, așa cum a statuat deja Curtea în Hotărârea Nürburgring. Astfel, în prima hotărâre nu era vorba despre calitatea de „persoană interesată” a unei persoane sau a unei întreprinderi, ci despre eventuala afectare directă, în raport cu o decizie a Comisiei care a lăsat intacte efectele măsurilor naționale în cauză care instituiau o schemă de ajutor, a situației juridice a unui reclamant care pretinde că aceste măsuri îl pun într‑o situație concurențială dezavantajoasă ( 28 ).

Comisia și landul critică în mai multe privințe și aprecierile Tribunalului referitoare la relațiile dintre DLH și Ryanair cuprinse la punctele 51-54 din hotărârea atacată.

Mai presus de toate, Comisia apreciază că, în ceea ce privește existența unei concurențe între DLH și Ryanair, Tribunalul a încălcat, la punctele 52 și 53 din hotărârea atacată, obligația de a răspunde la toate argumentele sale.

Mai întâi, trebuie amintit, pe de o parte, că, în cadrul unui recurs, controlul Curții are ca obiect, printre altele, să verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale la toate argumentele invocate de recurent și, pe de altă parte, că motivul întemeiat pe lipsa unui răspuns din partea Tribunalului la argumentele invocate în primă instanță echivalează în esență cu invocarea unei încălcări a obligației de motivare care decurge din articolul 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acest statut, și din articolul 117 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Trebuie adăugat totuși că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, Tribunalul nu este obligat să realizeze o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate raționamentele prezentate de părțile în litigiu și că, prin urmare, motivarea Tribunalului poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis argumentele, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul ( 29 ).

Este necesar să se observe că, în înscrisurile sale din procedura în primă instanță, Comisia contestase cu fermitate afirmația potrivit căreia zborurile propuse de Ryanair cu plecare de pe aeroportul Frankfurt‑Hahn se aflau în concurență cu zborurile, către aceleași destinații, propuse de DLH cu plecare de pe aeroportul Frankfurt am Main.

În această privință, Comisia subliniase în special, în primul rând, că DLH utiliza aeroportul Frankfurt am Main ca platformă aeroportuară („hub”) și că marea majoritate a pasagerilor săi erau pasageri în tranzit, în timp ce Ryanair asigura, cu plecare de pe aeroportul Frankfurt‑Hahn, zboruri cu tarife reduse în cadrul traficului „fără escală”, și, în al doilea rând, că pretinsele elemente de probă furnizate de DLH în fața Tribunalului nu conțineau nicio informație care să susțină existența unei asemenea concurențe, precum date referitoare la evoluția numărului de pasageri și la rentabilitatea rutelor aeriene exploatate de DLH în paralel cu Ryanair ( 30 ).

Or, punctele din hotărârea atacată vizate de criticile Comisiei, în special punctul 52, reflectă o abordare aproape prezumptivă în ceea ce privește problema existenței unei concurențe între DLH și Ryanair, Tribunalul limitându‑se să afirme la acest punct că identitatea destinațiilor deservite de companiile respective „este de natură să indice că există o concurență”. În opinia noastră, nu se poate considera că, procedând astfel, Tribunalul a răspuns implicit la argumentele invocate de Comisie, care urmăreau tocmai să repună în discuție caracterul obligatoriu al legăturii dintre premisă (identitatea destinațiilor deservite) și concluzie (existența unei concurențe). Apreciem, așadar, că această motivare nu poate fi nicidecum considerată ca fiind suficientă pentru a permite Comisiei să înțeleagă motivele respingerii argumentelor sale, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional.

Rezultă că raționamentul care figurează la punctele 51-54 din hotărârea atacată este afectat de un viciu de motivare și că, în consecință, Curtea ar trebui să admită prezenta critică.

Având în vedere această concluzie, nu este necesar să se examineze celelalte critici invocate de land și de Comisie referitoare la această parte a raționamentului Tribunalului.

Comisia reproșează în esență Tribunalului că s‑a întemeiat pe pretinsa concurență dintre aeroportul Frankfurt am Main și aeroportul Frankfurt‑Hahn și pe impactul ajutorului în litigiu asupra aeroportului Frankfurt am Main pentru a justifica admisibilitatea acțiunii formulate de DLH, cu toate că astfel de argumente nu fuseseră invocate în cererea de anulare.

Deși Comisia invocă o încălcare a normelor care reglementează sarcina probei, considerăm că o examinare mai atentă a criticii formulate de ea arată că aceasta din urmă urmărește mai degrabă să conteste nerespectarea de către Tribunal a principiului contradictorialității.

Amintim astfel că, potrivit jurisprudenței Curții, principiul contradictorialității nu conferă fiecărei părți la un proces doar dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile și de observațiile prezentate de partea adversă în fața instanței și de a le discuta. Acesta implică și dreptul părților de a lua cunoștință de elementele invocate din oficiu de instanță pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia și de a le discuta. Într‑adevăr, în vederea îndeplinirii cerințelor privind dreptul la un proces echitabil, este important ca părțile să aibă cunoștință și să poată discuta în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și cele de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii ( 31 ).

La punctul 50 din hotărârea atacată, Tribunalul pare să considere că aeroporturile Frankfurt‑Hahn și Frankfurt am Main sunt concurente.

În partea din cererea sa de anulare consacrată admisibilității, DLH nu face nicio mențiune cu privire la o concurență între aceste două aeroporturi și dezvoltă o argumentație întemeiată aproape exclusiv pe relația concurențială pe care o are cu Ryanair.

Desigur, trebuie să se observe că, în partea introductivă a acestei cereri (punctul 48), precum și în partea privind temeinicia deciziei în litigiu (punctele 117 și 118), DLH urmărește să demonstreze că subvenționarea Ryanair de către FFHG a permis acestei companii aeriene să se deplaseze către aeroporturi mai importante, în special către aeroportul Frankfurt am Main, și că administratorul acestui din urmă aeroport urmărește în prezent o strategie de atragere a companiilor aeriene low‑cost. În acest context, ea critică delimitarea zonei deservite de aeroportul Frankfurt‑Hahn efectuată de Comisie în cadrul analizei sale cu privire la compatibilitatea ajutorului în cauză cu piața internă și în special punctul 46 din decizia în litigiu.

Apreciem însă că, în aceste condiții, numai o interpretare deosebit de binevoitoare a acestei cereri introductive, care implică un demers logic vizând identificarea sensului implicit, dar necesar al termenilor săi, ar putea conduce la concluzia că DLH consideră că aceste două aeroporturi au o relație concurențială și la luarea în considerare deci a acestui element în cadrul aprecierii aspectului dacă DLH a demonstrat corespunzător cerințelor legale că ajutorul în cauză riscă să aibă un efect concret asupra situației sale.

Întrucât Tribunalul a săvârșit astfel o încălcare a principiului contradictorialității, propunem Curții să admită prezenta critică.

Landul susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 50 din hotărârea atacată, că ajutorul în litigiu ar putea conduce la o presiune concurențială asupra aeroportului Frankfurt am Main care poate afecta negativ clienții acestuia, printre care DLH.

Întrucât am sugerat un răspuns pozitiv la critica anterioară, referitoare la încălcarea sarcinii probei în ceea ce privește lipsa invocării existenței unui raport de concurență între aeroporturile Frankfurt‑Hahn și Frankfurt am Main, vom examina prezenta critică cu titlu pur subsidiar.

Înainte de a proceda la aprecierea acestei critici, este necesar să se amintească faptul că, recent, cadrul juridic relevant în speță a fost precizat în Hotărârea pronunțată de Curte în cauza Solar Ileias Bompaina.

Era vorba despre o reglementare elenă care avea ca efect reducerea tarifelor de răscumpărare plătite producătorilor care exploatează surse de energie regenerabile, precum recurenta, și prin care se urmărea eliminarea deficitului unui cont special creat în prealabil pe cale legislativă pentru a finanța tarifele de răscumpărare în special în favoarea acestor producători. Acest cont era alimentat în esență prin intermediul unei contribuții speciale impuse consumatorilor și prin intermediul unor surse suplimentare, precum veniturile actorilor de pe piața relevantă. Potrivit recurentei, această reglementare se concretiza prin acordarea unui ajutor furnizorilor de energie electrică drept urmare a inexistenței unei contribuții în sarcina acestora. Dacă acești furnizori ar fi fost supuși contribuției în vederea eliminării deficitului menționat, situația patrimonială a recurentei ar fi fost, în opinia sa, mai favorabilă, întrucât nu ar fi fost necesar să se diminueze tarifele de răscumpărare de care ea beneficia.

În ceea ce privește aspectul dacă ajutorul risca să aibă un efect concret asupra situației recurentei, Curtea a precizat în hotărârea respectivă că, deși atingerea adusă intereselor acesteia poate să nu fie decât potențială, riscul unui efect concret asupra acelorași interese trebuie să poată fi demonstrat corespunzător cerințelor legale ( 32 ). Cu alte cuvinte, criteriul pertinent este, potrivit Curții, cel al existenței unei legături de cauzalitate potențiale, stabilită corespunzător cerințelor legale, între pretinsul ajutor și atingerea concretă adusă intereselor sau poziției pe piață a întreprinderii vizate ( 33 ).

În temeiul acestor principii, Curtea a validat concluzia Tribunalului potrivit căreia recurenta nu explicase în ce mod pretinsa scutire a furnizorilor de energie electrică ar fi putut avea o influență asupra stabilirii noilor tarife de răscumpărare care îi erau aplicabile, dat fiind că ajustările efectuate urmăreau în principal să contrabalanseze compensarea excedentară acordată anterior acestor producători ( 34 ).

Este util, în scopul interpretării, să facem un pas înapoi pentru a aminti că, așa cum s‑a explicat la punctul 30 din prezentele concluzii, jurisprudența a extins cercul subiecților care pot fi calificați drept „persoană interesată” datorită disocierii pe care a efectuat‑o între această calitate și existența unui raport de concurență între reclamant și beneficiarul ajutorului.

Ca urmare a acestei extinderi, cerința probatorie referitoare la potențiala legătură de cauzalitate dintre ajutor și afectarea concretă a situației reclamantului pare să constituie adevăratul zid de protecție care permite să se evite ca o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei precum decizia în litigiu să fie transformată într‑un fel de actio popularis. Considerăm că Curtea ne invită astfel să înțelegem legătura menționată în mod relativ strict, ținând seama în același timp de faptul că aceasta nu impune decât demonstrarea unei afectări pur potențiale, iar nu reale, a situației reclamantului.

Această abordare implică, în opinia noastră, cerința de a demonstra că ajutorul în litigiu în sine, iar nu simpla existență a unui potențial conflict de interese între beneficiarul ajutorului și reclamant, riscă să aibă un efect asupra intereselor acestuia din urmă ( 35 ).

La punctul 50 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat în esență că, întrucât aeroportul Frankfurt am Main este principalul centru de operare a zborurilor DLH și se află în apropierea aeroportului beneficiar al ajutorului în litigiu, DLH are un interes ca funcționarea aeroportului Frankfurt am Main să nu fie perturbată de eventuala afectare a poziției concurențiale a acestuia care poate decurge din acordarea ajutorului în litigiu.

Lanțul cauzal stabilit în acest mod implică, în opinia noastră, o lacună evidentă.

Astfel, Tribunalul nu menționează niciun element care să justifice că o eventuală presiune concurențială asupra aeroportului Frankfurt am Main ar avea repercusiuni negative asupra clienților acestuia, precum DLH. Suntem de acord în această privință cu observația landului potrivit căreia un raționament întemeiat pe considerații generale de politică concurențială ar putea chiar să conducă la o supoziție inversă, întrucât, sub efectul unei presiuni concurențiale, aeroportul Frankfurt am Main ar fi determinat să propună condiții contractuale mai bune companiilor aeriene care își desfășoară activitatea pe acesta.

Având în vedere aceste considerații, sugerăm Curții, în cazul în care ar aprecia că critica examinată anterior trebuie respinsă, să concluzioneze că raționamentul care figurează la punctul 50 din hotărârea atacată conține o eroare de drept și, în consecință, să admită prezenta critică.

Landul reproșează Tribunalului, în primul rând, că a considerat în mod eronat, în special la punctul 62 din hotărârea atacată, că, în cererea sa de anulare, DLH criticase Comisia pentru încălcarea drepturilor sale procedurale prin faptul că a decis să nu inițieze o procedură oficială de investigare și, în al doilea rând, că nu a motivat corect această afirmație.

Potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Tribunalului să interpreteze acțiunea unui reclamant prin care se contestă exclusiv temeinicia unei decizii de apreciere a ajutorului ca atare în sensul că vizează în realitate protejarea drepturilor procedurale care îi sunt conferite reclamantului prin articolul 108 alineatul (2) TFUE, atunci când reclamantul nu a formulat în mod expres un motiv care să urmărească acest obiectiv. O asemenea interpretare ar conduce, astfel, la o recalificare a obiectului acțiunii ( 36 ).

În Hotărârile Kronoply și Austria/Scheucher‑Fleisch, Curtea a confirmat că, atunci când reclamantele solicită în primă instanță anularea deciziei Comisiei de a nu iniția procedura oficială de investigare, limitarea menționată mai sus a puterii de interpretare a motivelor acțiunii nu are efectul de a împiedica Tribunalul să examineze argumente de fond invocate de un reclamant pentru a verifica dacă aduc și elemente în susținerea unui motiv, prezentat tot de reclamant, prin care susține în mod expres existența unor dificultăți serioase care ar fi justificat deschiderea procedurii oficiale de investigare ( 37 ).

În Hotărârea Belgia/Deutsche Post și DHL International ( 38 ), Curtea a precizat că nu este necesar ca cererea de anulare să prezinte în mod clar un motiv identificabil în mod distinct prin care se urmărește protecția drepturilor procedurale ale reclamantelor. Aceasta a considerat suficient faptul că, potrivit chiar termenilor acestei cereri introductive, reclamantele respective susțin că neinițierea procedurii de investigare le‑a împiedicat să beneficieze de garanțiile procedurale la care au dreptul. În asemenea împrejurări, acțiunea în anulare este admisibilă, potrivit Curții, întrucât Tribunalul se pronunță doar cu privire la motivele acestei acțiuni prin care se urmărește să se stabilească faptul că Comisia ar fi trebuit să inițieze faza oficială de investigare ( 39 ).

Împrejurările din speță ni se par similare. Astfel, acțiunea formulată de DLH în primă instanță este îndreptată împotriva deciziei Comisiei de a nu iniția procedura oficială de investigare. Deși cererea de anulare formulată de DLH nu prezintă cu claritate un motiv identificabil în mod distinct prin care se urmărește protecția drepturilor sale procedurale, reiese din formularea cererii menționate, în special din cuprinsul punctelor 55 și 56 din aceasta, că DLH prezintă argumente care pot fi înțelese în sensul că reproșează Comisiei că nu a inițiat procedura respectivă.

Or, Tribunalul nu a efectuat în hotărârea atacată o repartizare a motivelor precum cea prescrisă de Curte și, procedând în acest mod, a săvârșit o eroare de drept. Această critică a landului trebuie, așadar, în opinia noastră, să fie admisă.

În orice caz, apreciem că, din cauza caracterului său excesiv de vag și de lapidar, nu se poate considera că punctul 62 din hotărârea atacată îndeplinește cerințele care stau la baza obligației de motivare ce revine Tribunalului. Astfel, acesta ar fi trebuit să aibă în vedere în mod explicit punctele din cererea de anulare formulată de DLH care îi permit să își susțină aprecierea generală potrivit căreia invocarea de către aceasta a drepturilor sale procedurale rezulta „dintr‑o analiză a ansamblului” respectivei cereri.

Pe fond, DLH critică în special raționamentul dezvoltat la punctele 129-142 din hotărârea atacată, în urma căruia Tribunalul a respins criticile invocate de DLH considerând că Comisia nu era obligată să țină seama de mai multe măsuri adoptate în favoarea Ryanair pentru a aprecia dacă exista o îndoială cu privire la compatibilitatea ajutorului în litigiu cu piața internă. În opinia DLH, ajutorul menționat era destinat să compenseze pierderile pe care FFHG le‑ar suferi tocmai ca urmare a măsurilor respective în beneficiul Ryanair, astfel încât această companie aeriană ar fi în realitate beneficiarul indirect al ajutorului în litigiu, ceea ce ar fi trebuit să dea naștere unor îndoieli cu privire la compatibilitatea acestuia cu piața internă. Comisia contestă acest argument.

Având în vedere concluzia negativă pe care propunem Curții să o adopte în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii formulate de DLH în fața Tribunalului, raționamentul dezvoltat ulterior trebuie înțeles ca având un caracter pur subsidiar.

Trebuie remarcat mai întâi că concluzia Tribunalului, care figurează la punctul 140 din hotărârea atacată, se întemeiază pe două constatări. Pe de o parte, Tribunalul consideră, la punctul 137 din hotărârea atacată, că anumite măsuri în favoarea Ryanair fac obiectul „procedurii Hahn IV”. Pe de altă parte, acesta declară, la punctele 138 și 139 din hotărârea menționată, că niciuna dintre aceste măsuri nu face parte dintr‑un „scenariu de ansamblu” cu ajutorul în litigiu.

DLH contestă în special temeinicia recurgerii la conceptul de „scenariu de ansamblu” pentru a exclude posibilitatea ca ajutorul în litigiu să fi fost transferat către Ryanair.

În această privință observăm că cele trei criterii reținute de Tribunal pentru a stabili existența unui scenariu de ansamblu sunt (i) eșalonarea în timp a ajutorului în litigiu și a măsurilor analizate, (ii) modificarea structurii acționariatului intervenită între încheierea contractului și acordarea ajutorului și (iii) forma diferită pe care o îmbracă aceste măsuri.

Rezultă că conținutul material al examinării efectuate de Tribunal pentru a verifica dacă ajutorul în litigiu și celelalte măsuri în cauză fac parte dintr‑un „scenariu de ansamblu” corespunde celui al analizei impuse de jurisprudența Curții pentru a se stabili dacă mai multe măsuri de ajutor succesive pot fi considerate o singură măsură în scopul aplicării normelor în materie de ajutoare de stat. Amintim astfel că Curtea a recunoscut că o asemenea situație poate apărea atunci când intervențiile statului sunt, având în vedere succesiunea lor în timp, finalitatea lor și situația întreprinderii la momentul acestor intervenții, atât de strâns legate între ele încât este imposibilă separarea lor ( 40 ).

Prezentul motiv nu privește însă calificarea unei serii de intervenții statale drept ajutor de stat, natura de ajutor a plății directe în favoarea FFHG fiind necontestată. Problema juridică aflată în centrul acestui motiv privește eventuala existență a unui beneficiar indirect al acestui ajutor în vederea recuperării acestuia și mai precis aspectul dacă se poate considera că ajutorul a fost transferat către Ryanair.

Acesta este motivul pentru care suntem convinși că aplicarea liniei jurisprudențiale născute din Hotărârea Bouygues ( 41 ) nu este pertinentă în speță, aspect care este atestat, pe de altă parte, de faptul că constatările potrivit cărora ajutorul în litigiu și celelalte măsuri în cauză sunt eșalonate în timp, că ele prezintă forme diferite sau că acționariatul FFHG a fost modificat nu sunt de natură să excludă posibilitatea ca ajutorul menționat să fi fost în beneficiul Ryanair prin intermediul măsurilor respective.

O stabilire a realității acestui transfer poate rezulta numai dintr‑o aplicare a jurisprudenței Curții referitoare la avantajul indirect, astfel cum reiese din Hotărârile Germania/Comisia ( 42 ), Țările de Jos/Comisia ( 43 ) și Mediaset/Comisia ( 44 ).

La punctul 116 din Comunicarea privind noțiunea de ajutor de stat ( 45 ), Comisia a rezumat această din urmă jurisprudență în sensul că solicită să se examineze „efectele previzibile ale măsurii […] din perspectivă ex ante”, precizându‑se că „[u]n avantaj indirect este prezent în cazul în care măsura este concepută așa încât să își direcționeze efectele secundare către întreprinderi sau grupuri de întreprinderi identificabile”. Deși suntem de acord cu interpretarea Comisiei, am susținut recent că existența unui avantaj indirect rezultă, potrivit interpretării jurisprudenței menționate, din conținutul dispozițiilor aplicabile sau din conținutul acelorași dispoziții în legătură cu contextul factual existent ( 46 ).

Criteriile reținute de jurisprudența rezultată din Hotărârea Bouygues, astfel cum sunt utilizate de Tribunal la punctele 138 și 139 din hotărârea atacată, nu au, în mod evident, niciun rol în această apreciere.

În această privință putem evoca, cu titlu de exemplu, Hotărârea Curții în cauza Țările de Jos/Comisia ( 47 ). Pentru a sintetiza, era vorba despre o reglementare care prevedea un ajutor sub forma unei despăgubiri în favoarea operatorilor stațiilor neerlandeze de distribuție a carburanților situate la frontiera cu Germania, pentru a reduce diferența dintre tarifele accizelor în vigoare în Țările de Jos și cele existente în Germania, și despre un contract care prevedea că întreprinderile petroliere care aprovizionau aceste stații de distribuție a carburanților erau obligate să acorde operatorilor respectivi o reducere a prețului la pompă corespunzătoare unei asemenea diferențe. În hotărârea sa, Curtea a considerat că ajutorul fusese transferat companiilor petroliere chiar dacă măsurile în cauză aveau o natură diferită, nu produceau efecte între aceleași părți și erau eșalonate în timp.

Considerăm, prin urmare, că Tribunalul ar fi trebuit să aplice criteriul rezultat din jurisprudența în materia avantajului indirect pentru a examina dacă măsura de acordare a ajutorului în litigiu era concepută astfel încât cel puțin o parte din acest ajutor să fie în beneficiul Ryanair. Prin faptul că a aplicat, în schimb, criteriile care decurg din jurisprudența rezultată din Hotărârea Bouygues, Tribunalul a săvârșit, în opinia noastră, o eroare de drept.

Ținând seama de cele ce precedă și în cazul în care va considera că acțiunea introdusă de DLH în fața Tribunalului este admisibilă, Curtea ar trebui, în opinia noastră, să admită al doilea motiv al recursului incident formulat de DLH.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să anuleze hotărârea atacată în temeiul erorilor de drept săvârșite de Tribunal la stabilirea calității procesuale active a DLH.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL PRIIT PIKAMÄE

prezentate la 9 martie 2023 ( 1 )