Concluziile avocatului general T. Ćapeta prezentate la 17 noiembrie 2022.#Changmao Biochemical Engineering Co. Ltd împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Dumping – Importuri de acid tartric originar din China – Stabilirea valorii normale – Regulamentul (UE) 2016/1036 – Articolul 2 alineatul (7) – Protocolul de aderare a Republicii Populare Chineze la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) – Articolul 15 – Stabilirea stării de vulnerabilitate a industriei Uniunii Europene – Stabilirea existenței unui pericol de prejudiciu.#Cauza C-123/21 P.

Prezenta cauză privește recursul introdus de Changmao Biochemical Engineering Co. Ltd (denumită în continuare „recurenta”) prin care aceasta solicită Curții anularea Hotărârii Tribunalului din 16 decembrie 2020, Changmao Biochemical Engineering/Comisia ( 2 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”). Prin hotărârea menționată, Tribunalul a respins acțiunea recurentei având ca obiect anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2018/921 (denumit în continuare „regulamentul atacat”) ( 3 ), care a menținut taxe antidumping la exporturile de acid tartric efectuate de recurentă din China.

În partea din recurs care prezintă interes pentru prezentele concluzii ( 4 ), recurenta contestă, în fapt, constatarea Tribunalului potrivit căreia acesta nu a putut controla legalitatea articolului 2 alineatul (7) din Regulamentul (UE) 2016/1036 (denumit în continuare „regulamentul de bază”) ( 5 ) în raport cu acordurile Organizației Mondiale a Comerțului (denumită în continuare „OMC”) și, mai precis, cu articolul 15 din Protocolul de aderare la OMC a Chinei ( 6 ), (denumit în continuare „protocolul de aderare”). Prezentul recurs ridică, așadar, probleme importante în ceea ce privește limitele competenței Curții în materie de control jurisdicțional al actelor instituțiilor Uniunii în raport cu dreptul OMC.

La 7 decembrie 1995, guvernul Chinei a depus o cerere de aderare la Acordul de instituire a OMC, în temeiul articolului XII din acest acord. La aceeași dată, a fost creat un grup de lucru în vederea aderării la OMC pentru a ajunge la un acord cu privire la condițiile de aderare acceptabile atât pentru China, cât și pentru toți ceilalți membri ai OMC. Comisia Europeană, în numele Uniunii Europene și al statelor membre ale acesteia, a participat la aceste negocieri.

La 1 decembrie 2001, China a aderat la OMC. Ca parte a procesului de aderare, această țară a acceptat o serie de angajamente, care sunt consemnate în protocolul de aderare. Printre alte aspecte, acest protocol prevede un regim de calcul al valorii normale în cadrul anchetelor antidumping care diferă de normele cuprinse în Acordul antidumping al OMC (denumit în continuare „AAD”).

Mai precis, articolul 15 litera (a) din protocolul de aderare conține norme privind determinarea valorii normale în cadrul procedurilor antidumping care permit autorității de anchetă a unui membru al OMC să utilizeze o metodă care nu se bazează pe o comparație strictă cu prețurile și costurile interne chineze. Recurgerea la această metodă are importanță în practică, deoarece înseamnă că prețurile și costurile unui producător chinez pot fi ignorate de către autoritatea de anchetă, ceea ce nu oferă o imagine exactă a valorii normale efective a produsului vizat.

Cu toate acestea, în temeiul articolului 15 litera (d) din protocolul de aderare, o parte din acest regim urma să expire la 15 ani de la data aderării Chinei la OMC. Data respectivă era 11 decembrie 2016.

Astfel, la 19 aprilie 2017 și așa cum părțile nu contestă, după expirarea termenului de 15 ani prevăzut în protocolul de aderare ( 7 ), Comisia a publicat un aviz de deschidere a unei reexaminări efectuate în perspectiva expirării măsurilor antidumping aplicabile importurilor de acid tartric originar din China ( 8 ).

În avizul menționat, Comisia a informat părțile interesate că, în temeiul articolului 2 alineatul (7) litera (a) din regulamentul de bază, valoarea normală se stabilește utilizând așa‑numita metodă a „țării analoge” ( 9 ). Recurgerea la această metodă a fost posibilă în cadrul anchetei respective ținând seama de clasificarea normativă a Chinei, la articolul 2 alineatul (7) litera (b) din regulamentul de bază, în categoria „orice țară care nu are economie de piață și care este membră a OMC”.

În practică, utilizarea metodei „țării analoge” permite calcularea valorii normale a importurilor pe baza prețurilor practicate într‑o țară cu economie de piață adecvată, iar nu pe baza prețurilor și a costurilor interne din țara exportatoare, ale cărei prețuri și costuri sunt considerate ca nefiind stabilite în condițiile unei economii de piață ( 10 ). Această metodă este impusă în temeiul articolului 2 alineatul (7) litera (b) din regulamentul de bază, cu excepția cazului în care producătorii care fac obiectul anchetei pot să demonstreze că prevalează condițiile economiei de piață în ceea ce privește fabricarea și vânzarea produsului similar respectiv. Metoda „țării analoge” se distinge astfel de metoda standard, prevăzută la articolul 2 alineatele (1)-(6) din regulamentul de bază, potrivit căreia valoarea normală este calculată pe baza prețurilor și a costurilor interne din țara exportatoare.

Comisia a informat recurenta, alți producători‑exportatori din China, precum și guvernul chinez cu privire la deschiderea respectivei reexaminări în perspectiva expirării măsurilor și la intenția sa de a recurge la metoda prevăzută la articolul 2 alineatul (7) litera (a) din regulamentul de bază. Niciuna dintre aceste părți nu a cooperat la reexaminarea menționată.

La 28 iunie 2018, Comisia a adoptat regulamentul atacat, menținând taxele ( 11 ). În ceea ce privește existența dumpingului, Comisia a calculat valoarea normală în conformitate cu articolul 2 alineatul (7) litera (a) din regulamentul de bază ( 12 ).

Prin cererea din 12 septembrie 2018, recurenta a introdus la Tribunal o acțiune în anulare împotriva regulamentului atacat. Printre alte argumente, recurenta a susținut în esență că valoarea normală pentru importurile de acid tartric ar fi trebuit să fie calculată pe baza articolului 2 alineatele (1)-(6) din regulamentul de bază, întrucât articolul 2 alineatul (7) litera (b) din acest regulament [și, în consecință, utilizarea metodei „țării analoge” prevăzute la articolul 2 alineatul (7) litera (a)] a încetat să se mai aplice importurilor din China după expirarea perioadei de 15 ani prevăzute la articolul 15 litera (d) din protocolul de aderare.

Argumentul a fost, așadar, că, fiind contrar protocolului de aderare, articolul 2 alineatul (7) litera (b) din regulamentul de bază nu ar putea fi aplicat importurilor din China de după data de 11 decembrie 2016. Prin urmare, potrivit recurentei, Comisia nu ar fi putut recurge la metoda „țării analoge”, întrucât „nu [avea] temei[ul] juridic pentru aplicarea articolului 2 alineatul (7)” în ancheta subiacentă.

La 16 decembrie 2020, Tribunalul a pronunțat hotărârea atacată. Tribunalul a reamintit că, „având în vedere natura și economia lor, acordurile OMC nu figurează, în principiu, printre normele în raport cu care poate fi controlată legalitatea actelor instituțiilor Uniunii” ( 13 ).

Recurenta nu contestă această constatare „de principiu”. Ea arată, în schimb, că situația sa se încadrează în ceea ce denumește „prima excepție” de la norma menționată mai sus, astfel cum a fost dezvoltată în hotărârea pronunțată de Curte în cauza Nakajima ( 14 ).

În hotărârea atacată, Tribunalul a recunoscut existența în jurisprudență a două situații în care controlul legalității unui act al Uniunii în raport cu acordurile OMC a fost considerat posibil. Prima este ipoteza în care „Uniunea a intenționat să pună în aplicare o obligație specifică asumată în cadrul acestor acorduri” ( 15 ) (așa cum s‑a recunoscut că a fost cazul în situația care a stat la baza hotărârii pronunțate în cauza Nakajima), iar a doua este „împrejurarea în care actul Uniunii în cauză face trimitere în mod expres la dispoziții punctuale ale acordurilor menționate” ( 16 ) (astfel cum rezultă din împrejurările care au condus la pronunțarea Hotărârii Fediol ( 17 )).

Aplicabilitatea Hotărârii Fediol nu a fost contestată de recurentă, dat fiind că actele Uniunii în cauză nu fac trimitere în mod expres la dreptul OMC.

Întemeindu‑se pe Hotărârea Rusal Armenal ( 18 ), Tribunalul a statuat că Hotărârea Nakajima nu era aplicabilă întrucât articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază reprezintă rezultatul intenției legiuitorului de a institui „un regim special care stabilește norme detaliate privind calculul valorii normale cu referire la importuri care provin din țări care nu au economie de piață, printre care Republica Populară Chineză” ( 19 ).

Cu titlu subsidiar, în fața Tribunalului, recurenta a invocat un al doilea argument, potrivit căruia, în ipoteza în care Hotărârea Nakajima nu s‑ar aplica, aceasta ar trebui să poată beneficia de o „a treia excepție” ( 20 ). Recurenta a arătat că trebuie să se poată „prevala în mod direct de dispozițiile unui acord internațional, […] în cazul în care acordul internațional în cauză permite o derogare de la norma generală, iar dreptul Uniunii face uz de această competență, astfel cum este cazul în speță” ( 21 ). Tribunalul a respins această argumentație, în primul rând, deoarece nu a considerat că există o diferență față de situația prezentă în Hotărârea Nakajima și, în al doilea rând, deoarece nu a considerat oportun să recunoască existența unei astfel de situații „noi” ( 22 ).

În consecință, Tribunalul a statuat că recurenta nu se putea prevala de protocolul de aderare pentru a se opune aplicării articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază ( 23 ). Pe acest temei, printre altele, Tribunalul a respins acțiunea recurentei.

În recursul formulat în fața Curții, introdus la 26 februarie 2021, recurenta solicită Curții anularea hotărârii atacate, admiterea concluziilor prezentate în fața Tribunalului și anularea regulamentului atacat în măsura în care o privește pe recurentă, precum și obligarea Comisiei și a Distillerie Bonollo SpA, a Industria Chimica Valenzana (ICV) SpA și a Caviro Distillerie Srl (denumite în continuare „intervenientele”) la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurentă în prezentul recurs și în cauza T‑541/18.

Primul motiv de recurs este îndreptat în principal împotriva a trei puncte din hotărârea atacată. Acestea sunt punctul 64 (care neagă aplicabilitatea Hotărârii Nakajima în situația de față), punctul 65 [care aplică Hotărârea Rusal Armenal pentru a concluziona că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază constituie o abordare independentă a dreptului Uniunii pentru importurile din țări care nu au economie de piață, inclusiv China], precum și, respectiv, punctul 74 (care respinge argumentele recurentei referitoare la existența unei „a treia excepții”).

În ceea ce o privește, Comisia, susținută de interveniente, solicită Curții să respingă recursul și să oblige recurenta la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința din 8 septembrie 2022, recurenta, intervenientele, Parlamentul European, Consiliul și Comisia au prezentat observații.

Argumentul principal al recurentei este că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază reprezintă o intenție de a pune în aplicare în dreptul Uniunii, în sensul Hotărârii Nakajima, consecințele expirării termenului prevăzut la articolul 15 litera (d) din protocolul de aderare.

Pentru a susține acest argument, recurenta se întemeiază în principal pe punctele 54 și 55 din Memorandumul explicativ al Propunerii Comisiei de decizie a Consiliului privind aderarea Chinei la OMC din 2001 (denumită în continuare „Propunerea din 2001”) ( 24 ). Aceste două puncte privesc metoda de calcul al valorii normale pentru importurile din China, acest din urmă punct precizând că „procedurile specifice pentru tratarea cazurilor pretinse de dumping din partea producătorilor chinezi, care nu funcționează încă în condițiile normale ale unei economii de piață, vor rămâne în vigoare pentru o perioadă de până la 15 ani de la intrarea Chinei în OMC”.

Recurenta consideră că această explicație constituie expresia intenției clare a legiuitorului Uniunii, în sensul Hotărârii Nakajima, de a limita utilizarea metodei „țării analoge”, care figurează la articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază, în ceea ce privește China, doar la o perioadă de 15 ani. Pentru acest motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că nu poate controla legalitatea articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază în raport cu articolul 15 din protocolul de aderare din cauza lipsei unei intenții de a executa o obligație.

Recurenta arată de asemenea că Hotărârea Rusal Armenal nu se aplică situației sale. Potrivit acesteia, hotărârea menționată se referea exclusiv la aplicarea articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază la situația specifică a Armeniei. Astfel, constatarea Curții de Justiție, în Hotărârea Rusal Armenal, potrivit căreia „articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază constituie expresia voinței legiuitorului Uniunii de a adopta o abordare proprie ordinii juridice a Uniunii” ( 25 ) privește numai situația țărilor care nu au economie de piață care nu sunt membre ale OMC. Prin urmare, potrivit recurentei, Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a extins efectele acestei hotărâri la situația importurilor originare din China după expirarea Protocolului de aderare a Chinei.

Cu titlu subsidiar, recurenta susține că Tribunalul nu a recunoscut existența unor împrejurări care să permită recunoașterea unei „a treia excepții”, distincte de cele în discuție în hotărârile pronunțate în cauzele Nakajima și Fediol. În ședință, recurenta a dezvoltat acest punct de vedere. Ea a explicat că împrejurările speței diferă de situația din Hotărârea Nakajima, dat fiind că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază a fost introdus înainte de aderarea Chinei la OMC. Prin urmare, formularea specifică de la punctele 54 și 55 din Memorandumul explicativ al Propunerii din 2001 ar trebui înțeleasă ca însemnând că recurgerea la „metoda țării analoge” nu va mai fi posibilă la 15 ani de la data aderării Chinei la OMC.

Comisia și intervenientele, susținute în faza orală a procedurii de Parlamentul European și de Consiliu, contestă acest raționament. În esență, ele arată că prezenta cauză nu se încadrează în împrejurările evocate în Hotărârea Nakajima. Acestea susțin că explicațiile care figurează în Propunerea din 2001 sunt lipsite de relevanță pentru aprecierea intenției legiuitorului Uniunii de a adopta, la articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază, o abordare proprie ordinii juridice a Uniunii, astfel cum s‑a recunoscut în Hotărârea Rusal Armenal. În opinia acestora, singurele surse relevante pentru a stabili intenția legiuitorului Uniunii de a executa o obligație specifică care intră sub incidența acordurilor OMC ar fi considerentele sau alte documente referitoare la procesul de adoptare sau de modificare a regulamentului de bază în sine.

După cum a explicat Consiliul în ședință, această instituție poate în esență „să poarte două pălării diferite”: una atunci când acționează ca parte a legislativului Uniunii și o alta atunci când participă la negocieri la nivel internațional. Astfel, declarațiile adoptate în cursul negocierilor internaționale nu pot servi la explicarea intenției legislative în ceea ce privește actele adoptate în acest temei și cu atât mai puțin în ceea ce privește actele adoptate sau modificate fără legătură cu acel instrument de drept internațional.

Pentru acest motiv, Comisia, susținută de Parlament și de Consiliu în ședință, a adoptat poziția potrivit căreia aplicarea Hotărârii Nakajima necesită o intenție clară și expresă a legiuitorului Uniunii de a executa o obligație specifică asumată în temeiul acordurilor OMC. Numai într‑o astfel de situație legiuitorul Uniunii și‑ar manifesta intenția de a se supune controlului jurisdicțional al Curții. Prin urmare, din moment ce nu există o astfel de intenție pentru articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază, această dispoziție nu reprezintă expresia voinței legiuitorului Uniunii de a pune în aplicare articolul 15 din protocolul de aderare. În opinia lor, rezultă că Tribunalul nu este competent să controleze un act al instituțiilor în raport cu acest protocol.

Acordurile internaționale la care Uniunea este parte, precum acordurile OMC, fac parte din ordinea juridică a Uniunii și sunt obligatorii pentru instituțiile acesteia. Ca parte a acestei ordini juridice, aceste acorduri internaționale prevalează asupra dreptului derivat ale Uniunii. Acest aspect rezultă din articolul 216 alineatul (2) TFUE și din jurisprudența Curții ( 26 ).

Prin urmare, acordurile internaționale la care Uniunea este parte sunt obligatorii pentru instituțiile sale nu numai din perspectiva dreptului internațional și a principiului său pacta sunt servanda, ci și din perspectiva dreptului constituțional al Uniunii. Forța juridică obligatorie a acestora pentru instituțiile Uniunii este alegerea constituțională a Uniunii ( 27 ).

A doua opțiune constituțională relevantă privește competența de control jurisdicțional acordată Curții. În cadrul ordinii juridice a Uniunii, revine Curții sarcina de a „clarifica interpretarea legii” ( 28 ) și de a veghea ca instituțiile să respecte legea. Tratatele au conferit Curții competența de control jurisdicțional al actelor instituțiilor încă din primele zile ale proiectului european ( 29 ). În prezent, această competență este exercitată fie direct, prin intermediul acțiunilor în anulare (articolul 263 TFUE), fie indirect, prin intermediul procedurii întrebărilor preliminare (articolul 267 TFUE) și al excepției de nelegalitate (articolul 277 TFUE). Este important de menționat că, de la pronunțarea hotărârii în cauza Foto‑Frost ( 30 ), este clar că, în cadrul ordinii juridice a Uniunii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (înțeleasă atât ca Tribunal, cât și ca Curte) are competența exclusivă de a controla legalitatea actelor instituțiilor Uniunii ( 31 ).

Din corelarea acestor două caracteristici ale ordinii constituționale a Uniunii rezultă că ele conferă Curții competența de a controla dacă instituțiile Uniunii respectă, inclusiv în cadrul opțiunilor lor legislative, obligațiile Uniunii care decurg din acordurile OMC, care fac parte din ordinea juridică a Uniunii și care, prin urmare, au caracter obligatoriu pentru acestea.

Cu toate acestea, ca urmare a realității politice a sistemului comercial internațional, Curtea a ezitat, încă de la început ( 32 ), să își exercite competența de control jurisdicțional atunci când a fost vorba despre controlul conformității legislației Uniunii cu GATT ( 33 ) și, ulterior, cu acordurile OMC ( 34 ).

Curtea a explicat deja motivele pentru această autolimitare judiciară în Hotărârea International Fruit Company ( 35 ). Aceasta a amintit mai întâi natura și structura specifică a GATT, care se „întemeiază pe principiul negocierilor întreprinse pe «bază de reciprocitate și de avantaje reciproce»” și care este „caracterizat prin flexibilitatea deosebită a dispozițiilor sale, în special a celor referitoare la posibilitatea derogării, la măsurile care pot fi adoptate în prezența unor dificultăți excepționale și la soluționarea litigiilor dintre părțile contractante” ( 36 ).

Curtea a detaliat în continuare natura flexibilă a GATT în Hotărârea Germania/Consiliul ( 37 ), iar ulterior a extins același raționament la acordurile OMC în Hotărârea Portugalia/Consiliul ( 38 ). În această din urmă cauză, Curtea a explicat că, în pofida consolidării sistemului de soluționare a litigiilor în cadrul acordurilor OMC în comparație cu cel disponibil în cadrul GATT, mecanismul său de soluționare a litigiilor ( 39 ) acordă totuși o importanță considerabilă negocierii între părți. Astfel, chiar dacă MSL manifestă o „preferință” pentru punerea integrală în aplicare a unei recomandări de a pune o măsură în conformitate cu legislația OMC, acesta permite totuși diferite soluții negociate, bazate pe compensații reciproc acceptabile ( 40 ).

Având în vedere această structură a sistemului OMC, Curtea a considerat că organele legislative ale Uniunii ar fi lipsite de posibilitatea de a încheia astfel de acorduri negociate sau de a oferi compensații reciproc acceptabile în locul punerii în conformitate a dreptului Uniunii cu dreptul OMC, dacă instanțele ar putea să le impună obligația de a se abține de la aplicarea normelor Uniunii care sunt incompatibile cu acordurile OMC ( 41 ).

Prin urmare, era necesar ca Curtea să se abțină să își exercite competența de control jurisdicțional pentru a nu împiedica legiuitorul Uniunii să facă uz de marja de apreciere care îi este conferită de acordurile OMC. Prin acest demers, Curtea a respectat echilibrul instituțional astfel cum rezultă din sistemul OMC. În opinia sa, acordurile OMC lasă la latitudinea instituțiilor politice să decidă cum să pună în aplicare o anumită obligație asumată în cadrul acestora sau chiar să nu pună deloc în aplicare unele dintre obligațiile OMC.

Necesitatea autolimitării judiciare a fost susținută, în plus, de faptul că cei mai importanți parteneri comerciali ai Uniunii Europene nu și‑au supus organele legislative și executive unui control jurisdicțional în cadrul OMC ( 42 ).

Aceste două motive – flexibilitatea intrinsecă a sistemului OMC și realitatea politică potrivit căreia partenerii comerciali ai Uniunii nu își împiedică pe cale judiciară instituțiile să utilizeze această flexibilitate – au condus apoi la concluzia că „acordurile OMC nu figurează, în principiu, printre normele în raport cu care Curtea trebuie să controleze legalitatea actelor instituțiilor [Uniunii]” ( 43 ).

Trebuie să clarificăm consecințele care decurg din această jurisprudență. Marja de apreciere care rezultă pentru instituțiile politice ale Uniunii, care include posibilitatea de a alege o anumită interpretare a dispozițiilor acordurilor OMC, precum și, după evaluarea consecințelor care decurg din aceasta, de a decide, dacă este cazul, să se deroge de la obligațiile ce revin Uniunii în temeiul acordurilor OMC ( 44 ), nu ar trebui să fie interpretată în mod eronat ca o decizie a Curții de a renunța complet la prerogativa sa de a asigura respectarea obligațiilor internaționale ale Uniunii.

Acest lucru nu este posibil din punct de vedere constituțional, întrucât ar fi afectat echilibrul interinstituțional dintre sistemul judiciar al Uniunii și instituțiile sale politice ( 45 ).

Ajungem astfel la aparenta neînțelegere exprimată de Comisie în ședință și cu privire la care a părut să fie susținută de Parlament și de Consiliu. Contrar poziției acestor instituții, situațiile din hotărârile pronunțate în cauzele Nakajima și Fediol, în care Curtea a decis să exercite un control de validitate a actelor Uniunii în raport cu dreptul OMC, nu constituie „excepții” de la o aparentă lipsă a competenței de control jurisdicțional în acest domeniu ( 46 ). Competența de control jurisdicțional exercitată în aceste cauze de Curte nu derivă dintr‑o decizie legislativă binevoitoare a instituțiilor politice ale Uniunii de a restitui Curții autoritatea de a controla actele lor în raport cu legislația OMC. Astfel cum am explicat, în cadrul „normalității” constituționale a Uniunii, acest lucru nu poate fi acceptat, deoarece competența de control jurisdicțional conferită Curții derivă direct din tratate. Dimpotrivă, aceste două situații sunt cazuri în care Curtea a decis că nu ar submina puterea de apreciere politică necesară la nivelul OMC dacă ar efectua un control de validitate a actelor instituțiilor politice ale Uniunii.

Hotărârile Curții creează un corp de jurisprudență, iar normele explicate în hotărârea inițială sunt apoi reaplicate în hotărârile ulterioare pronunțate în situații asemănătoare, dar nu identice. Efectul secundar indezirabil al acestui proces este că, în timp, jurisprudența se detașează de contextul său inițial și, mai ales, de justificarea care stă la baza sa. Acest tip de detașare, deși este neobișnuit, este o caracteristică inerentă unui sistem bazat pe precedent ( 47 ).

Prin urmare, este uneori necesar să se revină asupra unor cauze pe care le invocăm adesea. Din această perspectivă, recitind Hotărârea Nakajima, ne este dificil să discernem vreun raționament care ar indica faptul că Curtea a înțeles să introducă o „excepție” de la lipsa unei competențe de control jurisdicțional. În cauza respectivă erau în discuție taxe antidumping pentru imprimante provenite din Japonia, pe care producătorul‑exportator în cauză a încercat să le conteste invocând direct Codul antidumping GATT. Consiliul a contestat competența Curții de a controla validitatea regulamentului de bază (la acel moment) pentru motivul că acesta ar putea încălca acest cod. A susținut că acest aspect rezultă din jurisprudența anterioară a Curții care neagă efectul direct al GATT ( 48 ). Curtea a abordat mai întâi argumentul privind efectul direct. Aceasta a explicat că reclamanta, Nakajima, nu se baza pe efectul direct al dispozițiilor Codului antidumping, ci că partea respectivă punea în discuție, de fapt, în mod incident, prin intermediul excepției de nelegalitate, aplicabilitatea noului regulament de bază (la acel moment) ( 49 ). Astfel, chestiunea efectului direct al dispozițiilor OMC poate și trebuie să fie disociată de problema exercitării de către Curte a competenței de control jurisdicțional al actelor instituțiilor Uniunii ( 50 ).

Trebuie remarcat faptul că situația care a dus la pronunțarea Hotărârii Nakajima este similară cu cea din speță. În temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, recurenta contestă în mod direct regulamentul atacat. În același timp, cu titlu subsidiar, aceasta susține că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază nu este aplicabil importurilor originare din China, deoarece nu este în conformitate cu protocolul de aderare.

Pentru a respinge cel de al doilea argument al Consiliului privind excluderea controlului jurisdicțional, Curtea s‑a întemeiat în Hotărârea Nakajima pe părțile din Hotărârea International Fruit Company care au subliniat efectul obligatoriu al GATT asupra Comunității (la acel moment) ( 51 ). Apoi a căutat motivele posibile pentru a se abține de la controlul jurisdicțional, dar a constatat, dimpotrivă, că în considerentele regulamentului de bază (la acel moment) se explica faptul că acesta „a fost instituit în conformitate cu obligațiile internaționale existente, în special cu cele care decurg din articolul VI din Acordul general și din Codul antidumping” ( 52 ). Pe această bază, Tribunalul a concluzionat că, la acel moment, „noul regulament de bază, repus în discuție de reclamantă, a fost adoptat în vederea îndeplinirii obligațiilor internaționale ale Comunității, căreia îi revine, în consecință, potrivit unei jurisprudențe constante, asigurarea respectării dispozițiilor Acordului general și a măsurilor de executare a acestuia” ( 53 ).

„În aceste condiții” ( 54 ), nimic nu împiedica Curtea să își exercite competența de control jurisdicțional.

În jurisprudența care a urmat și care s‑a bazat pe Hotărârea Nakajima, formularea „în aceste condiții” a devenit fie „în două situații”, fie „în două situații excepționale” ( 55 ).

În opinia noastră, ar fi inacceptabil să tratăm situația din Hotărârea Nakajima ca pe o „excepție” de la o presupusă regulă generală potrivit căreia Curtea nu are competența de a controla actele Uniunii din domeniul de aplicare al dreptului OMC ( 56 ).

Competența Curții de a controla actele instituțiilor Uniunii se întemeiază pe tratate, iar instituțiile nu pot, printr‑un act de drept derivat, să limiteze competența Curții ( 57 ). Situația în care puterea de control jurisdicțional a Curții ar depinde de consimțământul prealabil al acelor instituții, pe care chiar această instanță are sarcina de a le supraveghea, ar goli de conținut competența de control jurisdicțional.

În plus, a raționa în acest sens ar echivala cu a presupune că instituțiile politice ale Uniunii nu au intenția de a‑și îndeplini obligațiile internaționale decât dacă afirmă în mod clar acest lucru, cum ar fi prin adoptarea unor măsuri prin care își declară în mod expres voința de a asigura efectul obligațiilor internaționale ale Uniunii Europene. Acest lucru ar fi dificil de conciliat cu cadrul constituțional creat prin articolul 216 alineatul (2) TFUE, precum și cu obiectivele politice declarate ale relațiilor Uniunii cu restul comunității internaționale, astfel cum rezultă din articolul 3 alineatul (5) TUE.

Dimpotrivă, trebuie să se plece întotdeauna de la premisa că Uniunea Europeană a dorit, în principiu, să își respecte angajamentele internaționale, indiferent de instrumentul juridic pe care îl adoptă instituțiile sale. Pornind de la această ipoteză, Curtea poate decide apoi dacă, având în vedere natura și structura acordului internațional în cauză, precum și preocupările politice mai largi legate de acțiunile Uniunii în materie de politică comercială, Curtea trebuie să își restrângă în mod excepțional competența de control jurisdicțional într‑o speță.

Ținând seama de recunoașterea realităților sistemului de comerț internațional, este, prin urmare, pe deplin posibil din punct de vedere juridic – și chiar oportun uneori – ca instituțiilor politice ale Uniunii să li se lase posibilitatea de a interpreta o obligație asumată de Uniune în cadrul OMC fără controlul Curții și, dacă este necesar, să ia în mod deliberat decizia de a deroga de la această obligație. Totuși, această marjă de apreciere este excepțională și este posibilă numai pentru că acordul internațional în cauză o permite. Acordurile OMC se întâmplă să fie astfel de acorduri internaționale.

Astfel, ținând seama de acordurile OMC, precum și de natura și structura flexibilă a acestora, Curtea a putut formula o prezumție refragabilă ( 58 ) că trebuie să își restrângă competența de control jurisdicțional. De aici și utilizarea expresiei „în principiu” atunci când Curtea decide să nu controleze un act al Uniunii din perspectiva dreptului OMC. Numai în acest context specific poate fi interpretată Hotărârea Nakajima în sensul că instituie o „excepție”.

Astfel, însăși Hotărârea Nakajima poate face obiectul unei interpretări mai largi sau mai restrânse. Aceasta poate fi cu ușurință limitată, astfel cum au susținut instituțiile în ședință, la situațiile în care legiuitorul Uniunii a transmis un mesaj clar că intenționează să aplice legislația OMC. În aceste condiții, nu există niciun motiv pentru ca Curtea să își limiteze competența de control jurisdicțional, întrucât nu există nicio „posibilitate de a da naștere unor situații stânjenitoare cauzate de pronunțări divergente ale diferitelor autorități cu privire la aceeași chestiune” ( 59 ). Putem susține că există, de fapt, indicii potrivit cărora Curtea interpretează această hotărâre într‑un asemenea mod restrâns ( 60 ).

Cu toate acestea, Hotărârea Nakajima ar putea de asemenea să fie interpretată mai larg, în sensul că Curtea ar trebui să preconizeze un control al dreptului derivat în orice situație în care este în măsură să constate că legiuitorul nu a intenționat să deroge de la obligațiile sale în cadrul OMC. Există de asemenea indicii în jurisprudență care sugerează că aceasta este interpretarea corectă a Hotărârii Nakajima ( 61 ).

Dacă se restrânge aplicabilitatea Hotărârii Nakajima, în opinia noastră, trebuie să rămână deschisă posibilitatea altor situații în care Curtea ar putea decide să revină la controlul actelor instituțiilor în raport cu angajamentele asumate de Uniune în temeiul acordurilor OMC. Astfel, hotărârile pronunțate în cauzele Nakajima și Fediol ar putea fi considerate ca nefiind „singurele” situații în care Curtea poate decide să își exercite competențele de control în raport cu dreptul OMC.

O situație în care Curtea a considerat că Hotărârea Nakajima, indiferent dacă este interpretată în sens larg sau restrâns, nu este aplicabilă în speță a fost cea din Hotărârea Rusal Armenal. În acest caz, Curtea a concluzionat că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază constituie o abordare proprie ordinii juridice a Uniunii (cel puțin în ce privește chestiunea tratamentului acordat țărilor care nu au economie de piață referitor printre altele la calcularea valorii normale în scopul anchetelor antidumping) ( 62 ).

În timp ce Hotărârea Nakajima poate fi interpretată ca o situație în care se poate concluziona în mod rezonabil că Uniunea a intenționat să respecte normele OMC, cea din Hotărârea Rusal Armenal trebuie înțeleasă, în consecință, ca o situație în care Uniunea a putut să dorească, dar a putut de asemenea să nu dorească să respecte angajamentele sale în cadrul OMC. Această din urmă situație justifică limitarea de către Curte a exercițiului competenței sale de control jurisdicțional pe baza justificării naturii și a structurii speciale a sistemului OMC.

În consecință, acolo unde se aplică Hotărârea Rusal Armenal, nu se aplică Hotărârea Nakajima.

Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se examineze dacă, în speță, există motive care justifică abținerea Curții de la controlul jurisdicțional al articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază din perspectiva protocolului de aderare.

Recurenta propune două argumente în sprijinul afirmației sale potrivit căreia Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că nu se poate pronunța cu privire la pretinsa incompatibilitate a articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază cu articolul 15 din protocolul de aderare. Pe de o parte, recurenta susține că Hotărârea Nakajima se aplică în speță. Pe de altă parte, aceasta susține că Hotărârea Rusal Armenal nu se aplică.

Ar fi posibil să se inverseze analiza și să se evalueze mai întâi dacă se poate aplica Hotărârea Rusal Armenal. O concluzie afirmativă ar conduce în acest caz, după cum se explică la punctul 64 din prezentele concluzii, în mod automat la inaplicabilitatea Hotărârii Nakajima. Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate, vom examina separat ambele argumente.

În cadrul primului argument, recurenta susține că situația sa este comparabilă cu situația din Hotărârea Nakajima. Aceasta afirmă că Propunerea din 2001, în special punctele 54 și 55 din Memorandumul explicativ, demonstrează intenția clară a legiuitorului Uniunii de a pune în aplicare în regulamentul de bază articolul 15 litera (d) din protocolul de aderare.

Nu este nevoie de multe explicații pentru a respinge pertinența Propunerii din 2001. În cazul în care hotărârea Nakajima este interpretată în sens restrâns, Curtea își va exercita competența de control jurisdicțional numai în cazul în care există o indicație expresă într‑un act legislativ propriu‑zis potrivit căreia legiuitorul Uniunii a intenționat să pună în aplicare în dreptul Uniunii anumite obligații asumate în cadrul acordurilor OMC ( 63 ).

Nu se poate demonstra o astfel de intenție de punere în aplicare a protocolului de aderare în ceea ce privește regulamentul de bază. După cum au explicat Comisia, intervenientele, Parlamentul și Consiliul, atât în scris, cât și în ședință, Propunerea din 2001 nu are nicio legătură cu procesul legislativ care a condus la adoptarea regulamentului de bază și nici cu articolul 2 alineatul (7) din acesta în forma aplicabilă în timpul anchetei subiacente. Recurenta nu a fost în măsură să conteste această explicație. În același timp, nici textul, nici documentele pregătitoare ale acestui act legislativ nu menționează vreo intenție de a pune în aplicare articolul 15 din protocolul de aderare.

Cu toate acestea, dacă Hotărârea Nakajima este înțeleasă în sens larg, și anume ca impunând un control jurisdicțional ori de câte ori Curtea poate concluziona că legiuitorul nu a dorit să deroge de la obligațiile sale în cadrul OMC, argumentul recurentei referitor la intențiile exprimate la nivelul OMC nu poate fi respins în întregime. În același timp, trebuie să se recunoască faptul că o presupusă intenție exprimată într‑un singur document pregătitor de către Comisie, care nu a fost repetată în actul Consiliului prin care Uniunea Europeană și‑a asumat angajamentele respective în temeiul protocolului de aderare, sau de către Parlament, în calitate de colegiuitor, nu poate fi considerată suficientă pentru o constatare concludentă în acest sens. După cum a explicat în mod corect Consiliul în ședință, declarațiile adoptate în cursul negocierilor internaționale nu pot fi folosite, cel puțin nu prin ele însele, pentru a deduce intenția legislativă care stă la baza actelor adoptate la nivel intern de către instituții.

Recurenta nu a putut nici să stabilească vreun alt indiciu al intenției legiuitorului Uniunii de a nu deroga de la protocolul de aderare. În mod similar, după cum a subliniat Parlamentul în ședință, regulamentul de bază a fost modificat în mai multe rânduri începând cu anul 2001, adică după intrarea în vigoare a protocolului de aderare. Cu niciuna dintre aceste ocazii, textul său nu a fost modificat pentru a reflecta expirarea perioadei de 15 ani menționate la articolul 15 litera (d) din protocolul de aderare și nici nu se poate găsi vreo indicație a intenției de a adapta regulamentul de bază în consecință în considerentele relevante sau în documentele pregătitoare ale actelor de modificare ( 64 ).

Prin urmare, situația din speță este diferită de cea care a condus la pronunțarea Hotărârii Nakajima. Nu se poate concluziona că legiuitorul Uniunii a intenționat să pună în aplicare protocolul de aderare în articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază și nici că nu a intenționat să deroge de la acesta prin intermediul dispoziției respective.

Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare în constatarea de la punctul 64 din hotărârea atacată.

Aceasta ne conduce la cel de al doilea argument al recurentei, potrivit căruia Tribunalul a considerat în mod eronat că Hotărârea Rusal Armenal se aplică în speță și duce la concluzia că specificitatea articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază se aplică și Chinei după expirarea termenului menționat la articolul 15 litera (d) din protocolul de aderare.

Astfel, dacă se poate concluziona că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază constituie un regim specific, pe care legiuitorul Uniunii l‑a adoptat pentru calcularea valorii normale în legătură cu importurile din China, așa cum s‑a constatat în legătură cu importurile din Armenia în Hotărârea Rusal Armenal, atunci controlul jurisdicțional nu se justifică.

În Hotărârea Rusal Armenal, Curtea a analizat dacă articolul 2 alineatul (7) din Regulamentul (CE) nr. 384/96 (în versiunea regulamentului de bază aplicabilă la momentul respectiv) coroborat cu considerentele acestuia trebuie înțeles ca având ca scop punerea în aplicare a anumitor obligații care decurg din AAD.

Raționamentul acestei hotărâri poate fi rezumat în trei etape. În primul rând, Curtea a analizat dacă considerentul (5) al Regulamentului nr. 384/96, care explică faptul că „este necesar să se transpună în dreptul comunitar, în măsura posibilului”„termenii”„noului” AAD al OMC, este suficient de precis pentru a constitui expresia intenției legiuitorului Uniunii de a pune în aplicare acest acord în dreptul Uniunii. Curtea s‑a pronunțat împotriva acestei afirmații ( 65 ). În al doilea rând, Curtea s‑a referit în mod specific la articolul 2 alineatul (7) din Regulamentul nr. 384/96. Aceasta a observat că din considerentul (7) al acestui regulament rezultă că legiuitorul Uniunii a urmărit să introducă „un regim special care stabilește norme detaliate privind calculul valorii normale cu referire la importuri care provin din țări care nu au economie de piață”, care derogă de la normele obișnuite de calcul al valorii normale cuprinse la articolul 2 alineatele (1)-(6) din Regulamentul nr. 384/96 ( 66 ). În sfârșit, Curtea a observat că AAD nu conține norme specifice pentru țările care nu au economie de piață. Astfel, nu s‑a putut stabili nicio corelație între articolul 2 alineatul (7) din Regulamentul nr. 384/96 și articolul 2 din AAD ( 67 ). Prin urmare, Curtea a concluzionat că regimul cuprins la articolul 2 alineatul (7) din Regulamentul nr. 384/96 constituie „expresia voinței legiuitorului Uniunii de a adopta, în acest domeniu, o abordare proprie ordinii juridice a Uniunii” ( 68 ).

Acest raționament poate fi transpus automat în situația din speță?

În primul rând, Regulamentul nr. 384/96 (versiunea regulamentului de bază aplicabilă în Hotărârea Rusal Armenal) a fost înlocuit mai întâi de Regulamentul nr. 1225/2009 și apoi de Regulamentul 2016/1036 (care este aplicabil în speță). În al doilea rând, Hotărârea Rusal Armenal se referea la importuri originare din Armenia, iar nu din China. Astfel, Curtea a apreciat posibilitatea de control jurisdicțional al Regulamentului nr. 384/96 în raport cu AAD, dar nu și în raport cu protocolul de aderare.

Considerăm că Hotărârea Rusal Armenal nu poate fi transpusă automat în prezenta cauză. Cu toate acestea, în opinia noastră, regimul de dumping pentru importurile originare din China poate fi calificat drept o opțiune legislativă proprie Uniunii prin utilizarea aceleiași logici ca aceea reținută de Curte în Hotărârea Rusal Armenal.

În ceea ce privește prima diferență dintre aceste două situații, dispozițiile relevante ale regulamentului de bază aplicabile în Hotărârea Rusal Armenal și cele aplicabile în speță nu diferă, cu excepția câtorva aspecte care nu sunt relevante pentru prezenta discuție. Pe de altă parte, considerentul (5) al Regulamentului nr. 384/96, care a fost examinat în Hotărârea Rusal Armenal, afirmă faptul că a urmărit să introducă AAD „în măsura posibilului” [„as far as possible” în versiunea engleză] în dreptul derivat al Uniunii. În schimb, considerentul (3) al Regulamentului 2016/1036 prevede că termenii AAD trebuie să se transpună în dreptul Uniunii „în măsura posibilului” [„to the best extent possible” în versiunea engleză] ( 69 ). Nu vedem nicio diferență semnificativă între aceste două expresii. Prin urmare, este posibil să se constate la fel ca în Hotărârea Rusal Armenal că Uniunea Europeană a intenționat să aplice AAD, dar nu neapărat toate dispozițiile acestuia.

A doua diferență între situația din Hotărârea Rusal Armenal și cea din prezenta cauză poate consta în faptul că, de data aceasta, protocolul de aderare a unui membru (important) al OMC este considerat drept criteriu de evaluare a validității regulamentului de bază, în locul AAD.

Această diferență ar putea fi importantă din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, argumentul utilizat în Hotărârea Rusal Armenal, potrivit căruia AAD nu conține dispoziții referitoare la țările care nu au o economie de piață, ceea ce înseamnă că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază nu poate fi considerat ca fiind punerea în aplicare a acestuia, nu este aplicabil dacă protocolul de aderare este efectiv utilizat drept criteriu de control jurisdicțional. În mod concret, articolul 15 litera (d) din protocolul de aderare utilizează sintagma „economie de piață”, iar articolul 15 litera (a) din acesta prevede opțiunea unui tratament diferențiat pentru importurile din China în anumite condiții ( 70 ). Acesta este un argument care pledează în favoarea considerării articolului 2 alineatul (7) litera (b) din regulamentul de bază și a metodei aplicate în temeiul articolului 2 alineatul (7) litera (a) din acesta, referitoare la calcularea valorii normale pentru țările care nu au o economie de piață, ca fiind o punere în aplicare a protocolului de aderare pentru cazul specific al Chinei.

Pe de altă parte, în timp ce considerentele regulamentului de bază (în diferitele sale versiuni) impuneau adaptări ale AAD „în măsura posibilului”, nu există niciun considerent care să menționeze măcar protocolul de aderare. Acesta este un argument pentru a concluziona că regimul de calcul al valorii normale pentru importurile originare din China este propriu ordinii juridice a Uniunii și nu urmărește punerea în aplicare a acestui protocol.

În plus, dacă se iau în considerare argumentele instituțiilor în ședință, potrivit cărora tratamentul specific acordat de Uniune Chinei a precedat aderarea acesteia din urmă la OMC și nu s‑a schimbat ulterior, înclinăm să interpretăm articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază ca un regim propriu Uniunii Europene în raport cu China, în pofida existenței și a caracterului obligatoriu al protocolului de aderare.

Această concluzie justifică decizia Tribunalului de a nu își exercita competența de control jurisdicțional.

În plus, la fel ca și AAD, protocolul de aderare face parte integrantă din acordurile OMC ( 71 ). Ca atare, trebuie tratat ca orice altă parte a acestor acorduri. După cum s‑a confirmat atât la nivelul Tribunalului ( 72 ), cât și în ședința din prezenta cauză, recurenta nu contestă acest lucru. Prin urmare, natura flexibilă a sistemului OMC folosită ca justificare pentru autolimitarea judiciară este aplicabilă și în legătură cu protocolul de aderare.

În sfârșit, există un precedent clar și recent cu privire la aplicabilitatea logicii din Hotărârea Rusal Armenal la importurile din China. Fără a intra în examinarea posibilelor diferențe dintre pozițiile Armeniei și Chinei, în Hotărârea Zhejiang Jiuli Hi‑Tech Metals/Comisia, Curtea s‑a întemeiat pe Hotărârea Rusal Armenal ( 73 ). În prezența unor argumente practic identice cu cele invocate de recurentă în prezenta cauză, Curtea a concluzionat că articolul 15 din protocolul de aderare nu poate fi invocat pentru a contesta validitatea regulamentului de punere în aplicare care aplică articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază la importurile din China, deoarece acest articol constituie expresia unei abordări proprii ordinii juridice a Uniunii ( 74 ).

Este adevărat că Hotărârea Zhejiang Jiuli Hi‑Tech Metals/Comisia se referea la circumstanțe factuale ușor diferite de cele în discuție în speță. Astfel, spre deosebire de prezenta cauză, ancheta de fond a fost inițiată înainte de expirarea termenului de 15 ani prevăzut la articolul 15 litera (d) din protocolul de aderare ( 75 ).

Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns Curtea în această hotărâre este mai curând de natură transversală decât limitată la situația de fapt din speță: trebuie să se considere că logica din Hotărârea Rusal Armenal este aplicabilă articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază în general ( 76 ), iar nu doar în legătură cu cadrul factual și juridic specific în care a fost pronunțată hotărârea respectivă. Nimic nu indică faptul că, în Hotărârea Zhejiang Jiuli Hi‑Tech Metals/Comisia, Curtea a considerat că data deschiderii anchetei în cauză ar fi avut vreo relevanță.

În ședință, recurenta nu a putut explica modul în care această diferență de date ar conduce la o concluzie diferită, astfel încât, în speță, articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază nu ar mai reprezenta un regim propriu ordinii juridice a Uniunii.

Astfel, chiar și după luna decembrie 2016, articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază trebuie considerat un regim propriu ordinii juridice a Uniunii și care prevede un tratament diferențiat pentru calcularea valorii normale pentru importurile originare dintr‑un anumit număr de țări, inclusiv China.

Cu toate acestea, concluzia că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază, astfel cum se aplică importurilor originare din China, constituie un regim propriu ordinii juridice a Uniunii nu implică, în sine, faptul că acest regim contravine articolului 15 din protocolul de aderare. Aceasta înseamnă doar că Curtea poate decide să se abțină de la exercitarea controlului jurisdicțional al compatibilității celui dintâi cu cel din urmă.

În consecință, trebuie să se concluzioneze că natura de element propriu ordinii juridice a Uniunii a articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază constituie un motiv pentru ca Curtea să se abțină de la controlul actelor instituțiilor în raport cu protocolul de aderare, înainte sau după expirarea termenului prevăzut la articolul 15 litera (d) din acesta. Din același motiv, nu revine Curții sarcina de a interpreta efectele articolului 15 litera (d) din protocolul de aderare pentru a stabili dacă dispoziția respectivă a rămas în vigoare și, în cazul unui răspuns afirmativ, părțile acesteia care au rămas în vigoare după 11 decembrie 2016 și dacă acele părți, dacă există, sunt de natură să permită Comisiei să utilizeze metoda țării analoge pentru calcularea valorii normale a importurilor de la producători chinezi precum recurenta ( 77 ).

Rezultă că nu există niciun motiv pentru a considera că Tribunalul a săvârșit o eroare în concluzia sa de la punctul 65 din hotărârea atacată.

În sfârșit, vom aborda succint motivul subsidiar invocat de recurentă, referitor la pretinsa existență a unei „a treia excepții”, distinctă de cele care apar în hotărârile pronunțate în cauzele Nakajima și Fediol. În ceea ce privește acest argument, recurenta se întemeiază din nou pe Propunerea din 2001, susținând că este pertinent să se concluzioneze că articolul 2 alineatul (7) din regulamentul de bază, anterior acestei propuneri, trebuie interpretat ca nefiind aplicabil importurilor din China începând cu 11 decembrie 2016.

După cum am explicat deja, nu vedem, în principiu, niciun motiv pentru care Curtea nu ar decide în alte situații, diferite de cele din Hotărârile Nakajima sau Fediol, să exercite controlul jurisdicțional în raport cu dreptul OMC. O astfel de decizie ar trebui să fie motivată de o apreciere potrivit căreia este clar că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să deroge de la dreptul OMC. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că, chiar cu cele mai bune intenții, nu reușim să înțelegem cum anume ar funcționa propunerea recurentei privind o „a treia excepție” sau modul în care diferă aceasta de cea din Hotărârea Nakajima.

Cu puțină imaginație, singurul mod în care am putea înțelege explicațiile recurentei, prezentate în scris și în ședință, este că excepția respectivă nu se referă la problema lipsei de aplicabilitate a articolului 2 alineatul (7) din regulamentul de bază din cauza neconformității acestuia cu protocolul de aderare, ci la obligația de interpretare conformă. Însă, după cum a subliniat în mod corect Comisia în ședință, cea din urmă problemă, invocată de asemenea (și respinsă) în primă instanță, nu face obiectul recursului ( 78 ). Prin urmare, Tribunalul nu poate lua în considerare acest argument ( 79 ).

Cu toate acestea, dorim să ne exprimăm punctul de vedere potrivit căruia aceleași motive care pledează în favoarea limitării de către Curte a competenței sale de control jurisdicțional trebuie să se aplice în egală măsură și obligației Curții de a interpreta dreptul Uniunii (în acest caz, regulamentul de bază) în conformitate cu dreptul OMC (în acest caz, protocolul de aderare). Așa cum este înțeleasă în ordinea juridică internă a Uniunii, obligația de interpretare conformă impune instanței care efectuează această interpretare să facă tot posibilul pentru a identifica o soluție conformă cu norma juridică a Uniunii în raport cu care interpretează o normă de drept național ( 80 ).

Într‑o situație precum cea din prezenta cauză, cerința de a face tot posibilul pentru a interpreta dreptul Uniunii în raport cu dreptul OMC ar reveni Curții de Justiție, singura limită în această privință fiind aceea de a nu interpreta dreptul Uniunii „contra legem“. În cazul în care Curtea interpretează dreptul OMC în mod diferit de față de legiuitorul Uniunii sau dacă acesta a intenționat efectiv să deroge de la dreptul OMC, dar nu a exprimat în mod clar această intenție (ceea ce nu ar trebui să fie o surpriză), interpretarea conformă ar elimina puterea de apreciere necesară pentru ca autoritățile politice să dispună cu privire la toate acele aspecte ale MSL care permit o marjă de manevră politică. Acest lucru ar fi contrar logicii justificării unei limitări a competenței de control jurisdicțional a Curții.

În consecință, nu identificăm nici vreo eroare în concluzia Tribunalului care figurează la punctul 74 din hotărârea atacată.

Având în vedere cele menționate anterior, propunem Curții de Justiție să respingă primul motiv de recurs.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 17 noiembrie 2022 ( 1 )