Concluziile avocatului general A. M. Collins prezentate la 15 decembrie 2022.#Comisia Europeană împotriva Republicii Polone.#Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Stat de drept – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Independența judecătorilor – Articolul 267 TFUE – Posibilitate de a solicita Curții să se pronunțe cu titlu preliminar – Supremația dreptului Uniunii – Competențe în materie de ridicare a imunității penale a judecătorilor și în materia dreptului muncii, asigurărilor sociale și pensionării judecătorilor de la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) conferite Camerei disciplinare a acestei instanțe – Interdicție aplicabilă instanțelor naționale de a repune în discuție legitimitatea instanțelor și a organelor constituționale sau de a constata ori de a aprecia legalitatea numirii judecătorilor sau a competențelor jurisdicționale ale acestora – Verificare de către o instanță a respectării anumitor cerințe referitoare la existența unei instanțe independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, calificată drept «abatere disciplinară» – Competență exclusivă de a examina chestiunile aferente lipsei de independență a unei instanțe sau a unui judecător conferită Camerei de control extraordinar și cauze publice a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) – Articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale – Dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal – Regulamentul (UE) 2016/679 – Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf literele (c) și (e) și alineatul (3) al doilea paragraf – Articolul 9 alineatul (1) – Date sensibile – Reglementare națională care impune judecătorilor să facă o declarație referitoare la calitatea lor de membri ai unor asociații, fundații sau partide politice, precum și la funcțiile exercitate în cadrul acestora, care prevede publicarea online a datelor care figurează în aceste declarații.#Cauza C-204/21.

Prezenta acțiune întemeiată pe articolul 258 TFUE rezultă din adoptarea la 20 decembrie 2019 a ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych, ustawy o Sądzie Najwyższym oraz niektórych innych ustaw ( 2 ) (Legea de modificare a Legii privind organizarea instanțelor de drept comun, a Legii privind Curtea Supremă și a altor legi) (denumită în continuare „Legea de modificare”) de către Republica Polonă. În esență, Comisia Europeană susține că anumite dispoziții din Legea de modificare încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), articolul 267 TFUE, principiul supremației dreptului Uniunii, precum și dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal, garantate de articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și de articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e), articolul 6 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) ( 3 ) (denumit în continuare „RGPD”).

Acțiunea Comisiei cuprinde cinci obiecții.

Prin intermediul primelor trei obiecții, care se află în legătură una cu cealaltă, se susține că Legea de modificare limitează sau exclude posibilitatea unei instanțe naționale de a se asigura că persoanele care invocă drepturi în temeiul dreptului Uniunii au acces la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, încălcând astfel articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă și articolul 267 TFUE. Prin intermediul primelor două obiecții se susține de asemenea că Legea de modificare încalcă principiul supremației. În cauzele care privesc aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii, statele membre sunt obligate să asigure respectarea dreptului fundamental la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. În cazul în care se pretinde că acest drept a fost încălcat, particularii trebuie în principiu să aibă posibilitatea de a formula o acțiune la o instanță națională. Rezultă că, în cauzele care repun în discuție drepturi individuale în cadrul dreptului Uniunii, orice instanță națională trebuie să fie în măsură să verifice dacă a fost încălcat dreptul particularilor la un proces în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice limitare sau excludere a posibilității unei instanțe naționale de a se asigura că persoanele care invocă drepturi care decurg din dreptul Uniunii au acces la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, constituie o încălcare a obligațiilor instituite de dispozițiile menționate anterior ( 4 ).

A patra obiecție privește competența pe care Legea de modificare a conferit‑o Izba Dyscyplinarna (Camera disciplinară a Curții Supreme, Polonia; denumită în continuare „Camera disciplinară”) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia, denumită în continuare „Curtea Supremă”) (denumită în continuare „Camera disciplinară”) în ceea ce privește chestiunile legate de statutul judecătorilor. Comisia susține că, întrucât Camera disciplinară nu îndeplinește standardele necesare în materie de independență și imparțialitate judiciară, legea în cauză afectează independența judecătorilor al căror statut este supus controlului din partea Camerei disciplinare și, prin urmare, încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

A cincea obiecție privește obligația pe care Legea de modificare o impune judecătorilor de a furniza informații cu privire la activitățile lor publice și sociale în cadrul asociațiilor și fundațiilor nonprofit, inclusiv calitatea de membru al unui partid politic, înainte de numirea lor, precum și publicarea acestor informații. Comisia consideră că aceste obligații sunt disproporționate și încalcă dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal, garantate de articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și de articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e), articolul 6 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) din RGPD.

Ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 ( 5 ) a instituit, în cadrul Curții Supreme, două noi Camere: Camera disciplinară și Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice) (denumită în continuare „Camera extraordinară”).

În măsura în care prezintă relevanță în prezenta procedură, Legea de modificare a modificat Legea privind Curtea Supremă prin inserarea la articolul 26 a alineatelor (2)-(6), la articolul 27 alineatul (1) a punctului (1a), la articolul 45 a alineatului (3), la articolul 82 a alineatelor (2)-(5), precum și prin modificarea articolului 29 și a articolului 72 alineatul (1).

Articolul 26 alineatele (2)-(6) din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede: „(2) [Camera extraordinară] este competentă să soluționeze cererile sau declarațiile privind recuzarea unui judecător sau desemnarea instanței în fața căreia trebuie să se desfășoare o procedură, inclusiv căile de atac întemeiate pe lipsa de independență a instanței sau a judecătorului. Instanța sesizată cu cauza trimite imediat o cerere președintelui [Camerei extraordinare] pentru ca această cauză să fie soluționată în conformitate cu normele stabilite prin dispoziții distincte. Înaintarea unei cereri președintelui [Camerei extraordinare] și cauze publice nu suspendă procedura în curs. (3) Cererea menționată la alineatul (2) nu este examinată dacă privește constatarea sau aprecierea legalității numirii unui judecător sau a legitimității acestuia pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale. (4) [Camera extraordinară] este competentă să soluționeze căile de atac prin care se urmărește să se constate nelegalitatea hotărârilor sau a deciziilor definitive ale [Curții Supreme], ale instanțelor de drept comun, ale instanțelor militare și ale instanțelor administrative, inclusiv ale [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia)], în cazul în care nelegalitatea constă în repunerea în discuție a statutului persoanei numite într‑un post de judecător care s‑a pronunțat în cauză. (5) Dispozițiile referitoare la constatarea nelegalității unei hotărâri definitive se aplică mutatis mutandis procedurii în cauzele menționate la alineatul (4), iar dispozițiile referitoare la redeschiderea unei proceduri jurisdicționale închise printr‑o hotărâre definitivă sunt aplicabile cauzelor penale. Nu este necesar să se stabilească prima facie probabilitatea sau producerea unui prejudiciu cauzat de pronunțarea hotărârii care face obiectul căii de atac. (6) O cale de atac prin care se urmărește să se constate nelegalitatea unei hotărâri definitive, menționată la alineatul (4), poate fi formulată în fața [Camerei extraordinare] fără a trece prin instanța care a pronunțat hotărârea atacată, chiar și atunci când o parte nu a epuizat căile de atac aflate la dispoziția sa, inclusiv calea de atac extraordinară în fața [Curții Supreme].”

Articolul 27 alineatul (1) din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede: „Camera disciplinară este competentă în următoarele cauze: […] (1a) cauzele privind autorizarea inițierii unei proceduri penale împotriva judecătorilor, a judecătorilor asistenți, a procurorilor și a procurorilor asistenți sau a plasării acestora în arest preventiv; (2) cauzele în domeniul dreptului muncii și al asigurărilor sociale care privesc judecătorii [Curții Supreme]; (3) cauzele privind pensionarea obligatorie a unui judecător al [Curții Supreme].”

Articolul 29 alineatele (2) și (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede: „(2) În cadrul activităților [Curții Supreme] sau ale organelor sale, nu este permisă repunerea în discuție a legitimității tribunalelor și a curților, a organelor constituționale ale statului sau a organelor de control și de protecție a dreptului. (3) [Curtea Supremă] sau un alt organ al puterii nu poate să constate și nici să aprecieze legalitatea numirii unui judecător sau a competenței de a exercita funcțiile jurisdicționale care decurge din aceasta.”

Articolul 45 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede: „Declarația menționată la articolul 88a din [Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun] este prezentată de judecătorii de la [Curtea Supremă] prim‑președintelui [Curții Supreme], iar de prim‑președintele [Curții Supreme], către [Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, denumit în continuare «KRS»)].”

În conformitate cu articolul 72 alineatul (1) din Legea privind Curtea Supremă: „Un judecător al [Curții Supreme] răspunde, pe plan disciplinar, pentru abaterile profesionale (disciplinare), inclusiv în cazul: (1) încălcării vădite și flagrante a normelor de drept; (2) actelor sau omisiunilor de natură să împiedice sau să compromită în mod semnificativ funcționarea unei autorități judiciare; (3) actelor care repun în discuție existența raportului de muncă al unui judecător, efectivitatea numirii unui judecător sau legitimitatea unui organ constituțional al Republicii Polone.”

În conformitate cu articolul 73 alineatul (1) din legea menționată, Camera disciplinară este instanța disciplinară de al doilea (și ultim) grad de jurisdicție pentru judecătorii instanțelor de drept comun și instanța disciplinară de prim și al doilea grad de jurisdicție pentru judecătorii de la Curtea Supremă.

Articolul 82 din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede următoarele: „[…] (2) Atunci când examinează o cauză în care se ridică o chestiune de drept privind independența unui judecător sau a unei instanțe, [Curtea Supremă] suspendă judecarea cauzei și înaintează această chestiune unui complet constituit din toți membrii [Camerei extraordinare]. (3) În cazul în care, în cadrul examinării unei cereri menționate la articolul 26 alineatul (2), [Curtea Supremă] are îndoieli serioase cu privire la interpretarea dispozițiilor juridice pe care trebuie să se întemeieze decizia, aceasta poate să suspende judecarea cauzei și să înainteze o chestiune de drept unui complet constituit din toți membrii [Camerei extraordinare]. (4) Atunci când adoptă o decizie menționată la alineatul (2) sau (3), [Camera extraordinară] nu este obligată să respecte decizia unui alt complet de judecată al [Curții Supreme], cu excepția cazului în care aceasta a dobândit forță de principiu juridic. (5) O decizie adoptată de toți membrii [Camerei extraordinare] în temeiul alineatului (2) sau (3) este obligatorie pentru toate completele [Curții Supreme]. Orice diferență în raport cu o decizie care a dobândit forță de principiu juridic impune pronunțarea din nou prin decizie a Adunării plenare a [Curții Supreme], adoptarea acestei decizii necesitând prezența a cel puțin două treimi din judecătorii fiecărei camere. Articolul 88 nu se aplică.”

Legea de modificare a modificat ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (denumită în continuare „Legea privind organizarea instanțelor de drept comun”) din 27 iulie 2001 ( 6 ), în special prin introducerea articolului 42a, prin inserarea alineatului (4) la articolul 55, precum și prin modificarea articolului 107 alineatul (1) și a articolului 110 alineatul (2a).

Textul articolului 42a din Legea modificată privind instanțele de drept comun este următorul: „(1) În cadrul activităților instanțelor sau ale organelor instanțelor, nu este permisă repunerea în discuție a legitimității tribunalelor și a curților, a organelor constituționale ale statului sau a organelor de control și de protecție a dreptului. (2) O instanță de drept comun sau un alt organ al puterii nu poate să constate și nici să aprecieze legalitatea numirii unui judecător sau a competenței de a exercita funcțiile jurisdicționale care decurge din aceasta. […]”

Articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun prevede: „Judecătorii se pot pronunța cu privire la toate cauzele în locul lor de repartizare, precum și în alte jurisdicții în cazurile definite de lege (competența judecătorului). Dispozițiile referitoare la atribuirea cauzelor, precum și la desemnarea și modificarea completelor de judecată nu limitează competența unui judecător și nu pot fi invocate pentru a se constata că un complet de judecată este contrar legii, că o instanță este alcătuită în mod necorespunzător sau că o persoană care nu este abilitată sau competentă să se pronunțe face parte din aceasta.”

În conformitate cu articolul 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, toți judecătorii polonezi ( 7 ) trebuie să dezvăluie anumite informații în vederea publicării ulterioare în Biuletyn Informacji Publicznej (Buletinul informativ public): „(1) Judecătorul are obligația de a depune o declarație scrisă în care să menționeze: 1. calitatea sa de membru al unei asociații, inclusiv denumirea și sediul social al asociației, funcțiile deținute și perioada în care a deținut calitatea de membru; 2. funcția deținută în cadrul unui organism al unei fundații fără scop lucrativ, inclusiv denumirea și sediul social al fundației și perioada în care a deținut funcția; 3. calitatea sa de membru al unui partid politic înainte de numirea sa în funcția de judecător și calitatea de membru al unui partid politic pe durata mandatului său înainte de 29 decembrie 1989, inclusiv denumirea partidului, funcțiile deținute și perioada în care a deținut calitatea de membru. (2) Declarațiile menționate la alineatul (1) sunt prezentate de judecători președintelui curții de apel competente, iar de președinții curților de apel către [Minister Sprawiedliwości (ministrul justiției)]. (3) Declarațiile menționate la alineatul (1) se depun în termen de 30 de zile de la data intrării în funcție a judecătorului și în termen de 30 de zile de la data la care au intervenit sau au încetat circumstanțele menționate la alineatul (1). (4) Informațiile conținute în declarațiile menționate la alineatul (1) sunt publice și sunt disponibile în Buletinul informativ public menționat în Legea din 6 septembrie 2001 privind accesul la informațiile publice în termen de cel mult 30 de zile de la data depunerii declarației la organismul autorizat.”

În temeiul articolului 107 alineatul (1) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun: „Judecătorul răspunde, pe plan disciplinar, pentru abaterile profesionale (disciplinare), inclusiv în cazul: […] (2) actelor sau omisiunilor de natură să împiedice sau să compromită în mod semnificativ funcționarea unei autorități judiciare; (3) actelor care repun în discuție existența raportului de muncă al unui judecător, efectivitatea numirii unui judecător sau legitimitatea unui organ constituțional al Republicii Polone; […]”

Articolul 110 alineatul (2a) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun prevede că: „Instanța disciplinară în a cărei jurisdicție își exercită atribuțiile judecătorul supus procedurii este competentă teritorial să soluționeze cauzele menționate la articolul 37 alineatul (5) și la articolul 75 alineatul (2) punctul 3. În cauzele menționate la articolul 80 și la articolul 106zd, organul jurisdicțional competent în primă instanță este [Curtea Supremă] în complet format dintr‑un judecător unic al Camerei disciplinare, iar în a doua instanță, [Curtea Supremă] în complet format din trei judecători ai Camerei disciplinare.”

Legea de modificare a modificat ustawa – Prawo o ustroju sądów administracyjnych (Legea privind organizarea instanțelor administrative) din 25 iulie 2002 ( 8 ) în special prin inserarea alineatelor (1a) și (1b) la articolul 5, a alineatului (2) la articolul 8, precum și prin modificarea articolului 29 alineatul (1) și a articolului 49 alineatul (1).

Articolul 5 alineatele (1a) și (1b) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative prevede: „(1a) În cadrul activităților unei instanțe administrative sau ale organelor acesteia, nu este permisă repunerea în discuție a legitimității tribunalelor și a curților, a organelor constituționale ale statului sau a organelor de control și de protecție a dreptului. (1b) O instanță administrativă sau un alt organ al puterii nu poate să constate și nici să aprecieze legalitatea numirii unui judecător sau a competenței de a exercita funcțiile jurisdicționale care decurge din aceasta.”

Articolul 8 alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative prevede că: „Declarația menționată la articolul 88a din [Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun] se depune de judecătorii unui [wojewódzki sąd administracyjny (Tribunalul Administrativ al Voievodatului)] la președintele competent al Tribunalului Administrativ al Voievodatului, de președintele unui Tribunal Administrativ al Voievodatului și judecătorii [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Supremă Administrativă, Polonia)] la președintele [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Supremă Administrativă)] și de președintele [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Supremă Administrativă)] la [KRS].”

În temeiul articolului 29 alineatul (1) din această lege, abaterile disciplinare prevăzute la articolul 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun sunt aplicabile și în ceea ce privește judecătorii instanțelor administrative.

În conformitate cu articolul 49 alineatul (1) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative, abaterile disciplinare prevăzute la articolul 72 alineatul (1) din Legea modificată privind Curtea Supremă sunt aplicabile și în ceea ce privește judecătorii Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Supremă Administrativă).

În conformitate cu articolul 8 din Legea de modificare, articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun se aplică și cauzelor deschise sau încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii de modificare, și anume 14 februarie 2020.

În conformitate cu articolul 10 din Legea de modificare: „(1) Dispozițiile [Legii privind Curtea Supremă], în versiunea rezultată din prezenta lege, se aplică și cauzelor supuse examinării [Camerei extraordinare] care au fost introduse și nu au fost finalizate printr‑o hotărâre definitivă, inclusiv printr‑o decizie, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Instanța sesizată cu o cauză menționată la alineatul (1) o trimite fără întârziere, în termen de cel mult șapte zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, la [Camera extraordinară], care poate revoca actele realizate anterior în măsura în care împiedică examinarea în continuare a cauzei în conformitate cu legea. (3) Actele realizate de instanțe și de părți sau de participanții la procedură în cauzele menționate la alineatul (1) după data intrării în vigoare a prezentei legi, cu încălcarea alineatului (2), nu produc efecte procedurale.”

Considerând că, prin adoptarea Legii de modificare, Republica Polonă nu și a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate prevăzute la punctul 1 din prezentele concluzii, Comisia a adresat acestui stat membru, la 29 aprilie 2020, o scrisoare de punere în întârziere. Republica Polonă a răspuns printr‑o scrisoare din 29 iunie 2020 în care a contestat toate acuzațiile de încălcare a dreptului Uniunii.

La 30 octombrie 2020, Comisia a emis un aviz motivat în care și‑a menținut afirmația potrivit căreia Legea de modificare încălca dispozițiile dreptului Uniunii menționate în scrisoarea de punere în întârziere.

La 3 decembrie 2020, Comisia a emis o scrisoare de punere în întârziere suplimentară ca urmare a activității jurisdicționale a Camerei disciplinare referitoare la statutul judecătorilor și al judecătorilor asistenți în conformitate cu articolul 27 alineatul (1) punctele 1a, 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, astfel cum a fost introdus prin Legea de modificare.

În răspunsul său din 30 decembrie 2020 la avizul motivat al Comisiei din 30 octombrie 2020, Republica Polonă a negat încălcările invocate. La 4 ianuarie 2021, Republica Polonă a răspuns la scrisoarea de punere în întârziere suplimentară a Comisiei din 3 decembrie 2020, susținând că obiecțiunile privind lipsa de independență a Camerei disciplinare nu erau întemeiate.

La 27 ianuarie 2021, Comisia a emis un aviz motivat suplimentar privind activitatea jurisdicțională a Camerei disciplinare în cauzele referitoare la statutul judecătorilor și al judecătorilor asistenți. Prin scrisoarea din 26 februarie 2021, Republica Polonă a răspuns că critica conținută în avizul motivat suplimentar nu era întemeiată.

Prin cererea introductivă depusă la 1 aprilie 2021, Comisia a sesizat Curtea cu prezenta acțiune în temeiul articolului 258 TFUE. Comisia urmărește să obțină cinci declarații potrivit cărora: „– prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 42a alineatele (1) și (2) și a articolului 55 alineatul (4) din [Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun], a articolului 26 alineatul (3) și a articolului 29 alineatele (2) și (3) din [Legea modificată privind Curtea Supremă], a articolului 5 alineatele (1a) și (1b) din [Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative], precum și a articolului 8 din Legea de modificare, care interzic oricărei instanțe naționale să verifice respectarea cerințelor Uniunii referitoare la instanța judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din [cartă], în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare «Curtea EDO») cu privire la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare «CEDO»), precum și în temeiul articolului 267 TFUE și al principiului supremației dreptului Uniunii; – prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 26 alineatele (2) și (4)-(6) și a articolului 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă, precum și a articolului 10 din Legea de modificare, care atribuie [Camerei extraordinare] competența exclusivă de a examina căile de atac și chestiunile de drept referitoare la lipsa de independență a unei instanțe sau a unui judecător, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul articolului 267 TFUE și al principiului supremației dreptului Uniunii; – prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și a articolului 72 alineatul (1) punctele 1-3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, care permit calificarea drept «încălcare disciplinară» a examinării respectării cerințelor Uniunii referitoare la instanța judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul articolului 267 TFUE; – prin abilitarea [Camerei disciplinare], ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate, să se pronunțe în cauzele care au o incidență directă asupra statutului și exercitării funcțiilor de judecător și de judecător asistent, precum, în primul rând, cererile de inițiere a unei proceduri penale împotriva unor judecători și judecători asistenți sau cererile de arestare a acestora și, în al doilea rând, cauzele în materia dreptului muncii și al asigurărilor sociale referitoare la judecători ai Curții Supreme, precum și cauzele referitoare la pensionarea obligatorie a acestor judecători, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE; – prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, a articolului 45 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și a articolului 8 alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative, în versiunea care rezultă din Legea de modificare, Republica Polonă a încălcat dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal garantate la articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și la articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e), articolul 6 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) din [RGPD].”

Comisia solicită de asemenea obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată.

În memoriul său în apărare, depus la 17 iunie 2021, Republica Polonă solicită Curții respingerea în totalitate a prezentei acțiuni ca neîntemeiată și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia și Republica Polonă au depus un memoriu în replică și un memoriu în duplică la 28 iulie 2021 și, respectiv, la 7 septembrie 2021.

Printr‑un act separat depus la 1 aprilie 2021, Comisia a introdus o cerere de măsuri provizorii în temeiul articolului 279 TFUE, prin care a solicitat Curții să impună Republicii Polone, până la pronunțarea hotărârii pe fond a Curții, suspendarea aplicării unui număr de dispoziții introduse prin Legea de modificare.

Prin Ordonanța din 14 iulie 2021 ( 9 ), vicepreședinta Curții a admis cererea de măsuri provizorii formulată de Comisie până la pronunțarea hotărârii prin care se finalizează prezenta procedură și a amânat pronunțarea cu privire la cheltuielile de judecată ( 10 ).

La 16 august 2021, Republica Polonă, considerând că hotărârea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) din 14 iulie 2021, pronunțată în cauza P 7/20 [denumită în continuare „hotărârea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), cauza P 7/20”], constituie o schimbare a împrejurărilor, a solicitat Curții să revoce Ordonanța din 14 iulie 2021, în temeiul articolului 163 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție. Acest stat membru a solicitat de asemenea ca Marea Cameră a Curții să examineze cererea ( 11 ).

Prin Ordonanța din 6 octombrie 2021 ( 12 ), vicepreședinta Curții a respins cererile Republicii Polone și a amânat pronunțarea cu privire la cheltuielile de judecată. În ordonanța sa, vicepreședinta Curții a precizat că principiul supremației dreptului Uniunii impune tuturor entităților statelor membre să pună în aplicare integral normele de drept al Uniunii și că dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor norme. În conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE, care este clar, precis și necondiționat, orice stat membru trebuie să se asigure că instanțele judecătorești care sunt susceptibile să se pronunțe asupra aplicării sau a interpretării dreptului Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective. Dispozițiile naționale privind organizarea justiției în statele membre pot face obiectul unui control în raport cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, în contextul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, precum și, pe cale de consecință, al unor măsuri provizorii prin care se urmărește suspendarea acestora în contextul respectiv. Această apreciere nu este modificată de faptul că o curte constituțională națională declară că astfel de măsuri provizorii sunt contrare ordinii constituționale a statului membru în cauză. În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, un stat membru nu poate invoca dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, pentru a aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii ( 13 ).

Între timp, la 7 septembrie 2021, Comisia a susținut că nu reiese din informațiile furnizate de Republica Polonă prin scrisoarea din 16 august 2021 că aceasta a adoptat toate măsurile necesare pentru a pune în aplicare măsurile provizorii prevăzute în Ordonanța din 14 iulie 2021. Comisia a susținut că, pentru a asigura deplina eficacitate a Ordonanței din 14 iulie 2021, aplicarea efectivă a dreptului Uniunii, precum și respectarea principiilor statului de drept și integrității ordinii juridice a Uniunii, era necesară obligarea de către Curte a Republicii Polone la plata unei penalități cu titlu cominatoriu zilnice într‑un cuantum de natură să încurajeze acest stat membru să pună în aplicare integral și cât mai curând posibil măsurile provizorii menționate. Republica Polonă a susținut că a adoptat toate măsurile necesare pentru a pune în executare Ordonanța din 14 iulie 2021.

Prin Ordonanța din 27 octombrie 2021 ( 14 ), vicepreședintele Curții a obligat Republica Polonă la plata către Comisie a unei penalități cu titlu cominatoriu în cuantum de 1000000 de euro pe zi, începând de la data notificării acestei ordonanțe și până la data la care acest stat membru se va conforma obligațiilor care decurg din Ordonanța din 14 iulie 2021 sau, în caz contrar, până la data pronunțării hotărârii prin care se finalizează prezenta procedură, și a amânat pronunțarea cu privire la cheltuielile de judecată.

Prin decizia din 30 septembrie 2021, președintele Curții a autorizat Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Regatul Suediei să intervină în prezenta cauză în susținerea concluziilor Comisiei. Aceste state membre au prezentat Curții observații scrise.

Prin decizia din 7 octombrie 2021, președintele Curții a acordat prezentei cauze un tratament prioritar în temeiul articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții.

La 28 iunie 2022 s‑a desfășurat o ședință în care Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Regatul Țărilor de Jos,, Republica Polonă, Republica Finlanda, Regatul Suediei și Comisia au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările Curții.

În vederea soluționării chestiunilor aflate pe rolul Curții în cadrul prezentei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, este necesar să se facă referire la următoarele teze de drept consacrate.

Uniunea Europeană se întemeiază pe valori comune statelor membre într‑o societate caracterizată prin justiție ( 15 ). Încrederea reciprocă între statele membre și în special între instanțele judecătorești ale acestora se întemeiază pe premisa potrivit căreia statele membre împărtășesc o serie de valori comune. Rezultă că respectarea de către un stat membru a valorilor consacrate la articolul 2 TUE constituie o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru ( 16 ).

Respectarea statului de drept este una dintre aceste valori comune, a cărei manifestare concretă este articolul 19 alineatul (1) TUE. Al doilea paragraf al acestui articol impune statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă, care reflectă principiul general al protecției jurisdicționale efective, prevede de asemenea că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege ( 17 ). În plus, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă au efect direct și conferă particularilor drepturi pe care aceștia le pot invoca în fața instanțelor interne ( 18 ).

Revine statelor membre ( 19 ) sarcina să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să asigure respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă ( 20 ) în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, astfel încât instanțele judecătorești din cadrul acestui sistem care sunt susceptibile să se pronunțe asupra aplicării sau a interpretării dreptului Uniunii să îndeplinească cerințele unei protecții jurisdicționale efective ( 21 ). Astfel, revine statelor membre sarcina să desemneze instanțele și/sau instituțiile competente pentru a controla validitatea dispozițiilor naționale, să stabilească căile de atac și procedurile care permit să se conteste această validitate și, atunci când acțiunea este fondată, să anuleze respectivele dispoziții și să determine efectele unei astfel de anulări ( 22 ). Cu excepția cazurilor în care dreptul Uniunii prevede contrariul, acesta nu impune statelor membre un anumit model judiciar ( 23 ) și nici nu solicită ca acestea să adopte un sistem specific de căi de atac, cu condiția ca cele disponibile să respecte principiile echivalenței și efectivității ( 24 ). Atunci când își exercită această competență, statele membre trebuie să respecte obligațiile care le revin în temeiul dreptului Uniunii ( 25 ). Această abordare reflectă principiile subsidiarității și proporționalității prevăzute la articolul 5 TUE și autonomia procedurală a statelor membre ( 26 ).

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune unor dispoziții naționale care țin de organizarea justiției, de natură să constituie o reducere a protecției valorii statului de drept, în special a garanțiilor de independență a judecătorilor. În plus, Curtea a statuat că un stat membru nu își poate modifica legislația astfel încât să reducă protecția statului de drept. Prin urmare, statele membre trebuie să se abțină să adopte norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor ( 27 ).

Cerința de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, este un element constitutiv al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, care, la rândul său, face parte din dreptul fundamental la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din cartă. Privită în acest context, independența judecătorilor din statele membre este de o importanță fundamentală pentru ordinea juridică a Uniunii ( 28 ).

Cerința de independență a instanțelor cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, presupune ca instanța respectivă să își exercite funcțiile în mod autonom, fără a fi supusă vreunei legături ierarhice sau de subordonare și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să influențeze deciziile acestora. Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noțiunea de imparțialitate. Acesta vizează echidistanța instanțelor judecătorești față de părțile în litigiu și de interesele lor din perspectiva obiectului acestuia. Acest aspect privind independența impune instanțelor judecătorești respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afara strictei aplicări a normei de drept ( 29 ).

Cerința de imparțialitate are de asemenea două aspecte. Pe de o parte, membrii instanței trebuie să fie ei înșiși imparțiali din punct de vedere subiectiv, altfel spus niciunul dintre aceștia nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți personale. În absența unor dovezi contrare, se aplică o prezumție de imparțialitate personală. Pe de altă parte, instanța trebuie să fie în mod obiectiv imparțială, și anume trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă ( 30 ).

În sfârșit, prin faptul că impune ca instanța judecătorească să fie „constituită în prealabil prin lege”, această dispoziție urmărește să asigure că organizarea sistemului judiciar este reglementată de o lege adoptată de puterea legislativă într‑un mod conform cu normele care încadrează exercitarea competenței sale, pentru a evita ca această organizare să fie lăsată la discreția puterii executive. Cerința menționată se aplică temeiului juridic al existenței înseși a instanței judecătorești, precum și oricărei alte dispoziții de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei în discuție, cum sunt dispozițiile care reglementează compunerea completului de judecată ( 31 ).

Cerința ca o instanță judecătorească să fie constituită prin lege este încălcată atunci când o neregularitate comisă cu ocazia numirii judecătorilor ( 32 ) este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire. Aceasta este situația atunci când sunt implicate norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar respectiv ( 33 ). O astfel de neregularitate poate să semene o îndoială legitimă în percepția justițiabililor în ceea ce privește independența ( 34 ) și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor desemnați în acest mod.

Cerințele de independență, imparțialitate și constituire prealabilă prin lege sunt legate în mod inerent și se suprapun. O încălcare a uneia dintre aceste cerințe poate atrage după sine încălcarea altei cerințe sau chiar a tuturor ( 35 ).

Statele membre, în special autoritățile judiciare ale acestora, trebuie să protejeze drepturile acordate particularilor în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă în două moduri.

În primul rând, este un corolar al dreptului la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, faptul că orice justițiabil are posibilitatea de a invoca acest drept ( 36 ). În plus, atunci când existența unei instanțe independente și imparțiale este contestată pentru un motiv care nu apare imediat ca fiind vădit netemeinic ( 37 ), fiecare instanță ( 38 ) este obligată să verifice dacă, prin modul în care este compusă, aceasta constituie o astfel de instanță. Această competență este necesară pentru încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire celor care fac obiectul hotărârilor lor. Prin urmare, un astfel de control reprezintă o formalitate procedurală esențială a cărei respectare intră în domeniul de aplicare al ordinii publice și trebuie verificată fie atunci când este invocată de părți, fie din oficiu ( 39 ). În cazuri excepționale, instanțele unui stat membru pot fi chemate să evalueze dacă dreptul fundamental al unei persoane la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, a fost încălcat într‑un alt stat membru ( 40 ).

În al doilea rând, instanțele trebuie să respecte principiul supremației dreptului Uniunii ( 41 ). În cadrul exercitării competenței care le‑a fost atribuită, instanțele chemate să aplice dreptul Uniunii sunt obligate să adopte toate măsurile necesare să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice reglementare sau practică jurisprudențială națională care este contrară dreptului Uniunii ( 42 ). Pentru a lăsa neaplicată o dispoziție de drept intern, instanța însărcinată de dreptul intern cu aplicarea dreptului Uniunii trebuie să fie în măsură să evalueze și să stabilească dacă o dispoziție de drept intern este contrară dreptului Uniunii. În conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii ( 43 ), trebuie să se facă o distincție între competența de a lăsa neaplicată, într‑o anumită cauză, o dispoziție de drept național contrară dreptului Uniunii și competența de a anula o astfel de dispoziție, cu consecința de a o priva pe aceasta de orice validitate ( 44 ).

În ceea ce privește rolul constituțiilor naționale și al curților constituționale naționale, invocat în memoriul în duplică ( 45 ), Curtea a statuat că Uniunea Europeană trebuie să respecte identitatea națională a statelor membre, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) TUE. Dreptul Uniunii nu impune statelor membre să aleagă un anumit model constituțional. Cu toate acestea, ordinile constituționale ale statelor membre trebuie să asigure independența instanțelor acestora. În măsura în care o instanță constituțională poate garanta protecția jurisdicțională efectivă, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu se opune unei reglementări în temeiul căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru sunt ținute să respecte o decizie a curții constituționale a acestui stat membru prin care legislația națională este considerată conformă cu constituția statului membru respectiv. Situația nu poate fi aceeași atunci când aplicarea unei astfel de reglementări împiedică aceste instanțe de drept comun să aprecieze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a legislației naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a considerat‑o conformă cu o dispoziție constituțională națională care prevede supremația dreptului Uniunii. În virtutea acestui din urmă principiu, un stat membru nu poate invoca dispoziții de drept intern, fie ele și de natură constituțională, pentru a aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Principiul supremației dreptului Uniunii se impune tuturor emanațiilor statelor membre, iar dreptul intern, inclusiv dispozițiile sale de ordin constituțional, nu se pot prezenta ca un obstacol în acest sens. Revine Curții sarcina, în exercitarea competenței sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, de a preciza întinderea principiului supremației dreptului Uniunii ( 46 ).

În prezentele concluzii, vom aborda mai întâi a doua obiecție a Comisiei, care se raportează la un presupus monopol asupra competenței de a se pronunța asupra acuzațiilor privind lipsa de independență a unei instanțe și, prin urmare, de a stabili dreptul de acces la o instanță independentă. Această obiecție are un domeniu de aplicare mai restrâns decât prima, care se raportează la dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială constituită în prealabil prin lege, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă. În plus, decizia propusă cu privire la a doua obiecție poate avea consecințe asupra celei care urmează să fie adoptată cu privire la prima obiecție.

Prin intermediul celei de a doua obiecții, Comisia susține că, prin faptul că a plasat examinarea căilor de atac și a chestiunilor de drept privind lipsa de independență a unei instanțe sau a unui judecător sub competența exclusivă a Camerei extraordinare, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, precum și al articolului 267 TFUE și al principiului supremației dreptului Uniunii. Critica se întemeiază pe adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 26 alineatele (2) și (4)-(6) și a articolului 82 alineatele (2)-(5) din Legea privind Curtea Supremă, în versiunea rezultată din Legea de modificare, precum și a articolului 10 din Legea de modificare.

Comisia a confirmat în ședință că, în opinia sa, Camera extraordinară are competența exclusivă de a examina chestiunile privind independența instanțelor, a completelor de judecată și a judecătorilor. Aceasta a precizat că astfel de chestiuni nu pot fi examinate în cadrul căilor de atac în fața altor instanțe. Comisia a observat de asemenea că monopolul asupra controlului independenței de către Camera extraordinară este extrem de limitat, întrucât articolul 26 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede că respectiva Cameră extraordinară nu are competența de a controla chestiuni privind independența referitoare la numirea unui judecător sau la autoritatea acestuia de a exercita funcții judiciare. Comisia a confirmat de asemenea că primele trei obiecții nu se contrazic între ele, după cum susține Republica Polonă, întrucât dispozițiile aplicabile din dreptul polonez garantează că nu este posibil un control al procedurii de numire a unui judecător.

A doua obiecție este formată din patru aspecte. În primul rând, articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă conferă Camerei extraordinare competența exclusivă de a se pronunța cu privire la cererile de recuzare a judecătorilor și de desemnare a instanțelor competente să judece într‑o cauză în care se pretinde că o instanță sau un judecător este lipsit de independență. O instanță în fața căreia este formulată o astfel de cerere trebuie să o trimită fără întârziere Camerei extraordinare. Hotărârea Camerei extraordinare este obligatorie pentru instanța respectivă, indiferent dacă cea dintâi are sau nu competența de a se pronunța pe fond.

La punctul 166 din Hotărârea A. K., Curtea a statuat că o instanță sesizată cu un litigiu care, în conformitate cu dreptul național, ar trebui să fie examinat de o instanță care nu îndeplinește cerințele de independență sau de imparțialitate are obligația, în vederea garantării unei protecții jurisdicționale efective în sensul articolului 47 din cartă, să lase neaplicată dispoziția națională respectivă pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă și pentru a permite ca acest litigiu să fie soluționat de o instanță care îndeplinește aceste cerințe.

Prin atribuirea competenței exclusive de soluționare a acestor chestiuni Camerei extraordinare, articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă lipsește instanțele naționale, cu excepția Camerei extraordinare, de dreptul de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE privind cerința de independență în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă. Comisia consideră că articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă împiedică instanțele naționale să examineze din oficiu ( 47 ) sau la cererea uneia dintre părțile la procedură ( 48 ) dacă un judecător sesizat cu o cauză reglementată de dreptul Uniunii îndeplinește cerința de independență în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă. Independența unei instanțe sau a unui judecător este o chestiune orizontală care poate apărea în orice cauză și orice instanță sesizată cu o cauză reglementată de dreptul Uniunii trebuie să fie în măsură să o examineze. Acordarea competenței exclusive de a soluționa astfel de chestiuni nu este justificată nici de necesitatea de a institui instanțe specializate în acest scop.

În al doilea rând, Comisia susține că, în conformitate cu articolul 82 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă, Camera extraordinară are competența exclusivă de a se pronunța asupra chestiunilor de drept în cauzele pendinte la Curtea Supremă care au ca obiect independența unui judecător sau a unei instanțe. În conformitate cu articolul 82 alineatele (3)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă, în astfel de cazuri, Camera extraordinară, întrunită în plen, adoptă o decizie care este obligatorie pentru toate celelalte complete ale Curții Supreme, decizie care poate fi anulată numai prin rezoluție a Curții Supreme, reunită în plen, adoptată de cel puțin două treimi din judecătorii fiecărei camere. Atunci când adoptă decizia, Camera extraordinară nu este ținută să respecte nicio altă decizie a Curții Supreme, cu excepția cazului în care aceasta din urmă are statutul de „decizie de principiu”. Comisia consideră că dispozițiile menționate anterior lipsesc celelalte camere ale Curții Supreme de posibilitatea de a se pronunța asupra unor astfel de chestiuni și, prin urmare, încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă.

În al treilea rând, Comisia susține că articolul 26 alineatele (4)-(6) din Legea modificată privind Curtea Supremă încalcă de asemenea aceste dispoziții ale dreptului Uniunii, întrucât conferă Camerei extraordinare competența exclusivă de a soluționa acțiunile prin care se solicită constatarea nelegalității deciziilor sau hotărârilor definitive ale oricărei instanțe poloneze, inclusiv ale celorlalte camere ale Curții Supreme și ale Curții Administrative Supreme, în cazul în care pretinsa nelegalitate se referă la statutul judecătorului care a soluționat cauza. Astfel de acțiuni pot fi introduse la Camera extraordinară fără a fi examinate de instanța care a pronunțat hotărârea în cauză, indiferent dacă o parte a epuizat sau nu orice alte căi de atac pe care le are la dispoziție.

În al patrulea rând, Comisia susține că dispozițiile tranzitorii de la articolul 10 din Legea de modificare încalcă de asemenea dreptul Uniunii. În temeiul acestor dispoziții, instanțele poloneze aveau obligația de a trimite la Camera extraordinară, înainte de 21 februarie 2020, cauzele pendinte la 14 februarie 2020 care priveau chestiuni care intră în competența exclusivă a Camerei extraordinare în temeiul articolului 26 alineatele (2) și (4)-(6) și al articolului 82 alineatele (2)-(4) din Legea modificată privind Curtea Supremă. În urma sesizării cu astfel de cauze, Camera extraordinară „poate revoca actele realizate anterior în măsura în care împiedică examinarea în continuare a cauzei în conformitate cu legea”. Legea modificată lipsește de asemenea de efecte procedurale actele realizate în astfel de cauze, în special de către judecători, după 14 februarie 2020.

Comisia consideră că competențele menționate anterior ale Camerei extraordinare încalcă articolul 267 TFUE și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborate cu articolul 47 din cartă. De asemenea, acestea contravin obligației instanțelor naționale de a aplica articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii.

Comisia subliniază că, în ceea ce privește chestiunile legate de independența judecătorilor și a instanțelor, toate instanțele naționale trebuie să fie în măsură să aplice articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, în scopul de a garanta particularilor dreptul fundamental la o cale de atac efectivă. În cadrul unui litigiu cu care este sesizată, o instanță a unui stat membru care acționează în limitele competenței sale are obligația de a aplica articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă și de a lăsa neaplicată orice dispoziție internă contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct. Dispozițiile interne în discuție lipsesc toate instanțele poloneze, cu excepția Camerei extraordinare, de dreptul de a se pronunța cu privire la chestiuni incidentale, precum recuzarea unui judecător din completul unei instanțe și stabilirea competenței unei instanțe. Aceste dispoziții împiedică de asemenea instanțele naționale să asigure o protecție jurisdicțională efectivă prin înlăturarea aplicării dispozițiilor naționale care conferă competență, în cauzele care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, unor instanțe și judecători care nu îndeplinesc cerințele articolului 19 alineatul (1) TUE și ale articolului 47 din cartă.

Comisia consideră de asemenea că, începând de la 14 februarie 2020, dispozițiile contestate în cadrul prezentei proceduri lipsesc celelalte instanțe naționale de dreptul și, în cazul instanțelor de ultim grad de jurisdicție, de obligația acestora de a adresa cereri de decizii preliminare în temeiul articolului 267 TFUE cu privire la interpretarea cerințelor de independență și imparțialitate a unei instanțe judecătorești ca aspect de drept al Uniunii. În special, instanțele naționale, altele decât Camera extraordinară, sunt lipsite de posibilitatea de a soluționa aceste chestiuni. Articolul 26 alineatele (4)-(6) și articolul 82 alineatele (2)-(4) din Legea privind Curtea Supremă nu se limitează nici la chestiuni incidentale, întrucât acestea conferă competență exclusivă Camerei extraordinare. Acest drept și această obligație sunt inerente sistemului de cooperare instituit prin articolul 267 TFUE, precum și îndatoririlor pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le conferă judecătorului însărcinat cu aplicarea dreptului Uniunii.

Potrivit Comisiei, dispozițiile tranzitorii de la articolul 10 din Legea de modificare încalcă de asemenea articolul 267 TFUE, întrucât împiedică instanțele naționale să mențină întrebările preliminare adresate înainte de 14 februarie 2020. Articolul 10 alineatul (2) din legea de modificare permite Camerei extraordinare să revoce actele efectuate de o instanță națională și în special să retragă cererile de decizie preliminară adresate de aceasta din urmă. Rezultă în mod clar din jurisprudența Curții că, pentru a asigura caracterul efectiv al competențelor pe care articolul 267 TFUE le conferă unei instanțe naționale, aceasta trebuie să poată menține o cerere de decizie preliminară.

Memoriul în replică subliniază faptul că Comisia nu pune la îndoială dreptul legiuitorului național de a adopta legi privind competența instanțelor. Mai degrabă, aceasta pune sub semnul întrebării monopolul acordat Camerei extraordinare de a examina respectarea de către o instanță sau de către un judecător a cerinței de independență în temeiul dreptului Uniunii, în condițiile în care astfel de chestiuni pot fi invocate în fața tuturor instanțelor naționale. Comisia nu susține că o instanță sesizată cu o chestiune referitoare la cerința de independență în temeiul dreptului Uniunii trebuie întotdeauna să o examineze. Cu toate acestea, într‑un stat membru cu 10000 de judecători, competența de a aplica articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă nu poate fi rezervată unei camere de 20 de judecători. De asemenea, Comisia arată că respectiva Cameră extraordinară a fost înființată în temeiul Legii privind Curtea Supremă din 8 decembrie 2017 și că membrii acesteia au fost numiți la propunerea KRS. Având în vedere că rolul KRS în numirea judecătorilor dă naștere adesea unor cereri de recuzare a acestora, este posibil ca însăși Camera extraordinară să nu fie imparțială și obiectivă în ceea ce privește independența judiciară ( 49 ).

În ședință, Comisia, ca răspuns la o întrebare a Curții, a confirmat că problema independenței unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător nu poate fi invocată în fața unei instanțe superioare în cadrul unei căi de atac. Astfel, Camera extraordinară are competență exclusivă asupra tuturor chestiunilor legate de independența unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător.

Republica Polonă consideră că a doua obiecție este neîntemeiată și trebuie respinsă în întregime.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din cartă, Republica Polonă consideră că Comisia interpretează greșit Hotărârea A. K. Din această hotărâre rezultă că, în cazul în care o cauză care implică dreptul Uniunii a fost trimisă unei instanțe necompetente și o parte susține că examinarea cauzei de către o instanță competentă încalcă drepturile sale în temeiul articolului 47 din cartă, instanța necompetentă poate să admită această obiecțiune și să trimită cauza unei alte instanțe independente care ar fi competentă în cazul în care nu ar exista norme ce rezervă competența unei instanțe care nu este independentă. Potrivit Republicii Polone, Hotărârea A. K. nu stabilește că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE împiedică statele membre să adopte norme privind competența instanțelor. Mai mult, poziția unei instanțe care trebuie să trimită o cauză instanței competente să o judece și, respectiv, cea a unei instanțe care este sesizată cu o cerere de recuzare îndreptată împotriva judecătorului, atunci când se confruntă cu o chestiune de drept sau cu o îndoială cu privire la legalitatea unei hotărâri definitive, sunt fundamental diferite. Poziția Comisiei ar conduce la încălcarea dreptului la o instanță judecătorească constituită prin lege și, în cazurile privind recuzarea unui judecător, a dreptului la o instanță independentă. Atribuirea competenței instanțelor judecătorești în toate cauzele aflate pe rolul acestora este o condiție sine qua non a accesului la o instanță constituită prin lege.

Republica Polonă subliniază că statele membre au competența exclusivă de a adopta dispoziții privind competența instanțelor lor. Chiar dacă statele membre trebuie să respecte articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, această dispoziție nu poate reglementa repartizarea competenței între instanțele naționale. Republica Polonă observă că Comisia nu a contestat independența Camerei extraordinare. Prin urmare, a doua obiecție se întemeiază exclusiv pe afirmația potrivit căreia instanțele naționale au dreptul de a judeca anumite categorii de cauze, drept care, în opinia Comisia, ar aduce atingere competenței materiale conferite altor instanțe. În această privință, Republica Polonă constată că instanțele de trimitere implicate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea A. K. nu aveau competența de a se pronunța pe fondul cauzelor cu care au fost sesizate și au trimis aceste cauze instanței competente în acest sens. Acest transfer este reglementat de articolul 200 alineatul (1) punctul 4 din Codul de procedură civilă, care prevede că fiecare instanță trebuie să examineze dacă are competență și, în caz contrar, să trimită cauza la instanța competentă să se pronunțe în această privință.

În ceea ce privește articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă, referitor la recuzarea judecătorilor, Republica Polonă susține că un judecător sau un complet al unei instanțe căreia îi este adresată o cerere de recuzare a acestuia trebuie să trimită cererea respectivă unui alt complet sau unei instanțe superioare. În consecință, articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă nu lipsește judecătorul, completul sau instanța în cauză de competența de a se pronunța cu privire la astfel de chestiuni incidentale. În ședință, Republica Polonă, ca răspuns la o întrebare a Curții, a confirmat că problema independenței unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător poate fi ridicată în căile de atac.

În opinia Republicii Polone, o acțiune în constatarea nelegalității unei hotărâri judecătorești definitive în temeiul articolului 26 alineatele (4)-(6) din Legea modificată privind Curtea Supremă nu este o chestiune preliminară sau incidentală, ci trebuie introdusă în fața unei instanțe specializate, competentă să soluționeze această chestiune. Procedura este inițiată prin intermediul unei acțiuni extraordinare împotriva unei hotărâri definitive cu privire la care o parte susține că a încălcat dreptul material sau normele de procedură și i‑a cauzat un prejudiciu. Potrivit Republicii Polone, acordarea posibilității ca orice persoane să ridice o astfel de problemă în fața oricărei instanțe în cadrul oricărei proceduri ar submina printre altele principiile autorității de lucru judecat și securității juridice. Este evident că instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu poate examina o astfel de cerere. De asemenea, din Hotărârea A. K. nu reiese în mod evident motivul pentru care Comisia consideră că, pentru a exista o cale de atac efectivă în cazul unei încălcări a articolului 47 din cartă, instanța care a pronunțat hotărârea contestată trebuie să fie sesizată cu calea de atac respectivă. Atribuirea competenței unei camere specializate pentru a soluționa astfel de chestiuni consolidează garanțiile procedurale ale părților și nu aduce atingere dreptului la o instanță.

Republica Polonă susține că afirmațiile Comisiei cu privire la articolul 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă și la competența Camerei extraordinare cu privire la chestiuni de drept referitoare la independența unui judecător sau a unei instanțe sunt nefondate. În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Legea privind Curtea Supremă, aceasta din urmă are competența de a adopta rezoluții care să soluționeze toate chestiunile de drept în cauzele care intră în competența sa. În plus, articolul 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă conferă Camerei extraordinare competența de a interpreta legea. În consecință, acesta nu limitează dreptul altor instanțe de a evalua situația de fapt. În plus, instanțele au dreptul, dar nu și obligația de a înainta astfel de chestiuni Camerei extraordinare.

Republica Polonă susține că articolul 26 alineatele (2) și (4)-(6) și articolul 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă, precum și articolul 10 din Legea de modificare nu limitează competența instanțelor judecătorești de a adresa Curții cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE. În orice caz, Camera extraordinară este o instanță de ultim grad de jurisdicție care, în conformitate cu articolul 267 TFUE, este obligată să adreseze o cerere de decizie preliminară în cazul în care există îndoieli cu privire la interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Republica Polonă consideră că, întrucât Comisia nu a reușit să explice modul în care dispozițiile de drept intern în cauză în cadrul celei de al doilea obiecții încalcă principiul supremației, această obiecție trebuie respinsă ( 50 ).

În ceea ce privește măsurile tranzitorii prevăzute la articolul 10 din Legea de modificare, Republica Polonă susține că această dispoziție a expirat deja. Comisia nu a prezentat niciun element de probă, bazat fie pe textul dispoziției respective, fie pe practica respectivei Camere extraordinare, care să demonstreze că această cameră a utilizat sau ar putea utiliza această dispoziție pentru a retrage cererile de decizii preliminare formulate de alte instanțe poloneze sau pentru a submina caracterul efectiv al hotărârilor Curții. În plus, articolul 200 alineatul (1) din Codul de procedură civilă și articolul 35 alineatul (1) din Codul de procedură penală, a căror legalitate nu a este contestată de Comisie, reglementează competența instanțelor.

În memoriul în duplică se subliniază că afirmațiile Comisiei, astfel cum sunt descrise la punctul 74 din prezentele concluzii, privind lipsa de independență a Camerei extraordinare, nu au fost cuprinse în cererea introductivă. Fiind motive noi, acestea trebuie respinse în temeiul articolului 127 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

Afirmațiile Comisiei cu privire la lipsa de independență a Camerei extraordinare ca urmare a implicării KRS în numirea judecătorilor care fac parte din această cameră și cu privire la resursele umane limitate ale acesteia din cauza faptului că este formată din numai 20 de judecători ( 51 ) au fost invocate pentru prima dată în cadrul memoriului în replică ( 52 ).

Este suficient să subliniem că, în conformitate cu articolul 127 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii.

În etapa precontencioasă a prezentei proceduri și la momentul introducerii prezentei acțiuni, Comisiei îi era cunoscut ( 53 ) faptul că a fost înființată Camera extraordinară în temeiul Legii privind Curtea Supremă din 8 decembrie 2017. Comisia cunoștea, așadar, numărul de judecători care fac parte din această cameră și modalitatea de numire a acestora, în special rolul KRS. În măsura în care afirmațiile Comisiei se referă la aceste aspecte, acestea trebuie respinse ca inadmisibile.

Hotărârea Regimul disciplinar al judecătorilor ( 54 ) a constatat că există îndoieli legitime cu privire la independența KRS și la rolul acestuia în numirea membrilor Camerei disciplinare a Curții Supreme. Potrivit Curții, acest aspect, împreună cu alți factori, a dat naștere unor îndoieli rezonabile în percepția justițiabililor cu privire la independența și imparțialitatea respectivei Camere disciplinare. Astfel, Curtea a considerat că, prin faptul că nu a asigurat independența și imparțialitatea Camerei disciplinare, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Chiar dacă omisiunea Comisiei de a formula o cerere similară cu privire la Camera extraordinară în orice etapă a prezentei proceduri este o chestiune care ține de competența sa, aceasta pare oarecum surprinzătoare. În acest context, se poate observa că hotărârea Curții cu privire la faptul că Republica Polonă nu a garantat independența și imparțialitatea Camerei disciplinare s‑a bazat pe o serie de factori care nu se limitau la îndoielile privind independența KRS ( 55 ). Astfel, chiar dacă Curtea s‑ar putea baza pe constatarea sa privind independența KRS în Hotărârea Regimul disciplinar al judecătorilor ( 56 ), aceasta ar fi în sine insuficientă pentru a justifica o constatare în cadrul prezentei proceduri potrivit căreia Camera extraordinară nu este independentă ( 57 ).

În plus, în Hotărârea din 8 noiembrie 2021 în cauza Dolińska‑Ficek și Ozimek împotriva Poloniei ( 58 ), Curtea EDO a stabilit în unanimitate că Republica Polonă a încălcat articolul 6 alineatul (1) din CEDO, întrucât Camera extraordinară nu era o „instanță instituită de lege” ( 59 ). Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea EDO s‑a bazat în mare măsură pe jurisprudența Curții privind reformele recente ale sistemului judiciar din Polonia. Hotărârea Curții EDO s‑a bazat pe constatarea că au existat încălcări vădite ale dreptului intern care au afectat negativ funcționarea normelor fundamentale de procedură pentru numirea judecătorilor la Camera extraordinară. Aceste nereguli în procesul de numire au compromis legitimitatea Camerei extraordinare într‑o asemenea măsură încât aceasta nu avea atributele unei „instanțe” care este„legală” în sensul articolului 6 alineatul (1) din CEDO. În acest sens, Curtea EDO a declarat în termeni fără echivoc că „recomandarea candidaților pentru desemnarea în funcția de judecător la [Camera extraordinară] – o condiție sine qua non pentru numirea de către președintele Republicii Polone ( 60 ) – a fost încredințată [KRS], un organ care nu dispunea de suficiente garanții de independență față de legislativ și executiv” ( 61 ).

Hotărârea Curții EDO nu este obligatorie pentru Curte, întrucât Uniunea Europeană nu a aderat la CEDO. Cu toate acestea, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă articolului 47 al doilea paragraf din cartă garantează un nivel de protecție care nu este inferior celui stabilit la articolul 6 alineatul (1) din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea EDO ( 62 ). Astfel, standardul stabilit prin hotărârea definitivă pronunțată în cauza Dolińska‑Ficek și Ozimek împotriva Poloniei ( 63 ) poate fi relevant în orice procedură viitoare în fața Curții. De asemenea, se poate observa în treacăt că, în conformitate cu articolul 46 din CEDO, Republica Polonă trebuie să respecte hotărârea definitivă pronunțată în cauza Dolińska‑Ficek și Ozimek împotriva Poloniei ( 64 ) și să adopte măsurile corespunzătoare pentru a se conforma rapid acesteia ( 65 ).

Comisia se bazează în mare măsură pe Hotărârea A. K. în susținerea celei de a doua obiecții. În această cauză, competența exclusivă a Camerei disciplinare de a judeca acțiunile introduse de judecătorii naționali în temeiul dreptului Uniunii ( 66 ) a fost pusă sub semnul întrebării din cauza presupusei lipse de independență și imparțialitate a acestei camere, prin raportare la articolul 19 alineatul (1) TUE și la articolul 47 din cartă. Întrucât există un dezacord considerabil între Comisie și Republica Polonă în ceea ce privește interpretarea acestei hotărâri, vom reproduce punctele 165 și 166 din aceasta: „165. [O] dispoziție națională care ar conferi o competență exclusivă pentru a soluționa un litigiu în care un justițiabil invocă, precum în speță, o încălcare a drepturilor care decurg din normele dreptului Uniunii unei anumite instanțe care nu îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate care decurg din articolul 47 din cartă ar priva persoana interesată de orice cale de atac efectivă, în sensul acestui articol și al articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78, și nu ar respecta conținutul esențial al dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă[.] […] 166. În consecință, în cazul în care rezultă că o dispoziție națională rezervă competența de a soluționa un litigiu, precum cele principale, unei instanțe care nu îndeplinește cerințele de independență sau de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii, în special al articolului 47 din cartă, o altă instanță sesizată cu un astfel de litigiu are obligația, în vederea garantării unei protecții jurisdicționale efective, în sensul articolului 47 menționat, și în conformitate cu principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, să lase neaplicată dispoziția națională respectivă, astfel încât acest litigiu să poată fi soluționat de o instanță care îndeplinește aceleași cerințe și care ar fi competentă în domeniul în cauză dacă respectiva dispoziție nu ar împiedica acest lucru, și anume, în general, instanța care era competentă, în conformitate cu legislația în vigoare, înainte să intervină modificarea legislativă care a atribuit această competență instanței care nu respectă cerințele menționate” ( 67 ).

Rezultă din cele menționate anterior că Hotărârea A. K. nu a repus în discuție competența exclusivă pe care dreptul național o conferă Camerei disciplinare de a se pronunța în cauzele introduse de judecători în legătură cu drepturile acordate în temeiul Directivei 2000/78. Curtea a statuat mai degrabă că dreptul național nu poate rezerva competența exclusivă unei instanțe care nu îndeplinește cerințele de independență și imparțialitate impuse de articolul 47 din cartă ( 68 ). De asemenea, rezultă în mod clar din pasajele menționate anterior că Curtea nu a considerat că orice altă instanță națională care îndeplinea aceste cerințe ar fi avut sau ar fi trebuit să aibă competența de a se pronunța în această privință. Curtea a considerat pur și simplu că instanța care dispunea, în temeiul dreptului național, de competența de a se pronunța în astfel de chestiuni în temeiul legislației anterioare avea competența de a soluționa cauza ( 69 ).

Hotărârea A. K. confirmă dreptul fiecărui stat membru, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, de a defini propria arhitectură judiciară și de a stabili norme procedurale pentru acțiunile care permit particularilor să își protejeze drepturile de care beneficiază în temeiul dreptului Uniunii. În afară de cerința consacrată conform căreia instanțele naționale trebuie să fie independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege ( 70 ), normele care reglementează astfel de acțiuni trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității. Cerințele care decurg din aceste principii se aplică atât în ceea ce privește desemnarea instanțelor competente să judece acțiuni întemeiate pe acest drept, cât și în ceea ce privește definirea modalităților procedurale aplicabile unor astfel de acțiuni. Respectarea cerințelor menționate trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă normele în cauză în ansamblul procedurii, de desfășurarea respectivei proceduri și de particularitățile acestor norme în fața diferitelor instanțe naționale ( 71 ).

Comisia nu a susținut că articolul 26 alineatele (2) și (4)-(6) și articolul 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 10 din Legea de modificare nu respectă principiul echivalenței. Critica Comisiei se concentrează mai curând asupra principiului efectivității și în special asupra dreptului la o cale de atac efectivă. Aceasta afirmă, ca o chestiune de principiu, că aspectele legate de independența unei instanțe sau a unui judecător sunt chestiuni orizontale care pot apărea în fiecare cauză și că toate instanțele naționale care examinează o cauză privind dreptul Uniunii trebuie să fie în măsură să le examineze. Prin urmare, competența de a soluționa astfel de chestiuni nu trebuie rezervată instanțelor specializate.

O examinare a articolului 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă relevă că acesta acordă Camerei extraordinare competența exclusivă de a se pronunța cu privire la cererile prin care se invocă printre altele lipsa de independență a unui judecător sau a unei instanțe și de a oferi o soluție în acest context. În consecință, toate instanțele, inclusiv cele care soluționează o cauză privind dreptul Uniunii, trebuie să transmită președintelui Camerei extraordinare o cerere ( 72 ) prin care se invocă lipsa de independență a unei instanțe sau a unui judecător. Acest transfer nu suspendă procedura în fața instanței care judecă cauza ( 73 ).

Sintagma „este competentă” de la articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă este fără echivoc și, în opinia noastră, este suficientă pentru a garanta că problema independenței unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător ține de competența exclusivă a Camerei extraordinare ( 74 ). Astfel, textul dispoziției respective nu pare să susțină afirmația Republicii Polone potrivit căreia chestiunile privind independența pot fi invocate în căile de atac. În plus, atunci când Curtea a invocat această problemă în ședință, Republica Polonă nu a reușit să aducă dovezi convingătoare că astfel de chestiuni pot fi abordate în mod corespunzător în cadrul procedurii căii de atac. În aceste condiții, Comisia nu a susținut și nici nu reiese din articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă că problema independenței unui judecător sau a unei instanțe trebuie invocată în fața Camerei extraordinare prin intermediul unei acțiuni separate și independente. Dimpotrivă, o chestiune întemeiată pe articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă este tratată ca un incident procedural sau ca o moțiune în fața Camerei extraordinare. Comisia nu a susținut că cerința de a transfera atare incident procedural sau excepție la Camera extraordinară este atât de împovărătoare încât să submineze eficacitatea deplină a drepturilor acordate particularilor în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă. De asemenea, nu există niciun element care să sugereze că transferul acestor chestiuni la Camera extraordinară creează dezavantaje procedurale de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor pe care articolul 19 alineatul (1) TUE și articolul 47 din cartă le conferă particularilor. Deși este adevărat că aspectele legate de independența unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător sunt chestiuni orizontale care nu trebuie să fie examinate în mod necesar în fața unor instanțe specializate, nu este nicidecum nelegal ca ele să fie soluționate de o altă instanță sau un alt complet. O astfel de practică poate chiar să îmbunătățească și să uniformizeze normele aplicabile, asigurând astfel o protecție juridică efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, cu respectarea deplină a principiului supremației.

În cazul în care norma națională în cauză ar submina caracterul efectiv al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din cartă ( 75 ), de exemplu, acordând monopolul de a se pronunța cu privire la independența unei instanțe unei alte instanțe care, la rândul său, nu ar fi independentă, principiul supremației dreptului Uniunii ar impune instanței sesizate cu o astfel de acțiune ( 76 ) să adopte toate măsurile necesare pentru a garanta efectul deplin al acestor dispoziții de drept al Uniunii, lăsând, eventual, neaplicate dispozițiile interne sau jurisprudența națională contrare acestora ( 77 ).

În absența unei încălcări a principiului echivalenței sau al efectivității, considerăm, prin urmare, că normele naționale în materie de competență care limitează sau restrâng instanțele sau completele care se pot pronunța cu privire la chestiuni legate de independența unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător nu încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă și nici principiul supremației dreptului Uniunii.

Rezultă că articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă nu împiedică instanțele naționale să examineze dacă acestea îndeplinesc cerința de independență în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă ( 78 ). Acesta acordă pur și simplu competența exclusivă Camerei extraordinare pentru a se pronunța cu privire la independența unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător în momentul în care îi este transmisă o astfel de chestiune.

Argumentele Comisiei, rezumate la punctele 67 și 68 din prezentele concluzii cu privire la articolul 26 alineatele (4)-(6) și articolul 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă, se limitează la a descrie conținutul acestor dispoziții ( 79 ). După cum reiese în mod clar din cuprinsul punctului 66 din prezentele concluzii, Comisia afirmă, ca principiu, că întrebările privind independența judecătorilor și a instanțelor sunt de natură orizontală. În consecință, aceste dispoziții de drept intern încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă, întrucât privează toate instanțele poloneze, cu excepția Camerei extraordinare, de dreptul de a se pronunța asupra chestiunilor privind independența instanțelor sau a judecătorilor care apar în cadrul procedurilor la care fac trimitere aceste dispoziții de drept intern. Cu toate acestea, Comisia nu a demonstrat că aceste dispoziții de drept intern, precum și procedurile și normele în materie de competență prevăzute de acestea aduc atingere deplinei eficacități a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din cartă sau principiului supremației dreptului Uniunii. Dimpotrivă, aceasta nu a reușit să respingă argumentele Republicii Polone potrivit cărora soluționarea unor astfel de proceduri de către o instanță specializată este conformă cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă.

În ceea ce privește afirmația Comisiei potrivit căreia articolul 26 alineatele (2) și (4)-(6) și articolul 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă încalcă articolul 267 TFUE, în afară de faptul că aceste dispoziții nu fac referire sub nicio formă la articolul menționat, Comisia nu a demonstrat că acestea împiedică sau îngreunează, în drept sau în fapt ( 80 ), formularea de către o instanță națională, alta decât Camera extraordinară, sesizată cu o cauză în care se invocă problema independenței unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător, a unei cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE ( 81 ).

În această privință, rezultă cu claritate atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE că procedura preliminară presupune ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar ( 82 ).

Rezultă că, dincolo de exercitarea competenței exclusive pe care articolul 26 alineatele (2) și (4)-(6) ( 83 ) și articolul 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă o conferă Camerei extraordinare, problema independenței instanțelor, a completelor și a judecătorilor este o chestiune orizontală care poate surveni în fața oricărei instanțe judecătorești, astfel cum a susținut în mod corect Comisia. O instanță sesizată cu întrebări privind independența unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător în cadrul unei proceduri aflate în desfășurare în fața sa poate, dacă este necesar, să sesizeze Curtea cu o decizie preliminară.

Articolul 267 TFUE conferă instanțelor naționale cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme care impun interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept al Uniunii necesare în vederea soluționării litigiului dedus judecății acestora. Instanțele naționale sunt libere să exercite această opțiune în orice moment al procedurii pe care îl consideră adecvat ( 84 ). În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, chiar și în cazul în care dreptul intern impune unei instanțe să respecte hotărârile unei alte instanțe, acest fapt nu privează prima instanță de dreptul de a adresa întrebări preliminare privind interpretarea și validitatea dreptului Uniunii în temeiul articolului 267 TFUE. Prima instanță este liberă, în special în cazul în care consideră că aprecierea în drept efectuată de instanța superioară ar putea să o determine să pronunțe o hotărâre contrară dreptului Uniunii, să adreseze întrebări Curții ( 85 ). În plus, o hotărâre prin care Curtea pronunță o decizie preliminară este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii în cauză în vederea soluționării litigiului principal ( 86 ).

Rezultă din cele menționate anterior că instanțele din Republica Polonă pot adresa Curții orice cerere de decizie preliminară pe care o consideră necesară, în orice etapă a procedurii pe care o consideră adecvată, chiar și la sfârșitul unei proceduri precum cea prevăzută la articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă. De asemenea, acestea pot adopta orice măsură necesară pentru a asigura protecția judiciară provizorie a drepturilor conferite în temeiul dreptului Uniunii și pot să lase neaplicată, la finalul procedurii, dispoziția legislativă națională în cauză sau hotărârea Camerei extraordinare, în cazul în care consideră că aceasta este contrară dreptului Uniunii. În calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, Camera extraordinară este, în principiu, obligată să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf din TFUE în cazul în care se invocă în fața sa o chestiune referitoare la interpretarea TFUE.

În ceea ce privește afirmațiile Comisiei referitoare la măsurile tranzitorii prevăzute la articolul 10 din Legea de modificare, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a stabili neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru, trebuie să se ia în considerare situația existentă la sfârșitul perioadei pentru asigurarea conformității stabilite în avizul motivat ( 87 ). Articolul 10 din Legea de modificare a intrat în vigoare la 14 februarie 2020. Comisia, ca răspuns la o întrebare adresată de Curte în ședință, a confirmat că nu avea nicio dovadă că această dispoziție a continuat să producă efecte după expirarea perioadei stabilite în avizul motivat, și anume 30 decembrie 2020. În consecință, aceasta a acceptat că articolul 10 din Legea de modificare a „expirat” la această dată. Rezultă că obiecția Comisiei cu privire la articolul 10 din Legea de modificare este inadmisibilă.

În orice caz, în absența oricărei dovezi care ar pune sub semnul întrebării legitimitatea transferului de competență exclusivă către Camera extraordinară pentru a se pronunța cu privire la chestiunea independenței unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător în temeiul articolului 26 alineatele (2) și (4)-(6) și al articolului 82 alineatele (2)-(5) din Legea modificată privind Curtea Supremă, afirmațiile Comisiei cu privire la măsurile tranzitorii cuprinse în articolul 10 din Legea de modificare, care prevăd numai aplicarea în timp a dispozițiilor menționate anterior, nu pot fi admise.

Comisia solicită de asemenea să se constate că, prin aplicarea dispozițiilor interne vizate în cadrul prezentei obiecții, Republica Polonă a încălcat supremația dreptului Uniunii. Este suficient să observăm că cererea referitoare la supremație privește punerea în aplicare de către Republica Polonă a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 47 din cartă și a articolului 267 TFUE. În consecință, aceasta nu constituie un capăt de cerere distinct și nu este necesar să se statueze asupra ei ( 88 ).

În consecință, propunem Curții să respingă a doua obiecție.

Comisia susține că, prin faptul de a interzice instanțelor naționale să verifice respectarea cerinței de drept al Uniunii de a dispune de o cale de atac efectivă în fața unei instanțe independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, în lumina jurisprudenței Curții EDO privind articolul 6 alineatul (1) din CEDO și în temeiul articolului 267 TFUE și al principiului supremației dreptului Uniunii.

Comisia susține, în primul rând, că articolul 42a alineatele (1) și (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, articolul 29 alineatele (2) și (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 5 alineatele (1a) și (1b) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative interzic instanțelor naționale respective să verifice legalitatea numirii judecătorilor sau legitimitatea organelor judiciare din Republica Polonă și, prin urmare, dacă o instanță în care își desfășoară activitatea un judecător a fost constituită în prealabil prin lege în sensul articolului 19 alineatul (1) TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, interpretate în lumina hotărârii Curții EDO pronunțate în cauza Guðmundur Andri Ástráðsson împotriva Islandei ( 89 ). În memoriul în replică, Comisia susține că textul dispozițiilor de drept polonez menționate mai sus nu pare să facă distincție între controlul judiciar al actului de numire a unui judecător de către președintele Republicii și controlul judiciar pentru a se asigura că sunt îndeplinite garanțiile prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Legalitatea procedurii care a condus la numirea unui judecător afectează nu numai validitatea actului de numire, ci și aplicarea cerinței de drept al Uniunii privind accesul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă. La punctul 134 din Hotărârea A. K. s‑a afirmat că este necesar să se asigure că modalitățile procedurale și condițiile de fond care conduc la adoptarea deciziilor de numire nu sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă.

În al doilea rând, Comisia susține că articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun împiedică instanțele poloneze să aprecieze dacă membrii unui complet pot exercita în mod legitim funcții judiciare. Acesta interzice instanțelor să constate, fie din oficiu, fie la cererea părților, pe baza „dispozițiilor referitoare la atribuirea cauzelor, precum și la desemnarea și la modificarea completelor de judecată”, că un complet al instanței este contrar legii, că este insuficient dotat cu personal sau că o persoană nu este autorizată sau nu are competența de a judeca. Prin urmare, această dispoziție împiedică instanțele să verifice, prin controlul legalității unei hotărâri judecătorești, dacă o instanță judecătorească este una independentă și imparțială, constituită în prealabil de lege, și, prin urmare, dacă avea competența de a judeca cauza. În plus, în conformitate cu articolul 8 din Legea de modificare, articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun se aplică de asemenea cauzelor pendinte. Memoriul în replică a clarificat faptul că, în conformitate cu articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, odată ce un judecător este numit în conformitate cu normele privind repartizarea cauzelor, se consideră că judecătorul respectiv are competența de a se pronunța în mod legal într‑o cauză. Acest lucru împiedică examinarea cerințelor privind o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în cadrul unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.

Comisia consideră că dispozițiile naționale menționate anterior împiedică o instanță poloneză să își îndeplinească obligația de a verifica, din oficiu sau la cererea unei părți, dacă, având în vedere componența sa, aceasta constituie o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege. În plus, aceste dispoziții împiedică instanțele să determine, în cazul în care acest aspect este important pentru propria lor hotărâre (de exemplu o acțiune în anularea unei decizii din cauza compunerii nelegale a unei instanțe), dacă o altă instanță îndeplinește cerințele de drept al Uniunii privind o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, interpretate în lumina jurisprudenței Curții EDO privind articolul 6 paragraful 1 din CEDO având în vedere împrejurările în care a avut loc numirea unui judecător sau legitimitatea unui organ judiciar.

Potrivit Comisiei, controlul jurisdicțional al cerinței privind o instanță judecătorească independentă constituită prin lege în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă nu necesită introducerea unui mecanism specific în acest scop. Acesta nu implică în mod necesar nici ca o instanță națională să anuleze actul de numire a unui judecător sau să revoce persoana numită. Prin urmare, este lipsit de relevanță faptul că, în conformitate cu Constituția Republicii Polone, actul de numire a unui judecător nu poate fi repus în discuție. Este de competența instanței naționale sesizate să stabilească consecințele unei eventuale încălcări a cerinței privind o instanță independentă, constituită în prealabil prin lege, pe baza dreptului național aplicabil, ținând seama în mod corespunzător de eficacitatea dreptului Uniunii și de aspecte precum principiul securității juridice.

Republica Polonă susține că Comisia nu și‑a precizat obiecția privind pretinsa încălcare a articolului 267 TFUE și a principiului supremației. În plus, aceasta susține că Comisia nu a făcut referire la articolul 26 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și nu a explicat în ce mod această dispoziție încalcă dreptul Uniunii.

Republica Polonă face o distincție clară între controlul judiciar al actului de numire a unui judecător și al efectelor acestuia și controlul judiciar al garanțiilor pe care o instanță trebuie să le asigure în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Dreptul polonez nu autorizează prima formă de control judiciar, iar Curtea nu a formulat nicio obiecțiune în acest sens în Hotărârea A. K. ( 90 ). În temeiul Constituției Republicii Polone și al jurisprudenței constante a instanțelor poloneze, competența de numire a judecătorilor este o prerogativă a președintelui Republicii. Această putere nu este și nu a fost niciodată supusă controlului judiciar pentru motivul că a permite astfel de contestații subminează principiul inamovibilității judecătorilor. Acest lucru este în conformitate cu jurisprudența Curții, potrivit căreia condițiile de revocare a unui judecător trebuie să fie prevăzute de lege, să fie justificate și proporționale. De asemenea, este în concordanță cu jurisprudența Curții EDO, potrivit căreia organizarea justiției nu trebuie lăsată la latitudinea sistemului judiciar. În schimb, dreptul polonez prevede un control judiciar al dreptului la o instanță independentă și al asigurării garanțiilor prevăzute de dreptul Uniunii. Republica Polonă adaugă că interpretarea dată de Comisie dispozițiilor contestate nu este susținută de jurisprudență.

Republica Polonă consideră că articolul 42a alineatele (1) și (2) și articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind instanțele de drept comun, articolul 29 alineatele (2) și (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 5 alineatele (1a) și (1b) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative nu restrâng competența instanțelor naționale de a verifica disponibilitatea garanției acordate particularilor de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă.

În această privință, Republica Polonă precizează, în primul rând, că, în cazul în care există îndoieli cu privire la imparțialitatea unui judecător, recuzarea acestuia poate fi solicitată în temeiul articolelor 48-54 din Codul de procedură civilă ( 91 ), al articolelor 40-44 din Codul de procedură penală ( 92 ) sau al articolelor 18-24 din Legea privind procedura administrativă ( 93 ).

În al doilea rând, o cauză în care competența unei anumite instanțe este pusă sub semnul întrebării sau în care se ridică îndoieli cu privire la dreptul unui particular la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită de lege, poate fi trimisă la o altă instanță competentă în temeiul dreptului intern ( 94 ), care respectă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

În al treilea rând, în cazul în care compunerea instanței sesizate a fost contrară legii sau în cazul în care un judecător recuzat a participat la judecarea unei cauze, instanța sesizată cu calea de atac este obligată să anuleze din oficiu procedura și hotărârea respectivă în conformitate cu articolul 379 alineatul (4) din Codul de procedură civilă, articolul 349 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură penală și, respectiv, articolul 183 alineatul (2) punctul 4 din Legea privind procedura administrativă. Constatarea unei încălcări a articolului 47 din cartă poate conduce la anularea de către instanța sesizată cu calea de atac a procedurii și a hotărârii pentru motivul că aceasta nu a fost pronunțată de o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege. Cu toate acestea, instanța sesizată cu calea de atac nu poate repune în discuție mandatul sau competența de a statua a judecătorului care a pronunțat hotărârea desființată.

În memoriul său în duplică, Republica Polonă a arătat că scopul articolului 42a alineatele (1) și (2) din Legea modificată privind instanțele de drept comun, al articolului 29 alineatele (2) și (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și al articolului 5 alineatele (1a) și (1b) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative este de a împiedica repunerea în discuție a mandatelor sau a raporturilor de muncă ale judecătorilor în cadrul altor proceduri decât cele prevăzute de Constituția Republicii Polone și de legile de punere în aplicare a acesteia. În plus, articolul 45 din Constituția Republicii Polone, tratatele internaționale și carta garantează dreptul la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege. Legislația națională trebuie interpretată în lumina tuturor acestor dispoziții. Neregularitățile în numirea unui judecător sau încălcarea dreptului la o instanță constituită în prealabil prin lege nu implică anularea actului de numire a unui judecător sau a procedurilor la care a participat judecătorul respectiv ( 95 ).

Republica Polonă consideră că Comisia a interpretat greșit articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun. Aceasta susține că dispoziția respectivă nu împiedică controlul privind corecta compunere a unei instanțe, limitându‑se să codifice jurisprudența Curții Supreme care prevede că împrejurarea că o cauză este soluționată cu încălcarea dispozițiilor privind repartizarea cauzelor între judecătorii instanței competente nu constituie un motiv pentru exercitarea unei căi de atac extraordinare în temeiul articolului 387 din Codul de procedură civilă și al articolului 439 alineatul (1) punctul 2 din Codul de procedură penală, întrucât acest lucru ar conduce la anularea procedurii și a hotărârii supuse controlului. O încălcare de această natură poate constitui totuși un motiv pentru exercitarea unei căi de atac ordinare. În consecință, o parte poate solicita anularea unei hotărâri pentru motivul că o încălcare a regulamentului de procedură aplicabil a influențat negativ rezultatul cauzei din punctul său de vedere. În plus, o parte poate solicita recuzarea unui judecător dacă participarea sa la judecarea cauzei încalcă dreptul la o instanță imparțială.

Republica Polonă susține că, contrar afirmației Comisiei de la punctul 114 din prezentele concluzii, articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun nu privește controlul de către instanțe al problemei dacă instanța care a pronunțat hotărârea era o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege. Dispoziția respectivă se referă numai la consecințele unei încălcări a normelor privind repartizarea cauzelor și compunerea instanțelor. În consecință, trebuie respinsă și critica Comisiei cu privire la articolul 8 din Legea de modificare, care prevede că articolul 55 alineatul (4) din legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun se aplică și cauzelor pendinte.

Republica Polonă susține că încălcările articolului 267 TFUE și ale principiului supremației dreptului Uniunii invocate în prima obiecție a Comisiei nu sunt suficient de bine argumentate. În plus, aceasta susține că Comisia nu a furnizat nicio justificare sau dovadă potrivit căreia articolul 26 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă a încălcat dreptul Uniunii. Republica Polonă consideră de asemenea că Comisia a prezentat tardiv explicațiile sau probele în sprijinul acestor afirmații, iar Curtea nu ar trebui să le ia în considerare.

În cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, revine Comisiei obligația de a dovedi existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor, prezentând Curții toate elementele necesare pentru ca aceasta să verifice acest fapt, fără a se putea întemeia pe vreo prezumție ( 96 ). În temeiul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 120 litera (c) din Regulamentul de procedură al acesteia, cererea introductivă formulată în temeiul articolului 258 TFUE trebuie să indice obiecțiile exacte cu privire la care Curtea este sesizată să se pronunțe precum și, cel puțin pe scurt, elementele de drept și de fapt pe care se întemeiază aceste obiecții ( 97 ). Astfel, fondul unei acțiuni formulate în temeiul articolului 258 TFUE trebuie examinat exclusiv în raport cu pretențiile formulate în cererea introductivă.

În cadrul primei sale obiecții, Comisia s‑a limitat să facă trimitere la articolul 267 TFUE fără a explica, nici măcar în mod sumar, modul în care dispozițiile de drept polonez pe care le‑a identificat încălcau această dispoziție. Faptul că, în avizul motivat din 30 octombrie 2020, Comisia a explicat relevanța articolului 267 TFUE în cadrul acestei obiecții nu este suficient în sensul articolului 21 din Statutul Curții și al articolului 120 litera (c) din Regulamentul de procedură al acesteia. În plus, contrar celor susținute în memoriul în replică, Curtea nu poate prezuma existența unei „legături funcționale” între pretinsa încălcare a articolului 267 TFUE și dispozițiile de drept polonez în cauză. În măsura în care Comisia ar fi putut explica această „legătură funcțională” în cadrul celei de a doua obiecții, această obiecție este ridicată cu privire la dispoziții diferite de drept polonez.

În schimb, considerăm că punctul 75 din cererea introductivă explică pe scurt motivele pentru care Comisia a considerat că dispozițiile de drept polonez identificate în prima sa obiecție încalcă principiul supremației dreptului Uniunii. În plus, având în vedere că articolul 26 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă repetă în esență articolul 29 alineatul (3) din aceasta ( 98 ), era suficient ca Comisia să facă referire la articolul 26 alineatul (3) în prima sa obiecție, întrucât se poate deduce în mod clar din termenii în care a fost exprimată, priviți în ansamblu, de ce a considerat că această din urmă dispoziție încalcă dreptul Uniunii.

Având în vedere cele menționate anterior, propunem Curții să respingă ca inadmisibile argumentele Comisiei cu privire la articolul 267 TFUE în cadrul primei obiecții.

Republica Polonă susține că argumentele invocate în cadrul celei de a doua obiecții ridicate de Comisie sunt incompatibile și în contradicție cu prima obiecție a acesteia. Comisia consideră că această afirmație este nefondată.

A doua obiecție privește competența exclusivă pe care dreptul intern o acordă Camerei extraordinare de a se pronunța asupra chestiunilor privind independența instanțelor, a completelor și a judecătorilor. Prima obiecție se raportează printre altele la faptul că anumite dispoziții din dreptul polonez interzic tuturor instanțelor naționale, inclusiv Camerei extraordinare ( 99 ), să controleze legalitatea numirii judecătorilor în Polonia. Prin urmare, în prima obiecție se afirmă că nicio instanță din Polonia nu are competența de a controla legalitatea numirii judecătorilor în Polonia în temeiul dreptului Uniunii. Considerăm, așadar, că primele două obiecții sunt consecvente una cu cealaltă.

Republica Polonă nu contestă faptul că instanțele de drept comun, Curtea Supremă și instanțele administrative trebuie să respecte articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, interpretate în lumina jurisprudenței Curții EDO privind articolul 6 alineatul (1) din CEDO și a principiului supremației dreptului Uniunii. În plus, aceasta nu contestă faptul că instanțele în cauză trebuie să verifice dacă dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, este respectat în conformitate cu Hotărârea Simpson. Republica Polonă susține că dispozițiile naționale identificate de Comisie nu fac decât să împiedice contestarea actului de numire a unui judecător de către președintele Republicii. În acest context, ea evidențiază o serie de alte dispoziții de drept polonez care oferă judecătorilor posibilitatea de a verifica dacă este asigurat accesul la o instanță judecătorească imparțială, constituită în prealabil prin lege.

Contrar celor susținute de Republica Polonă, Comisia nu contestă în cadrul prezentei proceduri prerogativa președintelui Republicii de a numi judecători și nici faptul că actul de numire a unui judecător nu poate fi contestat în temeiul dreptului polonez ( 100 ).

La punctul 133 din Hotărârea A. K., Curtea a observat că faptul că președintele Republicii numește judecătorii nu este de natură să creeze o dependență a lor față de acesta și nici să dea naștere unor îndoieli referitoare la imparțialitatea lor, în cazul în care, odată numite, persoanele interesate nu sunt supuse niciunei presiuni. În plus, la punctele 129-136 din Hotărârea A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac) ( 101 ) se precizează că lipsa eventuală a dreptului de a exercita o cale de atac jurisdicțională în cadrul unui proces de numire pe posturi de judecător al unei instanțe supreme naționale poate să nu se dovedească problematică în raport cu cerințele menționate anterior care decurg din dreptul Uniunii, cu condiția să existe alte căi de atac jurisdicționale eficiente. Poziția poate fi diferită în cazul în care căile de atac jurisdicționale care au existat anterior au fost înlăturate și alte elemente pertinente ce caracterizează un proces de numire într‑un anumit context de fapt și de drept național specific dau naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli de natură sistemică în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorilor numiți în urma acestui proces ( 102 ).

Astfel, prima obiecție ridicată de Comisie se limitează la afirmația potrivit căreia tuturor instanțelor de drept comun, instanțelor administrative și Curții Supreme, inclusiv Camerei extraordinare ( 103 ), le este interzis să verifice, fie din oficiu, fie la cererea unei părți, dacă o instanță asigură dreptul particularilor la o cale de atac eficientă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege ( 104 ). Potrivit Comisiei, dispozițiile contestate au cel puțin două efecte negative. În primul rând, acestea împiedică instanțele să examineze astfel de chestiuni, indiferent de natura și de domeniul de aplicare al căii de atac care ar putea fi disponibilă în dreptul intern. În al doilea rând, acestea împiedică de asemenea instanțele să lase neaplicate dispozițiile naționale care sunt contrare articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolului 47 din cartă.

Comisia și Republica Polonă sunt în dezacord cu privire la domeniul de aplicare al dispozițiilor de drept intern în cauză în cadrul primei obiecții.

Textul articolului 42a alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, al articolului 26 alineatul (3) și al articolului 29 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și al articolului 5 alineatul (1b) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative interzice în mod explicit instanțelor în cauză să stabilească sau să evalueze „legalitatea numirii unui judecător”. Aceleași dispoziții interzic de asemenea instanțelor respective să stabilească sau să aprecieze „competența de a exercita funcțiile jurisdicționale care decurge din această numire”.

Articolul 42a alineatul (1) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, articolul 29 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 5 alineatul (1a) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative prevăd de asemenea că aceste instanțe nu pot „repune în discuție legitimitatea tribunalelor și a curților […] sau a organelor de control și de protecție a dreptului”. Articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolul 8 din Legea de modificare ( 105 ) împiedică faptul ca dispozițiile privind organizarea repartizării cauzelor, precum și cele privind numirea și modificarea completelor unei instanțe să fie invocate pentru a limita competența unui judecător sau pentru a constata că un complet este contrar legii, că o instanță este compusă în mod necorespunzător sau că o persoană care nu este autorizată sau competentă să judece face parte din această instanță.

Textul acestor dispoziții nu se limitează, la prima vedere, la a împiedica o instanță să aibă competența de a anula, erga omnes, actul de numire a unui judecător de către președintele Republicii. În schimb, acesta împiedică în mod clar toate instanțele poloneze, fie din oficiu, fie la cererea unei părți, să invoce sau să abordeze, în orice circumstanțe și din orice motiv, problema dacă un judecător a fost numit în mod legal sau dacă acesta poate exercita funcții judiciare, indiferent de natura presupusei ilegalități, de actul sau procedura contestată sau de calea de atac disponibilă. Astfel, textul acestor dispoziții este atât de cuprinzător încât elimină posibilitatea instanțelor naționale de a examina chestiuni privind independența compunerii unei instanțe, astfel cum dispune Hotărârea Simpson ( 106 ).

În pofida faptului că instanțele naționale au obligația să trimită întrebările privind independența unui judecător sau a unei instanțe Camerei extraordinare în conformitate cu articolul 26 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă, articolul 26 alineatul (3) din această lege exclude în mod explicit evaluarea de către Camera extraordinară a legalității numirii unui judecător sau a legitimității acestuia de a exercita funcții judiciare. Mai mult, în conformitate cu articolul 42a alineatul (1) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, cu articolul 29 alineatul (2) din Legea modificată privind Curtea Supremă și cu articolul 5 alineatul (1a) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative, nicio instanță poloneză nu poate pune în discuție legitimitatea unei instanțe. Prin urmare, aplicarea căilor de atac corespunzătoare în temeiul dreptului intern este la fel de limitată.

În plus, deși interdicțiile prevăzute la articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și la articolul 8 din Legea de modificare pot să vizeze în multe cazuri, astfel cum susține Republica Polonă, chestiuni pur organizatorice, inclusiv gestionarea cauzelor și a volumului de muncă, se poate întâmpla de asemenea ca astfel de chestiuni să dea naștere la preocupări privind aspectul dacă o instanță a fost constituită în prealabil prin lege sau dacă aceasta este imparțială. O interdicție generală de a invoca sau de a aborda astfel de chestiuni în împrejurările descrise în legislația contestată depășește ceea ce Republica Polonă susține că sunt obiectivele declarate ale acestor dispoziții și împiedică disponibilitatea căilor de atac judiciare ce permit remedierea unei astfel de încălcări. Rezultă că dispozițiile de drept intern în cauză sunt atât de cuprinzătoare încât reglementează toate aspectele controlului dreptului la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, garantat de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și de articolul 47 din cartă.

Republica Polonă a prezentat, la cererea Curții, numeroase alte dispoziții de drept național care prevăd printre altele recuzarea judecătorilor, trimiterea unei cauze la o altă instanță și anularea procedurilor de către instanțele de apel pentru motivul că acestea nu respectă cerințele articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă. De exemplu, articolul 48 din Codul de procedură civilă și articolul 40 din Codul de procedură penală prevăd recuzarea automată a judecătorilor în anumite circumstanțe specificate. În conformitate cu articolul 49 din Codul de procedură civilă și cu articolele 41 și 42 din Codul de procedură penală, un judecător poate solicita să fie recuzat sau o parte poate solicita recuzarea unui judecător. În conformitate cu articolul 379 alineatul (4) din Codul de procedură civilă și cu articolul 439 din Codul de procedură penală, participarea unui judecător care face obiectul unei recuzări automate conduce la anularea procedurii în cauză.

În acest context, se poate observa că Republica Polonă a indicat că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a limitat, în mai multe rânduri, domeniul de aplicare al normelor naționale privind recuzarea judecătorilor. Astfel, articolul 49 din Codul de procedură civilă a devenit în parte caduc la 9 iunie 2020, în măsura în care permitea recuzarea unui judecător pentru motivul numirii nelegale a acestuia de către președintele Republicii la propunerea KRS ( 107 ). De asemenea, aceeași dispoziție a devenit caducă la 28 februarie 2022, în măsura în care recunoștea, în calitate de împrejurare susceptibilă să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea unui judecător într‑o anumită cauză, procedura de numire a acestuia de către președintele Republicii la propunerea KRS ( 108 ). Articolul 41 alineatul (1) și articolul 42 alineatul (1) din Codul de procedură penală au devenit caduce la 12 martie 2020, în măsura în care permiteau examinarea unei cereri de recuzare a unui judecător din cauza unei neregularități în ceea ce privește numirea acestuia de către președintele Republicii la propunerea KRS ( 109 ). Această jurisprudență impune restricții clare cu privire la posibilitatea ca un judecător să fie recuzat din cauza unei neregularități în numirea sa, spre deosebire de contestarea actului de numire a unui judecător de către președintele Republicii.

Nici diversele dispoziții de drept polonez privind recuzarea judecătorilor nu înlătură faptul că formularea de la articolul 42a alineatele (1) și (2) și articolul 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, articolul 26 alineatul (3) și articolul 29 alineatele (2) și (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă, articolul 5 alineatele (1a) și (1b) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative și articolul 8 din Legea de modificare este extrem de largă și nu se limitează la procedurile care vizează contestarea actului de numire a unui judecător. Aceste dispoziții urmăresc, în schimb, să împiedice controlul de către o instanță al compunerii completului de judecată sau a oricărui act care conduce la numirea unui judecător, negând astfel disponibilitatea oricărei căi de atac în cazul încălcării cerințelor articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă.

Chiar dacă s‑ar accepta că alte dispoziții de drept intern par să permită instanțelor să controleze, cel puțin într‑o anumită măsură, respectarea garanțiilor prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din cartă ( 110 ), coexistența acestora cu dispozițiile de drept național pe care Comisia le‑a contestat în cadrul primei sale obiecții și limitările pe care jurisprudența Curții Constituționale poloneze le‑a impus în ceea ce privește aplicarea acestora creează o incertitudine juridică considerabilă, subminând astfel posibilitățile instanțelor și părților de a avea acces la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, contrar articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolului 47 din cartă. Comisia solicită de asemenea să se constate că, prin aplicarea dispozițiilor naționale la care face referire în prezenta obiecție, Republica Polonă a încălcat supremația dreptului Uniunii. După cum am indicat în răspunsul nostru la a doua obiecție ( 111 ), cererea privind supremația nu este un capăt de cerere separat și nu este necesar să se statueze ca atare în privința acesteia.

În consecință, recomandăm Curții să statueze că dispozițiile naționale în discuție în prima obiecție pot submina competența instanțelor poloneze de a verifica respectarea cerințelor referitoare la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, cu încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, și, prin urmare, încalcă aceste dispoziții de drept al Uniunii.

Această obiecție vizează adăugarea a două abateri disciplinare la articolul 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun ( 112 ) și la articolul 72 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă ( 113 ), împreună cu Legea de modificare care introduce la articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă o abatere disciplinară constând în „încălcări vădite și grave ale legii”. Potrivit Comisiei, articolul 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolul 72 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă califică aprecierea de către o instanță națională a independenței unui alt judecător sau a unui alt organ judiciar, precum și a statutului acestora de „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege” ca fiind o abatere disciplinară. Aceasta reprezintă o neîndeplinire de către Republica Polonă a obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, coroborat cu articolul 47 din cartă, precum și în temeiul articolului 267 TFUE.

Comisia pornește de la principiul potrivit căruia nu se poate considera că o instanță națională a săvârșit o abatere disciplinară și riscă să fie supusă unor măsuri disciplinare atunci când aceasta respectă obligațiile prevăzute la articolul 19 alineatul (1) TUE și la articolul 47 din cartă.

Potrivit Comisiei, prima abatere disciplinară cuprinsă în dispozițiile menționate la punctul 148 din prezentele concluzii se raportează la acte sau omisiuni care împiedică sau subminează grav funcționarea unei autorități judiciare. Cea de a doua se referă la acte care repun în discuție existența raportului de muncă al unui judecător, efectivitatea numirii unui judecător sau legitimitatea unui organ constituțional al Republicii Polone.

Judecătorii instanțelor de drept comun și administrative care comit aceste infracțiuni riscă să fie concediați sau transferați la o altă instanță. Un judecător poate fi amendat sau destituit din funcție pentru ceea ce este descris ca fiind abateri minore ( 114 ). Judecătorii Curții Supreme și judecătorii Curții Administrative Supreme sunt supuși demiterii necondiționate pentru astfel de abateri ( 115 ). Comisia arată că, potrivit Republicii Polone, scopul abaterilor disciplinare în cauză este de a asigura „eficacitatea” articolului 42a și a articolului 55 alineatul (4) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și a articolului 29 alineatele (2) și (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă ( 116 ), precum și de a garanta că instanțele naționale respectă noile competențe care au fost conferite exclusiv Camerei extraordinare ( 117 ).

Comisia susține că examinarea de către o instanță a legalității procedurii de numire a judecătorilor în conformitate cu Hotărârea Simpson ( 118 ) poate fi calificată drept un act „care repune în discuție existența raportului de muncă al unui judecător [sau] efectivitatea numirii unui judecător” în temeiul articolului 107 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și al articolului 72 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă și, prin urmare, poate da naștere unei proceduri disciplinare.

În plus, astfel cum a indicat în contextul celei de a doua obiecții, Comisia consideră că este necesar ca toate instanțele naționale să poată evalua independența instanței sau a unui judecător sesizat cu o anumită cauză. Această evaluare ține în prezent de competența exclusivă a Camerei extraordinare. Orice instanță națională care încalcă dispozițiile de drept intern menționate în a doua obiecție prin invocarea principiului supremației dreptului Uniunii poate face obiectul unei proceduri disciplinare în temeiul articolului 107 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și al articolului 72 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă, și anume pentru o acțiune sau omisiune care împiedică sau subminează grav funcționarea unei autorități judiciare.

Constatarea de către o instanță a faptului că o instanță judecătorească nu a fost constituită în prealabil prin lege din cauza unor nereguli în procedura care a condus la numirea unui judecător poate fi calificată drept abatere în temeiul articolului 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun sau al articolului 72 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, ca reprezentând un act care pune în discuție „efectivitatea numirii unui judecător”.

Abaterile disciplinare introduse prin articolul 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolul 72 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă se raportează de asemenea la conținutul hotărârilor judecătorești care evaluează independența și imparțialitatea unui alt judecător sau ale unei alte instanțe ori statutul de „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege”. Această stare de fapt este contrară Hotărârii Minister for Justice and Equality (Deficiențe în sistemul de justiție) ( 119 ), în care Curtea a statuat că independența justiției necesită ca regimul disciplinar să nu fie utilizat ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare.

Aceleași dispoziții de drept intern facilitează de asemenea tratarea ca abateri disciplinare a cererilor de decizie preliminară formulate de o instanță în temeiul articolului 267 TFUE, cu privire la interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din cartă, care decurg din îndoieli cu privire la legalitatea competenței unei instanțe ( 120 ).

Comisia consideră că aceste abateri disciplinare nu sunt conforme cu Hotărârea A. K., după cum susține Republica Polonă. În cazul în care aplicarea criteriilor stabilite la punctele 132-154 din hotărârea menționată conduce la concluzia că o instanță nu este independentă și imparțială în conformitate cu articolul 47 din cartă, o instanță națională trebuie să se abțină de la aplicarea dispozițiilor interne care conferă competență unei astfel de instanțe. Un astfel de comportament ar putea fi considerat ca fiind o abatere disciplinară în temeiul articolului 107 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și al articolului 72 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă, întrucât ar putea constitui o acțiune sau o omisiune de natură să împiedice sau să compromită grav funcționarea unei autorități judiciare. În plus, contrar celor susținute de Republica Polonă, Curtea nu a statuat la punctul 133 din Hotărârea A. K. că numirea judecătorilor de către președintele Republicii nu poate face obiectul unui control jurisdicțional. Curtea a precizat că simplul fapt că judecătorii sunt numiți de președintele Republicii nu este de natură să creeze o dependență a lor față de acesta și nici să dea naștere unor îndoieli referitoare la imparțialitatea lor, în cazul în care, odată numite, persoanele interesate nu sunt supuse niciunei presiuni și nu primesc instrucțiuni în exercitarea funcțiilor lor.

Legea de modificare a introdus la articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă o abatere disciplinară constând în „încălcări vădite și flagrante ale normelor de drept”. Această abatere disciplinară se aplica deja judecătorilor instanțelor de drept comun în temeiul articolului 107 alineatul (1) punctul 1 din Legea privind instanțele de drept comun. Hotărârea privind regimul disciplinar al judecătorilor a examinat compatibilitatea acestei din urmă dispoziții cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Abaterea disciplinară constând într‑o „încălcare vădită și flagrantă a normelor de drept” este un concept vag, care este susceptibil să limiteze conținutul deciziilor judiciare. Nu poate fi exclus că articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă, interpretat în contextul activității sporite a funcționarilor disciplinari și al presiunii exercitate de executiv asupra activității organelor disciplinare ca urmare a modificărilor introduse prin reforma Curții Supreme în conformitate cu Legea privind Curtea Supremă din 8 decembrie 2017 ( 121 ), ar putea fi utilizat pentru a exercita un control politic asupra activității judiciare a judecătorilor de la Curtea Supremă.

În memoriul său în replică, Comisia subliniază că a treia obiecție privește conținutul și termenii dispozițiilor legislative în cauză, mai degrabă decât aprecierea judiciară sau aplicarea acestora. În Hotărârea Regimul disciplinar al judecătorilor ( 122 ), Curtea a statuat că este esențial să fie prevăzute în special norme care să definească suficient de clar și de precis comportamentele susceptibile să angajeze răspunderea disciplinară a judecătorilor pentru a se garanta independența inerentă misiunii lor și pentru a se evita ca aceștia să fie expuși riscului ca răspunderea lor disciplinară să poată fi angajată exclusiv ca urmare a deciziei lor. Sintagma „acte care repun în discuție” de la articolul 107 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și de la articolul 72 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă nu se limitează la contestarea actului de numire a unui judecător de către președintele Republicii.

De asemenea, Comisia susține că Republica Polonă nu contestă similitudinile dintre articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 107 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun. Raționamentul din hotărârea privind regimul disciplinar al judecătorilor se aplică a fortiori articolului 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă.

Republica Polonă susține că a treia obiecție este neîntemeiată, întrucât Comisia nu și‑a îndeplinit obligația în materie probatorie în temeiul articolului 258 TFUE. Aceasta constată în special că Comisia se bazează pe textul dispozițiilor naționale în cauză și nu a prezentat dovezi nici cu privire la punerea în aplicare a acestora, nici cu privire la jurisprudența care le interpretează.

Articolul 107 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolul 72 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă se bazează pe dreptul francez ( 123 ). Comisia nu a contestat niciodată compatibilitatea acestor dispoziții cu dreptul Uniunii. În plus, potrivit Republicii Polone, nu se poate deduce din aceste dispoziții de drept național că acestea sunt aplicabile în cazurile în care se aplică dreptul Uniunii, inclusiv articolul 19 alineatul (1) TUE. Aplicarea dreptului Uniunii nu reprezintă un act sau o omisiune care ar împiedica sau ar submina grav funcționarea unui sistem judiciar.

Republica Polonă susține că interpretarea dată de Comisie articolului 107 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolului 72 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă este contrazisă de asemenea de obiectivul urmărit de aceste dispoziții, care este acela de a se garanta că judecătorii care sunt membri ai unei profesii bazate pe încrederea publică nu au un comportament incompatibil cu demnitatea funcției lor. Întrucât este de datoria unei instanțe să aplice legea și să adreseze întrebări preliminare, afirmația Comisiei potrivit căreia aceste acte ar putea constitui o abatere disciplinară este incorectă. De asemenea, aceste dispoziții nu permit controlul deciziilor judiciare sau instituirea răspunderii disciplinare a unui judecător ca urmare a examinării aspectului dacă este garantat dreptul la o instanță. Poziția Comisiei este, așadar, nefondată din punct de vedere lingvistic, logic și empiric, iar jurisprudența națională nu o susține.

În ceea ce privește articolul 107 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolul 72 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă ( 124 ), Republica Polonă consideră că Comisia a confundat chestiunea controlului de către o instanță națională al respectării cerințelor prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă cu efectul unui atare control, care echivalează cu repunerea în discuție a exercitării de către președintele Republicii a prerogativelor sale în ceea ce privește numirea unui anumit judecător.

Abaterile disciplinare în cauză nu constau într‑o examinare a respectării dreptului unei persoane la o instanță în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Aceste dispoziții de drept intern se opun, în schimb, ca o instanță să repună în discuție validitatea unei numiri judiciare în contextul unei alte proceduri decât cea prevăzută de Constituția Republicii Polone sau de dispozițiile adoptate în temeiul acesteia.

Dispozițiile de drept intern în cauză nu se opun existenței unor căi de atac pentru soluționarea unei încălcări a drepturilor unei părți în temeiul articolului 47 din cartă, cum ar fi anularea unei hotărâri, recuzarea unui judecător sau trimiterea unei cauze la o altă instanță care respectă această dispoziție din cartă, în conformitate cu Hotărârea A. K. De asemenea, aceste dispoziții nu împiedică formularea de cereri de decizii preliminare în temeiul articolului 267 TFUE. De la adoptarea acestora, instanțele poloneze au formulat mai multe cereri de decizii preliminare privind interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Comisia nu susține că vreuna dintre instanțele care au formulat aceste cereri a făcut obiectul unor proceduri disciplinare, iar Republica Polonă confirmă acest lucru.

Republica Polonă confirmă de asemenea că articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă corespunde articolului 107 alineatul (1) punctul 1 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, care prevede că poate fi angajată răspunderea disciplinară a un judecător pentru „încălcări vădite și flagrante ale normelor de drept”. Această din urmă dispoziție este în vigoare, fără modificări, de la 1 octombrie 2001. Până în prezent, aceasta nu a generat nicio obiecție. Astfel, articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă nu face decât să uniformizeze definiția abaterii disciplinare, aplicabilă deja judecătorilor de la instanțele de drept comun. Potrivit Republicii Polone, ar fi inacceptabil ca legiuitorul să exonereze judecătorii Curții Supreme, care trebuie să corespundă celor mai înalte standarde de comportament și de cunoștințe juridice, de răspunderea acestora în cadrul procedurilor disciplinare pentru abateri constând în încălcări vădite și flagrante ale normelor de drept.

În conformitate cu jurisprudența Curții Supreme, o încălcare a normelor de drept este „vădită” atunci când „eroarea instanței este ușor de stabilit, a fost săvârșită în legătură cu dispoziția în cauză, chiar dacă sensul acestei dispoziții nu trebuie să dea naștere la îndoieli nici chiar din partea unor persoane cu o calificare juridică medie și aplicarea sa nu necesită o analiză suplimentară” ( 125 ) sau „atunci când, în percepția oricărui jurist, fără considerații suplimentare, nu dă naștere la nicio îndoială cu privire la faptul că a existat o încălcare a unei norme de drept” ( 126 ). Prin urmare, rezultă în mod clar atât din textul articolului 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă, cât și din jurisprudența referitoare la acesta că respectarea cerințelor articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, ale articolului 47 din cartă și ale articolului 267 TFUE nu constituie o încălcare vădită și flagrantă a normelor de drept.

În memoriul în duplică se subliniază că, contrar celor afirmate de Comisie la punctul 159 din prezentele concluzii, jurisprudența Curții ( 127 ) impune ca o evaluare a legislației naționale să ia în considerare aplicarea sa în practică, inclusiv orice jurisprudență națională privind interpretarea acesteia.

Republica Polonă afirmă că argumentele invocate de Comisie în cadrul celei de a doua obiecții sunt incompatibile și în contradicție cu a doua obiecție ridicată de aceasta. Comisia solicită Curții să respingă acest argument. A doua obiecție vizează competența exclusivă pe care anumite dispoziții de drept intern o acordă Camerei extraordinare de a se pronunța asupra chestiunilor privind independența instanțelor, a completelor și a judecătorilor. A treia obiecție constă în aceea că examinarea de către o instanță a respectării cerințelor Uniunii referitoare la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, este calificată drept abatere disciplinară. Aceste două obiecții sunt, în mod evident, diferite. Prin urmare, nu suntem de acord că există o contradicție evidentă între acestea și propunem Curții să respingă critica formulată de Republica Polonă în această privință.

Ca o consecință a cerințelor referitoare la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă, regimul disciplinar aplicabil judecătorilor trebuie să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a acestuia ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare. Normele care definesc printre altele comportamentele ce constituie încălcări disciplinare și sancțiunile aplicabile pentru acestea, care prevăd intervenția unei instanțe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, în special dreptul la apărare, și care consacră posibilitatea de a contesta în justiție deciziile organelor disciplinare constituie un ansamblu de garanții esențiale pentru prezervarea independenței puterii judecătorești ( 128 ).

Regimul disciplinar aplicabil judecătorilor ține de organizarea justiției și, prin urmare, de competența statelor membre. Răspunderea disciplinară a judecătorilor poate contribui, în funcție de modul în care un stat membru o impune, la responsabilizarea și la eficiența sistemului judiciar. În exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii, în special prin asigurarea independenței instanțelor chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii, pentru a garanta justițiabililor protecția jurisdicțională efectivă pe care o impune articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 129 ).

Salvgardarea acestei independențe nu poate avea drept consecință excluderea totală a posibilității ca răspunderea disciplinară a unui judecător să fie angajată, în anumite cazuri cu totul excepționale, ca urmare a deciziilor judiciare adoptate de acesta. Cerința de independență nu are scopul de a proteja eventuale comportamente grave și total impardonabile din partea judecătorilor, care ar consta, de exemplu, în încălcarea în mod deliberat și cu rea‑credință sau printr‑o neglijență deosebit de serioasă și flagrantă a normelor de drept național și de drept al Uniunii pe care trebuie să le aplice sau în faptul de a acționa arbitrar ori în denegarea de dreptate, atunci când aceștia sunt chemați să se pronunțe asupra litigiilor ( 130 ).

Este esențial, pentru a păstra independența judecătorilor și pentru a evita ca regimul disciplinar să poată fi deturnat de la scopurile sale legitime, ca faptul că o decizie judiciară conține o eventuală eroare în interpretarea și/sau aplicarea normelor de drept național și/sau de drept al Uniunii sau în aprecierea faptelor și în evaluarea probelor să nu poată conduce în sine la angajarea răspunderii disciplinare ( 131 ).

Invocarea răspunderii disciplinare trebuie să fie încadrată de criterii obiective și verificabile, întemeiate pe imperative legate de buna administrare a justiției, precum și de garanții care urmăresc evitarea oricărui risc de presiuni externe asupra conținutului hotărârilor judecătorești și care permit înlăturarea astfel, în percepția justițiabililor, a oricărei îndoieli legitime cu privire la impermeabilitatea judecătorilor în cauză și la neutralitatea acestora în raport cu interesele care se înfruntă ( 132 ). În acest scop, este esențial să fie prevăzute norme care să definească suficient de clar și de precis comportamentele susceptibile să angajeze răspunderea disciplinară a judecătorilor pentru a se garanta independența inerentă misiunii lor și pentru a se evita ca aceștia să fie expuși riscului ca răspunderea lor disciplinară să poată fi angajată ca urmare a deciziei lor ( 133 ). De asemenea, Curtea a statuat că faptul ca judecătorii naționali să nu fie expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE constituie o garanție inerentă independenței acestora ( 134 ).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, domeniul de aplicare al dispozițiilor legislative naționale care fac obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor trebuie, de regulă, să fie apreciat în funcție de interpretarea oferită acestora de instanțele naționale ( 135 ). În formularea celei de a treia obiecții, Comisia afirmă că termenii înșiși ai dispozițiilor naționale încalcă în mod clar dispoziții identificabile de drept al Uniunii și, prin urmare, nu este necesar să se cerceteze modul în care aceste dispoziții sunt aplicate în practică ( 136 ). Întrucât Comisia a ales să prezinte cauza în acest mod, considerăm că nu există niciun motiv logic pentru care Curtea nu le poate admite și nu se poate pronunța asupra lor în acest temei, cu riscul ca Comisia să nu obțină câștig de cauză în această privință.

Republica Polonă susține că textul articolului 107 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind instanțele de drept comun și al articolului 72 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă este similar cu dispozițiile echivalente din dreptul francez și precizează că Comisia nu a contestat niciodată validitatea acestora. În plus, Republica Polonă susține că articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea privind Curtea Supremă nu acordă o marjă de apreciere mai mare organului însărcinat cu soluționarea unui litigiu decât dispozițiile echivalente din dreptul belgian, danez și neerlandez.

În această privință, este suficient să observăm că prezenta procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor este îndreptată împotriva Republicii Polone. Întrucât legalitatea reglementărilor în vigoare în alte state membre nu este supusă atenției Curții în cadrul prezentei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, acest stat membru nu se poate prevala de acestea pentru a demonstra că nu a încălcat dreptul Uniunii ( 137 ).

În măsura în care se referă la articolul 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și la articolul 72 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, a treia obiecție a Comisiei este strâns legată de a doua. Comisia consideră că toate instanțele naționale trebuie să fie în măsură să evalueze dacă sunt îndeplinite cerințele de independență, imparțialitate și constituire prealabilă prin lege. Conform interpretării pe care Comisia o dă dispozițiilor menționate mai sus, o asemenea evaluare poate fi considerată ca fiind un act care subminează grav funcționarea unei autorități judiciare sau pune sub semnul întrebării existența raportului de muncă al unui judecător sau efectivitatea numirii acestuia.

După cum am indicat în propunerea noastră de răspuns la a doua obiecție, considerăm că, în absența unei încălcări a principiilor echivalenței sau efectivității, normele jurisdicționale naționale care limitează sau restrâng sfera instanțelor sau a completelor acestora care se pot pronunța cu privire la chestiuni privind independența unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător nu încalcă, în principiu, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă. În măsura în care normele de competență sunt clare și exacte, o instanță, un complet sau un judecător nu trebuie să uzurpeze competența conferită unei alte instanțe.

Cu toate acestea, în opinia noastră, textul articolului 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și al articolului 72 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă este atât de cuprinzător și de imprecis încât poate fi interpretat în mod rezonabil în sensul că examinarea de către un judecător a respectării oricăreia dintre cerințele de la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă privind o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege ( 138 ), poate constitui o abatere disciplinară. Se poate susține în mod credibil că o instanță care acționează în limitele competenței sale și care examinează dacă ea însăși sau o altă instanță respectă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă sau adresează Curții cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE ( 139 ) se poate considera că a împiedicat sau a subminat grav funcționarea unei autorități judiciare sau a pus în discuție efectivitatea numirii unui judecător.

Articolul 107 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolul 72 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă privesc acte sau omisiuni care pot împiedica sau submina grav funcționarea unei autorități judiciare. Ele nu precizează că aceste acte sau omisiuni trebuie să fie ilegale în temeiul dreptului național sau al dreptului Uniunii. Prin urmare, afirmația Republicii Polone potrivit căreia un act efectuat în limitele și în aplicarea legii nu poate constitui o abatere disciplinară în temeiul acestor dispoziții pare a fi imposibil de susținut. De asemenea, dispozițiile în cauză nu permit cititorului să constate existența unei abateri disciplinare sau, în prezenta cauză, pretinsa inexistență a acesteia, cu claritatea și precizia cerute de lege.

Articolul 107 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și articolul 72 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă se referă la actele care repun în discuție existența raportului de muncă al unui judecător, efectivitatea numirii unui judecător sau legitimitatea unui organ constituțional al Republicii Polone. Aceste dispoziții sunt formulate în sens atât de larg, încât includ în domeniul lor de aplicare aspecte care depășesc contestarea actului de numire a unui judecător de către președintele Republicii. Textul cuprinde, în opinia noastră, toate încercările de a contesta orice aspect al procedurii care conduce la numirea unui judecător ( 140 ), inclusiv, de exemplu, aspectul dacă a fost respectată cerința ca o instanță să fi fost constituită în prealabil prin lege, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă. Având în vedere sfera de cuprindere a textului articolului 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și a articolului 72 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, există un risc clar ca formularea unei cereri de decizie preliminară care să implice aceste dispoziții de drept al Uniunii să fie considerată o abatere disciplinară.

Aceleași considerente se aplică și în cazul examinării imparțialității unei instanțe. Chiar dacă dreptul polonez conține numeroase dispoziții privind recuzarea judecătorilor, hotărârile Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) au limitat considerabil domeniul de aplicare al acestor dispoziții ( 141 ). Astfel, examinarea unei cereri de recuzare a unui judecător pe baza unei neregularități în procedura care a condus la numirea acestuia pare să poată constitui o abatere disciplinară.

În ceea ce privește articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă, este necontestat că textul, domeniul de aplicare și scopul acestei dispoziții sunt identice cu cele ale articolului 107 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun. La punctele 140 și 141 din hotărârea privind regimul disciplinar al judecătorilor, Curtea a considerat că articolul 107 alineatul (1) din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun nu îndeplinea cerințele de claritate și precizie. După ce a examinat aplicarea acestei dispoziții în lumina, printre altele, a jurisprudenței interne invocate de Republica Polonă, Curtea a considerat că sintagma „încălcarea vădită și flagrantă a normelor de drept” nu exclude ca răspunderea judecătorilor să poată fi angajată exclusiv pe baza conținutului pretins eronat al deciziilor lor, limitând această răspundere la situații cu totul excepționale.

În prezenta cauză, Republica Polonă se întemeiază pe jurisprudența Curții Supreme privind articolul 107 alineatul (1) din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun pentru a arăta că articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă nu poate fi interpretat în sensul că impune sancțiuni disciplinare ca urmare a respectării cerințelor impuse de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă.

Jurisprudența referitoare la articolul 107 alineatul (1) din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun menționată de Republica Polonă, dintre care cea mai recentă datează din anul 2015 ( 142 ), a fost adoptată de camera Curții Supreme care era competentă înainte de reformarea acestei instanțe prin Legea privind Curtea Supremă din 8 decembrie 2017 ( 143 ), iar nu de Camera de control disciplinar în forma sa actuală.

În plus, după cum se arată în memoriul în replică, în Hotărârea Regimul disciplinar al judecătorilor ( 144 ), Curtea a constatat că, într‑o decizie recentă ( 145 ), actuala Cameră disciplinară a adoptat o interpretare largă a articolului 107 alineatul (1) din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, care s‑a îndepărtat de jurisprudența anterioară a Curții Supreme și a redus protecția statului de drept ( 146 ). Potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care o reglementare națională face obiectul unor interpretări judiciare divergente, dintre care unele au ca rezultat o aplicare compatibilă cu dreptul Uniunii a acestei reglementări, iar altele o aplicare incompatibilă cu dreptul Uniunii, această reglementare este, cel puțin, insuficient de clară și de precisă pentru a asigura o aplicare compatibilă cu dreptul Uniunii ( 147 ).

În conformitate cu articolul 73 alineatul (1) din Legea modificată privind Curtea Supremă, Camera disciplinară este instanța disciplinară de al doilea (și ultim) grad de jurisdicție pentru judecătorii instanțelor de drept comun și instanța disciplinară de prim și al doilea grad de jurisdicție pentru judecătorii Curții Supreme. Întrucât Camera disciplinară nu îndeplinește cerințele de independență și imparțialitate în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 148 ), există un risc sporit ca articolul 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă ( 149 ) să fie interpretat astfel încât să faciliteze utilizarea regimului disciplinar pentru a influența deciziile judiciare ( 150 ).

Întrucât recomandăm Curții să declare că, prin adoptarea articolului 72 alineatul (1) punctul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă, propunem ca aceasta să admită a treia obiecție.

Prin intermediul celei de a patra obiecții, care privește o serie de dispoziții de la articolul 27 alineatul (1) din Legea modificată privind Curtea Supremă, Comisia susține că Republica Polonă a încălcat articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE prin faptul că a conferit Camerei disciplinare, ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate în conformitate cu jurisprudența Curții ( 151 ), competența de a se pronunța asupra cauzelor care au un impact direct asupra statutului și judecătorilor și judecătorilor asistenți și a exercitării funcțiilor acestora.

Comisia consideră că o evaluare globală a unui număr de elemente referitoare la compunerea și competența Camerei disciplinare, condițiile în care au fost numiți membrii acesteia, în special rolul KRS, organul constituțional responsabil cu asigurarea independenței instanțelor și a judecătorilor, precum și faptul că măsurile au fost adoptate simultan în temeiul dreptului polonez, evidențiază o „ruptură sistemică” cu regimul anterior. Acest lucru dă naștere nu numai la îndoieli legitime cu privire la independența Camerei disciplinare, la impenetrabilitatea acesteia față de factorii externi și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se confruntă în cauzele în care este competentă, ci subminează de asemenea în mod direct independența judecătorilor aflați sub jurisdicția acesteia.

Comisia arată că nou‑createi Camere disciplinare i‑au fost încredințate anumite categorii de cauze privind statutul judecătorilor, care anterior țineau de competența instanțelor de drept comun sau a altor instanțe. În plus, toți membrii Camerei disciplinare au fost numiți în cadrul unei proceduri care a implicat noua componență a KRS. În această privință, mandatul de patru ani al celor 15 membri ai KRS a fost scurtat, iar procedura de selecție a viitorilor membri a fost modificată pentru a crește influența Seimului asupra compunerii acestuia. Comisia subliniază de asemenea că introducerea alineatelor (1b) și (4) la articolul 44 din Legea privind KRS ( 152 ) a limitat eficacitatea controlului judiciar al rezoluțiilor KRS care înaintează președintelui Republicii candidații pentru postul de judecător la Curtea Supremă ( 153 ). În sfârșit, Comisia face referire de asemenea la autonomia organizațională, funcțională și financiară sporită a Camerei disciplinare în comparație cu celelalte patru camere ale Curții Supreme.

A patra obiecție vizează trei dispoziții: primo, articolul 27 alineatul (1) litera (1a) din Legea modificată privind Curtea Supremă referitor la cererile de autorizare a inițierii unei proceduri penale împotriva judecătorilor și judecătorilor asistenți sau la cererile de arestare a acestora. Secundo, articolul 27 alineatul (1) punctul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă, referitor la legislația în materia dreptului muncii și al asigurărilor sociale aplicabil judecătorilor Curții Supreme. Tertio, articolul 27 alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, care reglementează pensionarea obligatorie a judecătorilor.

Potrivit Comisiei, Curtea a statuat că cerința de independență a judecătorilor impune ca normele care reglementează regimul disciplinar al celor care au misiunea de a judeca să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim disciplinar ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare. Adoptarea unor norme care definesc comportamentele ce constituie încălcări disciplinare, precum și sancțiunile aplicabile, care prevăd intervenția unei instanțe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, în special dreptul la apărare, și care consacră posibilitatea de a contesta în justiție deciziile organelor disciplinare constituie un ansamblu de garanții esențiale pentru menținerea independenței puterii judecătorești ( 154 ).

Comisia susține că, atunci când Camera disciplinară decide în primă instanță și în al doilea grad de jurisdicție cu privire la ridicarea imunității judiciare a unui judecător înainte de inițierea unei proceduri penale împotriva sa, aceasta trebuie să examineze dacă există motive întemeiate pentru a suspecta că a fost săvârșită presupusa infracțiune. De asemenea, Camera disciplinară trebuie să se pronunțe asupra unor măsuri suplimentare, inclusiv suspendarea judecătorului în acest context. Procedând astfel, Camera disciplinară intervine în mod direct în exercitarea activității judiciare a judecătorului respectiv. Întrucât suspendarea unui judecător poate dura o perioadă nedeterminată, în timpul căreia remunerația acestuia este redusă cu 25 % până la 50 %, perspectiva adoptării acestor măsuri suplimentare poate constitui un mijloc de a exercita presiuni asupra judecătorilor, afectând astfel conținutul hotărârilor acestora.

Comisia susține de asemenea că competența exclusivă a Camerei disciplinare în cauzele în materia dreptului muncii, asigurărilor sociale și pensionării, inclusiv în ceea ce privește chestiuni legate de remunerare, concediu și absențe, motive de boală, indemnizații și pensionare pentru motiv de boală sau de deficiență fizică sau psihică, are o influență directă asupra condițiilor în care judecătorii Curții Supreme își desfășoară activitatea judiciară.

În opinia Comisiei, Camera disciplinară consideră că este competentă să judece cauzele privind raportul de muncă al judecătorilor de la Curtea Supremă în cadrul procedurilor inițiate în temeiul articolului 189 din Codul de procedură civilă. Ca și în cazul procedurilor disciplinare și al deciziilor de ridicare a imunității judecătorilor, Comisia consideră că este important ca o instanță independentă să adopte sau să controleze astfel de decizii pentru a proteja judecătorii de presiuni nejustificate și incertitudini de natură să le afecteze independența.

Memoriul în replică adoptă raționamentul de la punctele 88-110 din Hotărârea Regimul disciplinar al judecătorilor, în care Curtea a statuat că, prin faptul că nu a garantat independența și imparțialitatea Camerei disciplinare, Republica Polonă a subminat independența judecătorilor de la instanțele de drept comun și de la Curtea Supremă, neîndeplinindu‑și astfel obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Deși este adevărat că statele membre pot stabili norme privind imunitatea judiciară, aceste norme nu pot funcționa astfel încât să submineze independența judiciară. Comisia adaugă că, în Hotărârea Reczkowicz împotriva Poloniei ( 155 ), Curtea EDO a statuat că respectiva Cameră disciplinară nu este „o instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege”.

Republica Polonă solicită respingerea celei de a patra obiecții. Împrejurarea că o autoritate executivă numește judecătorii nu îi subordonează pe aceștia din urmă celei dintâi și nici nu dă naștere la îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor, în cazul în care, odată numiți, aceștia nu sunt supuși niciunei influențe sau presiuni în exercitarea funcțiilor lor ( 156 ). O evaluare globală a procedurii de numire a judecătorilor din Camera disciplinară și a sistemului de garanții care îi protejează după numire demonstrează că nu există nicio posibilitate de exercitare a unor presiuni externe asupra acestora.

Potrivit Republicii Polone, Constituția acesteia stabilește procedura de numire a tuturor judecătorilor, inclusiv a celor din Camera disciplinară. În temeiul articolului 179 coroborat cu articolul 144 alineatul (3) punctul 17 din Constituția Republicii Polone, președintele Republicii numește judecătorii, la propunerea KRS, pentru o perioadă nedeterminată. Numirea judecătorilor este o prerogativă consacrată a președintelui Republicii, exercitată, în conformitate cu articolul 31 din Legea privind Curtea Supremă, după obținerea avizului prim‑președintelui Curții Supreme. Președintele Republicii publică un anunț în Monitor Polski, Monitorul oficial al Poloniei, pentru a anunța numărul de posturi vacante de judecător care trebuie ocupate în fiecare cameră a Curții Supreme. Articolul 30 din Legea privind Curtea Supremă stabilește o listă exhaustivă a condițiilor care trebuie să fie îndeplinite de candidații la postul de judecător la Curtea Supremă ( 157 ). În termen de o lună de la data publicării anunțului, orice persoană care îndeplinește condițiile pentru a deveni judecător la Curtea Supremă poate depune o cerere la KRS pentru postul de judecător în camera identificată în anunț. După ce a stabilit că persoanele care candidează îndeplinesc condițiile și cerințele formale, președintele KRS, în conformitate cu articolul 31 alineatul (1) din Legea din 12 mai 2011 privind KRS, numește un grup de cel puțin trei membri ai organului care sunt responsabili pentru emiterea unui aviz cu privire la candidaturile depuse. După ce a analizat candidaturile depuse în cadrul acestei proceduri, KRS înaintează președintelui Republicii o propunere de numire a judecătorilor pentru posturile vacante de la Curtea Supremă. Chiar dacă propunerea KRS nu are caracter obligatoriu pentru președintele Republicii, acesta nu poate numi o persoană pe care KRS nu a propus‑o ca judecător. În acest fel, rolul KRS nu diferă de cel al consiliilor judiciare din alte state membre.

Republica Polonă subliniază că independența judecătorilor Camerei disciplinare rezultă nu numai din procedura de numire a acestora, ci mai ales din sistemul extins de garanții care asigură că toți judecătorii Camerei disciplinare pot adopta deciziile liberi de presiuni externe. În temeiul articolului 179 din Constituția Republicii Polone, judecătorii sunt numiți pe o perioadă nedeterminată. Articolul 180 din Constituția Republicii Polone prevede că judecătorii sunt inamovibili. Un judecător nu poate fi demis, suspendat din funcție, mutat la o altă instanță sau într‑o altă funcție împotriva voinței sale decât în conformitate cu o hotărâre judecătorească și numai în cazurile prevăzute de lege. Un judecător se pensionează după împlinirea vârstei legale și poate, în conformitate cu normele prevăzute de lege, să fie pensionat ca urmare a unei boli sau a unei infirmități care îl pune în imposibilitatea de a‑și îndeplini atribuțiile. În conformitate cu articolul 181 din Constituția Republicii Polone, un judecător beneficiază de imunitate în fața unei acțiuni în justiție și, prin urmare, nu poate fi tras la răspundere penală și nu poate fi privat de libertate fără acordul prealabil al unei instanțe prevăzute de lege. În plus, judecătorii sunt obligați să rămână apolitici în conformitate cu articolul 178 alineatul (3) din Constituția Republicii Polone. În conformitate cu articolul 44 din Legea privind Curtea Supremă, judecătorii acestei instanțe (inclusiv cei din Camera disciplinară a acesteia) nu pot, în principiu, să dețină o altă funcție. În același timp, judecătorii Curții Supreme beneficiază de condiții materiale adecvate, menite să compenseze interdicțiile și restricțiile care le sunt impuse. Judecătorii Camerei disciplinare au dreptul la o remunerație suplimentară în valoare de 40 % din salariul de bază total și la o indemnizație pentru exercitarea funcțiilor (cu excepția cazului în care judecătorul deține o funcție de profesor sau cercetător științific, pentru perioada cuprinsă între data intrării în funcția respectivă și sfârșitul acesteia), ca urmare a normelor privind incompatibilitatea exercitării altor funcții.

Potrivit Republicii Polone, Comisia nu a explicat modul în care autonomia Camerei disciplinare dă naștere posibilității de a exercita presiuni asupra judecătorilor care intră în compunerea acestei camere. Înființarea Camerei disciplinare a fost justificată de ineficiența procedurilor disciplinare și incapacitatea judecătorilor de la Curtea Supremă de a impune sancțiuni pentru abaterile judiciare. Independența Camerei disciplinare în cadrul Curții Supreme, coroborată cu absența oricărei dependențe în raport cu alte puteri, demonstrează caracterul nefondat al acuzațiilor Comisiei. În plus, Republica Polonă subliniază că transferul de competență către Camera disciplinară este legat de organizarea sistemului judiciar, care ține de competența exclusivă a statelor membre. Într‑adevăr, în unele state membre ( 158 ), judecătorii nu beneficiază de imunitate. În cazul în care Comisia consideră că imunitatea judiciară este o cerință de drept al Uniunii, ar trebui să o solicite din partea tuturor statelor membre.

Republica Polonă susține că procedura de numire a judecătorilor în Camera disciplinară oferă garanții de independență mult mai mari decât procedurile despre care Curtea a considerat că îndeplinesc standardele prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 159 ). Aceasta insistă asupra faptului că nu a existat nicio „ruptură sistemică” și că, în mod evident, Comisia aplică standarde duble. Comisia nu a explicat conceptul de „ruptură sistemică”, care nu este un concept juridic și este necunoscut în jurisprudența internațională. De asemenea, reforma sistemului judiciar nu este legată de nicio „ruptură”. Dimpotrivă, Camera disciplinară îndeplinește funcțiile unei instanțe disciplinare în primul și în al doilea grad de jurisdicție.

Deși organizarea justiției, inclusiv normele care reglementează procedurile penale împotriva judecătorilor, intră în competența statelor membre, exercitarea acestei competențe trebuie să fie conformă cu dreptul Uniunii. Atunci când un stat membru prevede norme specifice care reglementează procedurile penale împotriva judecătorilor, aceste norme trebuie – în conformitate cu cerința de independență și pentru a înlătura orice îndoială rezonabilă în percepția justițiabililor cu privire la impenetrabilitatea judecătorilor în privința unor elemente exterioare, în special a unor influențe directe sau indirecte ale puterilor legislativă și executivă susceptibile să orienteze deciziile acestora – să fie justificate de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției. Aceste norme trebuie, la fel ca normele privind răspunderea disciplinară a judecătorilor, să prevadă garanțiile necesare care să asigure că aceste proceduri penale nu pot fi utilizate ca sistem de control politic al activității judecătorilor menționați și să garanteze pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă ( 160 ).

În temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, statele membre trebuie să se asigure că instanțele judecătorești susceptibile să se pronunțe asupra aplicării sau a interpretării dreptului Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective ( 161 ). Din însăși natura lor, este evident că acele cauze care țin de competența Camerei disciplinare în temeiul articolului 27 alineatul (1) punctele 1a, 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă au o incidență directă asupra statutului judecătorilor și a exercitării funcțiilor acestora ( 162 ). Având în vedere impactul însemnat pe care astfel de măsuri îl pot avea asupra vieții și carierei acestora, este imperativ ca măsurile adoptate în temeiul articolului 27 alineatul (1) punctele 1a, 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă în ceea ce privește judecătorii care pot decide cu privire la aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii să fie controlate de un organ care îndeplinește el însuși garanțiile inerente unei protecții jurisdicționale efective, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 163 ).

În consecință, Camera disciplinară, care are competența să aplice articolul 27 alineatul (1) punctele 1a, 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, trebuie să ofere toate garanțiile necesare în ceea ce privește independența și imparțialitatea sa, pentru a preveni orice risc ca măsurile adoptate în conformitate cu aceste dispoziții să fie utilizate ca un mijloc de control politic al conținutului hotărârilor judecătorești. În acest context, este irelevant faptul că în alte state membre există un regim diferit de imunitate în ceea ce privește urmărirea penală ( 164 ).

În Hotărârea Regimul disciplinar al judecătorilor, Curtea a statuat în mod categoric, prin raportare la o serie de factori, că respectiva Cameră disciplinară nu a respectat cerințele de independență și imparțialitate în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. În această privință, Curtea s‑a bazat în mod extensiv pe factorii pe care îi subliniase deja în Hotărârea A. K., la care se face trimitere în cererea introductivă. Memoriul în apărare a fost depus la grefa Curții la 17 iunie 2021, și anume cu aproximativ o lună înainte de pronunțarea Hotărârii Regimul disciplinar al judecătorilor. Deși memoriul în replică din 28 iulie 2021 s‑a întemeiat pe această hotărâre pentru a susține cea de a patra obiecție, memoriul în duplică depus la 7 septembrie 2021 nu a formulat observații cu privire la această obiecție.

Importanța Hotărârii Regimului disciplinar al judecătorilor ( 165 ) pentru evaluarea celui de al patrulea motiv este de așa natură încât vom rezuma pe scurt paragrafele relevante ale acesteia ( 166 ). În raport cu diferitele considerații prezentate la punctele 89-110 din hotărârea menționată, mai degrabă decât cu un anumit element, Curtea a statuat că Republica Polonă a încălcat articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, întrucât Camera disciplinară nu îndeplinea cerințele de independență și imparțialitate ( 167 ). Aceasta s‑a bazat printre altele pe faptul că înființarea Camerei disciplinare ex nihilo cu competență exclusivă de a judeca anumite cauze disciplinare a coincis cu adoptarea unei legislații naționale care a subminat inamovibilitatea și independența judecătorilor de la Curtea Supremă. Aceasta a observat că respectiva Cameră disciplinară se bucura de un grad deosebit de ridicat de autonomie organizațională, funcțională și financiară în cadrul Curții Supreme, în comparație cu alte camere ale acestei instanțe. Remunerația judecătorilor din Camera disciplinară o depășește cu aproximativ 40 % pe cea a judecătorilor repartizați la celelalte camere ale Curții Supreme, fără nicio justificare obiectivă. La înființarea sa, Camera disciplinară trebuia să fie formată exclusiv din noi judecători numiți de președintele Republicii la propunerea KRS ( 168 ).

Anterior acestor numiri, KRS a făcut obiectul unei profunde restructurări ( 169 ). Potrivit Curții, astfel de modificări erau de natură să creeze riscul, absent din procedura de selecție aplicată anterior, ca legislativul și executivul să aibă o influență mai mare asupra KRS și să submineze independența acestui organ. În plus, KRS nou constituit a fost înființat prin reducerea mandatului de patru ani al membrilor săi care constituiseră acest organ până în momentul respectiv. De asemenea, Curtea a constatat că reforma legislativă a KRS a fost realizată în același timp cu adoptarea unei noi legi privind Curtea Supremă ( 170 ), care a realizat o reformă de amploare a acestui organ ( 171 ).

Potrivit Curții, toți acești factori au generat îndoieli rezonabile în percepția justițiabililor referitoare la impenetrabilitatea acestei instanțe în privința unor elemente exterioare, în special în raport cu influențele directe sau indirecte din partea puterilor legislativă și executivă poloneze, și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă. Curtea a considerat că acești factori pot conduce la o absență a aparenței de independență sau de imparțialitate a Camerei disciplinare, ceea ce este de natură să submineze încrederea pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor menționați într‑o societate democratică și într‑un stat de drept ( 172 ).

Contrar celor susținute de Republica Polonă, o evaluare globală a procedurii de numire a judecătorilor Camerei disciplinare și a condițiilor în care funcționează această cameră nu exclude existența unor îndoieli rezonabile cu privire la posibilitatea ca asupra acestora să se exercite presiuni externe. La momentul redactării prezentelor concluzii, persistă îndoielile legitime cu privire la independența și imparțialitatea Camerei disciplinare descrise în Hotărârea Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) ( 173 ) și în Hotărârea A. K.

Rezultă că, atribuind Camerei disciplinare, ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate, competența de a se pronunța în cauzele care au un impact direct asupra statutului și exercitării funcțiilor judecătorilor și judecătorilor asistenți, cum ar fi cererile de autorizare a începerii urmăririi penale împotriva judecătorilor și judecătorilor asistenți sau cererile de arestare a acestora, cauzele în materia dreptului muncii și al asigurărilor sociale care privesc judecătorii de la Curtea Supremă și cauzele referitoare la pensionarea obligatorie a acestora, considerăm că Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Prin obligarea fiecărui judecător să furnizeze, în termen de 30 de zile de la primirea notificării privind numirea sa, informații privind apartenența la un organism sau o asociație profesională, funcțiile pe care le‑a îndeplinit în cadrul unor fundații fără scop lucrativ și apartenența la un partid politic, precum și prin publicarea acestor informații în Buletinul informativ public înainte ca judecătorul respectiv să își preia mandatul, Comisia susține că Republica Polonă a încălcat dreptul fundamental al judecătorilor la respectarea vieții lor private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal, garantate de articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și de articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e), articolul 6 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) din RGPD.

Articolul 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, articolul 45 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 8 alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative impun judecătorilor să furnizeze o declarație scrisă privind apartenența lor la organismele menționate la articolul 88a alineatul (1) punctele 1-3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun. Aceste informații sunt publicate în Buletinul informativ public în termen de cel mult 30 de zile de la data depunerii declarației respective ( 174 ). Comisia consideră că aceste dispoziții privesc prelucrarea datelor cu caracter personal, astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) din RGPD, și anume informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Întrucât informațiile menționate la articolul 88a alineatul (1) punctul 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun se referă la opiniile politice ale unui judecător înainte de numirea sa în funcția de judecător ( 175 ) sau la convingerile filozofice legate de apartenența la o asociație sau fundație ( 176 ), acestea fac parte din categorii speciale de date cu caracter personal în sensul articolului 9 alineatul (1) din RGPD.

Potrivit Comisiei, întrucât prelucrarea datelor cu caracter personal ale judecătorilor face obiectul RGPD, excepția de la articolul 2 alineatul (2) litera (a) din acesta, pe care Republica Polonă încearcă să se bazeze, nu este aplicabilă. În această privință, este suficient să se facă trimitere la considerentul (20) ( 177 ) și la articolul 37 alineatul (1) litera (a) din RGPD, care, pentru a asigura independența sistemului judiciar, prevăd o derogare de la RGPD numai în ceea ce privește competența autorităților de supraveghere asupra instanțelor care își exercită funcțiile jurisdicționale.

În plus, Comisia susține că obligația de a comunica și de a publica informații privind apartenența la un partid politic înainte de numirea în funcția de judecător, precum și informații privind activitățile publice și sociale ale unui judecător într‑o asociație sau fundație sunt incompatibile cu principiul general al proporționalității, întrucât nu sunt nici adecvate, nici necesare pentru a atinge obiectivul declarat al Republicii Polone de a spori imparțialitatea judecătorilor. În consecință, acestea sunt incompatibile atât cu articolele 7 și 8 din cartă, cât și cu articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e) și alineatul (3) și cu articolul 9 alineatul (1) din RGPD. Obligațiile în cauză limitează dreptul judecătorului la respectarea vieții private ( 178 ) și dreptul său la protecția datelor cu caracter personal referitoare la acesta ( 179 ). Restricțiile permise ale acestor drepturi trebuie, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, să fie prevăzute de lege și să respecte substanța drepturilor consacrate la articolele 7 și 8 din cartă. Prin respectarea principiului proporționalității, acestea trebuie să fie necesare și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniunea Europeană sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

Comisia susține că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din RGPD, dreptul statului membru care oferă temeiul juridic pentru prelucrarea datelor cu caracter personal necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale, pentru îndeplinirea unei sarcini efectuate în interes public sau în cadrul exercitării unei funcții publice atribuite operatorului trebuie să urmărească un obiectiv de interes public și să fie proporțional cu scopul legitim urmărit ( 180 ). În plus, prelucrarea datelor sensibile care dezvăluie opiniile politice ale unui judecător înainte de numirea sa, precum și convingerile filozofice legate de calitatea sa de membru al unei asociații sau fundații trebuie să fie justificată de una dintre excepțiile prevăzute la articolul 9 alineatul (2) din RGPD.

Potrivit Comisiei, nu se poate exclude, prin urmare, ca organismele însărcinate cu asigurarea respectării standardelor etice și profesionale de către judecători sau cu numirea completelor de judecată să fie informate cu privire la activitățile pe care aceștia le desfășoară în afara îndatoririlor lor de serviciu și care pot fi susceptibile să genereze un conflict de interese într‑o anumită cauză. Cu toate acestea, prelucrarea unor astfel de informații ar trebui să se limiteze strict la acest scop și în special nu ar trebui utilizată în alte scopuri care ar putea face ca un judecător să devină obiectul unei discriminări sau să facă obiectul unor presiuni externe exercitate asupra sa sau să se exercite o influență asupra carierei sale judiciare.

Comisia consideră că dispozițiile de drept intern în cauză sunt disproporționate, întrucât nu se limitează la ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite, chiar dacă s‑ar aplica numai în privința controlului intern al eventualelor conflicte de interese. În special, apartenența anterioară la un partid politic se referă la viața judecătorului înainte de numire și, prin urmare, nu afectează în mod direct exercitarea funcției sale. În ceea ce privește apartenența la un partid politic și funcția deținută în cadrul acelui partid înainte de 29 decembrie 1989, este imposibil să se afirme că astfel de informații ar putea fi utilizate pentru a evalua imparțialitatea unui judecător în cauzele cu care este sesizat după mai mult de 30 de ani. De asemenea, nu există nicio legătură între accesul la astfel de date și procedura de numire, întrucât acestea urmează să fie prezentate după ce judecătorul și‑a preluat funcția.

În orice caz, obiectivul de a garanta că dosarele sunt judecate de un judecător imparțial poate fi atins prin mijloace mai puțin restrictive, precum recuzarea unui judecător în cazurile în care se ridică îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia. În memoriul în replică se precizează că judecătorii depun un jurământ în momentul numirii lor în sensul de a administra justiția în mod imparțial și conștiincios. În conformitate cu articolul 82 alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, judecătorii sunt obligați și să respecte demnitatea funcției lor.

În memoriul în replică se observă în continuare că Constituția Republicii Polone impune judecătorilor să fie apolitici și imparțiali. Republica Polonă nu a justificat necesitatea de a adopta articolul 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun în lumina acestei cerințe. Informațiile privind calitatea de membru al unei asociații, funcția exercitată în cadrul unei fundații fără scop lucrativ și calitatea de membru al unui partid politic indică opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice ale unui judecător în sensul articolului 9 alineatul (1) din RGPD. În plus, întrucât conceptul de „asociație” în conformitate cu articolul 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun este nedefinit, acesta se aplică apartenenței la asociații religioase, obligând astfel judecătorii să își dezvăluie convingerile în acest context. Potrivit Comisiei, această dispoziție a fost introdusă pentru a se asigura că informațiile colectate și prelucrate în temeiul acesteia nu vor fi utilizate în alte scopuri, cum ar fi exercitarea de presiuni asupra judecătorilor sau incitarea suspiciunii din partea persoanelor care nu împărtășesc opiniile acestora.

Republica Polonă consideră că a cincea obiecție ar trebui respinsă, întrucât dispozițiile contestate nu intră în domeniul de aplicare al RGPD. Aceasta se întemeiază pe articolul 2 alineatul (2) litera (a) din RGPD pentru a susține că acest regulament nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal în cadrul unei activități care nu intră sub incidența dreptului Uniunii. În plus, întrucât organizarea justiției ține de competența exclusivă a statelor membre, RGPD nu se aplică în cazul acestei activități.

În orice caz, Republica Polonă consideră că dispozițiile de drept național în cauză sunt conforme cu RGPD. Informațiile referitoare la anumite activități ale judecătorilor în afara sferei judiciare pot avea o influență asupra exercitării funcțiilor acestora și asupra existenței unor motive de recuzare într‑o anumită cauză. Contrar celor afirmate de Comisie, fosta apartenență la un partid politic poate avea un impact asupra activităților judiciare curente ale unui judecător și asupra existenței unor motive de recuzare într‑o anumită cauză. Scopul acestor obligații este de a furniza informații unei părți și de a‑i permite acesteia să prezinte o cerere motivată de recuzare. Scopul lor nu este acela de a împiedica un judecător să desfășoare activități incompatibile cu independența judiciară ( 181 ), ci mai degrabă de a face posibilă verificarea ad casum a faptului că un judecător implicat într‑o cauză nu a fost angajat în activități care ar putea da impresia că acesta nu este pe deplin obiectiv. În consecință, dispozițiile interne sunt proporționale cu obiectivul de consolidare a imparțialității și neutralității politice a judecătorilor, pe care Comisia însăși îl acceptă ca fiind scopul dispozițiilor contestate.

Potrivit Republicii Polone, obiectivul de a obține informații cu privire la afilierea la un partid politic înainte de 29 decembrie 1989 pentru a evalua imparțialitatea unui judecător care se pronunță în cauze la mai mult de 30 de ani mai târziu este pe deplin legitim, având în vedere că politizarea sistemului judiciar a fost caracteristică fostelor regimuri comuniste din Europa Centrală și de Est.

Republica Polonă arată că Comisia nu exclude că participarea la activitățile unei fundații sau organizații fără scop lucrativ poate avea un efect direct asupra activităților actuale ale unui judecător, care nu pot fi asimilate activităților particularilor. Contrar celor afirmate de Comisie, prelucrarea informațiilor solicitate se limitează exclusiv la consolidarea încrederii publicului în imparțialitatea și neutralitatea politică a judecătorilor. Astfel de date nu pot fi utilizate în alte scopuri, inclusiv cele care ar putea conduce la discriminare împotriva unui judecător, la presiuni externe asupra acestuia sau la influențarea carierei sale profesionale. Comisia nu furnizează nicio dovadă în sprijinul argumentului său și, prin urmare, afirmațiile sale sunt pur ipotetice.

Republica Polonă respinge de asemenea afirmația Comisiei potrivit căreia obiectivele urmărite de dispozițiile interne pot fi atinse prin mijloace mai puțin restrictive. Scopul acestor obligații este de a permite părților la proceduri să dispună de informații suficiente pentru a solicita unui judecător să se recuze la momentul potrivit. Acest obiectiv nu poate fi atins prin mijloacele pe care le descrie Comisia. Prin urmare, trebuie respins argumentul Comisiei potrivit căruia informațiile în cauză pot fi utilizate exclusiv în cadrul unei verificări interne a potențialelor conflicte de interese, comunicate numai persoanelor responsabile pentru a se asigura că judecătorii respectă standardele etice și profesionale, precum și celor care au sarcina de a stabili compunerea completelor de judecată.

Prelucrarea datelor privind calitatea judecătorilor de membri ai unor fundații, asociații sau partide politice îndeplinește, prin urmare, criteriul proporționalității necesar pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public. În consecință, Republica Polonă consideră că, fără a aduce atingere poziției sale cu privire la aplicarea articolului 2 alineatul (2) litera (a) din RGPD, dispozițiile contestate îndeplinesc de asemenea criteriile prevăzute la articolul 6 alineatul (3) ultima teză coroborat cu articolul 6 alineatul (3) litera (b) prima teză și articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e) din RGPD. În plus, datele în cauză nu fac parte din categoria datelor cu caracter personal specifice la care face referire articolul 9 alineatul (1) din RGPD. În consecință, nu este necesar să se efectueze testul de proporționalitate propus de Comisie. Obligațiile în cauză nu au ca scop obligarea unui judecător să depună o declarație care să conțină informații referitoare la opiniile sale politice sau religioase sau la convingerile sale filozofice. În temeiul Constituției Republicii Polone, judecătorii, ca și ceilalți cetățeni, au dreptul la libertatea de exprimare, de credință, de asociere și de întrunire ( 182 ), cu condiția ca, în exercitarea acestor drepturi, să acționeze cu respectul cuvenit pentru demnitatea funcției lor și pentru imparțialitatea și independența sistemului judiciar.

Chiar dacă cererea Comisiei cu privire la articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă este succintă și se bazează pe aceleași argumente pe care aceasta le invocă în ceea ce privește încălcarea invocată în legătură cu RGPD, considerăm că aceasta invocă o încălcare autonomă a cartei de către Republica Polonă ( 183 ).

Articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE și articolul 51 alineatul (2) din cartă precizează că dispozițiile acesteia din urmă nu extind în niciun fel competențele Uniunii, după cum sunt definite în tratate. Prin urmare, Curtea nu are competența de a aprecia, în raport cu carta, o reglementare națională care nu se situează în cadrul aplicării dreptului Uniunii ( 184 ).

La punctul 21 din Hotărârea Åkerberg Fransson ( 185 ), Curtea a statuat că, întrucât drepturile fundamentale garantate de cartă trebuie să fie respectate atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul Uniunii fără ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a drepturilor fundamentale garantate de cartă. Rezultă că drepturile fundamentale garantate de cartă au vocația să fie aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii și trebuie, astfel, să fie respectate în special atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Pentru aplicarea cartei, este necesar de asemenea ca, în domeniul în cauză, dreptul Uniunii să impună obligații specifice statelor membre în raport cu situația în discuție ( 186 ).

RGPD impune obligații specifice statelor membre atunci când acestea prelucrează date cu caracter personal. Informațiile la care fac referire articolul 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, articolul 45 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 8 alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative privesc o persoană fizică identificată sau identificabilă ( 187 ) în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din RGPD. Colectarea și publicarea ulterioară a acestora constituie o prelucrare în sensul articolului 4 alineatul (2) din RGPD ( 188 ). Pornind de la ipoteza că prelucrarea datelor cu caracter personal ale judecătorilor în discuție în cadrul prezentei obiecții se încadrează în domeniul de aplicare al RGPD și, prin urmare, este reglementată de dreptul Uniunii, Curtea este competentă să aprecieze dacă adoptarea de către Republica Polonă a reglementării naționale în cauză încalcă articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă. În ceea ce privește afirmația Republicii Polone potrivit căreia RGPD nu se aplică organizării și/sau administrării justiției într‑un stat membru, întrucât această activitate nu intră sub incidența dreptului Uniunii în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din RGPD, Curtea a statuat că, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora din urmă, în exercitarea competenței menționate, acestea sunt ținute să respecte obligațiile pe care le au în temeiul dreptului Uniunii ( 189 ). Domeniul de aplicare material al RGPD este foarte larg. Articolul 2 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că acesta „se aplică prelucrării datelor cu caracter personal, efectuată total sau parțial prin mijloace automatizate, precum și prelucrării prin alte mijloace decât cele automatizate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr‑un sistem de evidență a datelor sau care sunt destinate să facă parte dintr‑un sistem de evidență a datelor”. Articolul 2 alineatul (2) literele (a)-(d) din RGPD exclude prelucrarea datelor din domeniul de aplicare material al regulamentului respectiv în anumite cazuri. Printre aceste excluderi se numără articolul 2 alineatul (2) litera (a) din RGPD în cazul în care prelucrarea respectivă are loc în cadrul unei activități care nu intră sub incidența dreptului Uniunii ( 190 ).

În Hotărârea Latvijas Republikas Saeima (Puncte de penalizare) ( 191 ), Curtea ( 192 ) a statuat că articolul 2 alineatul (2) litera (a) din RGPD, interpretat în lumina considerentului (16) al acestui regulament ( 193 ), exclude din domeniul de aplicare al regulamentului menționat prelucrarea de date cu caracter personal efectuată de autoritățile de stat în cadrul unei activități de apărare a securității naționale sau al unei activități care poate fi încadrată în aceeași categorie. Prin urmare, simplul fapt că o activitate este proprie statului sau unei autorități publice nu este suficient pentru ca această excepție să fie automat aplicabilă unei asemenea activități. Contrar celor susținute de Republica Polonă, articolul 2 alineatul (2) litera (a) din RGPD nu exclude din domeniul de aplicare material al acestui regulament organizarea și/sau administrarea justiției în statele membre ( 194 ).

În plus, trebuie observat că o serie de derogări specifice din RGPD limitează aplicarea acestuia în ceea ce privește „instanțele care acționează în exercițiul funcției lor judiciare” ( 195 ). Prin urmare, RGPD nu exclude ca atare organizarea justiției sau activitatea judiciară din domeniul său de aplicare, ci mai degrabă limitează aplicarea anumitor dispoziții ale acestuia într‑o serie de cazuri specifice.

În consecință, organizarea și/sau administrarea justiției într‑un stat membru nu constituie o activitate care nu intră, din punct de vedere material, sub incidența dreptului Uniunii în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (a) din RGPD ( 196 ). Dispozițiile naționale care prevăd prelucrarea datelor cu caracter personal care intră în domeniul de aplicare al RGPD trebuie să fie conforme cu acesta și, implicit, să respecte drepturile fundamentale consacrate în cartă. Având în vedere obiectivul prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din RGPD de a asigura protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice și în special a dreptului acestora la protecția datelor cu caracter personal, atât timp cât condițiile unei prelucrări legale a datelor cu caracter personal în temeiul acestei directive sunt îndeplinite, o astfel de prelucrare îndeplinește cerințele de la articolele 7 și 8 din cartă ( 197 ).

Astfel cum reiese din considerentul (10) al RGPD, unul dintre scopurile acestui regulament este de a asigura un nivel ridicat de protecție a persoanelor fizice în cadrul Uniunii. În acest scop, acesta urmărește să asigure aplicarea consecventă și omogenă a normelor în materie de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale unor astfel de particulari în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal pe întreg teritoriul Uniunii. După cum indică considerentul (4) al RGPD, dreptul la protecția datelor cu caracter personal nu este un drept absolut, ci trebuie luat în considerare în raport cu funcția pe care o îndeplinește în societate și echilibrat cu alte drepturi fundamentale, în conformitate cu principiul proporționalității.

Orice prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie, sub rezerva derogărilor admise la articolul 23 din RGPD, să respecte principiile care o reglementează și drepturile persoanei în cauză prevăzute în capitolele II și, respectiv, III din acest regulament. În special, orice prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie, pe de o parte, să fie conformă cu principiile enunțate la articolul 5 din RGPD și, pe de altă parte, să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 6 din acest regulament ( 198 ).

În temeiul articolului 5 alineatul (1) literele (a), (b), (c) și (d) din RGPD, datele cu caracter personal trebuie să fie prelucrate în mod legal, echitabil și transparent față de persoana vizată, să fie colectate în scopuri determinate, explicite și legitime; să fie adecvate, relevante și neexcesive în raport cu aceste scopuri, precum și să fie exacte și, în cazul în care este necesar, să fie actualizate.

Comisia nu susține că Republica Polonă a încălcat vreunul dintre principiile privind prelucrarea datelor cu caracter personal prevăzute la articolul 5 din RGPD ( 199 ). În ceea ce privește articolul 6 din RGPD, în Hotărârea Latvijas Republikas Saeima (Puncte de penalizare) ( 200 ), se statuează că această dispoziție prevede o listă exhaustivă și limitativă de cazuri în care o prelucrare de date cu caracter personal poate fi considerată ca fiind legală. Pentru a putea fi considerată legală, o prelucrare trebuie să se încadreze în unul dintre cazurile prevăzute în această dispoziție ( 201 ).

Prelucrarea datelor este legală în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din RGPD numai dacă este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului ( 202 ). O astfel de prelucrare este legală în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (e) din regulamentul menționat numai dacă este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul ( 203 ). Având în vedere că prelucrarea datelor în prezenta procedură este prevăzută de lege, legalitatea acesteia trebuie examinată în lumina articolului 6 alineatul (1) litera (c) din RGPD. În conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din RGPD, temeiul juridic pentru prelucrarea la care face referire articolul 6 alineatul (1) litera (c) trebuie să fie prevăzut în dreptul Uniunii sau în dreptul intern care se aplică operatorului ( 204 ), temei juridic care determină scopul unei astfel de prelucrări. În plus, articolul 6 alineatul (3) din RGPD prevede că dreptul Uniunii sau dreptul intern trebuie să urmărească un obiectiv de interes public și să fie proporțional cu obiectivul legitim astfel urmărit. Considerentul (39) al RGPD prevede că datele cu caracter personal ar trebui prelucrate doar dacă scopul prelucrării nu poate fi îndeplinit în mod rezonabil prin alte mijloace.

De asemenea, drepturile consacrate la articolele 7 și 8 din cartă nu sunt prerogative absolute, ci trebuie să se aplice în raport cu funcția lor în societate ( 205 ). În conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de aceasta, cum ar fi dreptul la respectarea vieții private și de familie și dreptul la protecția datelor cu caracter personal, trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. De asemenea, Curtea a statuat că reglementarea care presupune o ingerință în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal trebuie să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea sa ( 206 ).

A cincea obiecție al Comisiei se axează pe proporționalitatea dispozițiilor de drept intern în cauză. Comisia nu susține că obiectivul de a asigura accesul la o instanță imparțială nu este de interes public ( 207 ) și că prelucrarea nu respectă, pe această bază, articolul 6 alineatul (1) litera (c) și articolul 6 alineatul (3) din RGPD, precum și articolul 52 alineatul (1) din cartă ( 208 ). Este suficient să precizăm că, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, statele membre trebuie să garanteze accesul la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 209 ). Comisia susține în esență că dispozițiile de drept intern sunt nelegale, întrucât nu sunt nici adecvate, nici necesare pentru atingerea obiectivului declarat al Republicii Polone, și anume acela de a asigura imparțialitatea sistemului judiciar.

Articolul 9 alineatul (1) din RGPD interzice în mod explicit prelucrarea anumitor date cu caracter personal precizate, considerate ca fiind deosebit de sensibile ( 210 ). Articolul 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun ( 211 ) solicită informații cu privire la: i) calitatea judecătorului de membru al unei asociații ( 212 ), inclusiv funcțiile deținute de acesta și perioada în care a fost membru, ii) poziția deținută de judecător în cadrul unui organism al unei fundații fără scop lucrativ și durata acesteia și iii) calitatea judecătorului de membru al unui partid politic înainte de numirea sa în funcția de judecător sau în timpul exercitării acestei funcții înainte de 29 decembrie 1989. Calitatea de membru al unei asociații sau funcția deținută în cadrul unui organism al unei fundații fără scop lucrativ ar putea face referire la calitatea de membru sau funcția deținută în cadrul unui sindicat, al unei organizații sportive, al unei comunități filosofice sau al unui club social. Expresiile „calitatea de membru” sau „funcție deținută” sunt nedefinite și pot face referire la calitatea de membru sau funcția deținute în mod formal sau informal. Terminologia utilizată în dispozițiile de drept intern examinate este atât de largă și de imprecisă încât ar putea să cuprindă aproape orice formă de asociere între persoane. În plus, cu excepția articolului 88a alineatul (3) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, dispozițiile de drept intern în cauză nu impun nicio limită temporală cu privire la datele solicitate. Un judecător ar putea fi nevoit să declare apartenența sa la o asociație sportivă de amatori care datează din perioada copilăriei sale timpurii.

Astfel, domeniul de aplicare al dispozițiilor contestate este foarte larg. Obligația de a furniza o declarație scrisă privind calitatea de membru al unui partid politic, al unei asociații sau o funcție deținută în organul unei fundații fără scop lucrativ pe o perioadă nelimitată, precum și publicarea acestor date sunt susceptibile de a constitui o prelucrare a datelor cu caracter personal care dezvăluie opiniile politice, convingerile filozofice sau apartenența sindicală a unui judecător.

Articolul 9 alineatul (1) din RGPD interzice colectarea și publicarea de date cu caracter personal sensibile care dezvăluie printre altele opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice ori apartenența la sindicate. Articolul 9 alineatul (2) din RGPD prevede anumite excepții și derogări de la această interdicție. Acestea includ articolul 9 alineatul (2) litera (g) din RGPD, care prevede că astfel de date cu caracter personal pot fi prelucrate în cazul în care prelucrarea „este necesară din motive de interes public major, în baza dreptului Uniunii sau a dreptului intern, care este proporțional cu obiectivul urmărit, respectă esența dreptului la protecția datelor și prevede măsuri corespunzătoare și specifice pentru protejarea drepturilor fundamentale și a intereselor persoanei vizate” ( 213 ).

Se poate observa de asemenea că Republica Polonă nu a indicat nicio măsură pe care a luat‑o pentru a proteja drepturile fundamentale ale judecătorilor, în conformitate cu articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă sau în temeiul RGPD, în special al articolelor 6 și 9 din acesta, astfel cum prevede articolul 9 alineatul (2) litera (g) din regulamentul respectiv, pentru a tempera impactul dispozițiilor pe care le‑a adoptat.

Numai pe această bază, Republica Polonă pare să fi încălcat dreptul fundamental al judecătorilor la respectarea vieții lor private și dreptul acestora la protecția datelor cu caracter personal, garantate de articolul 7 și de articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și de articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e), de articolul 6 alineatul (3) și de articolul 9 alineatul (1) din RGPD.

Din motive de completitudine, vom examina dacă dispozițiile de drept intern în cauză sunt adecvate sau necesare pentru a atinge obiectivul declarat al Republicii Polone de a asigura imparțialitatea judiciară. Asigurarea accesului la o instanță judecătorească independentă și imparțială este un motiv de interes public major ( 214 ) în sensul articolului 9 alineatul (2) litera (g) din RGPD. O mai mare transparență în ceea ce privește apartenența anterioară a judecătorilor la fundații, asociații etc. este, în principiu, de natură să sporească încrederea publicului în independența și imparțialitatea sistemului judiciar.

Nu s‑a stabilit că adoptarea dispozițiilor de drept intern în cauză a fost necesară pentru a urmări scopul pe care acestea pretind că îl urmăresc. În primul rând, aceste dispoziții nu indică motivele pentru care au fost adoptate. În al doilea rând, Republica Polonă nu a demonstrat o astfel de necesitate în cursul acestei proceduri. Aceasta nu a indicat că, înainte de adoptarea acestor dispoziții, dispozițiile de drept intern existente privind imparțialitatea judiciară și recuzarea judecătorilor erau inadecvate sau că exista o lipsă de încredere publică în imparțialitatea sistemului judiciar din Polonia. Dispozițiile de drept intern în cauză par să se bazeze pe prezumția că publicul percepe sistemul judiciar ca fiind părtinitor. Acest lucru este evident în special în ceea ce privește cerința de la articolul 88a alineatul (3) din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, referitoare la calitatea judecătorului de membru al unui partid politic în timpul exercitării funcțiilor sale înainte de 29 decembrie 1989. Curtea a statuat în Hotărârea Getin Noble Bank ( 215 ) că numirea unui judecător în perioada în care Republica Populară Polonă era un stat comunist nu poate în sine să dea naștere unor îndoieli legitime și serioase, în percepția justițiabililor, cu privire la independența și imparțialitatea acestui judecător, în cadrul exercitării funcțiilor sale jurisdicționale cu aproximativ 30 de ani mai târziu.

În ceea ce privește întrebarea dacă scopul prelucrării nu ar putea fi îndeplinit în mod rezonabil prin alte mijloace, în timp ce dispozițiile de drept intern în cauză permit, astfel cum susține Republica Polonă, să se verifice ad casum aspectul dacă un judecător care instrumentează o cauză nu a fost implicat în activități care ar putea da impresia că nu este pe deplin obiectiv, acestea permit accesul publicului larg la datele cu caracter personal sensibile în cauză ( 216 ). Scopul declarat al dispozițiilor de drept intern ar fi putut fi atins prin mijloace mult mai puțin invazive, permițând, de exemplu, accesul avocaților părților implicate într‑o cauză la datele respective și limitând orice dezvăluire publică ulterioară de către aceștia a datelor care nu au legătură cu acest scop specific și limitat.

Prelucrarea datelor cu caracter personal sensibile în cauză constituie o limitare gravă a dreptului judecătorilor la respectarea vieții lor private și a dreptului acestora la protecția datelor cu caracter personal, în conformitate cu articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și cu RGPD. Prelucrarea respectivă depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit prin aceasta.

În consecință, propunem Curții să statueze că articolul 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, articolul 45 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și articolul 8 alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative încalcă articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e), articolul 6 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) din RGPD.

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În prezenta cauză, Comisia și, respectiv, Republica Polonă au solicitat obligarea celeilalte părți la procedură la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Comisia a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, iar Republica Polonă a căzut în pretenții, cu excepția celei de a doua obiecții, aceasta din urmă trebuie obligată la plata a patru cincimi din cheltuielile de judecată, inclusiv patru cincimi din cheltuielile de judecată aferente procedurii privind măsurile provizorii.

În temeiul articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Regatul Suediei suportă propriile cheltuieli de judecată.

În lumina considerațiilor menționate anterior, propunem Curții: – să declare că, prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 42a alineatele (1) și (2) și a articolului 55 alineatul (4) din ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun), din 27 iulie 2001 (Dz. U. din anul 2001, nr. 98, poziția 1070), astfel cum a fost modificată prin ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych, ustawy o Sądzie Najwyższym oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind organizarea instanțelor de drept comun, a Legii privind Curtea supremă și a altor legi) din 20 decembrie 2019 (Dz. U. din 2020, poziția 190; denumită în continuare „Legea de modificare”) (denumită în continuare „Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun”), a articolului 26 alineatul (3) și a articolului 29 alineatele (2) și (3) din ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, punctul 5), astfel cum a fost modificată prin Legea de modificare (denumită în continuare „Legea modificată privind Curtea Supremă”), a articolului 5 alineatele (1a) și (1b) din ustawa – Prawo o ustroju sądów administracyjnych (Legea privind organizarea instanțelor administrative) din 25 iulie 2002 (Dz. U. din 2002, poziția 1269), astfel cum a fost modificată prin Legea de modificare (denumită în continuare„Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative”), precum și a articolului 8 din Legea de modificare, care interzic oricărei instanțe naționale să verifice respectarea cerințelor Uniunii referitoare la instanța judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950; – să declare că, prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun și a articolului 72 alineatul (1) punctele 1-3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, care permit calificarea drept „încălcare disciplinară” a examinării respectării cerințelor Uniunii referitoare la instanța judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul articolului 267 TFUE; – să declare că, prin abilitarea Izba Dyscyplinarna (Camera disciplinară) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate, să se pronunțe în cauzele care au o incidență directă asupra statutului și exercitării funcțiilor de judecător și de judecător asistent, precum, în primul rând, cererile de inițiere a unei proceduri penale împotriva unor judecători și judecători asistenți sau cererile de arestare a acestora și, în al doilea rând, cauzele în materia dreptului muncii și a asigurărilor sociale referitoare la judecători ai Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), precum și cauzele referitoare la pensionarea obligatorie a acestor judecători, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE; – să declare că, prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 88a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun, a articolului 45 alineatul (3) din Legea modificată privind Curtea Supremă și a articolului 8 alineatul (2) din Legea modificată privind organizarea instanțelor administrative, Republica Polonă a încălcat dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal garantate la articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din cartă, precum și la articolul 6 alineatul (1) literele (c) și (e), articolul 6 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor); – să dispună obligarea Republicii Polone la plata a patru cincimi din cheltuielile de judecată, inclusiv patru cincimi din cheltuielile de judecată aferente procedurii privind măsurile provizorii; – să dispună obligarea Regatului Belgiei, a Regatului Danemarcei, a Regatului Țărilor de Jos, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei la plata propriilor cheltuieli de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ANTHONY MICHAEL COLLINS

prezentate la 15 decembrie 2022 ( 1 )

Cuprins