Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 7 septembrie 2022.#E.K. împotriva Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid.#Trimitere preliminară – Directiva 2003/109/CE – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Domeniu de aplicare – Resortisant al unei țări terțe care dispune de un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE – Articolul 3 alineatul (2) litera (e) – Ședere exclusiv din motive cu caracter temporar – Noțiune autonomă de drept al Uniunii.#Cauza C-624/20.

Cauza C‑624/20

E. K.

împotriva

Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid

(cerere de decizie preliminară formulată de Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 7 septembrie 2022

„Trimitere preliminară – Directiva 2003/109/CE – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Domeniu de aplicare – Resortisant al unei țări terțe care dispune de un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE – Articolul 3 alineatul (2) litera (e) – Ședere exclusiv din motive cu caracter temporar – Noțiune autonomă de drept al Uniunii”

Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Directiva 2003/109 – Ședere exclusă din domeniul său de aplicare – Ședere exclusiv din motive cu caracter temporar – Noțiune autonomă de drept al Uniunii

[Directiva 2003/109 a Consiliului, art. 3 alin. (2) lit. (e)]

(a se vedea punctele 20 și 21 și dispozitiv 1)

Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Directiva 2003/109 – Ședere exclusă din domeniul său de aplicare – Ședere exclusiv din motive cu caracter temporar – Noțiune – Ședere a unui resortisant al unei țări terțe care are loc în temeiul articolului 20 TFUE pe teritoriul statului membru al naționalității cetățeanului Uniunii – Excludere – Caracter derivat al acestui drept de ședere – Lipsă de relevanță

[art. 20 TFUE; Directiva 2003/109 a Consiliului, art. 3 alin. (2) lit. (e), art. 4 și art. 5]

(a se vedea punctele 25-28, 34, 41-49 și 51-56 și dispozitiv 2)

Rezumat

E. K., o resortisantă ghaneză care are un fiu de cetățenie neerlandeză, a obținut în anul 2013, în temeiul articolului 20 TFUE, un permis de ședere pe teritoriul neerlandez cu mențiunea „membru al familiei unui cetățean al Uniunii”.

În anul 2019, ea a introdus o cerere de obținere a unui permis de ședere UE ca rezident pe termen lung, întemeiată pe reglementarea națională de transpunere a Directivei 2003/109 ( 1 ). Considerând dreptul de ședere în temeiul articolului 20 TFUE ca fiind de natură temporară, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Secretariatul de Stat pentru Justiție și Securitate, Țările de Jos) i‑a respins cererea.

E. K. a introdus o acțiune împotriva acestei decizii de respingere la Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam, Țările de Jos), care a ridicat problema caracterului „temporar” al unui drept de ședere obținut în temeiul articolului 20 TFUE.

Curtea, reunită în Marea Cameră, consideră că noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, nu acoperă șederea unui resortisant al unei țări terțe care are loc în temeiul articolului 20 TFUE pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii în cauză și, prin urmare, că o astfel de ședere nu este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 2003/109.

Aprecierea Curții

Mai întâi, Curtea arată că șederea unui resortisant al unei țări terțe care are loc pe teritoriul unui stat membru, în temeiul articolului 20 TFUE, îndeplinește condiția, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/109, potrivit căreia această directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru.

Pentru a stabili dacă un astfel de resortisant este exclus totuși din domeniul de aplicare al Directivei 2003/109, în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din aceasta, care vizează în special resortisanții țărilor terțe care locuiesc pe teritoriul unui stat membru „exclusiv din motive cu caracter temporar”, această dispoziție trebuie interpretată ținând seama nu numai de termenii săi, ci și de obiectivele, de contextul și de geneza sa.

În această privință, Curtea consideră, în primul rând, că noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar” acoperă orice ședere pe teritoriul unui stat membru care se întemeiază exclusiv pe motive care au drept caracteristică obiectivă să implice faptul că șederea este strict limitată în timp și are vocația de a fi de scurtă durată, nepermițând stabilirea durabilă a resortisantului unei țări terțe în cauză pe teritoriul acestui stat membru.

Or, în speță, dreptul de ședere al unui resortisant al unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE, în calitatea sa de membru al familiei unui cetățean al Uniunii, este justificat pentru motivul că o asemenea ședere este necesară pentru ca acest cetățean al Uniunii să poată beneficia în mod efectiv de esența drepturilor conferite de acest statut atât timp cât durează relația de dependență cu resortisantul respectiv. În principiu, o astfel de relație de dependență nu are vocația de a fi de scurtă durată, ci se poate întinde pe o perioadă considerabilă. Prin urmare, motivul șederii care are loc pe teritoriul unui stat membru în temeiul articolului 20 TFUE nu este de natură să împiedice stabilirea pentru o perioadă lungă a resortisantului unei țări terțe în cauză pe teritoriul acestui stat membru.

În aceste condiții, șederea unui resortisant al unei țări terțe care are loc în temeiul articolului 20 TFUE nu constituie o ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109.

În al doilea rând, această interpretare este confirmată de obiectivul principal al Directivei 2003/109 care constă în integrarea resortisanților țărilor terțe stabiliți pentru o perioadă lungă în statele membre. O astfel de integrare rezultă în primul rând din durata reședinței legale și neîntrerupte de cinci ani, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109. Or, având în vedere relația de dependență dintre un resortisant al unei țări terțe și copilul său, cetățean al Uniunii, durata șederii acestui resortisant pe teritoriul statelor membre în temeiul articolului 20 TFUE poate fi net superioară acestei durate.

În plus, unui resortisant al unei țări terțe care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE trebuie să i se elibereze un permis de muncă pentru a‑i permite să își întrețină copilul, cetățean al Uniunii, în caz contrar acesta din urmă fiind privat de beneficiul efectiv al esenței drepturilor corespunzătoare acestui statut. Or, prestarea unei munci pe teritoriul statului membru în cauză pentru o perioadă îndelungată este de natură să consolideze și mai mult legătura acestui resortisant.

În al treilea rând, această interpretare nu este infirmată de contextul în care se înscrie articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, din moment ce un resortisant al unei țări terțe care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE trebuie, în vederea dobândirii statutului de rezident pe termen lung, să îndeplinească condițiile prevăzute de această directivă. Astfel, acesta trebuie să facă dovada că dispune, pentru el și pentru membrii familiei sale care se află în întreținerea sa, de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei sale fără a recurge la sistemul de ajutor social al acestui stat membru, precum și de o asigurare de sănătate pentru toate riscurile acoperite în mod obișnuit pentru propriii resortisanți în statul membru menționat. De asemenea, același stat membru poate solicita ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare prevăzute de dreptul lor național.

În sfârșit, Curtea precizează că împrejurarea potrivit căreia dreptul de ședere de care beneficiază resortisantul unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE este un drept derivat din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii în cauză este lipsită de relevanță pentru a stabili dacă noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar” include șederea unui resortisant al unei țări terțe care are loc în temeiul articolului 20 TFUE pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii.

Astfel, pe de o parte, nici articolul 3 din directiva menționată, nici o altă dispoziție din aceasta nu operează o distincție după cum resortisantul unei țări terțe în discuție are reședința în mod legal pe teritoriul Uniunii în temeiul unui drept autonom sau în temeiul unui drept derivat din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Pe de altă parte, caracterul derivat al acestui drept de ședere nu implică în mod necesar că motivele care justifică acordarea unui astfel de drept se opun stabilirii durabile a acestui resortisant pe teritoriul statului membru respectiv.

( 1 ) Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225).