Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 12 ianuarie 2023.#Lietuvos notarų rūmai ș.a. împotriva Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba.#Cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas.#Trimitere preliminară – Concurență – Articolul 101 TFUE – Noțiunile de „întreprindere” și de „decizii ale asocierilor de întreprinderi” – Decizii ale camerei notarilor dintr‑un stat membru care stabilește metodele de calcul al onorariilor – Restrângere „prin obiect” – Interdicție – Lipsa justificării – Amendă – Aplicare asocierii de întreprinderi și membrilor săi – Autorul încălcării.#Cauza C-128/21.

Membrii unei asociații profesionale pot fi sancționați individual pentru decizii imputabile asociației profesionale care sunt de natură să denatureze sau să restrângă concurența în sensul dreptului Uniunii?

Potrivit articolului 5 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] ( 2 ), intitulat „Competențele autorităților de concurență ale statelor membre”: „Autoritățile de concurență ale statelor membre sunt competente să aplice articolele 81 și 82 din tratat în cazuri individuale. În acest scop, acționând din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, ele pot lua următoarele decizii: – să solicite încetarea unei încălcări; – să dispună măsuri provizorii; – să accepte angajamente; – să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul lor național. Atunci când, pe baza informațiilor de care dispun, condițiile de interdicție nu sunt îndeplinite, ele pot decide de asemenea că nu există motive pentru a interveni.”

Articolul 23 alineatul (2) litera (a) și alineatul (4) din același regulament prevede: „(2) Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea: (a) încalcă articolul 81 sau articolul 82 din tratat [101 și 102 TFUE] […] Pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent. Dacă încălcarea săvârșită de o asociație privește activitățile membrilor săi, amenda nu depășește 10 % din suma cifrelor de afaceri totale ale fiecărui membru activ pe piața afectată de încălcarea săvârșită de asociație. […] (4) Atunci când se aplică o amendă unei asociații de întreprinderi luându‑se în considerare cifra de afaceri a membrilor săi, iar asociația nu este solvabilă, aceasta este obligată să le ceară membrilor ei să acopere, prin contribuții, valoarea amenzii. În cazul în care contribuțiile solicitate nu s‑au acordat asociației în termenul stabilit de Comisie, Comisia poate solicita plata amenzii direct de către fiecare întreprindere ai cărei reprezentanți au fost membri ai organismelor de decizie în cauză ale asociației. După ce Comisia a solicitat plata în temeiul celui de‑al doilea paragraf, atunci când este necesar pentru a garanta plata integrală a amenzii, Comisia poate solicita plata soldului de către oricare membru al asociației care a fost activ pe piața pe care a avut loc încălcarea. Totuși, Comisia nu solicită plata în temeiul celui de‑al doilea sau al treilea paragraf întreprinderilor care demonstrează că nu au pus în aplicare decizia asociației care a dus la încălcare sau că nu au avut cunoștință de existența acesteia sau că s‑au distanțat activ de aceasta, înaintea inițierii investigației de către Comisie în cauza respectivă. Responsabilitatea financiară a fiecărei întreprinderi în privința plății amenzii nu poate depăși 10 % din cifra totală de afaceri din exercițiul financiar precedent.”

Articolul 5 alineatul 1 punctul 1) din Lietuvos Respublikos konkurencijos istatymas (Legea Republicii Lituania privind concurența) din 23 martie 1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. XIII‑193 din 12 ianuarie 2017 (denumită în continuare „Legea lituaniană privind concurența”) prevede: „Toate acordurile care urmăresc restrângerea concurenței sau care restrâng sau pot restrânge concurența sunt interzise și nule din momentul încheierii lor, inclusiv cele care constau în stabilirea (fixarea), în mod direct sau indirect, a prețului anumitor bunuri sau alte condiții de cumpărare sau de vânzare.”

Articolul 3 alineatul 19 din Legea privind concurența prevede: „«Acord» înseamnă contracte încheiate sub orice formă (în scris sau verbal) între doi sau mai mulți operatori economici ori practici concertate între operatori economici, inclusiv deciziile luate de un ansamblu de operatori economici (o asociație, un grup, un consorțiu etc.) sau reprezentanții unui astfel de organism.”

Potrivit articolului 3 alineatul 22 din Legea privind concurența: „«Operator economic» înseamnă o întreprindere, un ansamblu de întreprinderi (asociații, grupuri, consorții etc.), o unitate sau o organizație ori alte persoane juridice sau fizice care desfășoară sau pot desfășura activități economice în Republica Lituania, ale căror acțiuni au un impact asupra activității economice în Republica Lituania sau ale căror intenții, dacă sunt puse în aplicare, pot afecta o astfel de activitate. Entitățile administrației publice din Republica Lituania sunt considerate operatori economici dacă desfășoară o activitate economică.”

Articolul 2 din Lietuvos Respublikos notariato įstatymas (Legea Republicii Lituania privind profesia de notar, denumită în continuare „Legea privind activitatea notarială”), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. XIII‑570 din 29 iunie 2017, prevede: „Notarul este o persoană autorizată de stat să îndeplinească atribuțiile prevăzute de prezenta lege și să certifice legalitatea tranzacțiilor și a documentelor în cadrul raporturilor juridice civile. Notarul poate acționa, de asemenea, în calitate de mediator în litigiile civile în vederea soluționării acestora.”

Potrivit articolului 6 primul paragraf din Legea privind activitatea notarială: „Numărul de notari, sediul și competența lor teritorială sunt stabilite de ministrul justiției din Republica Lituania în conformitate cu metodologia stabilită de acesta pentru a evalua necesitatea unor servicii juridice prestate de notari rezidenților.”

Articolul 8 din Legea privind activitatea notarială prevede: „Notarii din Republica Lituania se reunesc în cadrul Camerei Notarilor […]. Fiecare notar este membru al Camerei Notarilor. Camera Notarilor este o persoană juridică. Statutul Camerei Notarilor este adoptat de Adunarea Camerei Notarilor și este aprobat de ministrul justiției din Republica Lituania.”

În conformitate cu articolul 10 punctul 7) din Legea privind activitatea notarială, în exercitarea atribuțiilor sale, Camera Notarilor adoptă măsuri pentru a asigura uniformitatea practicii notariale.

Articolul 11 al doilea și al treilea paragraf din Legea privind activitatea notarială prevede: „Ministrul justiției din Republica Lituania aprobă actele normative menționate în prezenta lege ținând seama de avizul Prezidiului Camerei Notarilor. În cazul în care consideră că rezoluțiile sau deciziile Camerei Notarilor nu sunt conforme cu legislația Republicii Lituania, ministrul justiției din Republica Lituania poate sesiza Tribunalul Regional din Vilnius cu o acțiune în anulare împotriva acestor rezoluții sau decizii. Acțiunea se introduce în termen de o lună de la data primirii rezoluției sau a deciziei care face obiectul căii de atac.”

Articolul 12 din Legea privind activitatea notarială prevede: „Notarii își exercită competențele fără a ține seama de influența autorităților publice și a autorităților bugetare și se supun doar legii.”

Potrivit articolului 13 din Legea privind activitatea notarială, notarii respectă deciziile Camerei Notarilor în cadrul activității lor.

Articolul 16 din Legea privind activitatea notarială prevede: „Notarul răspunde, în conformitate cu procedurile prevăzute de Codul civil al Republicii Lituania și de prezenta lege, pentru prejudiciile cauzate persoanelor fizice sau juridice ca urmare a unor acte ilicite săvârșite de el, de reprezentantul său sau de personalul biroului său notarial în exercitarea activităților profesionale notariale. Notarul răspunde în calitatea sa de agent al puterii publice pentru orice încălcare a legilor sau a altor acte normative săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale și care îi atrage răspunderea penală sau administrativă.”

Primul și al doilea paragraf ale articolului 19 din Legea privind activitatea notarială prevăd: „Notarul percepe onorarii pentru întocmirea actelor notariale, întocmirea proiectelor de tranzacții și prestarea de servicii de consultanță și tehnice, ale căror cuantumuri (tarife) sunt stabilite de ministrul justiției din Republica Lituania, ținând seama de criteriile de stabilire a cuantumurilor (tarifelor) onorariilor notariale prevăzute la articolul 191 din prezenta lege și împreună cu ministrul finanțelor din Republica Lituania și cu Camera Notarilor. Cuantumul onorariilor trebuie să garanteze notarului venituri care să îi permită să fie independent din punct de vedere economic, să garanteze clienților prestarea serviciilor în bune condiții, să angajeze personal care deține calificările necesare și să dispună de un birou bine echipat din punct de vedere tehnic. […] În funcție de situația financiară a clientului său, notarul îl poate scuti, în tot sau în parte, de plata onorariilor.”

Articolul 21 din Legea privind activitatea notarială prevede: „Notarul își desfășoară activitatea în mod autonom și este independent din punct de vedere economic. […]”

Primul și al șaptelea paragraf ale articolului 62 din Legea privind activitatea notarială prevăd: „Notarul este obligat să încheie o asigurare de răspundere civilă profesională pentru prejudiciile cauzate persoanelor fizice sau juridice în exercitarea funcțiilor sale care depășesc suma de 290 de euro. […] În cazul în care despăgubirea plătită de asigurător este insuficientă pentru repararea integrală a prejudiciului, diferența dintre respectiva despăgubire și prejudiciul real este acoperită de notarul care a cauzat prejudiciul.”

Primul paragraf al articolului 28 din Legea privind activitatea notarială prevede: „Actele notariale pot fi întocmite de orice notar, cu excepția celor în materie succesorală. Ministrul justiției din Republica Lituania stabilește competența teritorială a notarilor în astfel de cazuri.”

Articolul 8 alineatele (6) și (7) din Statutul Camerei Notarilor din Lituania (denumit în continuare „statutul”), aprobat prin Decretul nr. 1R-3 din 3 ianuarie 2008 al ministrului justiției din Lituania, prevede: „În îndeplinirea atribuțiilor sale, Camera Notarilor exercită următoarele funcții: […] 6) adoptă măsuri de uniformizare a practicii notariale; 7) realizează o sinteză a practicii notariale și furnizează avize notarilor.”

Articolul 18 alineatul (1) din statut prevede: „Prezidiul este un organism colegial de conducere al Camerei Notarilor. Prezidiul este compus din opt membri, care sunt numiți (aleși) de Adunarea Camerei Notarilor pentru un mandat de trei ani.”

Articolul 25 din statut prevede: „Deciziile Prezidiului privind aplicarea practică a legislației și alte aspecte relevante se comunică în termen de cinci zile lucrătoare Ministerului Justiției din Republica Lituania și se publică pe site‑ul internet al Camerei Notarilor.”

Articolul 10 punctul 4 din statut prevede printre altele că „membrii Camerei Notarilor trebuie să respecte deciziile Prezidiului”.

Prin Decizia nr. 2S-2(2018) din 26 aprilie 2018, Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba (Consiliul Concurenței din Republica Lituania, denumit în continuare „Consiliul Concurenței”) a sancționat Notarų rūmai, și anume Camera Notarilor din Lituania (denumită în continuare „Camera Notarilor”) și notarii care sunt membri ai Prezidiului Camerei Notarilor (denumit în continuare „prezidiul”) (denumiți în continuare, împreună, „reclamanții”) pentru încălcarea Lietuvos Respublikos konkurencijos istatymas (Legea lituaniană privind concurența) din 23 martie 1999 (Žin., 1999, n. 30-856) și a articolului 101 alineatul (1) litera (a) TFUE.

Potrivit acestei decizii, Camera Notarilor din Lituania a adoptat o serie de decizii ( 3 ), în special deciziile din 30 august 2012, 23 aprilie 2015, 26 mai 2016 și 26 ianuarie 2017 (denumite în continuare „precizările”), în care a clarificat criteriile de calcul al onorariilor notariale pentru următoarele servicii: i) aprobarea tranzacțiilor ipotecare și aplicarea clauzelor executorii, în situațiile în care părțile la tranzacție nu indică valoarea bunului ipotecat și în situațiile în care mai multe bunuri imobiliare sunt ipotecate printr‑o singură tranzacție ipotecară; ii) întocmirea actelor notariale, întocmirea proiectelor de tranzacții, consultanța și serviciile tehnice în situațiile în care o servitute este constituită printr‑un singur contract pentru mai multe bunuri imobiliare; iii) validarea unui contract de schimb, în situațiile în care contractul prevede schimbul unor părți ale unor diferite bunuri.

Precizările au fost adoptate în unanimitate și publicate ulterior pe site‑ul Camerei Notarilor din Lituania.

Potrivit Consiliului Concurenței, Camera Notarilor din Lituania, deși dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește adoptarea precizărilor ( 4 ), în cadrul căreia să stabilească valoarea onorariilor, inclusiv o limită minimă și una maximă, a stabilit cuantumul onorariilor la valoarea maximă.

În consecință, aceeași autoritate lituaniană a constatat că, acționând prin intermediul prezidiului și al membrilor săi, Camera Notarilor a încălcat, prin adoptarea precizărilor, articolul 101 alineatul (1) litera (a) TFUE. Camera Notarilor a fost calificată drept o asociație de întreprinderi, iar precizările ca fiind decizii, adoptate de o asociație de întreprinderi și de cei opt notari membri ai prezidiului, de natură să restrângă concurența dintre notari.

Consiliul Concurenței a identificat piața actelor notariale lituaniene ca fiind piața relevantă. Această încălcare ar fi fost săvârșită între 30 august 2012 și 16 noiembrie 2017. De asemenea, a fost redus cuantumul sancțiunii ținând seama de acordul tacit al ministrului justiției, care nu a luat măsurile naționale necesare pentru încetarea încălcării.

Prin urmare, decizia a fost contestată de Camera Notarilor din Lituania și de notarii membri ai prezidiului, cărora li s-a imputat personal încălcarea articolului 101 TFUE, la Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania, denumit în continuare „Tribunalul Administrativ Regional”).

În procedura în fața Tribunalului Administrativ Regional, Camera Notarilor, împreună cu notarii membri ai prezidiului sancționați, au susținut că un notar nu poate fi calificat drept întreprindere în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, serviciile prestate de notari nu ar fi supuse normelor privind concurența în ceea ce privește prețurile. Precizările ar fi vizat exercitarea competențelor Camerei Notarilor, precum uniformizarea practicii notariale, consilierea notarilor și protecția notarilor împotriva răspunderii civile nejustificate, în conformitate cu legislația națională relevantă. Deciziile luate ar fi urmărit, în plus, să protejeze consumatorii prin punerea în aplicare a principiilor egalității și proporționalității.

De asemenea, comportamentul reproșat nu ar putea fi imputat personal notarilor membri ai prezidiului, întrucât ministrul justiției nu a formulat o cale de atac împotriva deciziilor Camerei Notarilor, deși avea cunoștință de adoptarea lor. Reclamanții din litigiul principal au contestat, în plus, aplicabilitatea articolului 101 alineatul (1) litera (a) TFUE, având în vedere inexistența unei piețe unice a serviciilor notariale în Uniune.

La rândul său, Consiliul Concurenței a susținut că serviciile notariale sunt supuse regimului concurenței inclusiv în ceea ce privește prețurile și că, în consecință, notarii nu au dreptul să încalce normele în materie de concurență prevăzute de dreptul Uniunii.

În ceea ce privește aplicabilitatea dreptului Uniunii în speță, Consiliul Concurenței a arătat că nu era vorba despre o situație pur internă, dat fiind că resortisanți ai altor state membre puteau de asemenea să beneficieze de serviciile prestate de notarii lituanieni, chiar dacă numai pe teritoriul Lituaniei.

În acest context, Tribunalul Administrativ Regional a anulat în parte decizia printr‑o hotărâre care a fost ulterior atacată de Consiliul Concurenței la Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei).

În afară de diferite aspecte controversate, care nu vor face obiectul prezentelor concluzii, instanța de trimitere a exprimat îndoieli cu privire la lipsa unei decizii anterioare a Curții referitoare la aplicabilitatea articolului 101 TFUE în cazul notarilor și, prin urmare, a adresat întrebarea dacă prestațiile în cauză ar putea constitui o activitate economică în sensul articolului 101 TFUE.

De asemenea, potrivit instanței de trimitere, se impune determinarea aplicabilității criteriului stabilit în Hotărârea Wouters, potrivit căruia „un stat membru trebuie să se asigure că își menține puterea de decizie” ( 5 ), sau a celui stabilit în Hotărârea CHEZ Elektro Bulgaria, potrivit căruia„controlul efectiv și puterea de decizie în ultimă instanță din partea statului trebuie să fie prezente” ( 6 ), criterii stabilite de Curte pentru a califica un organism al statului drept organism profesional în sensul articolului 101 TFUE.

În continuare, instanța de trimitere a arătat că ministrul justiției avea competența de a ataca precizările în fața instanței naționale și de a completa tabelul referitor la criteriile de calcul al onorariilor.

De asemenea, următoarele circumstanțe au părut îndoielnice: i) posibilitatea de a clasifica precizările drept decizie de constituire a unei asociații de întreprinderi și posibilul efect al acestora asupra concurenței dintre întreprinderi; ii) caracterul adecvat al obiectivelor precizărilor și proporționalitatea acestora; iii) posibilitatea de a califica notarii membri ai prezidiului drept părți ale asociației de întreprinderi, de a stabili dacă pretinsa încălcare le este imputabilă și, în consecință, de a le aplica sancțiunea corespunzătoare.

În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții mai multe întrebări preliminare și în special, pentru ceea ce prezintă relevanță în prezentele concluzii, următoarea întrebare: „7) Articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că se poate considera că notarii publici care erau membri ai prezidiului au încălcat acest articol, iar acestora li se poate aplica o amendă pentru motivul că au participat la adoptarea precizărilor descrise în speță, exercitând în același timp profesia de notar public?”

Astfel cum a solicitat Curtea, concluziile noastre vor viza cea de a șaptea întrebare preliminară.

Totuși, în ședință au fost reiterate și ulterior dezbătute de părți anumite observații referitoare la o chestiune juridică prealabilă celor care fac obiectul întrebărilor preliminare.

Este vorba despre aplicabilitatea articolului 101 TFUE în situațiile în care întreprinderile cărora le este imputată încălcarea anticoncurențială nu se află în concurență cu alte întreprinderi comparabile din alte state membre ale Uniunii, concurența fiind limitată, ca urmare a funcțiilor specifice îndeplinite ( 7 ) și a reglementărilor naționale, numai la piața națională. Camera Notarilor și guvernul lituanian în special au pus la îndoială faptul că eventuala încălcare anticoncurențială este susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre.

În esență, este vorba despre interpretarea noțiunii de „[afectare a] comerțului dintre statele membre”, care este tocmai una dintre condițiile de aplicabilitate a articolului 101 TFUE în cazul încălcărilor anticoncurențiale.

Afectarea comerțului dintre statele membre constă într‑o denaturare a condițiilor de concurență pe piață în comerțul dintre statele membre ca urmare a unei înțelegeri restrictive sau a unui abuz de poziție dominantă. Acest prejudiciu delimitează domeniul de aplicare al normelor de drept al Uniunii Europene, separându‑l de cel al dreptului național al concurenței ( 8 ).

Jurisprudența Curții a precizat elementele constitutive ale acestei cerințe. Potrivit unei jurisprudențe constante, „pentru a fi susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre, un acord între întreprinderi trebuie să fie de asemenea natură încât, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se considere, cu un grad de probabilitate suficient, că exercită o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, într‑un mod care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor unei piețe unice între statele membre” ( 9 ).

Pentru ca o înțelegere să intre în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, aceasta trebuie să fie suficient de semnificativă. În această privință, Curtea a arătat că „[un] acord nu intră în sfera de aplicare a interdicției de la articolul [101 TFUE] atunci când nu are decât un efect nesemnificativ asupra pieței, ținând seama de slaba poziție a celor interesați pe piața produselor în cauză” ( 10 ). O poziție similară a fost adoptată de Comisie în orientările sale ( 11 ) în care este exclusă existența unui efect semnificativ asupra comerțului dintre statele membre în cazul în care sunt îndeplinite două condiții cumulative care conduc la concluzia că impactul acordului ilicit este nesemnificativ ( 12 ).

Jurisprudența Curții a identificat de asemenea un așa‑numit prag de minimis sub care se consideră că o încălcare anticoncurențială nu are un efect negativ. Totuși, acest prag de minimis de 10 % în ceea ce privește cotele de piață nu este considerat necesar în cazul în care înțelegerile au un obiect anticoncurențial ( 13 ).

În ceea ce privește întinderea geografică a acordului, în sensul stabilirii existenței unui prejudiciu, deși, pe de o parte, faptul că un acord între operatori stabiliți într‑un singur stat membru nu este suficient pentru a exclude întinderea transfrontalieră a prejudiciului ( 14 ), pe de altă parte, faptul că înțelegerea acoperă întregul teritoriu național este prin natura sa contrar integrării economice urmărite de tratat, întrucât conduce în mod caracteristic la împărțirea piețelor la nivel național ( 15 ). Prin urmare, nu trebuie neapărat să fie implicați profesioniști din mai multe state care se află în concurență. În schimb, este suficient ca zona geografică în cauză să cuprindă întregul teritoriu al unui stat membru.

Observăm în speță, astfel cum reiese din dosar, că există anumite decizii ale unei asociații de întreprinderi care privesc toți profesioniștii dintr‑un anumit stat membru.

În continuare, în ceea ce privește o înțelegere privind stabilirea prețurilor, din dosar reiese că aceasta poate fi calificată drept încălcare prin obiect, care permite să se prezume capacitatea de a restrânge, de a împiedica sau de a denatura concurența în mod semnificativ pe piața internă. Un acord „care are un obiect anticoncurențial constituie, prin natura sa și independent de orice efect concret al acestuia, o restrângere semnificativă a concurenței” ( 16 ).

Prin urmare, se poate afirma că un acord care se extinde pe întreg teritoriul unui stat membru și care are ca obiect stabilirea prețurilor valabile pentru toți profesioniștii prezenți pe teritoriul unui stat membru poate, prin însăși natura sa, să consolideze împărțirea piețelor la nivel național, împiedicând astfel integrarea economică urmărită de tratat.

Chiar presupunând ca fiind adevărată ipoteza potrivit căreia nu există o concurență efectivă între notarii din diferite state membre ca urmare a reglementării specifice a acestui tip de profesioniști de către fiecare stat membru, atât în ceea ce privește condițiile de acces, cât și în ceea ce privește condițiile de exercitare a profesiei, este la fel de adevărat că cetățenii Uniunii care doresc să recurgă la serviciile notariale într‑un stat membru în care este permisă împărțirea pieței naționale în modul descris mai sus ar fi supuși unor condiții economice care nu sunt efectul exercitării normale a liberei concurențe.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 TFUE permite autorității naționale de concurență să sancționeze, prin aplicarea unor amenzi individuale, notarii care au participat la adoptarea precizărilor, în calitate de membri ai prezidiului, un organism al Camerei Notarilor din Lituania, concomitent cu sancțiunea aplicată Camerei Notarilor.

Este vorba, așadar, de identificarea persoanelor responsabile de presupusa încălcare anticoncurențială.

Autoritatea națională de concurență identifică astfel ca responsabili atât Camera Notarilor din Lituania, cât și notarii care compun prezidiul.

Camera Notarilor reprezintă asociația de întreprinderi compusă din toți notarii lituanieni și este responsabilă de reglementarea profesiei de notar în cadrul stabilit de legiuitor și în acord cu Ministerul Justiției.

Prezidiul, organism al Camerei Notarilor, astfel cum rezultă din dosar, este organismul colectiv care ia decizii în numele Camerei.

Formularea articolului 101 TFUE identifică destinatarul interdicției ca fiind „întreprinderea” ( 17 ).

Aplicarea de sancțiuni în materie de înțelegeri trebuie să respecte principiul caracterului personal al răspunderii ( 18 ), potrivit căruia sancțiunea este imputată autorului încălcării, care corespunde în general persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea în cauză la momentul săvârșirii încălcării ( 19 ), sau tuturor persoanelor fizice sau juridice care o compun, în lipsa unei persoane fizice sau juridice care, dacă ar fi avut rolul de conducător, ar fi putut fi considerată răspunzătoare pentru încălcare ( 20 ).

Rezultă că, pentru a atribui răspunderea partajată unora dintre întreprinderile individuale (fiecăruia dintre notarii care sunt membri ai prezidiului), care fac parte din asociația de întreprinderi (Camera Notarilor), este necesar, în opinia noastră, să se identifice o contribuție specifică a acestor întreprinderi la încălcarea anticoncurențială. În acest scop, este necesar să se identifice relația dintre prezidiu și Camera Notarilor, eventualele comportamente active care vizează pregătirea efectivă a deciziei și un temei juridic pe care să se întemeieze o astfel de răspundere partajată.

Cu privire la toate aceste aspecte, vom prezenta Curții anumite propuneri de interpretare corectă a dreptului Uniunii, fiind de la sine înțeles că va reveni instanței naționale sarcina de a aplica aceste principii în prezenta cauză și de a verifica dacă faptele și împrejurările prezentate în dosar sunt conforme cu principiile exprimate.

În ceea ce privește relația dintre prezidiu și Camera Notarilor, din dosarul prezentat Curții reiese, astfel cum a susținut de asemenea guvernul lituanian ( 21 ), că autorul precizărilor nu poate fi considerat prezidiul prin persoana notarilor care îl compun, din moment ce este un organism al Camerei.

Acest fapt este confirmat de declarațiile Camerei Notarilor din Lituania, în observațiile sale scrise și confirmate în ședință, potrivit cărora deciziile prezidiului sunt imputabile Camerei Notarilor. Prin urmare, prezidiul adoptă deciziile în calitate de organism decizional care acționează în mod colectiv în calitate de reprezentant al Camerei Notarilor.

Necesitatea ca deciziile prezidiului să fie atribuite Camerei Notarilor din Lituania este confirmată de asemenea de statutul membrilor prezidiului. În conformitate cu articolul 19 din Statutul Camerei Notarilor, prezidiul este un organism de conducere colegial al Camerei Notarilor și este compus din opt membri numiți de Adunarea Camerei pentru un mandat de trei ani. Faptul că membrii individuali ai prezidiului răspund în fața Adunării Notarilor este confirmat, pe de altă parte, de dispoziția de la articolul 19 alineatul (4) din Statutul Camerei Notarilor, în temeiul căreia fiecare membru al prezidiului răspunde în fața Adunării Notarilor cu competență teritorială. O confirmare suplimentară a rolului pur executiv al prezidiului poate fi găsită la articolul 20 alineatul (1) din statut, în temeiul căruia prezidiul trebuie să asigure îndeplinirea funcțiilor Camerei.

Din izvoarele de drept intern descrise de instanța de trimitere și analizate în observațiile scrise și în ședință de părți, care trebuie verificate de instanța de trimitere, reiese că notarii care compun prezidiul sunt organisme ale Camerei și nu exercită nicio activitate specială în calitate de întreprinderi individuale.

În ceea ce privește contribuția concretă a fiecăruia dintre notarii care compun prezidiul la pretinsa încălcare anticoncurențială, reiese din înscrisurile de la dosar că activitatea efectivă exercitată de notarii care compun prezidiul constă în participarea la reuniuni și în exprimarea votului la reuniunile care au condus la adoptarea precizărilor.

Prin urmare, nu există nicio activitate specifică desfășurată de întreprinderi individuale‑notari pentru a facilita adoptarea deciziei asociației de întreprinderi‑Camera Notarilor, cu excepția participării la organismul decizional în condițiile menționate la punctul precedent.

Ceea ce reiese în schimb din interpretarea înscrisurilor de la dosar, care a fost confirmată în ședință, este că aplicarea sancțiunii atât notarilor individuali care compun prezidiul, cât și Camerei Notarilor decurge din considerații legate de caracterul disuasiv necesar al sancțiunii.

Astfel, Consiliul Concurenței a reiterat în mai multe rânduri că posibila aplicare a sancțiunii doar asociației de întreprinderi‑Camera Notarilor, pe baza legislației în vigoare în Lituania la data faptelor, nu ar fi permis impunerea unei sancțiuni cu o dimensiune economică suficientă pentru a atinge un nivel adecvat de efect disuasiv.

Prin urmare, a fost necesar să se aplice sancțiunea și notarilor individuali care compun prezidiul pentru a putea utiliza, în vederea stabilirii sancțiunii, o bază de calcul (încasările notarilor individuali care compun prezidiul) mai mare decât cea a asociației ale cărei încasări constau exclusiv în sumele percepute periodic cu titlu de contribuții de la notarii individuali.

Totuși, în opinia noastră, finalitatea general‑preventivă invocată de Consiliul Concurenței lituanian ( 22 ) pentru a justifica necesitatea de a imputa încălcarea anticoncurențială unor persoane fizice care au acționat în cadrul organismului, pentru a evita riscul ca efectul disuasiv să nu fie atins, nu poate justifica aplicarea unor sancțiuni prin modalitățile utilizate.

Cu alte cuvinte, pare să se înțeleagă că, în lipsa unei norme care să autorizeze calcularea sancțiunii pe baza nu doar a încasărilor asociației de întreprinderi (Camera Notarilor), ci și a încasărilor întreprinderilor individuale din care este compusă (notarii individuali), Consiliul Concurenței a decis să aplice sancțiuni individuale notarilor individuali care compun organismul de decizie al Camerei (prezidiul) pentru a obține un efect suficient de disuasiv al sancțiunii.

Totuși, raționamentul de fond este, în opinia noastră, rezultatul unei interpretări greșite.

Și astfel ajungem la cel de al treilea punct, referitor la temeiul juridic necesar pentru aplicarea unei sancțiuni atât asociației de întreprinderi, cât și notarilor care compun prezidiul.

În prezenta cauză, dacă înțelegem corect, Consiliul Concurenței a sancționat înțelegerea ilegală constatată (decizia unor întreprinderi având ca obiect stabilirea prețurilor) cu o dublă sancțiune, una aplicată Camerei Notarilor în calitate de asociație de întreprinderi, calculată pe baza încasărilor asociației, iar cealaltă aplicată în mod individual celor opt notari care compun prezidiul, calculată pe baza încasărilor notarilor în calitate de întreprinderi individuale.

În opinia noastră, trebuie să se facă distincție între posibilitatea aplicării concomitente a sancțiunii pentru înțelegerea ilegală atât asociației de întreprinderi care a pus în aplicare decizii care au stat la baza încălcării, cât și întreprinderilor individuale care au colaborat în mod activ la săvârșirea aceleiași încălcări și posibilitatea de a calcula sancțiunea globală care trebuie aplicată asociației de întreprinderi în funcție atât de încasările sale, cât și de încasările tuturor sau a unora dintre întreprinderile individuale care fac parte din asociație.

În primul caz, este necesar, astfel cum am arătat, să se demonstreze contribuția concretă a întreprinderilor individuale care ar putea conduce la constatarea că sunt coautori ai încălcării.

A doua ipoteză, și anume aceea de a permite extinderea bazei de calcul al sancțiunii la asociația de întreprinderi prin includerea încasărilor tuturor sau a unora dintre întreprinderile implicate în încălcare, a făcut obiectul Hotărârii Coop de France ( 23 ), jurisprudență codificată ulterior la articolul 23 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 ( 24 ), referitoare la competențele Comisiei în calitate de autoritate responsabilă cu aplicarea normelor în materie de înțelegeri.

Ipoteza specială de răspundere solidară prevăzută la articolul 23 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 ( 25 ), care prevede posibilitatea Comisiei de a solicita plata amenzii direct de la fiecare dintre întreprinderile ai căror reprezentanți au fost membri ai organismelor de decizie în cauză ale asociației, în cazul insolvabilității asociației de întreprinderi și al nesuplimentării contribuțiilor de către membrii săi în vederea plății sancțiunii, este de asemenea diferită.

După cum reiese cu claritate din modul de redactare a articolului 23 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, în cazul unei sancțiuni aplicate unei asociații de întreprinderi, posibilitatea de a solicita plata amenzii direct de la întreprinderile ai căror reprezentanți erau membri ai organismelor de decizie în cauză ale asociației este supusă dublei condiționalități: i) asociația să nu fie solvabilă și ii) asociația să solicite contribuții membrilor săi pentru plata amenzii, iar aceștia din urmă să nu se conformeze în termenul stabilit de Comisie.

Rezultă că nu se poate deduce din dreptul Uniunii și în special din Regulamentul nr. 1/2003 o răspundere solidară generală a membrilor organismelor de decizie ale unei asociații de întreprinderi în virtutea căreia să se aplice sancțiuni atât asociației de întreprinderi, cât și membrilor acestor organisme de decizie.

Regula generală rămâne cea de la articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, potrivit căruia „Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea: (a) încalcă articolul 81 sau articolul 82 din tratat […]” Întreprinderile și asociațiile de întreprinderi vizate sunt, așadar, cele care încalcă articolele 101 și 102 TFUE (în prezent), în mod intenționat sau din neglijență.

Este vorba despre o aplicare clară a principiului răspunderii personale menționat mai sus, care se aplică și întreprinderilor cărora li se impută o încălcare a normelor în materie de înțelegeri.

Astfel, nici Hotărârea Coop de France, care, în cazul participării active a membrilor unei asociații de întreprinderi la punerea în aplicare a unui acord anticoncurențial, prevedea posibilitatea stabilirii sancțiunii în funcție de cifra de afaceri individuală a membrilor respectivi, nici articolul 23 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, care codifică această orientare, nu pot constitui un temei juridic pentru modalitatea de sancționare aleasă de Consiliul Concurenței lituanian.

În continuare, Hotărârea Coop de France făcea referire în mod explicit la condiția suplimentară, menționată de asemenea în mai multe rânduri în observațiile scrise și în ședință, potrivit căreia încălcarea săvârșită de o asociație trebuie să privească activitățile membrilor săi, iar practicile anticoncurențiale trebuie să fie executate de asociație direct în beneficiul acestora din urmă și în cooperare cu aceștia ( 26 ).

Deși nu există nicio îndoială că, într‑un caz precum cel din speță, deciziile asociației de întreprinderi priveau activitățile membrilor săi și că obiectul (anticoncurențial) al acestora a fost pus în aplicare de asociație în beneficiul membrilor săi (stabilirea prețurilor), este la fel de clar că acest avantaj potențial nu poate fi evaluat în mod diferit între notarii individuali care compun prezidiul și toți ceilalți notari membri ai Camerei.

Într‑adevăr, este cert că deciziile Camerei Notarilor trebuie respectate de toți notarii lituanieni care sunt membri de drept ai Camerei Notarilor și, prin urmare, toți notarii lituanieni beneficiază de avantajele care decurg din deciziile adoptate de Cameră și adoptate de prezidiu.

Pentru a concluziona cu privire la acest aspect, Regulamentul nr. 1/2003, în măsura în care privește normele privind amenzile, se referă în mod expres la Comisie în calitate de autoritate de aplicare și nu este direct aplicabil în ceea ce privește competențele autorităților naționale de concurență. Acest lucru este confirmat și de faptul că, tocmai pentru a conferi acestor autorități naționale competențe sporite și pentru a alinia mai bine normele existente între Comisie și autoritățile naționale, a fost adoptată Directiva 2019/1 ( 27 ), cunoscută sub denumirea de ECN+, articolul 14 din această directivă prevăzând un mecanism de stabilire a sancțiunilor similar celui prevăzut la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003.

La data faptelor din litigiul principal, Directiva 2019/1 nu fusese încă transpusă în dreptul lituanian.

Fără a aduce atingere observațiilor de mai sus, rezultă că, la momentul faptelor, nu puteau fi utilizate de către Consiliul Concurenței lituanian mecanisme de stabilire a sancțiunii precum cele prevăzute la articolul 23, cu excepția cazului în care instanța națională constată că erau în vigoare la data respectivă dispoziții naționale care permiteau acest lucru.

În final, vom face câteva observații cu privire la posibilitatea de a‑i califica drept întreprinderi pe notarii care compun prezidiul în exercitarea activității lor de exprimare a voinței organismului de decizie, care rezultă din lectura celei de a șaptea întrebări preliminare.

Întrebarea este relevantă în măsura în care de aceasta depinde posibilitatea constatării în cauză a existenței un acord între întreprinderi împreună cu o decizie a unei asociații de întreprinderi.

Astfel, potrivit observațiilor Comisiei ( 28 ), articolul 101 TFUE nu se opune constatării de către Consiliul Concurenței a unei duble încălcări a articolului 101 TFUE constând în încheierea unui acord între întreprinderi și în adoptarea unei decizii a unei asociații de întreprinderi.

Cu privire la acest aspect, trebuie arătat de la bun început că notarii membri ai prezidiului nu pot fi considerați ca fiind întreprinderi atunci când adoptă precizările. Astfel cum a arătat Camera Notarilor la punctul 2.8 din observațiile sale, calificarea notarilor drept întreprinderi necesită evaluarea fiecărei activități individuale desfășurate de acest organism ( 29 ).

În această privință, trebuie amintit de asemenea că noțiunea de activitate economică cuprinde orice activitate care constă în oferirea de bunuri sau de servicii pe piață, indiferent dacă este remunerată sau dacă are un scop lucrativ ( 30 ). Curtea a precizat în plus că, pentru ca activitatea economică să poată fi imputată unei persoane sau unui organism, aceasta trebuie să fie exercitată în mod direct. În Hotărârea Cassa di Risparmio Firenze ( 31 ), Curtea a subliniat că, pentru ca activitatea economică să poată fi imputată entității care deține participațiile, este necesar ca aceasta să participe efectiv la supravegherea gestionării activității respective. Or, aplicând acest principiu în speță, nu există nicio îndoială că notarii nu desfășurau nicio activitate economică și, prin urmare, nu au acționat în calitate de întreprinderi la momentul adoptării deciziilor privind tarifele aplicabile tranzacțiilor.

Dacă totuși ar trebui să se înțeleagă că notarii care compun prezidiul au respectat și, prin urmare, au aplicat, în calitatea lor de notari, tarifele stabilite, nu este clar în ce temei pot fi sancționați, întrucât, astfel cum s‑a arătat mai sus, este cert că toți notarii lituanieni trebuie să aplice tarifele stabilite de Camera Notarilor.

Sancțiunea aplicată exclusiv notarilor care compun prezidiul pare afectată sub acest aspect și de o încălcare a principiului egalității de tratament.

În concluzie, în dreptul Uniunii nu există niciun temei juridic pe care să se bazeze un mecanism de sancționare precum cel utilizat de Consiliul Concurenței din Lituania, și anume sancționarea simultană a asociației de întreprinderi responsabile pentru decizii anticoncurențiale și a membrilor individuali ai unui organism decizional al asociației respective (prezidiul).

Acest lucru este susținut și de practica Comisiei în materie de sancțiuni, care, astfel cum a subliniat Camera Notarilor din Lituania ( 32 ), în cazuri similare, nu a aplicat sancțiuni individuale membrilor organismului de conducere al asociațiilor profesionale. În decizia sa privind Ordinul Arhitecților din Belgia, Comisia nu a aplicat sancțiuni individuale membrilor ordinului arhitecților care adoptaseră o recomandare cu scopul de a propune onorarii membrilor acestuia, restrângând astfel concurența pe piața arhitecților ( 33 ). De asemenea, nu a fost aplicată nicio sancțiune individuală membrilor organismelor de decizie ale ordinului național al farmaciștilor, care au restrâns concurența pe piața studiilor clinice de laborator.

Aceasta nu înseamnă însă că, în anumite condiții care decurg din principiile generale ce reglementează aplicarea sancțiunilor, dreptul Uniunii se opune utilizării unui astfel de mecanism de sancționare: acest lucru este valabil atât în cazul în care se stabilesc responsabilitățile specifice ale anumitor întreprinderi care fac parte din asociația de întreprinderi (ce nu pot consta în simpla apartenență la organismele de decizie ale asociației), cât și în cazul în care, astfel cum a subliniat Comisia ( 34 ), răspunderea specifică a organismelor de decizie este prevăzută de dreptul național al statului membru.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la a șaptea întrebare preliminară după cum urmează: „Articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca notarii individuali care sunt membri ai prezidiului să fie sancționați cu amenzi individuale, în solidar cu cele aplicate Camerei Notarilor, cu condiția ca instanța națională să constate, în temeiul dispozițiilor în vigoare în Lituania, o participare specifică și concretă a acestora în calitate de întreprinderi, diferită și suplimentară de cea a celorlalți notari care compun Camera Notarilor, sau existența unei dispoziții de drept național în vigoare care permite această sancțiune.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 12 ianuarie 2023 ( 1 )