Concluziile avocatului general L. Medina prezentate la 6 octombrie 2022.#Comisia Europeană și alții împotriva Pharmaceutical Works Polpharma S.A.#Recurs – Sănătate publică – Medicamente de uz uman – Directiva 2001/83/CE – Regulamentul (CE) nr. 726/2004 – Cerere de autorizare a introducerii pe piață a unei versiuni generice a medicamentului Tecfidera – Decizie a Agenției Europene pentru Medicamente (EMA) de respingere a validării cererii de autorizare a introducerii pe piață – Decizie anterioară a Comisiei Europene prin care s a considerat că Tecfidera nu intra sub incidența aceleiași autorizații generale de introducere pe piață ca Fumaderm – Combinație de substanțe medicamentoase autorizată anterior – Autorizație de introducere pe piață ulterioară a unui component al combinației de substanțe medicamentoase – Apreciere a existenței unei autorizații generale de introducere pe piață.#Cauzele conexate C-438/21 P-C-440/21 P.

Prezentele concluzii privesc trei recursuri, introduse de Comisia Europeană, Biogen Netherlands BV (denumită în continuare „Biogen”) și Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA), prin care se solicită anularea Hotărârii din 5 mai 2021, Pharmaceutical Works Polpharma/EMA (T‑611/18, EU:T:2021:241, denumită în continuare „hotărârea atacată”). Prin intermediul acestei hotărâri, Tribunalul a anulat decizia EMA din 30 iulie 2018 (denumită în continuare „decizia atacată”) de respingere a validării cererii depuse de Pharmaceutical Works Polpharma S.A. (denumită în continuare „Polpharma”), prin care aceasta urmărea să obțină o autorizație de introducere pe piață pentru o versiune generică a medicamentului Tecfidera – Dimethyl fumarate (denumit în continuare „Tecfidera”).

Curtea a solicitat examinarea a două chestiuni de drept care sunt în mare măsură comune celor trei cauze. În consecință, prezentele concluzii se vor concentra asupra motivelor de recurs referitoare la noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” în sensul articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2001/83 ( 2 ) și asupra testului stabilit de Tribunal pentru a aprecia dacă cele două medicamente în discuție în prezenta cauză aparțin de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. În esență, acest test ar fi impus Comisiei să verifice, pe baza evaluării științifice efectuate de EMA, contribuția terapeutică a componentelor unui medicament autorizat anterior de o autoritate națională competentă pentru a stabili dacă un nou produs dezvoltat intră sub incidența aceleiași autorizații generale de introducere pe piață.

Prezentul recurs oferă Curții posibilitatea de a clarifica cerințele aplicabile în cazul aprobării introducerii pe piață a unui medicament în Uniunea Europeană și, respectiv, în cazul evaluării aspectului dacă două medicamente aparțin de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. Această cauză permite de asemenea Curții să definească, în contextul acestei evaluări, raportul dintre competențele Comisiei, ale EMA și ale autorităților statelor membre, precum și gradul de (des)centralizare care rezultă din Directiva 2001/83 și din Regulamentul nr. 726/2004 ( 3 ) cu ocazia aplicării legislației farmaceutice a Uniunii.

Considerentele (9) și (12) ale Directivei 2001/83 au următorul cuprins: „(9) Experiența a demonstrat că este recomandabilă stipularea mai precisă a cazurilor în care nu este necesară prezentarea rezultatelor testelor toxicologice și farmacologice sau ale studiilor clinice în vederea obținerii autorizației pentru un medicament care este similar în esență cu un produs autorizat, având grijă, în același timp, ca societățile inovatoare să nu fie dezavantajate. […] (12) Cu excepția medicamentelor care fac obiectul procedurii comunitare centralizate de autorizare stabilite prin [Regulamentul nr. 2309/93 ( 4 )], o autorizație de introducere pe piață a unui medicament acordată de către o autoritate competentă dintr‑un stat membru ar trebui să fie recunoscută de autoritățile competente din celelalte state membre, cu excepția cazului în care există motive serioase pentru a susține că autorizarea medicamentului în cauză poate prezenta un risc pentru sănătatea publică. În cazul unei neînțelegeri între statele membre cu privire la calitatea, siguranța sau eficacitatea unui medicament, ar trebuie să se procedeze la o evaluare științifică a subiectului în cauză, în conformitate cu un standard comunitar, care să conducă la o decizie unică cu privire la punctele litigioase și obligatorie pentru statele membre în cauză. Întrucât decizia respectivă ar trebui să fie adoptată printr‑o procedură rapidă care să asigure cooperarea strânsă între Comisie și statele membre.”

Articolul 1 din Directiva 2001/83 prevede următoarele definiții ale termenilor „medicament” și „substanță activă”: „[…] 2. Medicament: (a) orice substanță sau combinație de substanțe prezentate ca având proprietăți de tratare sau prevenire a bolilor umane; sau (b) orice substanță sau combinație de substanțe care poate fi folosită la om sau îi poate fi administrată fie pentru restabilirea, corectarea sau modificarea funcțiilor fiziologice prin exercitarea unei acțiuni farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui diagnostic medical. […] 3a. Substanță activă: Orice substanță sau amestec de substanțe destinat a fi utilizat la fabricarea unui medicament și care, prin utilizarea în procesul de fabricație, devine un ingredient activ al produsului respectiv, destinat să exercite o acțiune farmacologică, imunologică sau metabolică în vederea restabilirii, corectării sau modificării funcțiilor fiziologice sau destinat punerii unui diagnostic medical. […]”

Articolul 6 din Directiva 2001/83 prevede: „(1) Niciun medicament nu poate fi introdus pe piața unui stat membru dacă autoritățile competente din respectivul stat membru nu au acordat o autorizație de comercializare în conformitate cu prezenta directivă sau dacă nu a fost acordată o autorizație în conformitate cu [Regulamentul nr. 726/2004] […]. În cazul în care pentru un medicament s‑a acordat o autorizație inițială de introducere pe piață în conformitate cu primul paragraf, orice concentrații, forme farmaceutice, căi de administrare și forme de prezentare suplimentare, precum și orice modificări și extensii trebuie la rândul lor să obțină o autorizație în conformitate cu primul paragraf sau să fie incluse în autorizația inițială de introducere pe piață. Toate aceste autorizații de introducere pe piață se consideră ca aparținând aceleiași autorizații generale de introducere pe piață, în special în scopul aplicării articolului 10 alineatul (1). […]”

Articolul 8 din Directiva 2001/83 prevede: „[…] (3) Cererea este însoțită de următoarele informații și documente, prezentate în conformitate cu anexa I: […] (c) particularitățile calitative și cantitative ale tuturor constituenților medicamentului, inclusiv trimiterea la denumirea comună internațională (DCI) recomandată de [Organizația Mondială a Sănătății (OMS)], în cazul în care există o DCI a medicamentului, sau trimiterea la denumirea chimică; […]”

Articolul 10 din Directiva 2001/83 prevede: „(1) Prin derogare de la articolul 8 alineatul (3) litera (i) și fără să aducă atingere legii referitoare la protecția proprietății industriale și comerciale, solicitantul nu este obligat să prezinte rezultatele testelor preclinice și ale studiilor clinice în cazul în care poate demonstra că medicamentul este un produs generic al unui medicament de referință care este sau a fost autorizat în sensul articolului 6 timp de cel puțin opt ani într‑un stat membru sau în [Uniunea Europeană]. Un medicament generic autorizat în temeiul prezentei dispoziții nu se introduce pe piață înainte de expirarea unei perioade de zece ani de la data autorizației inițiale a produsului de referință. […] Perioada de zece ani menționată la al doilea paragraf se prelungește la maximum unsprezece ani în cazul în care, în timpul primilor opt din cei zece ani, titularul autorizației de introducere pe piață obține o autorizație pentru una sau mai multe indicații terapeutice noi despre care se consideră, în timpul evaluării științifice efectuate în vederea autorizării lor, că aduc un avantaj clinic important în raport cu terapiile existente. (2) În sensul prezentului articol: (a) «medicament de referință» înseamnă un medicament autorizat în sensul articolului 6, în conformitate cu dispozițiile articolului 8; (b) «medicament generic» înseamnă un medicament care are aceeași compoziție calitativă și cantitativă în substanțe active și aceeași formă farmaceutică ca și medicamentul de referință și a cărui bioechivalență cu medicamentul de referință a fost demonstrată prin studii corespunzătoare de biodisponibilitate. Diferitele săruri, esteri, eteri, izomeri, amestecuri de izomeri, complecși sau derivați provenind dintr‑o substanță activă se consideră a fi aceeași substanță activă în cazul în care proprietățile lor nu diferă în mod semnificativ în ceea ce privește siguranța și/sau eficiența. În astfel de cazuri, solicitantul trebuie să prezinte informații suplimentare destinate să ofere dovezi cu privire la siguranța și/sau eficiența sărurilor, esterilor sau derivaților substanței active autorizate. Diferitele forme farmaceutice orale cu eliberare imediată se consideră a fi una și aceeași formă farmaceutică. Solicitantul nu este obligat să efectueze studii de biodisponibilitate în cazul în care poate demonstra că medicamentul generic îndeplinește criteriile relevante definite de orientările detaliate aplicabile.”

Articolul 11 din Directiva 2001/83 prevede: „Rezumatul caracteristicilor produsului conține, în ordinea indicată mai jos, următoarele informații: […] 2. compoziția calitativă și cantitativă în substanțe active și în constituenți ai excipientului, a căror cunoaștere este esențială pentru administrarea corespunzătoare a medicamentului. Se folosește denumirea comună sau descrierea chimică; […]”

Articolul 30 din Directiva 2001/83 prevede: „(1) În cazul în care același medicament face obiectul a două sau mai multe cereri de autorizare de introducere pe piață, prezentate în conformitate cu articolele 8, 10, 10a, 10b, 10c și 11, și în cazul în care statele membre au adoptat decizii divergente privind autorizarea medicamentului, suspendarea sau retragerea acestuia, un stat membru, Comisia sau solicitantul ori titularul autorizației de introducere pe piață poate sesiza Comitetul pentru produse medicamentoase de uz uman, denumit în continuare «comitetul», în vederea aplicării procedurii prevăzute la articolele 32, 33 și 34.”

Articolul 31 din Directiva 2001/83 prevede: „(1) În situații speciale în care sunt implicate interesele Uniunii, statele membre, Comisia sau solicitantul ori titularul autorizației de introducere pe piață sesizează comitetul în vederea aplicării procedurii prevăzute la articolele 32, 33 și 34 înainte de adoptarea oricărei decizii privind solicitarea, suspendarea sau retragerea unei autorizații de introducere pe piață, ori cu privire la orice altă modificare a condițiilor unei autorizații de introducere pe piață care apare necesară. […]”

Punctul 3 din partea II din anexa 1 la Directiva 2001/83 prevede: „În cazul în care substanța activă a unui produs medicamentos similar în esență conține aceeași fracțiune terapeutică pe care o conține produsul original autorizat asociată cu o sare diferită/un complex esteric/un derivat diferit, se prezintă dovezi că nu are loc nicio schimbare a farmacocineticii fracțiunii, a farmacodinamicii și/sau a toxicității care ar putea modifica profilul securității/eficacității. În caz contrar, această asociație se consideră drept o substanță activă nouă.”

Considerentele (9) și (19) ale Regulamentului nr. 726/2004 precizează: „(9) În ceea ce privește medicamentele de uz uman, ar trebui de asemenea să se prevadă accesul opțional la procedura centralizată în cazul în care folosirea unei proceduri unice produce valoare adăugată pentru pacient. Această procedură ar trebui să rămână opțională pentru medicamentele care, deși nu fac parte din categoriile menționate, sunt totuși inovatoare din punct de vedere terapeutic. Este de asemenea potrivit să se permită accesul la această procedură medicamentelor care, deși nu sunt inovatoare, pot fi benefice pentru societate sau pentru pacienți în cazul în care sunt autorizate de la început la nivel comunitar, precum anumite medicamente care pot fi furnizate fără prescripție medicală. Această opțiune poate fi extinsă la medicamentele generice autorizate de Comunitate, cu condiția ca acest lucru să nu submineze în niciun fel armonizarea atinsă la evaluarea medicamentului de referință sau rezultatele evaluării respective. […] (19) Sarcina principală a [EMA] ar trebui să fie aceea de a furniza instituțiilor comunitare și statelor membre cele mai bune avize științifice pentru a le permite să își exercite atribuțiile de autorizare și supraveghere a medicamentelor care le sunt conferite de dreptul comunitar în domeniul medicamentelor. Numai în urma aplicării de către [EMA] a unei proceduri unice de evaluare științifică, la cele mai înalte standarde, a calității, siguranței și eficienței medicamentelor de înaltă tehnologie, ar trebui Comunitatea să acorde autorizația de introducere pe piață, prin intermediul unei proceduri rapide, care să asigure o cooperare strânsă între Comisie și statele membre.”

În conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 726/2004: „[…] (2) Oricare medicament care nu este prevăzut de anexă poate face obiectul unei autorizații de introducere pe piață acordate de Comunitate în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament în cazul în care: […] (b) solicitantul demonstrează că medicamentul reprezintă o inovație terapeutică, științifică sau tehnică importantă sau că acordarea autorizației în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament este în interesul pacienților sau al sănătății animale la nivel comunitar. […] (3) Un medicament generic al unui medicament de referință autorizat de Comunitate poate fi autorizat de autoritățile competente ale statelor membre în conformitate cu Directiva 2001/83/CE și [Directiva 2001/82/CE ( 5 )] cu [anumite] condiții […] […]”

Articolul 14 din Regulamentul nr. 726/2004 prevede: „[…] (11) Fără să aducă atingere legislației privind protecția proprietății industriale și comerciale, medicamentele de uz uman care au fost autorizate în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament beneficiază de o perioadă de protecție a datelor de opt ani și de o perioadă de protecție a introducerii pe piață de zece ani care se poate prelungi la maximum 11 ani în cazul în care, în timpul primilor opt din cei zece ani, titularul autorizației de introducere pe piață obține o autorizație pentru una sau mai multe indicații terapeutice noi și despre care, cu ocazia evaluării științifice anterioare autorizării lor, se consideră că aduc un beneficiu clinic semnificativ în comparație cu terapiile existente.”

La articolul 57 din Regulamentul nr. 726/2004 se precizează: „(1) [EMA] furnizează statelor membre și instituțiilor comunitare cea mai bună consiliere științifică posibilă privind toate aspectele legate de evaluarea calității, siguranței și eficienței medicamentelor de uz uman sau veterinar care îi sunt prezentate în conformitate cu dispozițiile dreptului comunitar privind medicamentele. […]”

Articolul 60 din Regulamentul nr. 726/2004 prevede: „La cererea Comisiei, [EMA] strânge, în privința medicamentelor autorizate, toate informațiile disponibile despre metodele pe care autoritățile competente ale statelor membre le folosesc pentru a determina valoarea terapeutică adăugată pe care o aduce un nou medicament.”

Istoricul cauzei este descris la punctele 1-51 din hotărârea atacată. În scopul prezentelor concluzii, acest istoric poate fi rezumat sub forma următoarelor fapte necontestate, care sunt relevante pentru recurs.

Fumaderm este un medicament căruia Bundesinstitut für Arzneimittel und Medizinprodukte (Institutul Federal pentru Medicamente și Dispozitive Medicale, Germania, denumit în continuare „BfArM”) i‑a acordat în anul 1994 o autorizație de introducere pe piață în Germania. Acesta era indicat pentru tratamentul psoriazisului, sub formă de combinație fixă de fumarat de dimetil (denumit în continuare „DMF”) și diverse săruri de monoetil fumarat (denumit în continuare „MEF”). Autorizația a fost solicitată de Fumapharm AG, o întreprindere care a fost achiziționată de Biogen în anul 2006. În conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2001/83, perioada de protecție normativă a datelor pentru Fumaderm a expirat în anul 2004. Autorizația de introducere pe piață a acestuia a fost totuși reînnoită de BfArM în iunie 2013.

Tecfidera este un medicament monosubstanță care conține numai DMF, nu și MEF. La solicitarea societății Biogen, acesta a fost autorizat de Comisie la 30 ianuarie 2014 pentru tratamentul sclerozei multiple, prin Decizia de punere în aplicare C(2014) 601 final de acordare a autorizației de introducere pe piață în conformitate cu Regulamentul nr. 726/2004 pentru „Tecfidera – fumarat de dimetil”, medicament de uz uman (denumită în continuare „decizia din 2014”).

În cursul evaluării cererii de autorizare a introducerii pe piață pentru Tecfidera, Comisia, în vederea definirii statutului de protecție normativă a datelor al acestui medicament, a solicitat Comitetului pentru medicamente de uz uman (denumit în continuare „CHMP”) al EMA să evalueze dacă Tecfidera și Fumaderm, ambele aflate în proprietatea Biogen, erau medicamente diferite.

În această privință, CHMP a considerat că DMF și MEF sunt substanțe active diferite, întrucât nu au aceeași fracțiune terapeutică. În plus, CHMP a considerat că Tecfidera, în măsura în care este compus numai din DMF, și Fumaderm, care constă într‑o combinație de DMF și MEF, au o compoziție calitativă diferită. Astfel, CHMP a concluzionat că Fumaderm și Tecfidera erau medicamente diferite.

Pe baza constatărilor științifice ale CHMP, Comisia a stabilit în decizia din 2014 că Tecfidera a respectat cerințele prevăzute în Directiva 2001/83 și că era oportună autorizarea introducerii sale pe piață. De asemenea, Comisia a prevăzut că Tecfidera nu aparținea de aceeași autorizație generală de comercializare ca Fumaderm, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83. În această privință, considerentul (3) al deciziei din 2014 declara următoarele: „Fumaratul de dimetil (DMF), substanța activă a «Tecfidera – fumarat de dimetil», face parte din compoziția medicamentului autorizat Fumaderm, care este compus din DMF și sare de calciu a fumaratului de etil, sare de magneziu de hidrogen fumarat de etil și sare de zinc de hidrogen fumarat de etil (sare MEF), aparținând aceluiași titular al autorizației de comercializare. [CHMP] a concluzionat că MEF și DMF sunt ambele active și nu sunt aceeași substanță activă, deoarece nu au aceeași fracțiune terapeutică. Prin urmare, se consideră că produsul Tecfidera, care conține DMF, este diferit de Fumaderm, celălalt medicament deja autorizat compus din săruri DMF și MEF. Prin urmare, «Tecfidera – fumarat de dimetil», a cărui cerere de autorizare s‑a făcut în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Directiva [2001/83], și medicamentul deja autorizat Fumaderm nu aparțin de aceeași autorizație generală de comercializare, astfel cum se menționează la articolul 6 alineatul (1) din Directiva [2001/83].”

Ca urmare a deciziei din 2014, Tecfidera a beneficiat de o perioadă de protecție normativă a datelor independentă începând de la data notificării deciziei respective. În consecință, alte întreprinderi nu au putut face referire la datele preclinice și clinice din dosarul Tecfidera 8 ani și nu au putut comercializa o versiune generică a Tecfidera 10 ani.

În anul 2017, Polpharma, o companie farmaceutică ce dezvoltă și produce medicamente, a solicitat autorizarea introducerii pe piață a unei versiuni generice a Tecfidera. În cererea sa, Polpharma a susținut că perioada de protecție normativă a datelor pentru Tecfidera expirase deja, având în vedere că autorizația sa ar trebui considerată ca intrând sub incidența aceleiași autorizații generale de introducere pe piață precum Fumaderm.

Prin intermediul deciziei atacate, EMA a refuzat să valideze cererea Polpharma. Mai precis, EMA a afirmat că, potrivit deciziei din 2014, Tecfidera și Fumaderm nu aparțineau de aceeași autorizație generală de introducere pe piață din cauza compoziției lor calitative diferite în ceea ce privește substanțele active. De asemenea, EMA a făcut referire la afirmația din considerentul (3) al deciziei din 2014 și a refuzat să valideze cererea Polpharma de autorizare a introducerii pe piață pentru motivul că perioada de protecție normativă a datelor a Tecfidera nu expirase.

Prin cererea depusă la grefa Tribunalului, Polpharma a formulat o acțiune în anularea deciziei atacate.

În susținerea cererii sale de anulare, Polpharma a invocat un singur motiv, întemeiat pe faptul că decizia din 2014 era nelegală și, prin urmare, trebuia declarată inaplicabilă în conformitate cu articolul 277 TFUE. În esență, aceasta a considerat că, pentru a stabili dacă Tecfidera și Fumaderm sunt diferite în sensul autorizației generale de introducere pe piață, Comisia și EMA ar fi trebuit să evalueze nu numai compoziția calitativă, în ceea ce privește substanțele active, a Fumaderm în raport cu Tecfidera, ci și existența unei contribuții relevante terapeutice a MEF în cadrul Fumaderm. În consecință, a susținut că decizia atacată, prin care s‑a refuzat validarea cererii de autorizare a introducerii pe piață a medicamentului generic Tecfidera, nu avea un temei juridic și trebuia anulată.

În hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, în primul rând, că excepția de nelegalitate invocată de Polpharma împotriva deciziei din 2014 era admisibilă.

În motivarea sa, Tribunalul a afirmat, printre altele, că Polpharma nu avea dreptul să introducă o acțiune directă în anulare împotriva deciziei din 2014 întrucât nu îndeplinea criteriile relevante stabilite în al patrulea paragraf al articolului 263 TFUE. În această privință, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că Polpharma nu a fost vizată în mod individual de decizia din 2014 și, pe de altă parte, că această decizie este un act normativ care presupune măsuri de punere în aplicare. În orice caz, Tribunalul a arătat că interesul societății Polpharma de a solicita anularea deciziei din 2014 nu era unul actual și legitim, astfel cum impune o jurisprudență constantă, ci viitor și incert la data la care aceasta ar fi avut dreptul să introducă o acțiune în anulare împotriva acestei decizii.

În al doilea rând, Tribunalul a admis excepția de nelegalitate și a considerat că, în măsura în care decizia atacată se baza pe decizia din 2014, aceasta era neîntemeiată și trebuia anulată.

Primo, Tribunalul a examinat noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” și obiectivele acesteia. Acesta a observat și că, prin adoptarea deciziei din 2014, Comisia s‑a confruntat pentru prima dată la nivelul Uniunii cu întrebarea dacă, pe de o parte, o combinație fixă de substanțe medicamentoase autorizată și, pe de altă parte, un medicament monosubstanță bazat pe o componentă a acestei combinații fixe aparțineau sau nu de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. De asemenea, Tribunalul a statuat că Comisia trebuia să ia în considerare faptul că stadiul dreptului Uniunii în ceea ce privește combinațiile de substanțe medicamentoase și cunoștințele științifice era semnificativ diferit în anul 1994, când BfArM a acordat autorizația în favoarea Fumaderm. În acest context, potrivit Tribunalului, Comisia a solicitat în mod corect ca CHMP să evalueze dacă singura substanță activă a Tecfidera era diferită de cea a Fumaderm.

Secundo, Tribunalul a reținut că, în cazuri specifice de interes pentru Uniunea Europeană, statele membre, Comisia, un solicitant sau titularul autorizației de introducere pe piață trebuie să consulte CHMP, care este responsabil de efectuarea propriei evaluări a medicamentului în cauză la nivelul Uniunii, independent de cea efectuată de autoritățile naționale. Potrivit Tribunalului, în cadrul procedurilor de autorizare a introducerii pe piață, EMA și Comisia exercită astfel o funcție specială, care nu este comparabilă cu cea a autorităților naționale. În această privință, principiul recunoașterii reciproce nu s‑ar putea opune ca CHMP să examineze evaluările efectuate anterior de o autoritate națională sau să efectueze o evaluare independentă. Acesta ar fi în special cazul în care o cerere de autorizare a introducerii pe piață este depusă la nivelul Uniunii pentru o substanță care face parte dintr‑o combinație medicamentoasă autorizată cu 15 ani înainte la nivel național. În definitiv, problema dacă Tecfidera era vizată de aceeași autorizație generală de introducere pe piață precum Fumaderm era un caz de interes deosebit pentru Uniunea Europeană, având în vedere obiectivele urmărite de Directiva 2001/83 în general și de conceptul de autorizație generală de introducere pe piață în special.

Tertio, Tribunalul a constatat că, la momentul adoptării deciziei din 2014, EMA și Comisia dispuneau sau ar fi putut dispune de informații de natură să facă neplauzibilă ipoteza potrivit căreia MEF, care făcea parte din Fumaderm, dar nu era conținut în Tecfidera, ar fi jucat un rol în cadrul Fumaderm. Astfel, potrivit Tribunalului, Comisia nu era îndreptățită să concluzioneze că Tecfidera făcea obiectul unei autorizații generale de introducere pe piață diferite de Fumaderm fără să fi verificat ea însăși sau să fi solicitat CHMP să verifice rolul jucat de MEF în cadrul Fumaderm. În lipsa unei asemenea verificări și având în vedere faptul că Comisia nu a analizat toate datele relevante care trebuiau luate în considerare pentru a concluziona că Tecfidera și Fumaderm nu făceau obiectul aceleiași autorizații generale de introducere pe piață, Tribunalul a concluzionat că decizia din 2014 era afectată de o eroare vădită de apreciere.

Prin intermediul recursurilor formulate, Comisia, Biogen și EMA solicită Curții anularea hotărârii atacate, respingerea acțiunii formulate în primă instanță și obligarea Polpharma la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este necesar, în cazul în care stadiul procedurii nu permite Curții să se pronunțe, Biogen solicită de asemenea trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

Polpharma solicită Curții respingerea recursului, confirmarea hotărârii atacate și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursurilor, Comisia, Biogen și EMA invocă, în cauzele C‑438/21 P, C‑439/21 P și, respectiv, C‑440/21 P, patru motive, al căror conținut este aproape identic.

În esență, aceste motive de recurs privesc, în primul rând, denaturarea situației de fapt în cauză și în special faptul că nu s‑au dedus implicațiile juridice corecte ale evaluării efectuate de BfArM cu ocazia reînnoirii autorizației de introducere pe piață a Fumaderm în anul 2013, în al doilea rând, încălcarea articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2001/83, în ceea ce privește noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” și obiectivele acesteia, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții, în al treilea rând, încălcarea sistemului descentralizat de aplicare a legislației Uniunii privind produsele farmaceutice, astfel cum este definit de Directiva 2001/83 și Regulamentul nr. 726/2004, precum și a principiului încrederii reciproce și, în al patrulea rând, încălcarea standardului de control jurisdicțional în ceea ce privește evaluările științifice și probele științifice.

În plus, Biogen invocă de asemenea o încălcare a articolului 277 TFUE, în ceea ce privește admisibilitatea recunoscută de Tribunal în primă instanță în raport cu excepția de nelegalitate invocată de Polpharma împotriva deciziei din 2014.

În conformitate cu solicitarea Curții, analiza noastră se va concentra, în primul rând, asupra interpretării noțiunii de „autorizație generală de introducere pe piață” și a obiectivelor acesteia, astfel cum sunt prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83, la care fac referire cel de al doilea motiv de recurs în cauzele C‑438/21 P și C‑439/21 P și cel de al treilea motiv de recurs în cauza C‑440/21 P. În plus, întrucât răspunsul care trebuie dat la aceste motive depinde de consecințele juridice care trebuie deduse din reînnoirea de către BfArM a autorizației de introducere pe piață a Fumaderm în anul 2013, vom face referire în analiza noastră la aspectul dacă Tribunalul și‑a bazat raționamentul pe o premisă factuală incorectă care era de natură să afecteze concluzia finală a hotărârii atacate, așa cum susțin cele trei recurente. Acest aspect este legat de primul motiv de recurs în cauzele C‑438/21 P și C‑440/21 P, precum și de cel de al treilea motiv în cauza C‑439/21 P.

În al doilea rând, vom examina dacă Tribunalul putea stabili în mod legal, în lumina prevederilor Directivei 2001/83 și ale Regulamentului nr. 726/2004, precum și a principiului recunoașterii reciproce, că Comisia și EMA au competența de a reevalua autorizația de introducere pe piață a unei combinații fixe de substanțe medicamentoase acordate de o autoritate națională competentă atunci când se confruntă cu necesitatea de a decide dacă un medicament monosubstanță compus din una dintre substanțele din această combinație fixă aparține de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. Această chestiune este vizată de cel de al treilea motiv de recurs în cauza C‑438/21 P, de cel de al patrulea motiv în cauza C‑439/21 P și, respectiv, de cel de al doilea motiv în cauza C‑440/21 P.

În hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că, „în măsura în care, în pofida împrejurărilor specifice ale speței, nici CHMP, nici Comisia nu au apreciat rolul jucat de MEF în cadrul Fumaderm sau nu au solicitat informații BfArM în această privință”, decizia din 2014 „[a fost] afectată de o eroare vădită de apreciere” ( 6 ).

Această concluzie se bazează, printre altele, pe următorul raționament, care rezultă din cuprinsul punctului 282 din această hotărâre: „[…] Astfel, ținând seama [i)] de obiectivele autorizației generale de introducere pe piață, [ii)] de dreptul Uniunii aplicabil combinațiilor de substanțe medicamentoase în anul 1994 și de evoluția cunoștințelor științifice între anii 1994 și 2014, [iii)] de funcția specială exercitată de EMA și [iv)] de Comisie, precum și de datele de care dispuneau sau puteau dispune acestea din urmă și care erau de natură să lipsească de plauzibilitate ipoteza că MEF avea un rol în cadrul Fumaderm […], este necesar să se considere că Comisia nu avea dreptul să concluzioneze că Tecfidera intra sub incidența [unei] autorizații generale de introducere pe piață diferite de Fumaderm, autorizat anterior, fără a fi verificat sau solicitat CHMP să verifice dacă și, după caz, cum apreciase BfArM rolul MEF în cadrul Fumaderm și fără să fi solicitat, în plus, CHMP să verifice rolul jucat de MEF în cadrul Fumaderm.”

Recurentele susțin că constatarea anterioară a Tribunalului este viciată de mai multe erori de drept, în măsura în care aceasta presupune că Comisia și EMA ar fi trebuit să reevalueze contribuția terapeutică a MEF în cadrul Fumaderm, un medicament autorizat la nivel național, în scopul de a decide dacă Tecfidera aparținea de aceeași autorizație generală de introducere pe piață.

În esență, ele afirmă că obligația respectivă de reevaluare nu este susținută de formularea celui de al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 și nici de obiectivele legislative care stau la baza noțiunii de „autorizație generală de introducere pe piață”. Potrivit acestei dispoziții, o comparare a compoziției calitative a două medicamente, astfel cum este stabilită în decizia de autorizare a introducerii pe piață corespunzătoare fiecăruia, ar fi adecvată pentru a determina dacă ambele medicamente țin de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. În această privință, arată și că, în hotărârea atacată, Tribunalul a utilizat în mod nelegal o apreciere pertinentă pentru aprobarea comercializării unui medicament ca bază a aprecierii privind apartenența a două medicamente la aceeași autorizație generală de introducere pe piață. În plus, abordarea Tribunalului ar determina apariția a două noțiuni divergente de „autorizație generală de introducere pe piață”, după cum autorizația de introducere pe piață a unui medicament este acordată la nivel național sau la nivelul Uniunii. În sfârșit, recurentele contestă existența unui risc de abuz din partea inovatorilor atunci când solicită autorizarea unor medicamente compuse din substanțe fără contribuție terapeutică reală, ceea ce ar permite obținerea unor perioade suplimentare de protecție normativă a datelor prin eliminarea acestor substanțe într‑un medicament ulterior.

Polpharma contestă argumentele invocate de recurente. Aceasta consideră că Tribunalul a concluzionat în mod corect că, pentru a stabili dacă Tecfidera și Fumaderm diferă ca medicamente, Comisia era obligată să aprecieze contribuția terapeutică a MEF în cadrul Fumaderm. Polpharma susține totodată că, atunci când se află în fața unei cereri de autorizare a introducerii pe piață a unei substanțe active care face parte dintr‑o combinație de substanțe medicamentoase autorizată anterior, aprecierea existenței unei diferențe între această combinație și substanța activă izolată depinde de aspectul dacă substanțele active individuale din combinație aduc o contribuție terapeutică semnificativă și relevantă în cadrul acestei combinații. În această privință, Polpharma arată că nu este adecvat să se considere că două produse sunt diferite doar pentru că unul dintre ele conține un compus specific care are un anumit tip de efect farmaceutic care nu este prezent în produsul cu care este comparat. În caz contrar, ar fi prea ușor pentru titularul unei autorizații de introducere pe piață să obțină o perioadă lungă de protecție normativă suplimentară a datelor prin adăugarea sau eliminarea, cu ocazia extinderii produsului la o nouă indicație terapeutică, a unei substanțe care este activă din punct de vedere farmaceutic, dar irelevantă din punct de vedere clinic.

În ceea ce privește problema dacă formularea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 susține interpretarea adoptată de Tribunal, trebuie să reamintim de la bun început că primul paragraf al acestei dispoziții stabilește, ca o condiție prealabilă pentru ca orice medicament să fie introdus pe piața unui stat membru, eliberarea unei autorizații de introducere pe piață. Această autorizație poate fi acordată fie de autoritățile naționale competente, în conformitate cu Directiva 2001/83, fie de Comisie, în temeiul Regulamentului nr. 726/2004.

La rândul său, al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 prevede că, „[î]n cazul în care pentru un medicament s‑a acordat o autorizație inițială de introducere pe piață în conformitate cu primul paragraf, orice concentrații, forme farmaceutice, căi de administrare și forme de prezentare suplimentare, precum și orice modificări și extensii trebuie la rândul lor să obțină o autorizație în conformitate cu primul paragraf sau să fie incluse în autorizația inițială de introducere pe piață. Toate aceste autorizații de introducere pe piață se consideră ca aparținând aceleiași autorizații generale de introducere pe piață, în special în scopul aplicării articolului 10 alineatul (1) [din Directiva 2001/83]”.

Rezultă, așadar, din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 că, pe lângă stabilirea obligației de a obține o autorizație de introducere pe piață a unui medicament în Uniunea Europeană, această dispoziție definește tipurile de dezvoltări ulterioare ale unui medicament inițial, ale căror autorizații sunt considerate ca făcând parte din aceeași „autorizație generală de introducere pe piață”. Aceasta presupune, în cele mai multe cazuri, că o singură perioadă de protecție normativă a datelor, astfel cum este prevăzută la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2001/83, se aplică acestor dezvoltări începând cu data autorizării primului produs ( 7 ).

În consecință, un element definitoriu al conceptului de „autorizație generală de introducere pe piață” este legătura sa strânsă cu statutul de protecție normativă a datelor atribuit medicamentelor și modificărilor acestora ( 8 ). De altfel, al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 a fost introdus în această directivă ( 9 ) pentru a codifica jurisprudența existentă a Curții în ceea ce privește categoriile de autorizații care nu ar determina apariția unui medicament diferit, ci mai degrabă ar fi considerate ca intrând sub incidența perioadei de protecție normativă a datelor declanșate de autorizația inițială a unui medicament ( 10 ). În această privință, obiectul acestei dispoziții este de a împiedica prelungirea perioadei de protecție normativă a datelor a unui produs existent pe baza unor simple variante care nu justifică beneficiul acesteia.

În prezenta cauză este important să subliniem faptul că modificarea compoziției calitative a unui medicament autorizat, în ceea ce privește substanțele active, nu pare să intre sub incidența categoriilor specifice de autorizații prevăzute în doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83, și anume concentrații, forme farmaceutice, căi de administrare și forme de prezentare suplimentare sau modificări și extensii.

Mai întâi trebuie să se considere că aceste categorii sunt enumerate în mod exhaustiv. Considerentul (9) al Directivei 2001/83 subliniază că al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din aceasta are ca scop „stipularea mai precisă a cazurilor” în care nu este necesară prezentarea rezultatelor testelor sau ale studiilor clinice în vederea obținerii autorizației pentru un medicament care este similar în esență cu un produs autorizat. Considerente de securitate juridică au motivat astfel adoptarea dispoziției respective, care îndeamnă la o interpretare în sensul că stabilește un număr fix de autorizații care nu beneficiază de o perioadă independentă de protecție normativă a datelor.

În continuare, este clar că o diferență în compoziția calitativă a două medicamente nu constituie o „concentrație suplimentară”, termen care, așa cum rezultă din articolul 1 punctul 22 din Directiva 2001/83, se referă la „[c]onținutul în substanțe active exprimat în cantitate pe unitatea dozată standard, pe unitatea de volum sau de greutate, în funcție de forma de dozaj”. Aceasta nu constituie nici o „formă farmaceutică”, și anume modul în care este prezentat un medicament – capsulă, soluție injectabilă, cremă etc. ( 11 ). Ea nu se referă nici la o „cale de administrare” sau la o „prezentare”, termeni care acoperă modul de administrare a unui medicament – oral, intravenos, subcutanat etc. ( 12 ) – și, respectiv, diferențele privind forma farmaceutică, concentrația și dimensiunea recipientului unui medicament – de exemplu numărul de pastile din recipient ( 13 ).

În plus, modificarea compoziției calitative a unui medicament nu poate fi calificată drept „orice modificări și extensii” în sensul articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2001/83.

În această privință observăm că Regulamentul nr. 1234/2008 ( 14 ) descrie modificările unui medicament care trebuie clasificate ca fiind o modificare sau o extensie a unei autorizații inițiale de introducere pe piață ( 15 ). În special în ceea ce privește modificări ale substanțelor active, punctul 1 litera (a) din anexa I la acest regulament prevede că o extensie a unei autorizații de introducere pe piață rezultă din „înlocuirea unei substanțe (substanțelor) chimice active printr‑o sare/un complex de ester/un derivat diferit, având aceeași fracțiune terapeutică, în cazul în care caracteristicile privind eficacitatea/siguranța nu diferă în mod semnificativ” ( 16 ).

Rezultă din această definiție că, pentru ca o modificare a unui medicament să fie recunoscută ca o extensie, – iar nu ca un produs nou‑dezvoltat care face obiectul unei autorizații de introducere pe piață de sine stătătoare –, substanța (substanțele) activă (active) a (ale) acestui produs nu poate (pot) fi înlocuită (înlocuite) cu altă (alte) substanță (substanțe) cu o fracțiune terapeutică diferită ( 17 ).

În această perspectivă, ar putea fi util să se observe, în primul rând, că articolul 1 din Directiva 2001/83 definește termenul de „substanță activă” drept orice substanță sau amestec de substanțe destinat a fi utilizat la fabricarea unui medicament și care, prin utilizarea în procesul de fabricație, devine un ingredient activ al produsului respectiv. Potrivit aceleiași definiții, substanțele active sunt cele destinate să exercite o acțiune farmacologică, imunologică sau metabolică în vederea restabilirii, corectării sau modificării funcțiilor fiziologice sau destinate punerii unui diagnostic medical. În consecință, o componentă a unui medicament poate fi considerată o substanță activă în cazul în care prezintă o contribuție terapeutică în cadrul acelui medicament.

Mai mult, în conformitate cu observațiile recurentelor, fracțiunea terapeutică a unei substanțe active este partea din molecula acelei substanțe care, după administrare pacientului, este responsabilă pentru acțiunea fizică sau farmacologică a acesteia ( 18 ). Pentru acest motiv, substanțele active care nu prezintă aceeași fracțiune terapeutică sunt, prin definiție, diferite. În plus, în cazul în care o modificare a unei substanțe active expune un pacient unei fracțiuni terapeutice diferite, se consideră că a fost creat un nou medicament, diferit de unul anterior. Aceasta înseamnă și că medicamentele care diferă în ceea ce privește substanța (substanțele) lor activă (active) sunt medicamente diferite.

În cauza SmithKline Beecham ( 19 ) Curtea s‑a pronunțat deja asupra importanței fracțiunii terapeutice în scopul stabilirii unei diferențe între substanțele active. De asemenea, alte norme ale Uniunii utilizează criteriul fracțiunii terapeutice pentru a determina similitudinea sau deosebirea dintre medicamente ( 20 ).

Rezultă din considerațiile de mai sus că o modificare a compoziției calitative a unui medicament în ceea ce privește substanțele active nu poate fi inclusă în niciuna dintre categoriile de autorizații prevăzute la al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83. În consecință, medicamentele care prezintă o diferențiere calitativă nu intră sub incidența aceleiași autorizații generale de introducere pe piață.

Această interpretare își găsește o susținere clară în Concluziile prezentate de avocatul general Bobek în cauza Novartis, la care subscriem ( 21 ).

În aceste concluzii, avocatul general Bobek a arătat că noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” se bazează pe identitatea a două elemente: titularul autorizației de introducere pe piață și substanța (substanțele) activă (active) ( 22 ). În opinia acestuia, dacă titularul autorizației de introducere pe piață sau substanța activă se modifică, nu mai este valabilă aceeași autorizație generală de introducere pe piață ( 23 ). În continuare, acesta a afirmat că o autorizație de introducere pe piață acordată pentru un medicament bazat pe o substanță activă diferită față de un medicament inițial nu poate fi considerată o dezvoltare a unui medicament existent anterior, ci, în calitate de inovație, necesită o perioadă diferită de protecție normativă a datelor. În sfârșit, făcând referire la Instrucțiunile pentru solicitanții de autorizații de introducere pe piață a medicamentelor ( 24 ), a identificat separarea unei substanțe active dintr‑o combinație anterioară ca fiind o situație în care nu se aplică aceeași autorizație generală de introducere pe piață ( 25 ).

Contrar poziției adoptate în hotărârea atacată ( 26 ), considerăm că, în hotărârea pronunțată în cauza Novartis, Curtea a confirmat că noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” nu înglobează modificări ale compoziției calitative a unui medicament. Este adevărat că Curtea nu s‑a pronunțat într‑o cauză privind o combinație fixă de substanțe medicamentoase și un medicament monosubstanță. Medicamentele în discuție în acea cauză conțineau o singură substanță activă, care, întâmplător, era aceeași ( 27 ). Curtea a subliniat însă că o schimbare în indicația terapeutică a aceleiași substanțe active trebuia să fie considerată o modificare în sensul acestui regulament, care are drept consecință, potrivit celui de al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83, faptul că ambele medicamente intră sub incidența aceleiași autorizații generale de introducere pe piață ( 28 ). Din hotărârea Curții se poate deduce în mod logic că două medicamente cu o compoziție calitativă diferită nu pot fi considerate ca fiind o modificare și, în consecință, nu pot fi considerate nici ca aparținând de aceeași autorizație generală de introducere pe piață.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să concluzionăm că modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 arată că noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” nu se aplică schimbărilor aduse medicamentelor care constituie o modificare a compoziției calitative a acestora în ceea ce privește substanțele active. În mod logic, acest lucru este valabil atât pentru un medicament monosubstanță, compus dintr‑o singură substanță activă, cât și pentru un produs cu combinație fixă, compus din cel puțin două substanțe active cu fracțiuni diferite. Așadar, o comparare a compozițiilor calitative ale acestora pare să constituie o metodologie adecvată în scopul de a stabili dacă aceste două medicamente fac obiectul aceleiași autorizații generale de introducere pe piață în temeiul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții.

Potrivit jurisprudenței constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 29 ). În ceea ce privește noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” – și perioada de protecție normativă a datelor care stă la baza acesteia –, obiectivul general este de a se asigura un echilibru echitabil între protecția întreprinderilor inovatoare și interesele generale cărora comercializarea medicamentelor generice servește. Așa cum s‑a indicat în hotărârea atacată ( 30 ), acest obiectiv ar fi periclitat dacă producătorul unui medicament original ar putea să extindă nelimitat perioada de protecție normativă a datelor, împiedicând astfel fabricanții de medicamente generice să îl utilizeze ca medicament de referință.

În această privință este necesar să subliniem de la bun început că celelalte abordări clasice de interpretare decât cea literală, respectiv abordarea contextuală și cea teleologică, trebuie utilizate atunci când simpla lectură a textului unei dispoziții duce la ambiguitate sau la concluzii ilogice ( 31 ). Acestea nu pot remodela formularea unei norme care este clară până în punctul în care subminează securitatea juridică și previzibilitatea.

În prezenta cauză, în măsura în care niciun element din formularea celui de al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 nu sugerează că noțiunea de „autorizație generală de introducere pe piață” se aplică unor medicamente care prezintă o diferență calitativă în ceea ce privește substanțele active, considerăm că obiectivele acestei dispoziții în sine nu pot să reprezinte o bază pentru a impune mai mult decât o comparare calitativă a respectivelor medicamente cu ocazia evaluării aspectului dacă ele aparțin de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. Aceste obiective nu pot servi nici la a institui în sarcina Comisiei și a EMA o obligație de reevaluare a compoziției calitative a unui medicament deja autorizat de o autoritate națională competentă.

În orice caz, suntem de acord cu recurentele că invocarea obiectivelor celui de al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 nu poate justifica adăugarea procedurii pe care legislația farmaceutică a Uniunii o stabilește în mod expres pentru autorizarea inițială a medicamentelor în Uniunea Europeană la domeniul autorizațiilor generale de introducere pe piață.

Într-adevăr, compoziția calitativă a unui medicament în ceea ce privește substanțele active face parte din dosarul pe care solicitantul unei autorizații de introducere pe piață trebuie să îl prezinte autorității competente în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2001/83. În conformitate cu această dispoziție, solicitantul unei autorizații de introducere pe piață trebuie să prezinte „particularitățile calitative și cantitative ale tuturor constituenților medicamentului” în cauză. Aceasta face parte de asemenea din rezumatul caracteristicilor de produs – așa‑numitul RCP – ale medicamentului, care este anexat la autorizația de introducere pe piață a acestuia, în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2001/83, și care, potrivit jurisprudenței, trebuie aprobat împreună cu autorizația de introducere pe piață ( 32 ).

În consecință, evaluarea compoziției calitative a unui medicament în ceea ce privește substanțele active, inclusiv acțiunea farmacologică și contribuția terapeutică ale acestor substanțe, ține de atribuțiile autorității competente, fie la nivel național, fie la nivelul Uniunii. Autoritatea respectivă are obligația de a examina susținerea unui solicitant potrivit căreia substanța (substanțele) activă (active) a (ale) unui produs, astfel cum este definită la articolul 1 din Directiva 2001/83 ( 33 ), generează o acțiune farmacologică, imunologică sau metabolică ce poate fi demonstrată. În caz contrar, autorizația respectivă de introducere pe piață nu este acordată.

În cazul unei combinații fixe de substanțe medicamentoase, acest lucru implică evaluarea aspectului dacă substanțele sale active au o contribuție terapeutică documentată în cadrul combinației, ceea ce înseamnă totodată că trebuie demonstrat că substanțele active din cadrul combinației sunt diferite. Astfel cum susțin recurentele, în cazul în care acest lucru nu este demonstrat, un produs nu este autorizat drept combinație fixă de substanțe medicamentoase, ci mai degrabă ca medicament care conține o singură substanță activă.

Rezultă că reevaluarea compoziției calitative în ceea ce privește substanțele active ale unui medicament autorizat, inclusiv contribuția terapeutică documentată a fiecărei substanțe active dintr‑o combinație fixă de substanțe medicamentoase, nu pare să fie impusă de obiectivele care stau la baza analizei cu privire la aspectul dacă două medicamente aparțin sau nu de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. Chiar dacă este adevărat că, așa cum subliniază Comisia, această analiză depinde de identificarea corectă de către autoritățile competente a substanțelor active ale fiecăruia dintre medicamentele respective, aceasta nu înseamnă că, în cadrul evaluării aplicabilității unei autorizații generale de introducere pe piață, trebuie efectuată o verificare a compoziției medicamentului inițial în ceea ce privește substanța (substanțele) activă (active).

Polpharma susține că, pentru a evalua dacă o combinație fixă de substanțe medicamentoase și un medicament monosubstanță aparțin de aceeași autorizație generală de introducere pe piață, nu trebuie demonstrat doar că există o simplă contribuție terapeutică a fiecărei componente a primului medicament. Obiectivele celui de al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 ar impune ca, din punct de vedere clinic, acea contribuție să fie „semnificativă și relevantă”. În această privință am dori totuși să subliniem că, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a concluzionat că decizia din 2014 a fost viciată de o eroare vădită cauzată de lipsa unei evaluări de către BfArM a unei contribuții terapeutice „semnificative” sau „relevante” a MEF în cadrul Fumaderm. Tribunalul a apreciat doar că, având în vedere împrejurările specifice ale cauzei, nu era cert că autoritatea națională germană a stabilit efectiv existența vreunui rol al MEF în cadrul acelui medicament. În acest context, Tribunalul a concluzionat că Comisia ar fi trebuit să evalueze rolul jucat de MEF în cadrul Fumaderm sau cel puțin să solicite informații din partea BfArM în acest sens. Pentru acest motiv, considerăm că argumentul Polpharma nu are nicio incidență în contextul prezentului recurs dat fiind că Tribunalul nu a admis argumentul său în primă instanță.

În opinia noastră, considerațiile anterioare se aplică în pofida riscului posibil, identificat de Tribunal, ca o întreprindere farmaceutică să adauge o substanță activă fără relevanță clinică la o combinație de substanțe medicamentoase pentru a o înlătura ulterior în scopul de a crea un nou produs cu o perioadă separată de protecție normativă a datelor. Pe lângă faptul că acest risc este teoretic în cazul de față, având în vedere lipsa unor probe concrete în această privință, trebuie să se presupună că autoritățile competente sunt capabile să gestioneze cererile de autorizații de introducere pe piață eronate sau abuzive. În consecință, acest risc de manipulare nu poate justifica o abatere de la formularea clară a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 sau o repunere în discuție a sistemului de autorizare descentralizată și de recunoaștere reciprocă definit de această directivă și de Regulamentul nr. 726/2004, așa cum vom argumenta în continuare.

În lumina celor arătate anterior, nu considerăm că obiectivele autorizațiilor generale de introducere pe piață pot servi drept bază pentru a impune mai mult decât o comparare calitativă a două medicamente atunci când se evaluează dacă ele aparțin de aceeași autorizație generală de introducere pe piață sau pentru a justifica o concluzie în sensul că este necesară o reevaluare de către Comisie sau de către EMA a compoziției calitative a unui medicament autorizat atunci când se decide dacă un produs nou‑dezvoltat aparține aceleiași autorizații generale de introducere pe piață.

În opinia noastră, concluzia Tribunalului din hotărârea atacată nu este neapărat contrară, din punct de vedere principial, interpretării sus‑menționate a textului și a obiectivelor articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83. După cum s‑a arătat anterior, din interpretarea coroborată a punctelor 282 și 293 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a considerat că prezenta cauză este supusă condiției „împrejurărilor specifice” – și anume faptul că, în lumina dreptului Uniunii aplicabil combinațiilor de substanțe medicamentoase în vigoare în anul 1994, nu era cert că BfArM a evaluat contribuția terapeutică a MEF în cadrul Fumaderm atunci când a acordat autorizația acestuia. Aceasta înseamnă că pentru Tribunal a subzistat o îndoială privind problema dacă autoritatea națională germană a evaluat în anul 1994 dacă MEF era o substanță activă care prezenta o contribuție terapeutică documentată în cadrul acelui medicament ( 34 ).

Presupunând că premisele fundamentale ale acestei concluzii sunt corecte, apreciem însă că recurentele sunt îndreptățite să pretindă că Tribunalul nu a luat în considerare un fapt, prezent în dosarul acestei instanțe ( 35 ), care ar fi avut un impact decisiv în cadrul motivării hotărârii atacate.

Într‑adevăr, ultima evaluare realizată de către BfArM în ceea ce privește Fumaderm nu a fost efectuată la autorizarea acestuia, în anul 1994, ci la reînnoirea autorizației de introducere pe piață, în iunie 2013. În consecință, contrar ipotezei formulate de Tribunal în hotărârea atacată, o nouă evaluare științifică a eficacității și siguranței Fumaderm a fost adoptată înainte de decizia din 2014 și în conformitate cu cadrul juridic aplicabil la momentul respectiv.

Trebuie să subliniem că în cadrul aplicabil în anul 2013 reînnoirii autorizației de introducere pe piață a Fumaderm este inclus, de exemplu, articolul 24 din Directiva 2001/83, care stabilește obligația autorităților naționale competente de a lua în considerare în cursul acestei evaluări o „versiune consolidată a dosarului în ceea ce privește calitatea, siguranța și eficiența, inclusiv evaluarea datelor conținute de rapoartele privind reacțiile adverse suspectate și rapoartele periodice actualizate privind siguranța transmise în conformitate cu titlul IX, precum și toate modificările introduse după acordarea autorizației de introducere pe piață” ( 36 ). În plus, în conformitate cu articolul 117 alineatul (1) din Directiva 2001/83, autoritățile naționale competente au obligația de a interzice și de a retrage de pe piață orice medicament care nu are compoziția calitativă și cantitativă declarată. În sfârșit, Instrucțiunile pentru solicitanți aplicabile la momentul reînnoirii autorizației de introducere pe piață pentru Fumaderm precizau că reînnoirea autorizațiilor de introducere pe piață trebuia să fie efectuată „pe baza unei reevaluări a raportului risc‑beneficiu”, pentru care titularul trebuia să furnizeze „autorității naționale competente o versiune consolidată a dosarului în ceea ce privește calitatea, siguranța și eficiența” ( 37 ).

În consecință, după cum susțin Comisia și EMA, în cursul reînnoirii autorizației de introducere pe piață a Fumaderm în anul 2013, BfArM a fost obligat să ia în considerare toate informațiile științifice relevante apărute între anul 1994 și iunie 2013 și să aplice mijloacele de evaluare a informațiilor științifice în conformitate cu standardele din iunie 2013, iar nu cu cele din anul 1994. În plus, BfArM avea obligația de a aplica același cadru normativ ca acela aplicabil deciziei din 2014, și anume Liniile directoare din 1996 privind dezvoltarea clinică a combinațiilor fixe de substanțe medicamentoase, care au fost actualizate în anul 2009 ( 38 ). În hotărârea atacată, Tribunalul menționează, într‑adevăr, aceste linii directoare pentru a demonstra că abia după autorizarea Fumaderm, în anul 1994, legislația Uniunii a prevăzut obligația de a stabili o contribuție terapeutică documentată a substanțelor active dintr‑o combinație fixă de substanțe medicamentoase ( 39 ). În consecință, BfArM ar fi trebuit să efectueze în anul 2013 o evaluare pentru a stabili dacă MEF avea o contribuție terapeutică documentată în cadrul Fumaderm, astfel cum prevede acest cadru normativ.

În această privință, din motive de exhaustivitate, merită menționat faptul că reînnoirea unei autorizații de introducere pe piață de către BfArM este reglementată de articolul 31 alineatul (3) din Arzneimittelgesetz (Legea privind medicamentele) ( 40 ), care prevede că „[o autorizație de introducere pe piață] […] se prelungește pe baza unei cereri […] cu condiția să nu existe niciunul dintre motivele de refuz prevăzute la [articolul 25 alineatul (2) punctul (5a)]”. La rândul său, articolul 25 alineatul (2) punctul (5a) din Legea privind medicamentele stipulează că „[a]utoritatea federală superioară competentă poate refuza acordarea autorizației de introducere pe piață dacă […] în cazul unui medicament care conține mai mult de o substanță activă nu sunt furnizate motive suficiente pentru a demonstra că fiecare substanță activă contribuie la o evaluare pozitivă a medicamentului, în condițiile în care caracteristicile speciale ale medicamentului respectiv ar trebui luate în considerare într‑o evaluare a riscurilor”.

Rezultă că, contrar afirmației făcute de Tribunal în hotărârea atacată, nu exista niciun motiv de îndoială cu privire la faptul că BfArM ar fi luat în considerare, cu ocazia reînnoirii autorizației de introducere pe piață a Fumaderm în anul 2013, standardele de reglementare aplicabile la momentul reînnoirii, în urma cărora s‑ar fi putut constata că compoziția calitativă a medicamentului respectiv a fost verificată în mod corespunzător.

Potrivit jurisprudenței constante, în cadrul unui recurs, Curtea nu are, în principiu, competența de a stabili situația de fapt sau de a examina elementele de probă pe care Tribunalul le‑a confirmat în sprijinul acestei situații de fapt. Cu toate acestea, se aplică excepții de la acest principiu atunci când constatările unei anumite hotărâri atacate se întemeiază pe o inexactitate substanțială care reiese din documentele prezentate în primă instanță. O astfel de inexactitate trebuie să fie evidentă din documentele aflate la dosarul Curții, fără a fi necesară efectuarea unei noi aprecieri a situației de fapt și a elementelor de probă ( 41 ).

În prezenta cauză, pentru motivele explicate mai sus, invităm Curtea să semnaleze lipsa oricărei analize a reînnoirii autorizației de introducere pe piață a Fumaderm în anul 2013, în măsura în care motivarea hotărârii atacate se bazează pe premisa factuală că medicamentul respectiv a fost evaluat pentru prima și singura dată în anul 1994. Pe cale de consecință, invităm de asemenea Curtea să ia în considerare faptul că prezenta cauză nu a intrat sub incidența condiției „împrejurărilor specifice”, astfel cum a stabilit Tribunalul, într‑un mod care să sugereze că evaluarea efectuată de BfArM în ceea ce privește Fumaderm ar putea fi neactualizată sau nu ar fi aplicat criteriile normative relevante.

În sfârșit, întrucât concluzia la care a ajuns Tribunalul la punctul 293 din hotărârea atacată ( 42 ) nu poate fi justificată în lumina „împrejurărilor specifice” ale prezentei cauze și nici nu se poate întemeia pe formularea sau pe obiectivele „autorizațiilor generale de introducere pe piață”, astfel cum sunt definite în Directiva 2001/83, considerăm că al doilea motiv de recurs în cauzele C‑438/21 P și C‑439/21 P și cel de al treilea motiv de recurs în cauza C‑440/21 P, pe de o parte, și primul motiv de recurs în cauzele C‑438/21 P și C‑440/21 P și al treilea motiv de recurs în cauza C‑439/21 P, pe de altă parte, trebuie admise.

După cum s‑a arătat mai sus, Tribunalul a considerat, la punctul 282 din hotărârea atacată, că, „ținând seama […] de funcția specială exercitată de EMA și de Comisie” ( 43 ), aceasta din urmă ar fi trebuit să solicite CHMP verificarea rolului jucat de MEF în cadrul Fumaderm, fie pe cont propriu, fie prin intermediul BfArM.

Această constatare rezultă din analiza prezentată la punctele 219-238 din hotărârea atacată, în cadrul căreia Tribunalul a examinat mai multe considerente și dispoziții din Directiva 2001/83 și din Regulamentul nr. 726/2004, care, în opinia sa, susțin concluzia că Comisia și EMA exercită o funcție specială care ar fi trebuit să le oblige să obțină o verificare a efectului terapeutic al MEF în cadrul Fumaderm.

La aceleași puncte, Tribunalul precizează că „[p]rincipiul recunoașterii reciproce, invocat de EMA, nu se poate opune […] ca, în urma depunerii unei cereri de autorizare a introducerii pe piață în cadrul procedurii centralizate, CHMP să examineze evaluările realizate anterior de o autoritate națională sau să efectueze el însuși o evaluare independentă”.

Recurentele contestă ambele constatări. Ele afirmă, în primul rând, că raționamentul hotărârii atacate este vădit incorect în lumina dispozițiilor Directivei 2001/83 și ale Regulamentului nr. 726/2004 pe care s‑a întemeiat Tribunalul. În al doilea rând, acestea susțin că legislația și jurisprudența relevante ale Uniunii recunosc în mod expres principiul recunoașterii reciproce a evaluărilor științifice anterioare – în special din partea autorităților naționale competente –, pe care constatările Tribunalului îl subminează și îl contrazic în mod direct.

În schimb, Polpharma apreciază că constatările Tribunalului nu sunt nicidecum incompatibile cu funcționarea sistemului aplicării descentralizate a legislației farmaceutice a Uniunii. Polpharma susține că decizia Tribunalului nu implică repunerea în discuție a evaluării realizate de BfArM în raport cu Fumaderm, întrucât această autoritate națională nu a realizat niciodată o evaluare referitoare la domeniul de aplicare al autorizației generale de introducere pe piață a acestui medicament. În plus, Polpharma arată că susținerile recurentelor sunt bazate pe o lectură strictă a dispozițiilor Directivei 2001/83 și ale Regulamentului nr. 726/2004, astfel cum au fost citate de Tribunal.

Este important de înțeles, în primul rând, că, pentru a evita un comportament ultra vires, orice instituție sau agenție a Uniunii Europene trebuie să își extragă competența dintr‑un act juridic și să precizeze un temei juridic al deciziei care urmează să fie adoptată. În hotărârea atacată, Tribunalul s‑a bazat pe trei seturi de dispoziții pentru a stabili obligația de reevaluare sau verificare, în cadrul unei autorizații generale de introducere pe piață, a corectitudinii aprecierii de către o autoritate națională a compoziției calitative, în ceea ce privește substanțele active, a medicamentului inițial. Aceste seturi de dispoziții sunt: – primo, considerentul (12) și articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2001/83/CE și considerentul (17) al Regulamentului nr. 726/2004, care privesc așa‑numita „sesizare de arbitraj”; – secundo, articolul 31 din Directiva 2001/83, care privește procedura de sesizare la nivelul Uniunii, și – tertio, considerentul (19) și articolul 57 alineatul (1), precum și articolul 60 din Regulamentul nr. 726/2004, care privesc obligația EMA de a furniza cea mai bună consiliere științifică posibilă și competența acordată Comisiei de a colecta informații de la statele membre cu privire la „valoarea terapeutică adăugată” a noilor medicamente.

În opinia noastră, în lipsa unei competențe exprese acordate Comisiei și EMA în temeiul Directivei 2001/83 sau al Regulamentului nr. 726/2004, dispozițiile menționate de Tribunal nu pot fi invocate – nici chiar în cadrul unei interpretări coroborate – pentru a susține că în prezenta cauză Comisia avea competența de a reexamina evaluarea calitativă efectuată de BfArM în momentul autorizării medicamentului Fumaderm și cu atât mai puțin în momentul reînnoirii acestei autorizații în anul 2013.

Primul set de considerente și dispoziții – și anume considerentul (12) și articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2001/83 și considerentul (17) al Regulamentului nr. 726/2004 – se referă la importanța soluționării, prin intermediul unui sistem centralizat de evaluare și decizie, a oricărui dezacord care ar putea apărea între statele membre cu privire la autorizarea unui anumit medicament în cadrul procedurii de recunoaștere reciprocă și al procedurii descentralizate. Mai exact, aceste dispoziții se referă la situația în care statele membre nu sunt de acord cu privire la acordarea unei autorizații de introducere pe piață de către o autoritate națională a unui alt stat membru din cauza unui potențial risc grav pentru sănătatea publică. Numai în cazul în care, în contextul unei amenințări la adresa sănătății publice, un astfel de dezacord nu poate fi soluționat între statele membre în cauză, problema trebuie supusă atenției EMA în temeiul articolului 29 alineatul (4) din Directiva 2001/83.

În schimb, prezenta cauză vizează un medicament autorizat numai într‑un singur stat membru. În consecință, nu a existat nici o recunoaștere reciprocă sau procedură descentralizată, nici un litigiu privind efectele Fumaderm asupra sănătății umane și nici un dezacord între statele membre care să justifice aplicarea articolului 29 alineatul (4) din Directiva 2001/83.

În cadrul celui de al doilea set de dispoziții, Tribunalul a făcut trimitere la articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2001/83, care reglementează procedura de sesizare privind interesele Uniunii Europene. Astfel cum explică Comisia și EMA în observațiile lor scrise, această procedură privește produsele autorizate în mai multe state membre. Ea poate fi declanșată „în situații speciale în care sunt implicate interesele Uniunii”, atunci când „statele membre, Comisia sau solicitantul ori titularul autorizației de introducere pe piață sesizează [CHMP] înainte de adoptarea oricărei decizii privind solicitarea, suspendarea sau retragerea unei autorizații de introducere pe piață ori cu privire la orice altă modificare a condițiilor unei autorizații de introducere pe piață care apare necesară”.

Observăm că domeniul de aplicare al articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2001/83 a făcut obiectul hotărârii pronunțate de Tribunal în cauza August Wolff și Remedia/Comisia ( 44 ), în care Tribunalul a statuat că noțiunea de „interese ale Uniunii” își asumă pe deplin rolul numai în cazul în care se acordă autorizații pentru același medicament în mai multe state membre și există incertitudine cu privire la substanța activă a acestora. Această noțiune este aplicabilă în situațiile în care un medicament este autorizat în mai multe state membre. O sesizare în temeiul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2001/83/CE nu poate fi declanșată în ceea ce privește produsele care sunt autorizate numai într‑un singur stat membru.

În prezenta cauză, nu credem că legătura stabilită de Tribunal între articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2001/83/CE și competența Comisiei de a verifica dosarul referitor la un produs autorizat numai într‑un stat membru este susținută de această dispoziție.

În ceea ce privește cel de al treilea set de dispoziții menționate de Tribunal, se face referire la articolul 60 din Regulamentul nr. 726/2004, care are legătură cu colectarea de informații de care dispun statele membre pentru a evalua valoarea terapeutică adăugată a unui nou medicament în materie de stabilire a prețurilor și de rambursare. În opinia noastră, este clar că această dispoziție nu conferă Comisiei competența de a verifica o evaluare științifică, efectuată la nivel național, care a fost realizată în vederea introducerii unui medicament pe piața de pe teritoriul statului membru respectiv.

În sfârșit – și în sens similar –, considerentul (19) și articolul 57 alineatul (1) din Regulamentul nr. 726/2004 nu pledează în favoarea unei competențe conferite de Tribunal în favoarea Comisiei și a EMA. Prima teză a considerentului (19) precizează numai că EMA trebuie să „furniz[eze] instituțiilor [Uniunii] și statelor membre cele mai bune avize științifice”. Astfel, această teză impune în sarcina EMA să respecte un standard de excelență științifică atunci când adoptă avizele sale în cadrul procedurilor care conferă agenției competența respectivă. Teza menționată nu stabilește însă nicio competență a EMA în această privință în raport cu statele membre. La rândul său, articolul 57 alineatul (1) din Regulamentul nr. 726/2004 stabilește un standard de excelență și o obligație de consiliere cu privire la chestiuni legate de evaluarea calității, siguranței și eficienței medicamentelor. În schimb, din formularea dispoziției menționate reiese în mod clar că acest standard și această obligație se aplică pentru „toate aspectele […] care îi sunt prezentate în conformitate cu dispozițiile dreptului [Uniunii] privind medicamentele”, ceea ce înseamnă că o competență expresă trebuie să rezulte din Regulamentul nr. 726/2004 pentru ca articolul 57 alineatul (1) din acesta să fie aplicat.

Pentru toate motivele prezentate anterior, apreciem că Tribunalul nu era îndreptățit să concluzioneze că Comisia și EMA îndeplinesc o „funcție specială” care ar permite în mod specific sau chiar ar obliga‑o pe oricare dintre ele să reevalueze autorizația de introducere pe piață a unei combinații fixe de substanțe medicamentoase acordată de o autoritate națională competentă ca urmare a unei decizii luate cu privire la apartenența la aceeași autorizație generală de introducere pe piață a unui medicament monosubstanță compus din una dintre substanțele acestei combinații fixe.

În al doilea rând, este important de remarcat că, după cum Tribunalul însuși a declarat în jurisprudența sa, Directiva 2001/83 și Regulamentul nr. 726/2004 „formează un regim uniform și armonizat în ceea ce privește dreptul material aplicabil autorizațiilor pentru medicamente”, prin care, „indiferent de procedură [– la nivel național sau al Uniunii –], medicamentele trebuie să îndeplinească aceleași cerințe de fond și li se poate acorda aceeași protecție” ( 45 ). Într‑adevăr, principiul recunoașterii reciproce a evaluărilor științifice anterioare ale medicamentelor emană din faptul că atât autoritățile Uniunii, cât și autoritățile naționale competente sunt supuse acelorași norme complet armonizate, cu scopul, astfel cum a subliniat EMA, de a crea o piață comună pentru medicamente.

Remarcăm de altfel că, indiferent de procedura urmată pentru autorizarea unui medicament – națională sau centralizată –, natura armonizată a legislației farmaceutice a Uniunii este reflectată în considerentul (14) al Regulamentului nr. 726/2004. Acest considerent declară că „[a]r trebui să se prevadă aplicarea criteriilor de calitate, siguranță și eficiență prevăzute de [Directivele 2001/83 și 2001/82] la medicamentele autorizate de [Uniune], precum și posibilitatea de a evalua raportul beneficii/riscuri al tuturor medicamentelor la introducerea lor pe piață, la data reînnoirii autorizației, cât și în oricare alt moment pe care autoritatea competentă îl consideră potrivit”.

În ceea ce privește principiul recunoașterii reciproce a evaluărilor științifice anterioare, este util să se arate, la fel ca în observațiile EMA, că, potrivit considerentului (9) al Regulamentului nr. 726/2004, Comisia poate autoriza, la nivel centralizat, medicamente generice în cazul în care medicamentul de referință a fost autorizat fie de Comisie, prin intermediul procedurii centralizate, fie de o autoritate națională competentă, prin intermediul procedurii de recunoaștere reciprocă sau al procedurii descentralizate. În contextul autorizării centralizate a unui medicament generic, același considerent impune Comisiei să se abțină de la subminarea armonizării realizate atunci când medicamentul de referință a fost autorizat – fie la nivel central, fie la nivel național.

Principiul recunoașterii reciproce a evaluărilor științifice anterioare a făcut de asemenea obiectul principal al hotărârilor pronunțate de Curte în cauzele Synthon ( 46 ) și Astellas ( 47 ). În prima dintre aceste hotărâri, Curtea a constatat că nu poate fi reținută interpretarea conform căreia un stat membru sesizat cu o cerere de recunoaștere reciprocă ar fi în măsură să efectueze – chiar și în afara ipotezei unui risc pentru sănătatea publică, prevăzut la articolul 29 din Directiva 2001/83 – o nouă apreciere a datelor referitoare la similaritatea în fond care au determinat statul membru de referință să accepte o cerere simplificată. Potrivit Curții, o asemenea interpretare nu numai că ar fi contrară însuși modului de redactare a articolelor 28 și 29 din Directiva 2001/83, dar ar lipsi aceste dispoziții de efectul lor util. Astfel, dacă un stat membru solicitat să recunoască o autorizație acordată deja de un alt stat membru ar putea condiționa o asemenea recunoaștere de o a doua apreciere în tot sau în parte a cererii de autorizație, aceasta ar face ca procedura recunoașterii reciproce instituită de legiuitorul Uniunii să fie lipsită de sens și ar compromite serios realizarea obiectivelor Directivei 2001/83 ( 48 ). Cu toate că această hotărâre rezultă dintr‑un litigiu privind autoritățile naționale din diferite state membre, ar trebui aplicată aceeași interpretare în cazul în care sunt implicate Comisia și EMA.

De altfel, rezultă din Hotărârea Astellas că instanțele competente din statele membre nu au competența de a aprecia, la cererea unui producător de medicamente generice, compatibilitatea cu Directiva 2001/83 a unei decizii de acordare a autorizațiilor de introducere pe piață adoptate în alt stat membru. O abordare paralelă trebuie aplicată a fortiori organismelor Uniunii Europene, și anume Comisia și EMA, care, cu excepția cazului în care legislația aplicabilă prevede în mod expres acest lucru, nu ar trebui să conteste deciziile adoptate de statele membre. Într‑adevăr, după cum susține Comisia, jurisprudența derivată din Hotărârea Astellas îndeamnă la interpretarea potrivit căreia o companie producătoare de medicamente generice care solicită autorizația de introducere pe piață pentru produsul său – fie la nivel național, fie la nivelul Uniunii – are posibilitatea de a contesta decizia de acordare a autorizației de introducere pe piață pentru medicamentul inițial în fața instanțelor naționale din statul membru în care a fost acordată autorizația. Această posibilitate există și în ceea ce privește decizia de reînnoire a autorizației de introducere pe piață adoptată de autoritățile naționale, ceea ce face posibilă contestarea evaluării efectuate de această autoritate în ceea ce privește compoziția calitativă a medicamentului în cauză.

Pe baza considerațiilor precedente devine clar că nu numai autoritățile statelor membre, ci și organismele Uniunii Europene ar trebui să fie obligate să recunoască evaluările științifice anterioare referitoare la un anumit medicament, cu excepția cazului în care există motive specifice legate de sănătatea publică – de exemplu îndoieli cu privire la siguranța produsului – care ar conduce la declanșarea unei noi reevaluări. Așa cum am arătat deja, aceste considerații se întemeiază pe existența aceluiași cadru legislativ și de reglementare, care este menit să conducă la același rezultat și care, pentru acest motiv, elimină necesitatea de a verifica evaluarea anterioară a autorităților competente.

Pentru toate motivele menționate mai sus, considerăm că principiul recunoașterii reciproce trebuie interpretat în prezenta cauză în sensul că împiedică impunerea în sarcina Comisiei și a EMA a unei obligații de a verifica relevanța terapeutică a MEF în cadrul Fumaderm, întrucât aceasta ar presupune reevaluarea compoziției calitative a acestui medicament, pentru care BfArM a acordat o autorizație de introducere pe piață.

În plus, având în vedere lipsa unei competențe exprese recunoscute în temeiul Directivei 2001/83 sau al Regulamentului nr. 726/2004, concluzionăm că Tribunalul nu a putut stabili în mod legal că Comisia și EMA aveau competența de a reevalua autorizația de introducere pe piață a unei combinații fixe de substanțe medicamentoase acordată de o autoritate națională competentă ca urmare a deciziei privind apartenența la aceeași autorizație generală de introducere pe piață a unui medicament monosubstanță compus din una dintre substanțele din această combinație fixă.

În consecință, cel de al treilea motiv de recurs în cauza C‑438/21 P, cel de al patrulea motiv de recurs în cauza C‑439/21 P și cel de al doilea motiv de recurs în cauza C‑440/21 P trebuie admise de Curte.

La punctele 85 și 109 din prezentele concluzii propunem Curții să admită motivele de recurs formulate de recurente și întemeiate, primo, pe încălcarea celui de al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/83 și pe lipsa unor împrejurări specifice care să justifice concluzia adoptată de Tribunal în hotărârea atacată și, secundo, pe încălcarea principiului competențelor atribuite și a principiului recunoașterii reciproce. Hotărârea atacată ar trebui, așadar, să fie anulată.

Potrivit primului paragraf al articolului 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care decizia Tribunalului este anulată, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată. Aceasta este poziția noastră în prezenta cauză. În lipsa încălcărilor constatate, Tribunalul ar fi constatat că Comisia a reținut în mod corect în decizia din 2014 că Fumaderm și Tecfidera, în măsura în care sunt medicamente diferite, nu aparțin de aceeași autorizație generală de introducere pe piață. În consecință, motivul de nelegalitate invocat de Polpharma în primă instanță ar fi fost respins, iar decizia contestată nu ar fi fost anulată.

În sfârșit, potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată atunci când recursul este fondat, iar aceasta soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În prezenta cauză, întrucât recurentele au solicitat obligarea Polpharma la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurilor în fața Tribunalului și a Curții, iar Polpharma, în opinia noastră, a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ale recurentelor și a propriilor cheltuieli de judecată atât în primă instanță, cât și în recurs.

Având în vedere considerațiile expuse anterior, propunem Curții: – să anuleze Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene (Camera a șaptea extinsă) din 5 mai 2021, Pharmaceutical Works Polpharma/EMA (T‑611/18, EU:T:2021:241); – să respingă acțiunea în anulare formulată în primă instanță de Pharmaceutical Works Polpharma S.A.; – să oblige Pharmaceutical Works Polpharma S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 6 octombrie 2022 ( 1 )