Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 17 ianuarie 2023.#Regatul Spaniei împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Relații externe – Acordul de stabilizare și de asociere dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Kosovo, pe de altă parte – Comunicații electronice – Regulamentul (UE) 2018/1971 – Organismul Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (OAREC) – Articolul 35 alineatul (2) – Participarea autorității de reglementare din Kosovo în cadrul acestui organism – Noțiunile de «țară terță» și «stat terț» – Competența Comisiei Europene.#Cauza C-632/20 P.

Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 23 septembrie 2020, Spania/Comisia (T‑370/19, denumită în continuare „hotărârea atacată, EU:T:2020:440), prin care s‑a respins cererea sa de anulare a Deciziei Comisiei din 18 martie 2019 privind participarea autorității naționale de reglementare din Kosovo la Organismul Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (JO 2019, C 115, p. 26, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Al șaptesprezecelea considerent al Acordului de stabilizare și de asociere între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Kosovo, pe de altă parte (JO 2016, L 71, p. 3, denumit în continuare „ASA Kosovo”), enunță că acest acord „nu aduce atingere pozițiilor privind statutul și este în concordanță cu RCSONU 1244/1999, precum și cu Avizul [Curții Internaționale de Justiție] privind Declarația de independență a Kosovo”.

Articolul 2 din acordul menționat este redactat astfel: „Niciunul dintre termenii, formulările sau definițiile utilizate în prezentul acord, inclusiv în anexele și protocoalele la acesta, nu constituie o recunoaștere a Kosovo ca stat independent de către UE și nici nu constituie recunoașterea Kosovo în capacitatea respectivă de către statele membre individuale, în cazul în care acestea nu au făcut acest lucru.”

Articolul 111 din același acord, intitulat „Rețelele și serviciile de comunicații electronice”, prevede: „Cooperarea se axează în primul rând asupra domeniilor prioritare ale acquis‑ului UE în acest domeniu. Părțile își consolidează, în special, cooperarea în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, având drept obiectiv final adoptarea de către Kosovo a acquis‑ului UE în acest sector la cinci ani după intrarea în vigoare a prezentului acord, acordând o atenție deosebită garantării și consolidării independenței autorităților de reglementare relevante.”

Considerentele (5), (13), (20), (22), (25), (29) și (34) ale Regulamentului (UE) 2018/1971 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Organismului Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (OAREC) și a Agenției de Sprijin pentru OAREC (Oficiul OAREC) și de modificare a Regulamentului (UE) 2015/2120 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1211/2009 (JO 2018, L 321, p. 1) au următorul cuprins: „(5) [Organismul Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (OAREC) și Agenția de Sprijin pentru OAREC (Oficiul)] au fost înființate prin Regulamentul (CE) nr. 1211/2009 al Parlamentului European și al Consiliului [din 25 noiembrie 2009 de instituire a Organismului Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (OAREC) și a Oficiului (JO 2009, L 337, p. 1)]. OAREC a înlocuit [Grupul Entităților Europene de Reglementare în Domeniul Rețelelor și Serviciilor de Comunicații Electronice (ERG)] și a urmărit să contribuie, pe de o parte, la dezvoltarea pieței interne a rețelelor și serviciilor de comunicații electronice și, pe de altă parte, la îmbunătățirea funcționării acesteia, urmărind să asigure punerea în aplicare uniformă a cadrului de reglementare pentru comunicații electronice. OAREC joacă rolul unui forum de cooperare între [autoritățile naționale de reglementare (ANR‑uri)], precum și între ANR‑uri și Comisi[a Europeană] în exercitarea tuturor responsabilităților care revin acestora în temeiul cadrului de reglementare al Uniunii. OAREC a fost înființat pentru a furniza expertiză și pentru a acționa în mod independent și transparent. […] (13) OAREC ar trebui să furnizeze expertiză și să câștige încrederea prin independența sa, prin calitatea serviciilor sale de consiliere și informare, prin transparența procedurilor și a metodelor sale de funcționare și prin eforturile depuse în îndeplinirea atribuțiilor sale. Independența OAREC nu ar trebui să împiedice Consiliul autorităților de reglementare să delibereze pe baza unor proiecte elaborate de grupurile de lucru. […] (20) OAREC ar trebui să aibă dreptul să stabilească acorduri de lucru cu organele, oficiile, agențiile și grupurile consultative ale Uniunii competente, cu autoritățile competente din țări terțe și cu organizații internaționale, care să nu creeze obligații juridice. Scopul unor astfel de acorduri de lucru ar putea să îl constituie, de exemplu, dezvoltarea unor relații de cooperare și schimbul de opinii în materie de reglementare. Comisia ar trebui să se asigure că acordurile de lucru necesare sunt în concordanță cu politica și prioritățile Uniunii și că OAREC își desfășoară activitatea în limitele mandatului său și ale cadrului instituțional existent și nu este privit ca reprezentând poziția Uniunii în exterior sau ca angajând Uniunea în obligații internaționale. […] (22) OAREC ar trebui să poată acționa în interesul Uniunii, independent de orice intervenție externă, inclusiv de presiuni politice sau ingerințe comerciale. Este, prin urmare, important să se asigure că persoanele numite în cadrul Consiliului autorităților de reglementare beneficiază de cele mai înalte garanții de independență personală și funcțională. Șeful unui ANR, un membru al organismului său colectiv ori înlocuitorul oricăruia dintre aceștia beneficiază de un astfel de nivel de independență personală și funcțională. Mai concret, aceștia ar trebui să acționeze independent și obiectiv și nu ar trebui să solicite sau să accepte instrucțiuni în exercitarea funcțiilor lor și ar trebui să fie protejați împotriva concedierii arbitrare. […] […] (25) După caz și în funcție de repartizarea sarcinilor autorităților din fiecare stat membru, punctele de vedere ale altor autorități competente ar trebui luate în considerare în grupul de lucru relevant, de exemplu prin consultare la nivel național sau prin invitarea respectivelor autorități competente la reuniunile relevante în situațiile în care este nevoie de expertiză din partea acestora. În orice caz, ar trebui menținută independența OAREC. […] (29) Directorul ar trebui să rămână reprezentantul Oficiului OAREC în ceea ce privește chestiunile juridice și administrative. Consiliul de administrație ar trebui să numească directorul în urma unei proceduri de selecție deschise și transparente, pentru a garanta o evaluare riguroasă a candidaților și un nivel ridicat de independență. […] […] (34) Pentru a extinde în continuare punerea în aplicare uniformă a dispozițiilor cadrului de reglementare pentru comunicațiile electronice, Consiliul autorităților de reglementare, grupurile de lucru și Consiliul de administrație ar trebui să fie deschise participării autorităților de reglementare competente în domeniul comunicațiilor electronice din țările terțe, atunci când acestea au încheiat acorduri cu Uniunea în acest sens, cum ar fi statele [Spațiului Economic European (SEE) sau ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS)] și țările candidate.”

Articolul 3 din Regulamentul 2018/1971, intitulat „Obiectivele OAREC”, are următorul cuprins: „(1) Activitatea OAREC se înscrie în domeniul de aplicare al Regulamentelor (UE) nr. 531/2012 [al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iunie 2012 privind roamingul în rețelele publice de telefonie mobilă în interiorul Uniunii (JO 2012, L 172, p. 10)] și (UE) nr. 2015/2120 [al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2015 de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis și de modificare a Directivei 2002/22/CE privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații și a Regulamentului (UE) nr. 531/2012 privind roamingul în rețelele publice de comunicații mobile în interiorul Uniunii (JO 2015, L 310, p. 1)] și al Directivei (UE) 2018/1972 [a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice (JO 2018, L 321, p. 36)]. (2) OAREC urmărește obiectivele prevăzute la articolul 3 din Directiva (UE) 2018/1972. În special, OAREC asigură punerea în aplicare uniformă a cadrului de reglementare pentru comunicațiile electronice care intră în domeniul de aplicare menționat la alineatul (1) din prezentul articol. (3) OAREC își îndeplinește sarcinile în mod independent, imparțial, transparent și în timp util. (4) OAREC recurge la cunoștințele de specialitate disponibile la nivelul [ANR‑ului]. […]”

Articolul 4 din Regulamentul 2018/1971, intitulat „Atribuțiile de reglementare ale OAREC”, prevede la alineatul (4) primul paragraf: „Fără a aduce atingere respectării dreptului Uniunii aplicabil, ANR‑urile și Comisia țin seama în cea mai mare măsură de orice orientare, aviz, recomandare, poziție comună și bună practică adoptată de OAREC, cu scopul de a asigura o punere în aplicare uniformă a cadrului de reglementare pentru comunicațiile electronice, care intră în domeniul de aplicare menționat la articolul 3 alineatul (1).”

Articolul 8 din acest regulament, intitulat „Independența Consiliului autorităților de reglementare”, prevede: „(1) La executarea sarcinilor care i‑au fost atribuite și fără a aduce atingere faptului că membrii săi acționează în numele propriului ANR, Consiliul autorităților de reglementare acționează independent și obiectiv în interesul Uniunii, indiferent de orice interes național sau personal specific. (2) Fără a aduce atingere coordonării, astfel cum se prevede la articolul 3 alineatul (6), membrii Consiliului autorităților de reglementare și supleanții acestora nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern, instituție, persoană sau organism.”

Articolul 9 din regulamentul menționat, intitulat „Funcțiile Consiliului autorităților de reglementare”, prevede: „Consiliul autorităților de reglementare are următoarele funcții: […] (i) autorizează, împreună cu directorul, încheierea unor acorduri de lucru cu organele, oficiile, agențiile și grupurile consultative competente ale Uniunii, precum și cu autoritățile competente din țări terțe și cu organizații internaționale, în conformitate cu articolul 35; […]”

Articolul 15 din același regulament, intitulat „Componența Consiliului de administrație”, prevede la alineatul (3): „Membrii și supleanții din cadrul Consiliului de administrație nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern, instituție, persoană sau organism.”

Articolul 16 din Regulamentul 2018/1971, intitulat „Funcțiile administrative ale Consiliului de administrație”, prevede la alineatul (1): „Consiliului de administrație îi revin următoarele funcții administrative: […] (m) numește un contabil, căruia i se aplică Statutul funcționarilor și Regimul aplicabil celorlalți agenți și care este complet independent în îndeplinirea atribuțiilor sale; […]”

Articolul 20 din acest regulament, intitulat „Responsabilitățile directorului”, prevede la alineatele (3) și (6): „(3) Fără a aduce atingere competențelor Consiliului autorităților de reglementare, ale Consiliului de administrație și ale Comisiei, directorul își îndeplinește atribuțiile în mod independent și nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern, instituție, persoană sau organism. […] (6) Directorul este responsabil de îndeplinirea atribuțiilor Oficiului OAREC și de respectarea orientărilor furnizate de Consiliul autorităților de reglementare și de Consiliul de administrație. În special, directorul este responsabil de: […] (m) autorizarea, împreună cu Consiliul autorităților de reglementare, a încheierii unor acorduri de lucru cu organele, oficiile, agențiile și grupurile consultative competente ale Uniunii, precum și cu autoritățile competente din țări terțe și cu organizații internaționale, în conformitate cu articolul 35.”

Potrivit articolului 35 din regulamentul menționat, intitulat „Cooperarea cu organisme ale Uniunii, cu țări terțe și cu organizații internaționale”: „(1) În măsura în care este necesar pentru atingerea obiectivelor stabilite în prezentul regulament și îndeplinirea sarcinilor care le revin, fără a aduce atingere competențelor respective ale statelor membre și ale instituțiilor Uniunii, OAREC și Oficiul OAREC pot coopera cu organe, oficii, agenții și grupuri consultative competente ale Uniunii, precum și cu autoritățile competente din țări terțe și cu organizații internaționale. În acest scop, OAREC și Oficiul OAREC pot stabili, sub rezerva aprobării prealabile de către Comisie, acorduri de lucru. Aceste acorduri nu creează obligații juridice. (2) Consiliul autorităților de reglementare, grupurile de lucru și Consiliul de administrație sunt deschise participării autorităților de reglementare cu responsabilitate principală în domeniul comunicațiilor electronice din țări terțe, atunci când respectivele țări terțe au încheiat acorduri cu Uniunea în acest sens. În temeiul dispozițiilor relevante ale acestor acorduri, se elaborează acorduri de lucru care să precizeze, în special, caracterul, amploarea și modalitatea participării, fără drept de vot, a acestor autorități de reglementare ale țărilor terțe în cauză la activitatea OAREC și a Oficiului OAREC, inclusiv dispoziții referitoare la participarea la inițiativele desfășurate de OAREC, la contribuțiile financiare și la personalul Oficiului OAREC. În ceea ce privește chestiunile legate de personal, astfel de acorduri respectă, în orice caz, Statutul funcționarilor. (3) Ca parte a programului anual de activitate menționat la articolul 21, Consiliul autorităților de reglementare adoptă strategia OAREC privind relațiile cu organele, oficiile, agențiile și grupurile consultative competente ale Uniunii, cu autoritățile competente din țări terțe și cu organizații internaționale în privința chestiunilor care intră în domeniul de competență al OAREC. Comisia, OAREC și Oficiul OAREC încheie un acord de lucru adecvat care să garanteze faptul că OAREC și Oficiul OAREC își desfășoară activitatea în limitele mandatelor lor și ale cadrului instituțional existent.”

Articolul 42 din același regulament, intitulat „Declarația de interese”, prevede: „(1) Membrii Consiliului autorităților de reglementare și cei ai Consiliului de administrație, directorul, experții naționali detașați și alte categorii de personal care nu sunt angajate de Oficiul OAREC întocmesc, fiecare în parte, o declarație scrisă în care precizează angajamentele lor și absența sau prezența oricăror interese directe sau indirecte care ar putea aduce atingere independenței lor. […] (2) Membrii Consiliului autorităților de reglementare, ai Consiliului de administrație și ai grupurilor de lucru și [ceilalți] participanți la reuniunile acestora, directorul, experții naționali detașați și [celelalte] categorii de personal care nu sunt angajate de Oficiul OAREC declară, fiecare în parte, corect și complet, cel târziu la începutul fiecărei ședințe, toate interesele care ar putea aduce atingere independenței lor în ceea ce privește punctele înscrise pe ordinea de zi și se abțin de la participarea la dezbaterile referitoare la punctele respective și de la votul în legătură cu acestea. […]”

După ce, în considerentele (1)-(3), a menționat dispozițiile articolului 17 alineatul (1) TUE, ale articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 și ale articolului 111 din ASA Kosovo, decizia în litigiu prevede la articolul 1: „[ANR‑ul] din Kosovo căruia îi revine responsabilitatea principală pentru supravegherea funcționării cotidiene a piețelor de rețele și servicii de comunicații electronice poate participa la Consiliul autorităților de reglementare și la grupurile de lucru ale [OAREC] și la Consiliul de administrație al Oficiului OAREC. Modalitățile de participare a [ANR‑ului] din Kosovo sunt stabilite în anexă.”

Istoricul litigiului, expus la punctele 1-11 din hotărârea atacată, poate fi rezumat, în vederea prezentei proceduri, după cum urmează.

În perioada cuprinsă între anul 2001 și anul 2015, Uniunea a semnat acorduri de stabilizare și de asociere cu șase țări din Balcanii de Vest, printre care Bosnia și Herțegovina și Kosovo.

Prin Comunicarea din 6 februarie 2018 către Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, intitulată „O perspectivă credibilă de aderare pentru Balcanii de Vest și un angajament sporit al UE în regiune” [COM(2018) 65 final], Comisia a preconizat acțiuni în vederea dezvoltării societății digitale și a alinierii legislației acestor țări la legislația Uniunii.

Una dintre aceste acțiuni consta în integrarea Balcanilor de Vest în cadrul organelor de reglementare sau în grupurile de experți existente, precum OAREC. Reiese astfel din cuprinsul punctului 8.3.1 din documentul de lucru al Comisiei din 22 iunie 2018, intitulat „Măsuri în sprijinul unei strategii digitale pentru Balcanii de Vest” [SWD(2018) 360 final], că un „raport mai restrâns între ANR‑urile din UE și din Balcanii de Vest va contribui la apropierea practicilor de reglementare din regiune cu cele ale Uniunii […] Cu toate că patru dintre cele șase economii din Balcanii de Vest sunt în prezent observatori ai OAREC, Consiliul autorităților de reglementare al OAREC a acceptat să colaboreze mai îndeaproape cu toate cele șase ANR‑uri din regiune. Acest lucru rămâne posibil în cadrul revizuirii Regulamentului [nr. 1211/2009]”.

La 18 martie 2019, Comisia a adoptat șase decizii privind participarea ANR‑urilor din țările din Balcanii de Vest la OAREC. Printre aceste șase decizii, care au ca temei în special articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, figurează decizia în litigiu, prin care Comisia a admis participarea ANR‑ului din Kosovo la Consiliul autorităților de reglementare și la grupurile de lucru ale OAREC, precum și la Consiliul de administrație al Oficiului OAREC.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 iunie 2019, Regatul Spaniei a introdus o acțiune în anularea deciziei în litigiu.

În susținerea acțiunii formulate, Regatul Spaniei a invocat trei motive întemeiate pe încălcarea articolului 35 din Regulamentul 2018/1971.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea menționată în totalitate.

Prin intermediul primului motiv al acțiunii formulate, Regatul Spaniei a susținut că decizia în litigiu încalcă articolul 35 din Regulamentul 2018/1971, în măsura în care Kosovo nu ar fi o „țară terță” în sensul acestei dispoziții. După ce a arătat, la punctul 28 din hotărârea atacată, că noțiunea de „țară terță” nu este definită nici în Regulamentul 2018/1971, nici în reglementarea relevantă a Uniunii, Tribunalul a subliniat, la punctele 29 și 30 din această hotărâre, că Tratatul FUE utilizează atât termenul „țară terță”, cât și termenul „stat terț”. În această privință, Tribunalul a amintit că partea a cincea din Tratatul FUE, intitulată „Acțiunea externă a Uniunii”, al cărei titlu III privește cooperarea „cu țările terțe” și al cărei titlu VI privește relațiile „cu organizațiile internaționale și cu țările terțe”, reflectă faptul că societatea internațională este compusă din diverși actori. Tribunalul a dedus de aici că dispozițiile Tratatului FUE referitoare la „țările terțe” urmăresc să permită Uniunii să încheie acorduri internaționale cu entități teritoriale, vizate în cadrul conceptului flexibil de „țară”, dar care nu sunt neapărat „state” în sensul dreptului internațional.

La punctul 35 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că noțiunea de „țară terță” prevăzută de dreptul primar al Uniunii, în special la articolele 212 și 216-218 TFUE, nu poate avea o accepțiune diferită atunci când aceeași noțiune figurează într‑un text de drept derivat. Tribunalul a dedus de aici, la punctul 36 din această hotărâre, că noțiunea de „țară terță” în sensul articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 nu este echivalentă cu cea de „stat terț”, ci are un domeniu de aplicare mai larg, care depășește simplele state suverane, fără a aduce atingere poziției Uniunii în ceea ce privește statutul Kosovo ca stat independent, care, în calitatea sa de „țară terță”, poate de asemenea să aibă autorități publice, precum ANR‑ul din Kosovo.

Prin intermediul celui de al doilea motiv al acțiunii sale, Regatul Spaniei susținea că articolul 111 din ASA Kosovo nu constituie un acord încheiat cu Uniunea pentru a permite participarea unui ANR dintr‑o țară terță la organele OAREC, în sensul articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971. În această privință, Tribunalul a statuat, la punctele 47-49 din hotărârea atacată, că erau îndeplinite cele două condiții impuse de această dispoziție pentru participarea ANR‑urilor din țări terțe la organele OAREC, și anume, pe de o parte, existența unui „acord” între țara terță în cauză și Uniune și, pe de altă parte, ca încheierea acestui acord să fi fost efectuată „în acest sens”.

În ceea ce privește în special această a doua condiție, Tribunalul a precizat, la punctul 53 din hotărârea atacată, că tocmai participarea, însoțită de drepturi limitate, prevăzută la articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, este cea care corespunde cooperării strânse prevăzute la articolul 111 din ASA Kosovo, fără a echivala însă cu o „integrare” a ANR‑ului din Kosovo în structura OAREC. În consecință, Tribunalul a concluzionat, la punctul 54 din hotărârea atacată, că articolul 111 din ASA Kosovo constituie un acord „în acest sens”, în accepțiunea articolului 35 alineatul (2) din regulamentul menționat.

În sfârșit, în ceea ce privește al treilea motiv al acțiunii, potrivit căruia decizia în litigiu încălca articolul 35 din Regulamentul 2018/1971 în măsura în care Comisia s‑a îndepărtat de la procedura stabilită pentru participarea ANR‑urilor din țări terțe la OAREC, Tribunalul a arătat în esență, la punctele 77 și 81 din hotărârea atacată, că nici Regulamentul 2018/1971, nici vreo altă reglementare a Uniunii nu a atribuit în mod expres Oficiului OAREC sau unui alt organism competența de a stabili acordurile de lucru aplicabile participării ANR‑urilor din țările terțe și că articolul 17 TUE constituie, în pofida caracterului său general, un temei juridic suficient pentru adoptarea deciziei în litigiu. Tribunalul a dedus de aici, la punctul 82 din hotărârea atacată, că Comisia este competentă, în temeiul acestei dispoziții, să stabilească în mod unilateral în decizia în litigiu acorduri de lucru, în sensul articolului 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971.

Prin intermediul recursului, Regatul Spaniei solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – pronunțarea asupra acțiunii în anulare și anularea deciziei în litigiu și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului formulat, Regatul Spaniei invocă cinci motive, întemeiate, primul, pe o eroare de drept în interpretarea noțiunii de „țară terță” în sensul articolului 35 din Regulamentul 2018/1971, al doilea, pe o eroare de drept în interpretarea și în aplicarea articolului 111 din ASA Kosovo coroborat cu articolul 35 din Regulamentul 2018/1971, întrucât Tribunalul a interpretat în mod eronat consecințele inexistenței unei poziții a Uniunii cu privire la statutul Kosovo în raport cu dreptul internațional, al treilea, pe o eroare de drept în interpretarea acestor dispoziții, în măsura în care cooperarea menționată nu include participarea la OAREC și la Consiliul de administrație al Oficiului OAREC, al patrulea, pe o eroare de drept întrucât hotărârea atacată a concluzionat că articolul 17 TUE constituia un temei juridic valabil pentru adoptarea deciziei atacate și, al cincilea, pe o eroare de drept în interpretarea articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, în măsura în care hotărârea atacată a concluzionat că pot fi stabilite unilateral de către Comisie acorduri de lucru.

Prin intermediul primului motiv, Regatul Spaniei arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, la punctul 36 din hotărârea atacată, prin faptul că a considerat că noțiunea de „țară terță”, în sensul articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, are un domeniu de aplicare mai larg decât noțiunea de „stat terț”, această primă noțiune nevizând numai state independente. Potrivit statului membru menționat, o astfel de interpretare nu este conformă nici cu dreptul Uniunii, nici cu dreptul internațional.

Regatul Spaniei reproșează Tribunalului că s‑a întemeiat numai pe dispozițiile Tratatului FUE referitoare la „țările terțe” pentru a deduce, fără nicio altă analiză, că aceste dispoziții urmăresc în mod clar să deschidă posibilitatea de a încheia acorduri internaționale cu alte entități decât statele. Procedând astfel, Tribunalul nu ar fi identificat niciun element în dreptul primar al Uniunii și nici în dreptul internațional care să poată diferenția noțiunea de „țară terță” de noțiunea de „stat terț”.

Potrivit Regatului Spaniei, noțiunile de „țară terță” și de „stat terț” sunt echivalente, deși răspund unui grad de formalitate juridică diferit. Astfel, din punctul de vedere al dreptului internațional, termenii „stat” și „țară” ar evoca fiecare o dimensiune distinctă a aceluiași subiect și ar avea propriul domeniu de aplicare. Termenul „țară” nu ar fi utilizat pentru a face referire la statutul de subiect în dreptul internațional, ci la dimensiunea sa fizică. Acești doi termeni ar putea uneori, în funcție de context, să fie utilizați în mod interschimbabil.

Regatul Spaniei susține că termenul „țară terță”, astfel cum este utilizat în tratate și în Regulamentul 2018/1971, nu are un sens mai larg sau diferit de cel pe care îl are termenul „stat terț”. O interpretare contrară ar risca să transforme noțiunea de „țară terță” într‑o categorie autonomă de drept al Uniunii, care are o semnificație diferită de cea care prevalează în dreptul internațional, deși statele sunt subiectele‑cheie ale relațiilor internaționale.

Comisia respinge această argumentație ca fiind neîntemeiată și susține că termenii „țară terță” și „stat terț” sunt utilizați în mod distinct în dreptul Uniunii. Aceasta din urmă a putut încheia acorduri internaționale cu Kosovo în calitatea sa de „țară terță”, prevăzută la articolele 212 TFUE și 216-218 TFUE, fără a‑i recunoaște statutul de stat.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, la punctele 28 și 29 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, pe de o parte, că noțiunea de „țară terță” nu este deloc definită în Regulamentul 2018/1971, nici în reglementarea Uniunii în materie de comunicații electronice și că, pe de altă parte, Tratatul FUE utilizează atât termenul „țară terță”, cât și termenul „stat terț” în dispozițiile sale, iar numeroase dispoziții care abordează chestiuni referitoare la relațiile externe utilizează mai degrabă termenul „țări terțe”. În special, Tribunalul a arătat că partea a cincea din Tratatul FUE, referitoare la acțiunea externă a Uniunii, conține un titlu III privind cooperarea „cu țările terțe”, precum și un titlu VI privind relațiile „cu organizațiile internaționale și cu țările terțe”, reflectând astfel faptul că societatea internațională este compusă din diverși actori.

În această privință, rezultă că o interpretare literală a tratatelor, în special a părții a cincea din Tratatul FUE, nu permite să se determine sensul noțiunii de „țară terță” vizate la articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971.

Astfel, pe de o parte, termenii „țară terță” și „stat terț” figurează, fără distincție, în numeroase dispoziții din Tratatele UE și FUE, fără ca recurgerea la unul dintre acești termeni să răspundă unei justificări speciale.

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice.

În această privință, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctele 50-52 din concluzii, toate versiunile lingvistice ale Tratatelor UE și FUE nu utilizează împreună termenii „stat terț” și „țară terță”. În versiunile acestor tratate în limbile estonă, letonă, polonă și slovenă, este utilizată în special expresia „stat terț”. Pe de altă parte, atunci când acești doi termeni sunt utilizați în aceeași versiune lingvistică, utilizarea lor nu coincide întotdeauna cu cea care figurează în alte versiuni lingvistice ale acestor tratate.

Or, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii și, în caz de divergență între aceste diferite versiuni, dispoziția în cauză trebuie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Hessischer Rundfunk, C‑422/19 și C‑423/19, EU:C:2021:63, punctul 65 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 iulie 2022, Italia și Comune di Milano/Consiliul (Sediul Agenției Europene pentru Medicamente), C‑59/18 și C‑182/18, EU:C:2022:567, punctul 67, precum și jurisprudența citată].

În speță, Tribunalul a considerat, la punctul 30 din hotărârea atacată, că dispozițiile Tratatului FUE referitoare la „țările terțe” deschid posibilitatea de a se încheia acorduri internaționale cu „alte entități decât statele”. Pornind de la această premisă, Tribunalul a statuat, la punctul 35 din hotărârea atacată, că noțiunea de „țară terță” utilizată în dreptul primar al Uniunii nu poate avea o accepțiune diferită atunci când aceeași noțiune figurează într‑un text de drept derivat precum cel al articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971. Tribunalul a dedus de aici, la punctul 36 din hotărârea atacată, că domeniul de aplicare al noțiunii de „țară terță”, în sensul acestui articol 35 alineatul (2), nu acoperă numai statele suverane.

Tribunalul a stabilit premisa menționată fără a ține seama de diferențele dintre versiunile lingvistice ale Tratatelor UE și FUE, al căror mod de redactare nu permite să se concluzioneze că există o diferență de semnificație între termenii „țară terță” și „stat terț”.

Stabilirea unei astfel de diferențe de semnificație ar fi contrară, pe de altă parte, faptului, subliniat la punctul 39 din prezenta hotărâre, că în mai multe versiuni lingvistice ale acestor tratate este utilizat numai termenul „stat terț”.

Situația este aceeași în ceea ce privește Regulamentul 2018/1971. Astfel, după cum a arătat doamna avocată generală la punctul 63 din concluzii, termenul „țară terță” nu figurează în toate versiunile lingvistice ale acestui regulament. În versiunile în limbile bulgară, estonă, letonă, lituaniană, polonă și slovenă ale acestuia este utilizat numai echivalentul termenilor „stat terț”.

Rezultă din cele ce precedă că motivarea Tribunalului este viciată de o eroare de drept.

Cu toate acestea, trebuie amintit că, în ipoteza în care motivarea unei decizii a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o astfel de încălcare nu este de natură să determine anularea acestei hotărâri și se impune efectuarea unei substituiri a motivelor (Hotărârea din 6 octombrie 2020, Bank Refah Kargaran/Consiliul, C‑134/19 P, EU:C:2020:793, punctul 50 și jurisprudența citată).

Pentru a examina dacă în speță dispozitivul hotărârii atacate este întemeiat pentru alte motive de drept, este necesar să se examineze dacă Tribunalul a putut concluziona în mod întemeiat, la punctul 37 din hotărârea atacată, că Comisia nu a încălcat articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 prin faptul că a asimilat Kosovo cu o „țară terță”, în sensul dispoziției respective.

În această privință, trebuie să se constate că, pentru a garanta efectul util al articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, o entitate teritorială situată în afara Uniunii și în privința căreia aceasta din urmă nu a recunoscut calitatea de stat independent trebuie să poată fi asimilată unei „țări terțe” în sensul acestei dispoziții, fără a încălca dreptul internațional [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation, C‑286/90, EU:C:1992:453, punctul 9, și Hotărârea din 5 aprilie 2022, Comisia/Consiliul (Organizația Maritimă Internațională), C‑161/20, EU:C:2022:260, punctul 32].

În ceea ce privește Kosovo, în Avizul consultativ din 22 iulie 2010, Conformitatea cu dreptul internațional a declarației unilaterale de independență cu privire la Kosovo (CIJ Recueil 2010, p. 403), Curtea Internațională de Justiție a considerat că adoptarea Declarației de independență a Kosovo din 17 februarie 2008 nu a încălcat nici dreptul internațional general, nici Rezoluția 1244 (1999) a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, nici cadrul constituțional aplicabil.

Această asimilare nu este de natură să afecteze pozițiile individuale ale statelor membre cu privire la aspectul dacă Kosovo are calitatea de stat independent reclamată de autoritățile sale, astfel cum indică prima notă de subsol a deciziei în litigiu.

Din elementele care precedă rezultă că, contrar celor susținute de Regatul Spaniei, Kosovo poate fi asimilat unei „țări terțe”, în sensul articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, fără a încălca dreptul internațional.

Pe de altă parte, în ceea ce privește integrarea „țărilor terțe” în regimul de participare prevăzut la articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, trebuie amintit că, potrivit primului paragraf al acestei dispoziții, participarea ANR‑urilor din astfel de țări este supusă îndeplinirii a două condiții cumulative. Prima privește existența unui „acord” încheiat cu Uniunea, iar a doua, împrejurarea că acest acord a fost încheiat „în acest sens”.

Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 32 din hotărârea atacată, Uniunea a încheiat mai multe acorduri cu Kosovo, recunoscând astfel capacitatea sa de a încheia asemenea acorduri. Printre aceste acorduri figurează ASA Kosovo, al cărei articol 111, referitor la rețelele și serviciile de comunicații electronice, prevede că cooperarea pusă în aplicare se axează în primul rând asupra domeniilor prioritare ale acquis‑ului Uniunii Europene în acest domeniu și că părțile consolidează această cooperare, având drept obiectiv final adoptarea de către Kosovo a acquis‑ului menționat la cinci ani după intrarea în vigoare a acestui acord, asigurându‑se în mod deosebit de garantarea și consolidarea independenței autorităților de reglementare relevante.

În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 49 din hotărârea atacată, articolul 111 din ASA Kosovo este similar, în ceea ce privește formularea și contextul său, dispozițiilor referitoare la consolidarea cooperării în materie de rețele și servicii de comunicații electronice care figurează în alte acorduri de stabilizare și de asociere încheiate de Uniune cu țări din Balcanii de Vest candidate la aderare pe baza cărora se întemeiază participarea ANR‑urilor din aceste țări la organele OAREC., Or, deși considerentul (34) al Regulamentului 2018/1971 se referă în general la acordurile încheiate cu statele membre ale SEE/AELS și cu țările candidate la aderare, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 68 din concluzii, statutul de țară candidată la aderare este menționat în considerentul respectiv nu pentru a exclude din domeniul acestei cooperări țările care, precum Kosovo, nu fac parte din aceste două categorii, ci numai cu titlul ilustrativ de acorduri prevăzute la articolul 35 alineatul (2) primul paragraf din acest regulament.

În consecință, trebuie să se considere că ASA Kosovo a fost de asemenea încheiat pentru a permite o astfel de participare, în sensul acestei dispoziții, în măsura în care articolul 111 din acordul menționat este consacrat expres adoptării acquis‑ului Uniunii și consolidării cooperării dintre părți în domeniul rețelelor și al serviciilor de comunicații electronice.

Această apreciere nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea, subliniată de Regatul Spaniei în cadrul celui de al treilea motiv de recurs, că articolul 95 din Acordul de stabilizare și de asociere între Comunitățile Europene și statele lor membre, pe de o parte, și fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, pe de altă parte (JO 2004, L 84, p. 13, Ediție specială, 11/vol. 76, p. 13), prevede în mod expres „cooperarea în cadrul structurilor europene”, ceea ce Tribunalul ar fi omis să menționeze. Regatul Spaniei arată în această privință că, spre deosebire de articolul 95 menționat, articolul 111 din ASA Kosovo nu face nicio referire la o participare în cadrul unui organism al Uniunii precum OAREC.

Totuși, o astfel de diferență nu aduce atingere împrejurării subliniate la punctul 56 din prezenta hotărâre că articolul 111 din ASA Kosovo este analog, în ceea ce privește formularea și contextul său, dispozițiilor privind consolidarea cooperării în materie de rețele și servicii de comunicații electronice care figurează în alte acorduri de stabilizare și de asociere încheiate de Uniune cu țări din Balcanii de Vest candidate la aderare, pe care se bazează participarea ANR‑urilor din aceste țări la organele OAREC, acorduri care, în conformitate cu considerentul (34) al Regulamentului 2018/1971, au fost încheiate „în acest sens” în accepțiunea articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971. Prin urmare, faptul că termenii ASA Kosovo nu sunt identici cu cei ai unuia dintre aceste acorduri este lipsit de relevanță.

În plus, articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, referindu‑se, în ceea ce privește participarea autorităților țărilor terțe la OAREC, la „acorduri [încheiate] cu Uniunea în acest sens”, precum și la „dispozițiile relevante ale acestor acorduri”, condiționează participarea respectivă de existența unor acorduri care instituie un cadru de cooperare sectorială între Uniune și aceste țări în materie de rețele și de servicii de comunicații electronice, fără a impune însă ca acordurile menționate să prevadă în mod expres o asemenea participare.

În ceea ce privește finalitatea Regulamentului 2018/1971, este necesar să se arate că, în conformitate cu obiectivul de cooperare pe care îl urmărește, articolul 35 alineatul (2) din acest regulament deschide Consiliul autorităților de reglementare, grupurile de lucru și Consiliul de administrație al OAREC participării ANR‑urilor din țări terțe care sunt competente în principal în domeniul comunicațiilor electronice.

Astfel, rezultă, pe de o parte, din considerentul (20) al acestui regulament că OAREC ar trebui să aibă dreptul să stabilească acorduri de lucru cu autoritățile competente din țări terțe având ca scop dezvoltarea unor relații de cooperare și schimbul de opinii în materie de reglementare. Pe de altă parte, considerentul (34) al aceluiași regulament enunță că participarea autorităților de reglementare din țările terțe competente la organele OAREC urmărește punerea în aplicare coerentă a cadrului de reglementare a comunicațiilor electronice.

Or, articolul 111 din ASA Kosovo urmărește consolidarea cooperării în domeniul rețelelor și al serviciilor de comunicații electronice pentru ca Kosovo să poată adopta acquis‑ul Uniunii în acest domeniu.

În consecință, ținând seama de ansamblul elementelor care precedă, Tribunalul a concluzionat fără a săvârși o eroare de drept, la punctul 37 din hotărârea atacată, că, prin faptul că a considerat în esență în decizia în litigiu că Kosovo este asimilabil unei „țări terțe”, în sensul articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, Comisia nu a încălcat această dispoziție.

Prin urmare, prezentul motiv trebuie respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Regatul Spaniei arată că, la punctul 33 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat în mod eronat consecințele lipsei unei poziții a Uniunii asupra statutului Kosovo în raport cu dreptul internațional, încălcând astfel dispozițiile coroborate ale articolului 111 din ASA Kosovo și ale articolului 35 din Regulamentul 2018/1971.

Regatul Spaniei susține că, în lipsa recunoașterii calității de stat a Kosovo de către toate statele membre, Comisia nu putea, prin adoptarea deciziei în litigiu, să autorizeze participarea ANR‑ului din Kosovo în cadrul rețelei autorităților independente constituite între state. O asemenea decizie ar implica recunoașterea de către Uniune a unei autorități de pe un teritoriu, Kosovo, în privința căruia Uniunea nu are altă poziție comună decât să recunoască faptul că reprezintă un caz sui generis, permițând fiecărui stat membru să determine tipul de relații pe care dorește să le stabilească cu acest teritoriu. Decizia în litigiu determină astfel, potrivit Regatului Spaniei, o apropiere care s‑ar putea traduce în practică printr‑o recunoaștere de fapt, implicită, a statutului de stat al Kosovo și, prin urmare, prin impunerea acestei recunoașteri statelor membre ale Uniunii.

Comisia consideră că al doilea motiv este nou și nu identifică norma de drept care ar fi fost încălcată de Tribunal. Acest motiv ar fi, așadar, inadmisibil și, în orice caz, lipsit de orice temei juridic.

În primul rând, astfel cum s‑a amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre, decizia în litigiu indică în mod expres, într‑o primă notă de subsol, că denumirea Kosovo în titlul acestei decizii „nu aduce atingere pozițiilor privind statutul și este conformă cu RCSONU 1244 (1999), precum și cu Avizul [Curții Internaționale de Justiție] privind Declarația de independență a Kosovo”. O asemenea mențiune a fost de asemenea inclusă în considerentul (17) și la articolul 2 din ASA Kosovo.

În al doilea rând, din aprecierea care figurează la punctele 56 și 57 din prezenta hotărâre rezultă că, având în vedere articolul 111 din ASA Kosovo, acest acord urmărește printre altele să permită participarea ANR‑ului din Kosovo la organele OAREC, ceea ce se alătură obiectivului de cooperare cu ANR‑urile din țări terțe urmărit de articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971. În această privință, Regatul Spaniei nu contestă nici legalitatea acestui acord și a acestui regulament, nici faptul că există în Kosovo un ANR în sensul regulamentului menționat.

Rezultă că Regatul Spaniei nu poate susține în mod valabil că decizia în litigiu, pentru simplul motiv că stabilește o cooperare cu ANR‑ul din Kosovo prin punerea în aplicare a ASA Kosovo și a Regulamentului 2018/1971, încalcă aceste din urmă acte și implică o recunoaștere a Kosovo ca stat terț.

În consecință, adoptarea deciziei în litigiu de către Comisie nu poate fi interpretată în sensul că implică recunoașterea implicită de către Uniune a statutului Kosovo ca stat independent.

În consecință, premisa pe care este întemeiată critica formulată de Regatul Spaniei cu privire la punctul 33 din hotărârea atacată este eronată. Prin urmare, este necesar să se respingă acest al doilea motiv ca fiind în orice caz nefondat, fără a se examina excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Regatul Spaniei arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 49-53 din hotărârea atacată, că obiectivul enunțat la articolul 111 din ASA Kosovo, și anume adoptarea acquis‑ului Uniunii în domeniul comunicațiilor electronice, implică participarea Kosovo la OAREC în sensul articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971.

În primul rând, Regatul Spaniei susține că participarea Kosovo în cadrul unui organism al Uniunii precum OAREC ar fi exclusă în lipsa oricărei mențiuni exprese în acest scop în ASA Kosovo. El invocă, în susținerea acestei critici, argumentele sintetizate la punctul 58 din prezenta hotărâre.

În al doilea rând, Regatul Spaniei susține că utilizarea termenului „cooperare” la articolul 111 din ASA Kosovo nu implică în mod necesar participarea ANR‑ului din Kosovo la OAREC conform articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971. Această participare ar fi, în principiu, rezervată statelor membre, organul menționat având misiunea de a dezvolta norme ale Uniunii în materie de comunicații electronice, precum și de a adopta poziții care au o incidență asupra deciziilor organismelor naționale și ale celor ale Uniunii. Admiterea participării Kosovo la acest organ nu ar permite țării respective să adopte acquis‑ul Uniunii, ci să participe la elaborarea normelor sectoriale ale acesteia, ceea ce nu ar corespunde obiectivului articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971.

Regatul Spaniei contestă aprecierea Tribunalului de la punctul 53 din hotărârea atacată, potrivit căreia participarea avută în vedere la articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 corespunde cooperării strânse prevăzute la articolul 111 din ASA Kosovo, însă nu echivalează cu vreo „integrare” a ANR‑ului din Kosovo în structura OAREC., Această apreciere, nemotivată, ar încălca articolul 111 din ASA Kosovo, care nu prevede o cooperare „strânsă”.

În al treilea rând, Regatul Spaniei arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 35 din Regulamentul 2018/1971 atunci când a considerat că participarea ANR‑ului din Kosovo la OAREC era posibilă în pofida lipsei unei poziții comune a Uniunii cu privire la statutul Kosovo.

Comisia contestă această argumentație.

În ceea ce privește, în primul rând, critica întemeiată pe faptul că participarea Kosovo în cadrul unui organism al Uniunii precum OAREC ar fi exclusă în lipsa oricărei mențiuni exprese în acest scop în ASA Kosovo, s‑a răspuns la aceasta la punctele 59 și 60 din prezenta hotărâre.

În ceea ce privește, în al doilea rând, critica întemeiată pe eroarea pe care ar fi săvârșit‑o Tribunalul la punctul 53 din hotărârea atacată, prin faptul că a considerat că participarea avută în vedere la articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 corespunde cooperării strânse prevăzute la articolul 111 din ASA Kosovo, aceasta nu poate fi admisă.

În această privință, trebuie arătat că articolul 35 din Regulamentul 2018/1971 are în vedere diferite grade și forme de cooperare. Alineatul (1) al acestei dispoziții prevede astfel posibilitatea OAREC și a Oficiului OAREC de a institui, sub rezerva acordului prealabil al Comisiei, acorduri de lucru, în special cu autoritățile competente din țări terțe, precizându‑se că acordurile respective nu creează obligații juridice. Această formă de cooperare este, așadar, mai puțin „strânsă” decât participarea ANR‑urilor din țările terțe la OAREC, prevăzută la alineatul (2) al dispoziției menționate și care contribuie, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 63 din prezenta hotărâre, la cooperarea prevăzută la articolul 111 din ASA Kosovo, care urmărește în special să garanteze și să consolideze independența autorităților de reglementare participante.

În aceste condiții, contrar celor susținute de Regatul Spaniei, această din urmă formă de cooperare între Uniune și Kosovo nu permite asimilarea participării ANR‑ului din țara terță menționată la organele OAREC cu integrarea acestui ANR în respectivul organ al Uniunii.

Astfel, după cum a arătat doamna avocată generală la punctele 97 și 98 din concluzii, atunci când reprezentanții ANR‑ului din Kosovo participă la activitatea Consiliului autorităților de reglementare, a grupurilor de lucru și a Consiliului de administrație al OAREC, aceștia își exprimă opinia în deplină independență și transparență, în conformitate cu considerentele (5) și (13), cu articolul 3 alineatul (3), cu articolul 8 alineatul (2) și cu articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul 2018/1971. În plus, influența reprezentanților ANR‑urilor din țările terțe în cadrul OAREC este limitată de articolul 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971 din moment ce posibilitatea de a le acorda un drept de vot este exclusă în mod expres de această dispoziție.

Pe de altă parte, contrar celor pretinse de Regatul Spaniei, participarea ANR‑ului din Kosovo la OAREC nu permite Kosovo să participe la elaborarea reglementării sectoriale a Uniunii în materie de comunicații electronice. Astfel, deși, potrivit articolului 4 alineatul (4) din Regulamentul 2018/1971, ANR‑urile și Comisia „țin seama în cea mai mare măsură de orice orientare, aviz, recomandare, poziție comună și bună practică adoptată de OAREC”, aceste acte sunt lipsite de caracter juridic obligatoriu și nu se înscriu în cadrul unei proceduri de elaborare a reglementării Uniunii în materie de comunicații electronice. OAREC are drept unică funcție să joace un rol de forum pentru cooperarea dintre ANR‑uri și dintre ANR‑uri și Comisie, care urmărește să asigure punerea în aplicare uniformă a cadrului de reglementare în acest domeniu, astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, interpretat în lumina considerentului (5) al acestui regulament.

În ceea ce privește, în al treilea rând, critica întemeiată pe o încălcare a articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 ca urmare a lipsei unei poziții comune a Uniunii cu privire la statutul de stat al Kosovo, aceasta trebuie, pentru aceleași motive ca și cele expuse la punctele 69-73 din prezenta hotărâre, să fie înlăturată.

În consecință, prin faptul că a statuat, la punctele 53 și 54 din hotărârea atacată, că cooperarea care rezultă din articolul 111 din ASA Kosovo corespunde modalităților de cooperare avute în vedere la articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 și că, prin urmare, articolul 111 din ASA Kosovo constituie un acord „în acest sens”, în înțelesul articolului 35 alineatul (2) din acest regulament, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept.

Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins în totalitate ca nefondat.

Al patrulea motiv de recurs cuprinde în esență două aspecte. Prin intermediul celui de al doilea aspect, Regatul Spaniei contestă competența Comisiei de a adopta decizia în litigiu. Acest al doilea aspect va fi examinat împreună cu al cincilea motiv, cu care se suprapune.

Prin intermediul primului aspect, Regatul Spaniei susține că articolul 111 din ASA Kosovo nu constituie un temei juridic suficient pentru adoptarea deciziei în litigiu. Acesta contestă aprecierea Tribunalului, cuprinsă la punctul 72 din hotărârea atacată, potrivit căreia participarea unui ANR dintr‑o țară terță la OAREC nu necesită o autorizație specifică stabilită în cadrul unui acord internațional.

Regatul Spaniei susține în această privință că ASA Kosovo este un acord foarte general care nu prevede includerea sau participarea Kosovo la structurile Uniunii din vreun domeniu, nici în cel al telecomunicațiilor. Acesta amintește că articolul 111 din ASA Kosovo nu face referire la participarea acestei țări la un organism al Uniunii, ci la cooperarea dintre părțile la acest acord.

Comisia consideră că această argumentație este nefondată.

Din motivele enunțate la punctele 56-64, precum și la punctele 80-87 din prezenta hotărâre rezultă că articolul 111 din ASA Kosovo constituie un acord „în acest sens”, în accepțiunea articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, și că, procedând astfel, articolul 111 din ASA Kosovo constituie un temei juridic suficient pentru participarea ANR‑ului din Kosovo la activitatea OAREC și a Oficiului OAREC.

În special, un astfel de acord nu trebuie neapărat, pentru a constitui un asemenea temei juridic suficient, să conțină dispoziții detaliate privind participarea la OAREC în sensul articolului 35 alineatul (2) din acest regulament. Faptul că anumite acorduri de asociere cu țări candidate la aderare sau anumite decizii privind participarea ANR‑urilor din statele membre ale AELS conțin dispoziții mai detaliate decât cele prevăzute la articolul 111 din ASA Kosovo este lipsit de relevanță în această privință.

Prin urmare, primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, Regatul Spaniei contestă competența Comisiei de a adopta decizia în litigiu. Participarea Kosovo la OAREC nu ar putea fi stabilită printr‑o decizie întemeiată numai pe articolul 17 TUE, dat fiind că, pe de o parte, ASA Kosovo nu prevede această posibilitate și că, pe de altă parte, Uniunea nu are o poziție comună privind statutul Kosovo. Regatul Spaniei contestă aprecierea Tribunalului de la punctul 77 din hotărârea atacată, potrivit căreia, din moment ce Regulamentul 2018/1971 nu a atribuit în mod expres OAREC competența de a stabili acordurile de lucru aplicabile participării ANR‑urilor din țări terțe, printre care a ANR‑ului din Kosovo, această competență revine Comisiei, conform articolului 17 TUE.

Pe de altă parte, Regatul Spaniei susține că participarea Kosovo la OAREC nu respectă competențele Consiliului Uniunii Europene și nici articolul 16 TUE coroborat cu articolul 21 alineatul (3) TUE. Ar reveni Consiliului sarcina de a aprecia dacă participarea ANR din Kosovo la OAREC este în interesul Uniunii și de a concilia interesele existente.

În această privință, Regatul Spaniei amintește că alegerea temeiului juridic prezintă o importanță deosebită în măsura în care permite apărarea competențelor fiecărei instituții [Hotărârea din 25 octombrie 2017, Comisia/Consiliul (CMR‑15), C‑687/15, EU:C:2017:803, punctele 49 și 50] și că încheierea unui acord internațional necesită aprecierea intereselor Uniunii în cadrul relațiilor cu țara terță, precum și concilierea intereselor divergente care țin de aceste relații (Hotărârea din 28 iulie 2016, Consiliul/Comisia, C‑660/13, EU:C:2016:616, punctul 39).

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, Regatul Spaniei arată că Tribunalul a interpretat în mod eronat, la punctele 76 și 77 din hotărârea atacată, articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971, statuând că Oficiul OAREC este o agenție descentralizată a Uniunii și că Comisia trebuie, în temeiul funcțiilor sale executive și al competențelor sale de reprezentare externă, să își asume toate competențele care nu au fost delegate în mod expres acestei agenții, printre care adoptarea acordurilor de lucru prevăzute de dispoziția menționată.

Regatul Spaniei susține că Tribunalul nu a ținut seama de natura și de funcțiile OAREC, astfel cum atestă faptul că punctele 76 și 77 din hotărârea atacată se referă nu la OAREC, al cărui organ decizional suprem este Consiliul autorităților de reglementare, care nu are personalitate juridică și care nu este o agenție descentralizată, ci la Oficiul OAREC, un organ al cărui rol este de a furniza OAREC sprijin administrativ.

Regatul Spaniei arată că statutul special al OAREC decurge din obligația de independență a autorităților de reglementare care o compun. Această obligație coroborată cu faptul că OAREC nu este o agenție descentralizată ar avea drept consecință că OAREC dispune de competențe mai largi decât cele ale agențiilor Uniunii.

În consecință, Comisia ar trebui să se limiteze la a interveni în cazurile expres prevăzute de Regulamentul 2018/1971, astfel cum ar reieși dintr‑o interpretare literală, contextuală și teleologică a articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971. Prin urmare, ar fi de competența OAREC, iar nu a Comisiei să adopte acorduri de lucru.

Comisia nu este de acord cu această afirmație. Al doilea aspect al celui de al patrulea motiv ar fi în parte vădit inadmisibil, întrucât argumentația privind competența Consiliului de a adopta decizia în litigiu, întemeiată pe articolul 16 TUE, nu a fost invocată în primă instanță. În plus, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv ar fi nefondat.

În ceea ce privește al cincilea motiv de recurs, Comisia susține că din modul de redactare a articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 rezultă că acesta nu determină autoritatea competentă să adopte acordurile de lucru.

Or, competențele care nu au fost delegate în mod explicit unei agenții a Uniunii în cadrul unui act legislativ ar reveni Comisiei. Această interpretare ar fi susținută de împrejurarea că articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1971 deleagă în mod explicit OAREC și Oficiului OAREC competența de a institui „acorduri de lucru”, însă sub rezerva „aprobării prealabile de către Comisie”. În plus, dintr‑o analiză sistematică a acestui regulament ar rezulta că aprobarea prealabilă a Comisiei este necesară pentru cooperarea în temeiul articolului 35 alineatul (1) din regulamentul respectiv, dar nu este menționată la articolul 35 alineatul (2) din regulamentul amintit din cauza faptului că modalitățile de cooperare în temeiul acestei din urmă dispoziții sunt definite de Comisie.

Pe de altă parte, Comisia consideră că independența recunoscută OAREC în cadrul funcțiilor sale nu s‑ar opune recunoașterii unor competențe specifice Comisiei în ceea ce privește relațiile cu țările terțe.

Cu titlu introductiv, trebuie constatat că afirmațiile Regatului Spaniei referitoare la al doilea aspect al celui de al patrulea motiv de recurs vizează în esență pretinsa eroare de drept pe care ar fi săvârșit‑o Tribunalul atunci când a statuat că articolul 17 TUE constituie un temei juridic valabil pentru adoptarea deciziei în litigiu. În consecință, deși este adevărat că Regatul Spaniei nu a invocat competența Consiliului în primă instanță, nu este mai puțin adevărat că argumentația dezvoltată în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv referitor la articolul 16 TUE urmărește să critice motivele enunțate la punctele 74-82 din hotărârea atacată în ceea ce privește competența pe care Comisia o are în temeiul articolului 17 TUE. Această argumentație este astfel legată de cea întemeiată, potrivit Regatului Spaniei, pe această din urmă dispoziție în acțiunea sa în primă instanță și este, așadar, admisibilă, întrucât nu modifică, prin urmare, obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului.

Cu privire la fond, trebuie amintit că articolul 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971 prevede că, „[î]n temeiul dispozițiilor relevante ale [acordurilor dintre Uniune și țările terțe respective menționate la primul paragraf], se elaborează acorduri de lucru care să precizeze, în special, caracterul, amploarea și modalitatea [acestei] participăr[i] […] inclusiv dispoziții referitoare la participarea la inițiativele desfășurate de OAREC, la contribuțiile financiare și la personalul Oficiului OAREC”.

În această privință, în primul rând, Tribunalul a respins fără a săvârși o eroare, la punctul 70 din hotărârea atacată, argumentația Regatului Spaniei potrivit căreia din textul articolului 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971 rezultă că numai acordurile care prevăd participarea la OAREC ar trebui să determine modalitățile de stabilire a acestor „acorduri de lucru”. Astfel, pe de o parte, o asemenea interpretare ar fi dificil de conciliat cu efectul util al acestei dispoziții, care are ca obiect tocmai să prevadă adoptarea respectivelor acorduri de lucru. Pe de altă parte, așa cum reiese din cuprinsul punctului 60 din prezenta hotărâre, termenii „dispoziții relevante ale […] acorduri[lor]” precedați de locuțiunea „în temeiul” înseamnă că adoptarea „acordurilor de lucru” trebuie să fie conformă cu dispozițiile acordurilor care instituie un cadru de cooperare sectorială între Uniune și o țară terță și în special cu obiectivul lor final care, în cazul articolului 111 din ASA Kosovo, este adoptarea de către Kosovo a acquis‑ului Uniunii în sectorul comunicațiilor electronice.

În aceste condiții, faptul că ASA Kosovo nu conține dispoziții pentru încheierea unor acorduri de lucru, în temeiul articolului 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971, nu poate repune în discuție, așa cum pretinde Regatul Spaniei, considerația potrivit căreia articolul 111 din ASA Kosovo constituie un temei juridic suficient pentru a permite participarea ANR‑ului din Kosovo la activitatea OAREC și a Oficiului OAREC, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 56-64 și 80-87 din prezenta hotărâre.

În al doilea rând, trebuie arătat că, deși articolul 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971 prevede stabilirea unor „acorduri de lucru” pentru punerea în aplicare a participării ANR‑urilor din țări terțe la activitatea OAREC și a Oficiului OAREC, această dispoziție nu precizează procedura de adoptare a unor astfel de acorduri.

În această privință, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 122 din concluzii, decizia în litigiu nu putea fi adoptată în temeiul articolului 17 TUE în ceea ce privește funcțiile executive și de reprezentare externă ale Comisiei. Astfel, în ceea ce privește o parte dintre funcțiile executive, articolul 290 alineatul (1) și articolul 291 alineatul (2) TFUE impun o acordare explicită de competență Comisiei, care lipsește în speță. În ceea ce privește cealaltă parte dintre funcțiile de reprezentare externă a Uniunii, este suficient să se constate că instituirea unor „acorduri de lucru” pentru punerea în aplicare a participării ANR‑urilor din țări terțe la activitatea OAREC și a Oficiului OAREC, în sensul articolului 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971, nu poate fi analizată ca un act de reprezentare externă a Uniunii. Într‑adevăr, din dispoziția menționată rezultă că asemenea acorduri de lucru nu au ca obiect această reprezentare externă ca atare, ci precizarea în special a caracterului, a amplorii și a modalității participării la activitatea acestor organisme ale Uniunii a autorităților de reglementare ale țărilor terțe care au încheiat acorduri cu Uniunea în acest sens.

În plus, reiese din articolul 9 litera (i) și din articolul 20 alineatul (6) litera (m) din Regulamentul 2018/1971, interpretate în lumina considerentului (20) al regulamentului respectiv, că acesta determină ce organisme pot stabili acordurile de lucru prevăzute la articolul 35 alineatul (2). Astfel, pe de o parte, considerentul (20) al regulamentului menționat prevede că OAREC ar trebui să aibă dreptul să stabilească acorduri de lucru, în special cu autoritățile competente din țări terțe. Pe de altă parte, articolul 9 litera (i) și articolul 20 alineatul (6) litera (m) din același regulament precizează că Consiliul autorităților de reglementare și directorul Oficiului OAREC autorizează încheierea de acorduri de lucru printre altele cu aceste autorități, în conformitate cu articolul 35 din Regulamentul 2018/1971.

Pe de altă parte, din aceste dispoziții reiese că, în cadrul adoptării acordurilor de lucru, Comisia este chemată numai să exercite o competență de control. În această privință, considerentul (20) al regulamentului menționat enunță că Comisia „ar trebui să se asigure că acordurile de lucru necesare sunt în concordanță cu politica și prioritățile Uniunii și că OAREC își desfășoară activitatea în limitele mandatului său și ale cadrului instituțional existent”.

În plus, în ceea ce privește în mod specific cooperarea cu țările terțe, articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1971 prevede că OAREC și Oficiul OAREC stabilesc, sub rezerva aprobării prealabile de către Comisie, acorduri de lucru.

Or, contrar celor statuate de Tribunal la punctele 77 și 78 din hotărârea atacată, faptul că articolul 35 alineatul (2) din acest regulament nu conține o asemenea precizare nu înseamnă, în lumina dispozițiilor regulamentului menționat, că revine Comisiei competența de a stabili acordurile de lucru aplicabile participării ANR‑urilor din țări terțe, printre care a ANR‑ului din Kosovo.

Astfel, după cum a arătat doamna avocată generală la punctele 130-132 din concluzii, faptul că numai articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1971 atribuie în mod expres OAREC și Oficiului OAREC competența de a stabili acorduri de lucru, sub rezerva aprobării prealabile de către Comisie, nu implică faptul că această competență ar trebui să fie distribuită în mod diferit în contextul articolului 35 alineatul (2) din regulamentul respectiv, care privește cazul specific al cooperării cu țările terțe sub forma unei participări a ANR‑urilor din țările în cauză la Consiliul autorităților de reglementare și la grupurile de lucru, precum și la Consiliul de administrație al OAREC și, respectiv, al Oficiului OAREC., Dimpotrivă, norma stabilită de articolul 35 alineatul (1) din regulamentul menționat, potrivit căreia OAREC și Oficiul OAREC pot încheia acorduri de lucru, sub rezerva aprobării prealabile de către Comisie, trebuie interpretată ca fiind o normă generală care se aplică și în cadrul specific al articolului 35 alineatul (2) din același regulament, în măsura în care el nu prevede o derogare de la principiul enunțat la articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1971.

Așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 133 din concluzii, împrejurarea că participarea la activitatea OAREC și a Oficiului OAREC prevăzută la articolul 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 constituie o formă mai strânsă de cooperare cu ANR‑urile din țări terțe decât cea stabilită în temeiul articolului 35 alineatul (1) din acest regulament nu este de natură să repună în discuție aceste aprecieri. Astfel, participarea ANR‑urilor din țările terțe la OAREC a fost deja confirmată de acordul încheiat în acest sens, fiind prevăzută la articolul 35 alineatul (2) din regulamentul menționat, și anume în speță articolul 111 din ASA Kosovo.

Această interpretare este conformă cu sistemul prevăzut de Regulamentul 2018/1971. Astfel, potrivit articolului 3 alineatul (3) și articolului 8 alineatul (1) din regulamentul respectiv, interpretate în lumina considerentelor (5) și (13) ale acestuia, OAREC are vocația de a conferi competențe și de a acționa în deplină independență. Potrivit considerentului (22) al regulamentului menționat, OAREC ar trebui să poată acționa în interesul Uniunii, independent de orice intervenție externă, inclusiv de presiuni politice sau ingerințe comerciale. De asemenea, așa cum reiese din considerentul (32) al aceluiași regulament, Oficiul OAREC are un buget propriu pentru a se garanta autonomia și independența sa. În acest context, sunt impuse de asemenea cerințe de independență din partea persoanelor care fac parte din OAREC, în special din partea membrilor Consiliul autorităților de reglementare, precum și a membrilor Consiliului de administrație și a directorului Oficiului OAREC, conform articolului 8 alineatul (2), articolului 16 alineatul (1) litera (m), articolului 20 alineatul (3) și articolului 42 din Regulamentul 2018/1971, interpretate în lumina considerentelor (22), (25) și (29) ale acestuia.

Or, faptul că Comisia poate decide în mod unilateral anumite acorduri de lucru pentru participarea la activitatea OAREC și a Oficiului OAREC, fără aprobarea lor, nu ar fi conciliabil cu independența OAREC și ar depăși funcția de control atribuită Comisiei, în acest cadru, prin același regulament.

În consecință, prin faptul că a statuat, la punctul 77 din hotărârea atacată, că, întrucât Regulamentul 2018/1971 nu a atribuit în mod expres nici Oficiului OAREC, nici unui alt organism competența de a stabili acordurile de lucru aplicabile participării ANR‑urilor din țări terțe, printre care ANR‑ul din Kosovo, această competență revine Comisiei, Tribunalul nu a respectat nici repartizarea competențelor între, pe de o parte, Comisie și, pe de altă parte, OAREC și Oficiul OAREC, nici normele care garantează independența OAREC, prevăzute de Regulamentul 2018/1971.

În sfârșit, obiectivul consolidării cooperării cu ANR‑urile din țările terțe în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice urmărit în special de articolul 35 din Regulamentul 2018/1971, care impune o negociere cu aceste țări terțe, susține concluzia potrivit căreia Comisia nu poate adopta, în mod unilateral, o decizie de stabilire a acordurilor de lucru aplicabile participării respectivelor ANR‑uri din țări terțe, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 82 din hotărârea atacată.

Astfel, sub rezerva aprobării prealabile de către Comisie, asemenea aranjamente ar trebui convenite între OAREC și Oficiul OAREC, pe de o parte, și autoritățile competente din aceste țări terțe, pe de altă parte, și ar trebui autorizate împreună, așa cum rezultă din articolul 9 litera (i) și din articolul 20 alineatul (6) litera (m) din Regulamentul 2018/1971, de Consiliul autorităților de reglementare și de directorul Oficiului OAREC. În consecință, Comisia nu poate dispune de o competență pentru a stabili în mod unilateral acorduri de această natură.

Rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 77 și 82 din hotărârea atacată, că competența de a stabili acordurile de lucru aplicabile participării ANR‑urilor din țări terțe la OAREC, în sensul articolului 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971, revine Comisiei, în mod unilateral, în temeiul articolului 17 TUE.

Cu toate acestea, ținând seama de considerațiile care reies din cuprinsul punctului 123 din prezenta hotărâre, este necesar să se respingă argumentația Regatului Spaniei potrivit căreia competența de a decide cu privire la participarea ANR‑ului din Kosovo la OAREC ar reveni Consiliului, sub rezerva aprobării de către Comisie.

Având în vedere considerațiile care precedă, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv de recurs trebuie respins ca nefondat. În schimb, se impune admiterea celui de al cincilea motiv și, în consecință, anularea hotărârii atacate.

Conform articolului 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, atunci când anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

Aceasta este situația în speță.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 22 din prezenta hotărâre, Regatul Spaniei a invocat trei motive în susținerea acțiunii sale în primă instanță.

În cadrul celui de al treilea motiv invocat în primă instanță, Regatul Spaniei arată că decizia în litigiu încalcă articolul 35 din Regulamentul 2018/1971 în măsura în care Comisia s‑a îndepărtat de la procedura prevăzută de dispoziția menționată pentru participarea ANR‑urilor din țările terțe la OAREC.

Pentru motivele enunțate la punctele 112-124 din prezenta hotărâre, Comisia nu era competentă să adopte decizia în litigiu. Prin urmare, acest al treilea motiv trebuie admis, fără a fi necesar să se examineze celelalte motive ale acțiunii în primă instanță.

Ținând seama de cele ce precedă, este necesar să se admită concluziile Regatului Spaniei și să se anuleze decizia în litigiu.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Curtea poate indica, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca irevocabile.

Reiese din jurisprudența Curții că, din considerente legate de securitatea juridică, efectele unui astfel de act pot fi menținute printre altele în cazul în care efectele imediate ale anulării sale ar avea consecințe negative grave pentru persoanele în cauză, iar legalitatea actului atacat este contestată nu din cauza finalității sau a conținutului său, ci din motive privind necompetența autorului acestuia sau încălcarea unor norme fundamentale de procedură (Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Landesbank Baden‑Württemberg și SRB, C‑584/20 P și C‑621/20 P, EU:C:2021:601, punctul 175 și jurisprudența citată).

În speță, decizia în litigiu a fost anulată pentru motive de necompetență a autorului său, și anume Comisia.

Având în vedere necesitatea acordurilor referitoare printre altele la contribuțiile financiare și la personalul Oficiului OAREC, al ANR‑urilor din țările terțe menționate la articolul 35 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul 2018/1971, anularea deciziei în litigiu ar putea pune în pericol participarea ANR‑ului din Kosovo la OAREC în cazul în care aceasta nu ar fi însoțită de menținerea efectelor sale până când va fi înlocuită cu un nou act.

În aceste împrejurări, trebuie menținute efectele deciziei în litigiu până la intrarea în vigoare, într‑un termen rezonabil care nu poate depăși șase luni de la data pronunțării prezentei hotărâri, a unor eventuale noi acorduri de lucru încheiate în temeiul articolului 35 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1971 între OAREC, Oficiul OAREC și ANR‑ul din Kosovo.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul respectiv, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, întrucât Regatul Spaniei a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente atât prezentului recurs, cât și procedurii în primă instanță.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

17 ianuarie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

ASA Kosovo

Regulamentul (UE) 2018/1971

Decizia în litigiu

Istoricul litigiului

Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Concluziile părților în fața Curții

Cu privire la recurs

Cu privire la primul motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al doilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al treilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la primul aspect al celui de al patrulea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al doilea aspect al celui de al patrulea motiv și la al cincilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului

Cu privire la menținerea efectelor deciziei în litigiu

Cu privire la cheltuielile de judecată