Concluziile avocatului general A. M. Collins prezentate la 6 octombrie 2022.#Colt Technology Services SpA ș.a. împotriva Ministero della Giustizia și alții.#Cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato.#Trimitere preliminară – Rețele și servicii de comunicații electronice – Directiva (UE) 2018/1972 – Articolul 13 – Condițiile aferente autorizației generale – Anexa I partea A punctul 4 – Permiterea interceptării legale de către autoritățile naționale competente – Articolul 3 – Obiective generale – Reglementare națională în materia rambursării costurilor legate de activitățile de interceptare ordonate operatorilor de telecomunicații de autoritățile judiciare – Lipsa unui mecanism de rambursare integral – Principiile nediscriminării, proporționalității și transparenței.#Cauza C-339/21.

Sunt statele membre obligate să acorde furnizorilor de servicii de comunicații electronice o compensație care să acopere integral costurile pe care aceștia le suportă pentru a permite interceptarea comunicațiilor electronice de către autoritățile naționale competente? Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) adresează această întrebare făcând trimitere în special la Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice ( 2 ).

Preambulul Directivei 2018/1972 enunță printre altele următoarele obiective: „(5) Prezenta directivă creează un cadru juridic care să garanteze libertatea de a furniza rețele și servicii de comunicații electronice, sub rezerva îndeplinirii numai a condițiilor prevăzute de prezenta directivă și a oricăror restricții în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), în special măsuri cu privire la ordinea publică, siguranța publică și sănătatea publică, în concordanță cu articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene («carta»). (6) Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității fiecărui stat membru de a lua măsurile necesare pentru a asigura protejarea intereselor sale esențiale în materie de securitate, pentru a garanta ordinea publică și securitatea publică și pentru a permite investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor, ținând seama de faptul că orice restricție a exercitării acestor drepturi și libertăți recunoscute de cartă, în special la articolele 7, 8 și 11 din aceasta, cum ar fi restricțiile privind prelucrarea datelor, trebuie să fie prevăzută de lege, să respecte substanța drepturilor și a libertăților respective și să fie conformă principiului proporționalității, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă.”

Articolul 1 alineatul (3) din Directiva 2018/1972 prevede: „Prezenta directivă nu aduce atingere: […] (c) acțiunilor întreprinse de statele membre pentru a asigura ordinea publică, siguranța publică și apărarea; […]”

Potrivit articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2018/1972, intitulat „Condițiile aferente autorizației generale și drepturilor de utilizare a spectrului de frecvențe radio și a resurselor de numerotație și obligații specifice”: „Autorizația generală pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice, drepturile de utilizare a spectrului de frecvențe radio și drepturile de utilizare a resurselor de numerotație pot fi supuse numai condițiilor enumerate în anexa I. Respectivele condiții sunt nediscriminatorii, proporționale și transparente. […]”

Anexa I este intitulată „Lista condițiilor care pot însoți autorizațiile generale, drepturile de utilizare a spectrului de frecvențe radio și drepturile de utilizare a resurselor de numerotație”. Partea A din anexa I, care conține „Condițiile generale care pot însoți o autorizație generală”, prevede: „[…] (4) Permiterea interceptării legale de către autoritățile naționale competente, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 și cu Directiva 2002/58/CE. […]”

Articolul 96 din decreto legislativo n 259 – Codice delle comunicazioni elletroniche din 1 august 2003 (Gazzetta ufficiale della Repubblica italiana nr. 214 din 15 septembrie 2003, Decretul‑lege nr. 259 privind Codul comunicațiilor electronice, denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 259/2003”), intitulat „Prestații obligatorii”, prevede: „(1) Prestațiile în interesul justiției efectuate pe baza solicitărilor de interceptări și de informații din partea autorităților judiciare competente sunt obligatorii pentru operatori; timpii și modalitățile sunt stabilite de comun acord cu autoritățile respective, până la aprobarea decretului menționat la alineatul (2). (2) În vederea adoptării redevenței forfetare anuale pentru prestațiile obligatorii prevăzute la alineatul 1, prin decret al ministrului justiției și al ministrului dezvoltării economice în acord cu ministrul economiei și finanțelor, care trebuie emis până la 31 decembrie 2017, se efectuează revizuirea rubricilor din lista tarifelor prevăzută de Decretul ministrului comunicațiilor din 26 aprilie 2001, publicat în Gazzetta Ufficiale a Republicii Italiene nr. 104 din 7 mai 2001. Decretul: (a) reglementează tipurile de prestații obligatorii și stabilește tarifele aferente, ținând seama de evoluția costurilor și a serviciilor, astfel încât să se obțină o economie de cheltuieli de cel puțin 50 % în raport cu tarifele practicate. În tarif sunt incluse costurile pentru toate serviciile activate sau utilizate concomitent de fiecare identitate de rețea; (b) identifică entitățile care trebuie să desfășoare prestațiile obligatorii de interceptare, inclusiv dintre furnizorii de servicii, ale căror infrastructuri permit accesul la rețea sau la distribuția conținuturilor informaționale sau comunicaționale și cele care au calitatea de a furniza servicii de comunicație electronică sau aplicații, chiar dacă sunt utilizabile prin intermediul unor rețele de acces sau transport care nu sunt proprii; (c) definește obligațiile entităților care trebuie să desfășoare prestațiile obligatorii și modalitățile de execuție ale acestora, printre care respectarea procedurilor informatice omogene în transmiterea și gestionarea comunicațiilor de natură administrativă, inclusiv cu privire la fazele premergătoare plății prestațiilor respective. (3) În caz de nerespectare a obligațiilor din decretul menționat la alineatul 2, se aplică articolul 32 alineatele (2), (3), (4), (5) și (6). (4) Până la emiterea decretului menționat la alineatul (2), eliberarea de informații referitoare la traficul telefonic este efectuată gratuit. În ceea ce privește prestațiile în interesul justiției diferite de cele menționate în prima teză, se aplică lista adoptată prin Decretul ministrului comunicațiilor din 26 aprilie 2001, publicat în Gazzetta Ufficiale a Republicii Italiene nr. 104 din 7 mai 2001. (5) Pentru furnizarea prestațiilor menționate la alineatul 2, operatorii au obligația să negocieze între ei modalitățile de interconectare, cu scopul de a asigura furnizarea și interoperabilitatea prestațiilor. Ministerul poate interveni, dacă este necesar, din proprie inițiativă sau, dacă nu se ajunge la un acord între operatori, la cererea unuia dintre ei.”

În conformitate cu articolul 96 alineatul (2) din Decretul‑lege nr. 259/2003, decreto interministeriale del Ministro della giustizia e del Ministro dello sviluppo economico di concerto con il Ministro dell’economia e delle finanze – Disposizione di riordino delle spese per le prestazioni obbligatorie di cui all’articolo 96 del decreto legislativo n. 259 del 2003, din 28 decembrie 2017 (Gazzetta ufficiale della Repubblica italiana nr. 33 din 9 februarie 2018; Decretul interministerial emis de ministrul justiției și ministrul dezvoltării economice în acord cu ministrul economiei și finanțelor – Dispoziție de reordonare a cheltuielilor pentru prestațiile obligatorii prevăzute la articolul 96 din Decretul‑lege nr. 259/2003, denumit în continuare „Decretul interministerial din 28 decembrie 2017”) stabilește condițiile prestațiilor obligatorii și stabilește în anexă tarifele datorate de autoritățile italiene pentru astfel de prestații.

Colt Technology Services SpA, Wind Tre SpA, Telecom Italia SpA și Vodafone Italia SpA sunt furnizori de servicii de comunicații electronice care furnizează printre altele servicii de internet și de telecomunicații fixe și mobile în Italia. Prin acțiuni separate, acești furnizori au contestat Decretul interministerial din 28 decembrie 2017. În special, ei au susținut că tarifele datorate de autoritățile italiene în temeiul acestui decret nu acoperă integral costul furnizării serviciilor obligatorii de interceptare a comunicațiilor electronice dispuse de autoritățile judiciare naționale competente.

Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) a respins acțiunile formulate de Colt Technology Services, Wind Tre, Telecom Italia și Vodafone Italia. Acești furnizori au formulat ulterior recurs în fața Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), care a conexat cauzele.

Pentru a se pronunța asupra recursurilor, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a adresat Curții de Justiție, la 13 iulie 2020, o cerere de decizie preliminară având ca obiect interpretarea articolelor 18, 26 și 102 TFUE.

La 26 noiembrie 2020, Curtea a respins această cerere de decizie preliminară ca vădit inadmisibilă ( 3 ). Curtea a considerat că instanța de trimitere s‑a limitat în esență la a reitera argumentele invocate de recurenții din litigiul principal. Astfel, instanța de trimitere nu a indicat motivele care au determinat‑o să solicite interpretarea articolelor 18, 26 și 102 TFUE și nici legătura dintre aceste dispoziții și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal, contrar cerințelor articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție ( 4 ). Curtea a arătat de asemenea că instanța de trimitere poate adresa o nouă cerere de decizie preliminară care să cuprindă informații care să permită Curții să ofere un răspuns util ( 5 ).

La 31 mai 2021, în cadrul aceleiași proceduri, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a formulat prezenta cerere de decizie preliminară. Această instanță a arătat că, în conformitate cu Directiva 2018/1972, o autorizație generală de furnizare a serviciilor de comunicații electronice poate fi supusă unei obligații de a furniza servicii obligatorii precum interceptarea comunicațiilor electronice dispusă de autoritățile judiciare. Deși, potrivit articolului 13 din Directiva 2018/1972, condițiile aferente unei autorizații generale trebuie să fie nediscriminatorii, proporționale și transparente, dreptul Uniunii nu impune în mod explicit ca furnizorilor de servicii de comunicații electronice să li se plătească o compensație integrală pentru costurile pe care le suportă pentru a se conforma ordinelor judecătorești de interceptare a unor astfel de comunicații.

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolele 18, 26, 49, 54 și 55 TFUE, articolele 3 și 13 din [Directiva 2018/1972], precum și articolele 16 și 52 din [cartă] se opun unei reglementări naționale care, atunci când deleagă autorității administrative sarcina stabilirii cuantumului datorat operatorilor de telecomunicații pentru realizarea activităților de interceptare a fluxurilor de comunicații efectuate în mod obligatoriu pe baza solicitărilor autorității judiciare, nu impune respectarea principiului rambursării integrale a costurilor suportate efectiv și documentate corespunzător de operatori în legătură cu activitățile respective și, totodată, obligă autoritatea administrativă la obținerea unei economii de cheltuieli în raport cu criteriile precedente de calcul al cuantumului datorat?”

Colt Technology Services, Wind Tre, Telecom Italia, Vodafone Italia, guvernul italian și Comisia Europeană au depus observații scrise. Observațiile orale ale părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte au fost ascultate în ședința din 18 mai 2022.

În conformitate cu solicitarea Curții, prezentele concluzii se limitează la o analiză a aplicării Directivei 2018/1972 în contextul întrebării preliminare.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 2018/1972 trebuie interpretată în sensul că obligă statele membre să ramburseze integral furnizorilor de servicii de comunicații electronice costurile pe care le suportă în legătură cu interceptarea obligatorie a comunicațiilor electronice dispusă de autoritățile judiciare naționale competente.

La momentul adoptării Decretului interministerial din 28 decembrie 2017, Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) ( 6 ) era în vigoare și fusese transpusă în mod corespunzător în dreptul italian. În temeiul articolelor 124 și 126, Directiva 2018/1972 a intrat în vigoare la 20 decembrie 2018, fiind stabilit termenul‑limită de 21 decembrie 2020 pentru transpunerea sa în dreptul statelor membre. Articolul 125 din Directiva 2018/1972 a abrogat Directiva 2002/20 cu efect de la 21 decembrie 2020. La data ordonanței de trimitere, Directiva 2018/1972 intrase în vigoare, termenul de transpunere a acesteia în dreptul statelor membre expirase, iar Directiva 2002/20 fusese abrogată. Dispozițiile Directivei 2002/20 ( 7 ) și ale Directivei 2018/1972 relevante pentru prezenta trimitere preliminară sunt în esență identice. Observațiile scrise și orale ale tuturor părților care au participat la prezenta procedură în fața Curții se referă la dispozițiile Directivei 2018/1972, iar nu la cele ale Directivei 2002/20. În sfârșit, instanța de trimitere solicită interpretarea dispozițiilor Directivei 2018/1972. Pentru toate motivele de mai sus, prezentele concluzii interpretează dispozițiile Directivei 2018/1972.

Colt Technology Services, Wind Tre, Telecom Italia și Vodafone Italia susțin că întrebarea adresată de instanța de trimitere ar trebui să primească un răspuns afirmativ. Ele susțin că tarifele stabilite prin Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 sunt excesiv de scăzute și acoperă doar o mică parte din costurile pe care ele le suportă pentru interceptarea comunicațiilor electronice dispusă de autoritățile judiciare.

În plus, ele susțin că Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 încalcă articolul 13 din Directiva 2018/1972 în măsura în care este discriminatoriu, disproporționat și lipsit de transparență. În primul rând, Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 discriminează furnizorii mai mari de servicii de comunicații electronice, care sunt susceptibili să desfășoare mai multe activități de interceptare decât furnizorii mai mici de astfel de servicii. De asemenea, acesta discriminează furnizorii italieni de servicii de comunicații electronice, întrucât cei stabiliți în alte state membre nu trebuie să suporte costurile interceptării. În al doilea rând, Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 este contrar principiului proporționalității, întrucât impune furnizorilor de servicii de comunicații electronice costuri considerabile care nu pot fi recuperate. Acest lucru poate afecta furnizarea adecvată a serviciilor de comunicații electronice în general și poate compromite viabilitatea economică a anumitor furnizori de servicii de comunicații electronice în special. Vodafone Italia susține de asemenea că lipsa unei compensații integrale poate reduce calitatea serviciilor de interceptare furnizate de furnizorii de servicii de comunicații electronice, ceea ce ar fi contrar interesului general. În al treilea rând, Wind Tre consideră că procedura care a condus la adoptarea Decretului interministerial din 28 decembrie 2017 nu a fost transparentă.

Invocând prin analogie normele care reglementează furnizarea de servicii universale, Vodafone Italia adaugă că Directiva 2018/1972 instituie principiul compensării integrale a costurilor suportate de furnizorii de servicii de comunicații electronice pentru furnizarea unor servicii obligatorii precum interceptarea comunicațiilor electronice dispusă de autoritățile judiciare.

Guvernul italian susține că întrebarea adresată de instanța de trimitere ar trebui să primească un răspuns negativ. Acesta arată că Directiva 2018/1972 impune doar ca condițiile care însoțesc o autorizație generală de furnizare a rețelelor sau a serviciilor de comunicații electronice să fie nediscriminatorii, proporționale și transparente. Această directivă nu prevede compensarea integrală pentru interceptarea comunicațiilor electronice dispusă de autoritățile judiciare. Deși este de competența instanței de trimitere să verifice acest aspect, guvernul italian susține că din ordonanța de trimitere nu reiese că costurile pe care furnizorii de servicii de comunicații electronice le suportă ca urmare a faptului că permit o astfel de interceptare ar putea compromite viabilitatea financiară a acestora. Nu există niciun temei de fapt pentru a susține că Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 încalcă principiul proporționalității.

Comisia observă că articolul 13 din Directiva 2018/1972 nu prevede în mod explicit că furnizorii de servicii de comunicații electronice primesc o compensație pentru costurile pe care le suportă în legătură cu furnizarea serviciilor obligatorii în temeiul unei autorizații generale. Statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a reglementa disponibilitatea compensației, cu condiția să respecte principiile nediscriminării, proporționalității și transparenței.

Comisia contestă argumentul potrivit căruia lipsa unei compensații integrale constituie o încălcare a principiului egalității de tratament. În ceea ce privește principiul proporționalității, Comisia susține că, în lipsa unei dispoziții explicite în reglementarea aplicabilă, dreptul Uniunii nu conține o cerință generală de compensare integrală a operatorilor economici pentru costurile suportate ca urmare a obligațiilor impuse în interesul general. În plus, chiar și în acele cazuri în care ar putea fi oportună prevederea unei compensații echitabile, de vreme ce obligațiile impuse operatorilor economici nu sunt inerente exercitării activității economice în care aceștia sunt implicați, Comisia arată că nu există nicio obligație de a plăti o compensație integrală. Obligația de a proceda în acest sens poate chiar reduce stimulentele pentru furnizorii de servicii de comunicații electronice de a furniza servicii obligatorii în mod eficient.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii trebuie să se țină seama de termenii acestora, de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 8 ).

Articolul 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2018/1972 prevede că această directivă nu aduce atingere acțiunilor întreprinse de statele membre, inter alia, pentru a asigura ordinea publică și siguranța publică. Rezultă că măsurile naționale pe care Directiva 2018/1972 nu le‑ar permite în alte condiții, în principiu, pot fi totuși justificate în vederea protejării ordinii publice sau a siguranței publice.

Articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2018/1972 stabilește că autorizația generală pentru furnizarea de servicii de comunicații electronice poate fi supusă numai condițiilor enumerate în anexa I la aceasta. Respectivele condiții trebuie să fie nediscriminatorii, proporționale și transparente.

Condiția 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972, care conține condițiile generale care pot însoți o autorizație generală, permite statelor membre să condiționeze o autorizație generală de „[p]ermiterea interceptării legale de către autoritățile naționale competente, în conformitate cu [normele privind protecția datelor]”.

Din textul dispozițiilor menționate mai sus reiese că statele membre pot solicita furnizorilor de servicii de comunicații electronice să permită interceptarea comunicațiilor electronice atunci când autoritățile naționale competente dispun acest lucru. Având în vedere articolul 13 alineatul (1) și condiția 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972, excepția privind siguranța publică prevăzută la articolul 1 alineatul (3) litera (c) din aceasta pare, așadar, lipsită de relevanță în sensul prezentei cereri de decizie preliminară. Directiva 2018/1972 însăși permite în mod explicit statelor membre să impună furnizorilor de servicii de comunicații electronice obligația de a facilita interceptarea comunicațiilor electronice ca o condiție pentru a fi autorizați să furnizeze aceste servicii. În plus, directiva menționată nu impune în mod explicit statelor membre obligația de a oferi o compensație pentru costurile pe care furnizorii de servicii de comunicații electronice le suportă cu ocazia facilitării interceptării acestor comunicații.

Având în vedere cele de mai sus, două chestiuni par să fie aduse în atenția Curții. În primul rând, în ce constă „permiterea interceptării legale de către autoritățile naționale competente”? În al doilea rând, lipsa compensării integrale a furnizorilor de servicii de comunicații electronice pentru costurile suportate de aceștia cu ocazia facilitării interceptării legale de către autoritățile naționale competente poate fi contrară principiilor nediscriminării, proporționalității și transparenței?

În ceea ce privește prima chestiune, condiția 4 poate face, în opinia noastră, obiectul a două interpretări posibile. În primul rând, s‑ar putea susține că „permiterea interceptării legale” trebuie interpretată în sensul că furnizorii de servicii de comunicații electronice pot fi obligați să facă posibilă această interceptare fără a intercepta în mod necesar ei înșiși aceste comunicații. Potrivit acestei abordări, furnizorii de servicii de comunicații electronice ar putea fi obligați să instituie infrastructura tehnică și resursele umane indispensabile pentru a permite interceptarea comunicațiilor electronice de către autoritățile naționale competente. Obligarea furnizorilor de servicii de comunicații electronice să efectueze ei înșiși interceptarea necesită, așadar, mai mult decât simpla facilitare a interceptării legale, impunând astfel o sarcină care depășește ceea ce pot include condițiile care însoțesc o autorizație generală.

O interpretare alternativă a condiției 4 este aceea că sintagma „permiterea interceptării legale de către autoritățile naționale competente” este utilizată deoarece numai autoritățile naționale competente au puterea de a coordona interceptarea legală a comunicațiilor electronice. Indiferent de implicarea lor din punct de vedere practic, furnizorii de servicii de comunicații electronice nu pot decât să permită interceptarea legală a comunicațiilor electronice, deoarece nu au ei înșiși competența de a realiza interceptarea. O astfel de interpretare, care recunoaște că autoritățile naționale competente sunt învestite exclusiv cu competența de a coordona interceptarea legală a comunicațiilor electronice, este de asemenea conformă cu obiectivele urmărite de această măsură. Condiția 4 din partea A din anexa menționată presupune, așadar, că autoritățile naționale competente impun mai mult decât un grad minim de cooperare din partea furnizorilor de servicii de comunicații electronice în ceea ce privește interceptarea legală a unor astfel de comunicații. Examinarea diferitelor versiuni lingvistice ale Directivei 2018/1972 pare să susțină de asemenea ideea potrivit căreia interceptarea legală a comunicațiilor electronice este prerogativa autorităților naționale competente ( 9 ).

Pe lângă considerentele legate de noțiunea de „interceptare legală”, există motive pragmatice care susțin teza potrivit căreia condiția 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972 trebuie interpretată în sensul că conferă statelor membre dreptul de a solicita furnizorilor de servicii de comunicații electronice să intercepteze comunicațiile ca o condiție pentru acordarea unei autorizații de furnizare a acestor servicii. Pentru a asigura interceptarea efectivă și eficientă a comunicațiilor electronice atunci când este necesar, ar părea rezonabil ca statele membre să se bazeze pe furnizorii de servicii de comunicații electronice, care își cunosc propriile infrastructuri și dispun de personalul cel mai calificat pentru a intercepta comunicațiile prin intermediul rețelelor respective. Efectivitatea și eficiența interceptării ar putea fi compromise dacă autoritățile naționale ar fi obligate ele însele să intercepteze comunicațiile electronice realizate prin intermediul rețelelor diferiților furnizori de servicii de telecomunicații, utilizând diferite metode și infrastructuri tehnice.

În consecință, considerăm că condiția 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972, care conferă statelor membre dreptul să solicite furnizorilor de servicii de comunicații electronice să permită interceptarea legală a comunicațiilor, include obligația ca acești furnizori de servicii să efectueze această interceptare în conformitate cu instrucțiunile autorităților naționale competente.

Vom aborda în continuare cea de a doua chestiune identificată la punctul 29 din prezentele concluzii.

În primul rând, dreptul Uniunii interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate în domeniul de aplicare al tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevăd acestea ( 10 ). Interdicția respectivă vizează nu numai discriminările directe, întemeiate pe cetățenie sau naționalitate, ci și orice forme indirecte de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc la același rezultat ( 11 ). Jurisprudența stabilește de asemenea că principiul general al nediscriminării se opune tratamentului diferit al unor situații comparabile și tratamentului identic al unor situații diferite ( 12 ).

Astfel cum se arată mai în detaliu la punctul 19 din prezentele concluzii, recurentele din litigiul principal susțin că Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 discriminează atât furnizorii mai mari de servicii de comunicații electronice, cât și furnizorii de servicii de comunicații electronice stabiliți în Italia.

Niciun element din dosarul instanței de trimitere nu pare să susțină teza potrivit căreia, ca urmare a Decretului interministerial din 28 decembrie 2017, furnizorii mai mari de servicii de comunicații electronice sunt supuși discriminării. În orice caz, în timp ce furnizorii mai mari de servicii de comunicații electronice pot fi obligați, datorită dimensiunii mai mari a bazei lor de clienți, să permită interceptarea legală a comunicațiilor mai des decât cei cu mai puțini clienți, este probabil ca cei dintâi să obțină venituri mai mari. În măsura în care această concluzie poate fi dedusă din puținele elemente de care dispune Curtea, pare probabil ca, în principiu, impactul financiar al costului interceptării legale în raport cu veniturile să fie similar pentru toți furnizorii de servicii de comunicații electronice.

În ceea ce privește pretinsa discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 18 TFUE nu vizează eventualele diferențe de tratament între persoanele și întreprinderile aflate sub jurisdicția Uniunii, care ar putea rezulta din divergențele dintre legislațiile diferitelor state membre, atât timp cât acestea afectează toate persoanele care fac obiectul acestora în conformitate cu criterii obiective și indiferent de cetățenie sau naționalitate ( 13 ). Este suficient să se constate că furnizorii italieni de servicii de comunicații electronice, precum recurentele din litigiul principal, și furnizorii de servicii de comunicații electronice stabiliți în alte state membre sunt supuși obligației de cooperare cu autoritățile naționale competente de pe teritoriul statului în care sunt stabiliți. Faptul că furnizorii de servicii de comunicații electronice stabiliți în alte state membre sunt supuși în mod normal unei obligații de cooperare cu autoritățile naționale de pe teritoriul statului în care sunt stabiliți, iar nu cu autoritățile judiciare italiene, nu constituie o discriminare.

În al doilea rând, faptul că reglementarea națională aplicabilă prevede o compensație financiară pentru activitatea de interceptare legală, fără a garanta că furnizorii de servicii de comunicații electronice primesc o compensație integrală pentru costurile pe care le suportă pentru desfășurarea acestei activități, este contrar principiului proporționalității la care se referă articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2018/1972? Acest aspect pare să se afle în centrul prezentei cauze.

Pentru început, observăm că principiul proporționalității a făcut obiectul mai multor interpretări în jurisprudență, în funcție de obiectul avut în vedere.

În ceea ce privește caracterul proporțional al unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o apreciere generală a tuturor elementelor de fapt și de drept pertinente pentru a stabili dacă această reglementare este adecvată pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite prin aceasta și nu depășește ceea ce este necesar în acest scop, în măsura în care aceste obiective nu pot fi atinse prin măsuri de o amploare mai redusă. Revine Curții sarcina de a furniza instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care îi vor permite să efectueze această apreciere ( 14 ).

În acest context, vom prezenta două observații cu privire la sarcina care revine instanței de trimitere. Recurentele din litigiul principal contestă Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 prin care autoritățile italiene au stabilit tarifele datorate pentru interceptarea obligatorie a comunicațiilor la un nivel inferior celui pretins de ele a reprezenta costul pe care îl suportă în legătură cu efectuarea interceptării. Obiectivul decretului menționat pare să fie limitarea costului acestei activități suportat din bugetul statului prin împărțirea acestui cost cu operatorii economici care își desfășoară activitatea în acest sector. Acest obiectiv pare a fi un obiectiv legitim de interes general ( 15 ). În plus, deși, în final, este de competența instanței de trimitere să stabilească aceste aspect, nu este evident că Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 nu este adecvat pentru atingerea acestui obiectiv.

În ceea ce privește aspectul dacă Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului legitim pe care înțelege să îl urmărească, instanța de trimitere ar putea examina dacă sarcina pe care decretul o impune furnizorilor de servicii de comunicații electronice este vădit excesivă. În această privință, observăm că recurentele din litigiul principal care au încercat să cuantifice această sarcină financiară, și anume Telecom Italia și Vodafone Italia, au menționat costuri de aproximativ 6-7 milioane de euro care nu au fost acoperite de tarifele încasate în anii 2017 și 2018. Ca răspuns la întrebările adresate de Curte în ședință, acești doi furnizori au admis că rapoartele lor financiare anuale, care sunt publice, sugerează că, în aceeași perioadă, cifra lor de afaceri provenind din furnizarea de servicii de internet și de telecomunicații fixe și mobile în Italia s‑a ridicat la mai multe miliarde de euro. În acest context, pare puțin probabil ca sarcina financiară pe care Decretul interministerial din 28 decembrie 2017 o impune furnizorilor de servicii de comunicații electronice să compromită furnizarea acestor servicii sau viabilitatea economică a furnizorilor de servicii, astfel cum au susținut unele dintre părți.

În al treilea rând, principiul transparenței impune ca toate condițiile și modalitățile unui mecanism să fie enunțate prin intermediul unor norme suficient de accesibile, clare, precise, univoce și previzibile în aplicarea lor, pentru a permite oricărui operator mediu informat și care dă dovadă de o diligență normală să înțeleagă conținutul exact al acestuia și să evite orice risc de comportament arbitrar. Acești parametri trebuie stabiliți în conformitate cu criterii obiective, astfel încât să permită operatorilor să își calculeze costurile probabile ( 16 ).

Recurentele din litigiul principal nu susțin că metodologia de calcul al compensației se baza pe criterii care nu erau accesibile, clare, precise, obiective sau previzibile sau că erau ambigue. Astfel, anexa la Decretul interministerial din 28 decembrie 2017, care stabilește tarifele datorate de autoritățile italiene pentru fiecare categorie de activități de interceptare, pare să respecte aceste cerințe. În realitate, Wind Tre pare să critice faptul că furnizorii de servicii de comunicații electronice nu au avut posibilitatea să își exprime preocupările în cursul procedurii care a condus la adoptarea tarifelor prevăzute în această anexă. Deși stabilirea acestui aspect ține de competența instanței de trimitere, nu este deloc evident că principiul transparenței înglobează dreptul furnizorilor de servicii de comunicații electronice de a participa activ la o procedură care a condus la stabilirea sumelor în litigiu.

În sfârșit, din motive de exhaustivitate, observăm că este eronat argumentul invocat de Vodafone Italia potrivit căruia există un principiu al rambursării integrale a costurilor legate de furnizarea serviciilor universale. Serviciile obligatorii în discuție în prezenta cauză, și anume interceptarea legală a comunicațiilor electronice, nu sunt servicii universale furnizate utilizatorilor finali. Acestea reprezintă mai curând o formă de asistență pentru autoritățile publice în îndeplinirea misiunii lor de protejare a interesului general pe care, de altfel, statele membre sunt autorizate în mod expres să o impună ca o condiție pentru acordarea autorizațiilor de furnizare a serviciilor de comunicații electronice. Independent de existența unui principiu al rambursării integrale în cazul furnizării de servicii universale de către furnizorii de servicii de comunicații electronice, care nu este deloc evident ( 17 ), nu există niciun motiv pentru a aplica un astfel de principiu prin analogie.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) după cum urmează: „Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice trebuie interpretată în sensul că nu impune ca reglementarea națională să acorde furnizorilor de servicii de comunicații electronice o compensație integrală pentru costurile pe care le suportă pentru a permite interceptarea comunicațiilor electronice dispusă de autoritățile judiciare. În conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din această directivă, statele membre pot institui un mecanism de compensare a acestor costuri, cu condiția ca un astfel de mecanism să fie nediscriminatoriu, proporțional și transparent.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ANTHONY COLLINS

prezentate la 6 octombrie 2022 ( 1 )