Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 5 aprilie 2022.#Comisia Europeană împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Acțiune în anulare – Decizie a Consiliului conținută în actul Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper) din 5 februarie 2020 prin care se autorizează contribuția adresată Organizației Maritime Internaționale (OMI) în ceea ce privește introducerea de orientări referitoare la ciclul de viață pentru estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră ale combustibililor alternativi durabili «de la sursa combustibililor la rezervor» – Articolul 17 alineatul (1) TUE – Reprezentarea externă a Uniunii Europene – Transmitere a acestei contribuții la OMI de către statul membru care deținea președinția Consiliului, în numele statelor membre și al Comisiei.#Cauza C-161/20.

Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită anularea deciziei Consiliului Uniunii Europene, cuprinsă în actul Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper) din 5 februarie 2020 prin care se autorizează contribuția adresată Organizației Maritime Internaționale (OMI) în ceea ce privește introducerea de orientări referitoare la ciclul de viață pentru estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră ale combustibililor alternativi durabili „de la sursa combustibililor la rezervor”, în vederea transmiterii sale la OMI de către președinția Consiliului în numele statelor membre și al Comisiei (denumită în continuare „decizia atacată”).

Rezoluția 65/276 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 3 mai 2011 (denumită în continuare „Rezoluția 65/276”) prevede: „Adunarea generală, […] Recunoscând că este de competența fiecărei organizații regionale să definească modalitățile reprezentării sale externe, Reamintind Rezoluția sa 3208 (XXIX) din 11 octombrie 1974 prin care a acordat statutul de observator Comunității Economice Europene, Amintind de asemenea că, în conformitate cu dispozițiile legale relevante, Uniunea Europeană s‑a substituit Comunității Europene, că aceasta este parte la numeroase instrumente încheiate sub egida Organizației Națiunilor Unite și că se asociază lucrărilor mai multor instituții specializate și organe ale Națiunilor Unite ca observatoare sau ca participantă, […] 1. […] 2. Decide să adopte modalitățile prevăzute în anexa la prezenta rezoluție pentru participarea reprezentanților Uniunii Europene, în calitate de observatoare, la sesiunile și la lucrările sale și la cele ale comisiilor și ale grupurilor sale de lucru, la reuniunile și la conferințele internaționale organizate sub egida sa, precum și la conferințele Națiunilor Unite; […]”

OMI, instituită prin Convenția privind Organizația Maritimă Internațională, semnată la Geneva la 6 martie 1948 (Recueil des Traités des Nations unies, vol. 289, p. 3), în versiunea relevantă în prezentul litigiu (denumită în continuare „Convenția OMI”), este o instituție specializată a Organizației Națiunilor Unite cu atribuții în special în materia prevenirii poluării mediului marin și a atmosferei de către nave.

Articolul 4 din Convenția OMI prevede: „Toate statele pot deveni membre ale Organizației, în condițiile prevăzute în partea a III‑a.”

Toate statele membre sunt părți la Convenția OMI.

Uniunea, în schimb, nu este parte la această convenție.

Articolul 25 litera (a) din această convenție prevede: „Consiliul [OMI] poate încheia acorduri sau poate adopta dispoziții privind relațiile Organizației cu alte organizații […]”

Potrivit articolului 66 din convenția menționată: „[OMI] poate, în ceea ce privește chestiunile care intră în competența sa, să coopereze cu alte organizații interguvernamentale care nu sunt agenții specializate ale Organizației Națiunilor Unite, dar ale căror interese și activități sunt legate de obiectivele [OMI].”

La 28 iunie 1974, Comisia, printr‑un schimb de scrisori între președintele său și secretarul general al OMI, a încheiat un acord de cooperare cu OMI în temeiul articolului 229 din Tratatul CEE (denumit în continuare „Acordul de cooperare din 1974”). Acest acord, încă în vigoare, prevede în esență că secretariatul OMI și Comisia cooperează și se consultă în domeniile de interes comun potrivit unor modalități care vor fi definite între ei de la caz la caz, fac schimb de informații și se informează reciproc cu privire la toate activitățile și la toate programele de lucru avute în vedere care pot prezenta un interes pentru oricare dintre părți. În plus, în temeiul acordului menționat, secretariatul OMI invită Comisia să trimită observatori la conferințele organizate de OMI și la reuniunile organelor OMI care pot avea un impact asupra unor aspecte de interes pentru Uniune.

Pe lângă organele sale principale, Adunarea, Consiliul și Secretariatul, OMI dispune de cinci comitete, printre care Comitetul pentru protecția mediului marin (denumit în continuare „MEPC”) și Comitetul pentru siguranța maritimă, care au competențe decizionale în punerea în aplicare a convențiilor adoptate sub egida sa sau pentru care este, de altfel, responsabilă.

Documentul revizuit privind organizarea lucrărilor și metodele de lucru ale Comitetului pentru siguranța maritimă și ale MEPC și ale organelor lor subsidiare (MSC‑MEPC.1/Circ.5/Rev.1 din 13 iunie 2018, denumit în continuare „Regulamentul intern al MSC‑MEPC”) prevede la punctul 1.5, intitulat „Obiective”: „Dispozițiile prezentului document urmăresc atingerea următoarelor obiective: […] 6 să asigure cea mai amplă participare posibilă a tuturor statelor membre și a organizațiilor care au statutul de observator la lucrările comitetelor și ale organelor lor subsidiare; […]”

În conformitate cu norma 5 alineatul 3 din Normele de procedură ale MEPC, secretarul general al acestui comitet invită celelalte organizații interguvernamentale cu care s‑a încheiat un acord sau un aranjament special și organizațiile neguvernamentale internaționale cu care OMI a stabilit relații pentru a fi reprezentate de observatori la fiecare sesiune a comitetului menționat pe a cărei ordine de zi se află chestiuni care le privesc direct.

Printre convențiile încheiate sub egida OMI figurează Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, semnată la Londra la 2 noiembrie 1973, astfel cum a fost completată prin două protocoale adoptate în cursul anilor 1978 și 1997 (denumită în continuare „Convenția Marpol”). Toate statele membre sunt părți la această convenție, dar Uniunea nu este.

În temeiul Convenției Marpol, OMI a adoptat un anumit număr de măsuri obligatorii în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) cauzate de transportul maritim internațional. În prezent, sunt avute în vedere și alte măsuri.

MEPC este organul decizional responsabil cu punerea în aplicare a Convenției Marpol.

Consiliul OMI a aprobat o decizie a MEPC privind înființarea unui grup de lucru intersesiuni pentru reducerea emisiilor de GES provenite de la nave (Intersessional Working Group on Reduction of GHG Emissions from Ships, denumit în continuare „ISWG‑GHG”), însărcinat să raporteze MEPC în sesiunile sale.

MEPC a împuternicit ISWG‑GHG să formuleze propuneri concrete care să încurajeze utilizarea combustibililor alternativi cu emisii de carbon reduse sau nule, aceste propuneri trebuind să privească în special definirea unor orientări privind intensitatea în GES/carbon în cursul ciclului de viață pentru toate tipurile relevante de combustibili, dar și elaborarea unor sisteme de stimulare a utilizării combustibililor alternativi menționați.

În cadrul acestui mandat, cu ocazia reuniunii din 11-15 noiembrie 2019, ISWG‑GHG a invitat „statele membre interesate și organizațiile internaționale să coopereze și să prezinte propuneri de proiecte de orientări privind intensitatea în GES/carbon în cursul ciclului de viață pentru toate tipurile de combustibili relevanți”.

La 20 decembrie 2019, Comisia a transmis Consiliului un document de lucru provenind de la serviciile sale, intitulat „Union submission to the seventh meeting of the [ISWG‑GHG] of the IMO in London from 23 to 27 March 2020 on the introduction of lifecycle guidelines to estimate well‑to[‑]tank greenhouse gas (GHG) emissions of sustainable alternative fuels to incentivise the uptake of sustainable alternative fuels at global level” [Contribuția Uniunii la cea de a șaptea reuniune a [ISWG‑GHG] al OMI de la Londra, în perioada 23-27 martie 2020, în ceea ce privește introducerea de orientări referitoare la ciclul de viață pentru estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) ale combustibililor alternativi durabili de la sursa combustibililor la rezervor pentru a stimula adoptarea combustibililor alternativi durabili la nivel mondial] [SWD (2019) 456 final].

În acest document de lucru, Comisia preciza că în anexă se regăsea contribuția care se încadra în sfera de competență externă exclusivă a Uniunii și că aceasta era prezentată Consiliului pentru a stabili poziția Uniunii în vederea transmiterii sale către OMI. În plus, nota de subsol 1 a documentului de lucru menționat preciza următoarele: „Propunerile sau documentele de informare transmise la OMI cu privire la aspecte care intră în competența externă exclusivă a [Uniunii] constituie acte de reprezentare externă. Aceste contribuții trebuie să fie prezentate de un actor al Uniunii care o poate reprezenta extern în temeiul tratatului, și anume, în ceea ce privește chestiunile care nu intră sub incidența [politicii externe și de securitate comune (PESC)], Comisia sau delegația [Uniunii], în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) TUE și cu articolul 221 TFUE”.

În sfârșit, în subtitlul contribuției înseși se menționa că aceasta era „prezentată de Comisia Europeană în numele Uniunii Europene”.

La 31 ianuarie 2020, grupul de lucru „Transporturi maritime” al Consiliului a decis, pe de o parte, să propună Coreper ca respectiva contribuție să fie prezentată OMI nu în numele Uniunii, ci în numele celor 27 de state membre și al Comisiei. Pe de altă parte, după ce a modificat, printre altele, subtitlul proiectului de contribuție al Comisiei, acesta a invitat Coreper să aprobe contribuția astfel modificată, în vederea transmiterii sale la OMI de către președinția Consiliului.

La 5 februarie 2020, prin decizia atacată, Coreper a aprobat contribuția astfel modificată (denumită în continuare „contribuția în litigiu”), în vederea transmiterii sale la OMI de către președinția Consiliului în numele statelor membre și al Comisiei.

Printr‑un e‑mail din 7 februarie 2020, Republica Croația, care asigura la acea dată președinția Consiliului, a transmis la OMI contribuția în litigiu în numele celor 27 de state membre și al Comisiei.

Comisia solicită Curții anularea deciziei atacate și menținerea efectelor acesteia, precum și obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul solicită respingerea acțiunii și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. Cu titlu subsidiar, în ipoteza anulării deciziei atacate, Consiliul solicită Curții menținerea efectelor acesteia.

Prin deciziile președintelui Curții din 15 septembrie, 24 septembrie, 25 septembrie, 1 octombrie, 6 octombrie, 8 octombrie și 13 octombrie 2020, au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului formulate de Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Regatul Suediei.

Republica Elenă susține în esență că acțiunea Comisiei se întemeiază pe premisa, contestată de Consiliu, că Uniunea dispune de statutul de observator la OMI. Astfel, pentru a se pronunța cu privire la această acțiune, Curtea ar trebui, cu titlu preliminar, să interpreteze Convenția OMI pentru a stabili dacă Uniunea dispune sau nu de acest statut. Or, Curtea nu ar avea competență în acest sens, întrucât convenția menționată nu face parte din dreptul Uniunii.

În această privință, este suficient să se constate, pe de o parte, că, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 44-46 din concluzii, Republica Elenă nu contestă caracterul atacabil, în sensul articolului 263 TFUE, al deciziei atacate. În rest, Curtea a recunoscut deja admisibilitatea unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii a Coreper de a transmite un document de reflecție unei comisii instituite printr‑un acord internațional, în măsura în care o astfel de decizie urmărește să producă efecte de drept [a se vedea în acest Hotărârea din 20 noiembrie 2018, Comisia/Consiliul (ZMP Antarctica), C‑626/15 și C‑659/16, EU:C:2018:925, punctele 59-67].

Pe de altă parte, Republica Elenă nu contestă că motivele invocate de Comisie în susținerea acțiunii sale sunt întemeiate pe încălcarea tratatelor, această încălcare constituind unul dintre cazurile de introducere a acțiunii în anulare enunțate la al doilea paragraf al articolului 263 TFUE, cu privire la care Curtea este competentă să se pronunțe.

Desigur, Curtea nu este în principiu competentă să controleze legalitatea actelor de drept al Uniunii în ceea ce privește dispozițiile unui acord internațional la care Uniunea nu este parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții, C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 52 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când Uniunea decide să își exercite competențele, o astfel de exercitare trebuie să se facă cu respectarea dreptului internațional relevant [Hotărârea din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation, C‑286/90, EU:C:1992:453, punctul 9, precum și Hotărârea din 20 noiembrie 2018, Comisia/Consiliul (ZMP Antarctica), C‑626/15 și C‑659/16, EU:C:2018:925, punctul 127].

În consecință, Curtea trebuie să țină seama, în cadrul competențelor sale întemeiate în special pe articolul 263 TFUE, de normele de drept internațional relevante, în măsura în care această luare în considerare se dovedește necesară pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată.

Or, în speță, pentru a soluționa prezentul litigiu, este necesar ca Curtea să țină seama de Convenția OMI pentru a stabili dacă Uniunea dispune sau nu de un statut în cadrul acestei organizații.

În aceste condiții, Curtea este competentă să se pronunțe asupra acțiunii formulate de Comisie.

În susținerea acțiunii sale, Comisia invocă două motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 3 alineatul (2) TFUE și deci pe competența externă exclusivă de care Uniunea dispune potrivit acestei dispoziții, întrucât actul care urma să fie adoptat de un organism constituit printr‑un acord internațional „ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora”. Al doilea motiv este întemeiat, la rândul său, pe o încălcare a articolului 17 alineatul (1) a șasea teză TUE și deci pe prerogativele instituționale ale Comisiei.

Al doilea motiv trebuie analizat în primul rând.

În susținerea celui de al doilea motiv, Comisia arată că, întrucât decizia atacată nu privește PESC, ea dispune în speță, conform articolului 17 alineatul (1) a șasea teză TUE, de competența de reprezentare externă a Uniunii. Pentru acest motiv și ținând seama de competența exclusivă a Uniunii în materia în care se înscrie contribuția în litigiu, ea a propus ca respectiva contribuție să fie prezentată „de Comisia Europeană în numele Uniunii Europene”.

Comisia adaugă că nici normele aplicabile cooperării cu OMI, printre care se numără Acordul de cooperare din 1974, interpretate în lumina Rezoluției 65/276, nici Regulamentul intern al MSC‑MEPC, în special punctul 1.5.6 din acesta, nu se opun ca respectiva contribuție să fie prezentată în numele Uniunii.

Dimpotrivă, în ceea ce privește, pe de o parte, Rezoluția 65/276, aceasta ar recunoaște noul cadru instituțional al Uniunii ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Această rezoluție ar sublinia în mod specific că „revine fiecărei organizații regionale sarcina de a defini modalitățile reprezentării sale externe”. Dat fiind că această recunoaștere ar fi de natură generală, faptul că rezoluția menționată nu se aplică instituțiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite nu ar avea nicio influență asupra pertinenței acesteia pentru a stabili poziția Uniunii și a instituțiilor sale în raport cu aceste instituții specializate. De altfel, printr‑o notă verbală comună din 27 noiembrie 2009, Consiliul și Comisia ar fi informat OMI cu privire la consecințele juridice care decurg din intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, și anume că, începând de la 1 decembrie 2009, „Uniunea Europeană va exercita toate drepturile și își va asuma toate obligațiile Comunității Europene, inclusiv statutul acesteia în cadrul organizației”, și că „schimbările care vor rezulta din aceasta în ceea ce privește modalitățile reprezentării vor fi comunicate în timp util”.

Pe de altă parte, punctul 1.5.6 din Regulamentul intern al MSC‑MEPC ar permite în mod expres participarea organizațiilor cu statut de observator la lucrările MEPC.

Or, Comisia arată că, în urma adoptării deciziei atacate, contribuția în litigiu a fost transmisă la OMI de președinția Consiliului în numele „statelor membre și al Comisiei”, iar nu în numele Uniunii.

În plus, Consiliul ar fi apreciat în mod eronat că competența Uniunii era exclusivă numai pentru o parte din contribuția în litigiu și că aceasta trebuia considerată ca fiind hibridă prin natura sa. Pe de altă parte, dacă referirea la „Comisie” ar trebui înțeleasă ca o referire indirectă la Uniune, decizia atacată ar fi împiedicat Comisia să asigure reprezentarea externă a Uniunii în ceea ce privește această parte a contribuției menționate.

În orice caz, competența de reprezentare a Uniunii conferită Comisiei prin tratate ar implica faptul că președinția Consiliului nu poate reprezenta niciodată Uniunea din punct de vedere juridic și nici să exercite competențele externe ale acesteia. Dat fiind că transmiterea la OMI, printr‑un e‑mail, a contribuției în litigiu ar constitui un act de reprezentare externă, aceasta ar fi fost făcută cu încălcarea articolului 17 alineatul (1) TUE.

Pe de altă parte, simplul fapt că Uniunea nu este membră a unei organizații internaționale nu ar autoriza nicicum un stat membru, care acționează în mod individual în cadrul participării sale la această organizație internațională, să își asume angajamente care pot afecta norme ale Uniunii adoptate pentru realizarea obiectivelor tratatului.

În fond, modificările introduse prin Tratatul de la Lisabona din care au rezultat îndeosebi articolul 1, articolul 17 alineatul (1) și articolul 47 TUE, precum și articolul 220 TFUE ar avea o incidență asupra modului în care Comunitatea, care a devenit Uniunea, participă la lucrările instituțiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite. În special, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea ar exercita toate drepturile și și‑ar asuma toate obligațiile Comunității, inclusiv cele legate de statutul acesteia în cadrul organizațiilor internaționale cu care Comisia asigura legături conform articolului 229 din Tratatul CEE (devenit articolul 302 CE). Pe de altă parte, aceste modificări juridice ar fi fost de atunci general recunoscute la nivel internațional. Manifestarea cea mai notabilă a acestei recunoașteri ar fi tocmai Rezoluția 65/276.

Potrivit Consiliului, susținut de toate statele membre interveniente, al doilea motiv este nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia arată că, în speță, articolul 17 alineatul (1) TUE conferă Comisiei competența exclusivă de a asigura reprezentarea externă a Uniunii, astfel încât revenea acestei instituții sarcina de a transmite la OMI contribuția în litigiu. În plus, întrucât această contribuție a survenit într‑un domeniu care se încadrează în competența exclusivă a Uniunii, ea ar fi trebuit să fie prezentată în numele Uniunii, iar nu în numele statelor membre și al Comisiei.

În această privință, trebuie precizat de la bun început că, în măsura în care argumentația Comisiei ar putea fi înțeleasă în sensul că reproșează faptul că prin decizia atacata președinția Consiliului a fost însărcinată să transmită la OMI contribuția în litigiu nu numai în numele statelor membre, ci și în numele Comisiei, deși Comisia s‑a opus, o asemenea argumentație ar fi vădit tardivă, din moment ce a fost invocată pentru prima dată abia în memoriul în replică. Prin urmare, aceasta trebuie considerată inadmisibilă.

Referitor la fondul prezentului motiv, în primul rând, trebuie amintit că, potrivit chiar articolului 17 alineatul (1) a șasea teză TUE, cu excepția PESC și a celorlalte cazuri prevăzute de tratate, care nu sunt relevante în speță, Comisia asigură reprezentarea externă a Uniunii.

Or, această dispoziție nu introduce nicio distincție după cum Uniunea își exercită competența externă exclusivă în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) TFUE sau exercită o competență externă partajată cu statele membre, indiferent dacă o face împreună cu ele sau dacă Consiliul se prevalează de posibilitatea de a strânge în interiorul său majoritatea necesară pentru ca Uniunea să exercite singură această competență externă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 noiembrie 2018, Comisia/Consiliul (ZMP Antarctica), C‑626/15 și C‑659/16, EU:C:2018:925, punctul 126].

În consecință, competența Comisiei de a reprezenta Uniunea în exercitarea de către aceasta a competenței sale externe nu poate depinde de natura exclusivă sau partajată a acestei competențe externe, care nu ține decât de normele interne ale Uniunii care nu sunt obligatorii pentru statele terțe sau pentru celelalte organizații internaționale.

În al doilea rând, deși este adevărat că, după cum susține în esență Comisia, tratatele nu limitează competența acesteia de a asigura reprezentarea externă a Uniunii decât în temeiul derogărilor expres prevăzute la articolul 17 alineatul (1) TUE, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 32 din prezenta hotărâre, atunci când Uniunea, în calitate de subiect de drept internațional, decide să își exercite competențele, o astfel de exercitare trebuie să se facă cu respectarea dreptului internațional relevant.

Or, pe de o parte, din articolul 4 din Convenția OMI reiese că numai statele pot adera la aceasta. Astfel, deși toate statele membre ale Uniunii sunt membre ale OMI, Uniunea însăși nu este membră.

Pe de altă parte, este adevărat că, în conformitate cu articolul 25 litera (a) din această convenție, Consiliul OMI poate încheia acorduri sau poate adopta dispoziții privind relațiile cu celelalte organizații și că, potrivit articolului 66 din convenția menționată, OMI poate să colaboreze, cu privire la orice aspect care ține de competența sa, cu aceste alte organizații interguvernamentale care, fără a fi instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite, au interese și activități legate de scopurile pe care le urmărește.

Acesta este de altfel contextul în care Comisia a încheiat cu OMI, în temeiul articolului 229 din Tratatul CEE, Acordul de cooperare din 1974, care prevede în special posibilitatea Comisiei de a participa la lucrările OMI în calitate de observatoare și care îi permite, așadar, să transmită în nume propriu o contribuție la această organizație.

Cu toate acestea, este cert că nici Comunitatea, nici Uniunea, care s‑a substituit acesteia, nu au încheiat un acord cu OMI, astfel încât Uniunea nu dispune de niciun statut în cadrul OMI.

Or, din înscrisurile de la dosar și din dezbaterile care au avut loc în ședință reiese că organele OMI consideră, pe baza textelor aplicabile acestei organizații, că numai organizațiile interguvernamentale cu care a încheiat acorduri pot participa la lucrările sale, în special prin depunerea de contribuții care vizează adoptarea de acte juridice. De altfel, pe baza unei astfel de considerații, secretarul general al OMI a refuzat, la data de 14 februarie 2005, o contribuție prezentată de Regatul Țărilor de Jos, în numele Comunității, ca răspuns la o invitație adresată de OMI organizațiilor interguvernamentale, pentru motivul că Comunitatea nu era membră a OMI și nici nu dispunea de statutul de observator în cadrul acestei organizații.

În acest context, este desigur adevărat, primo, că punctul 1.5.6 din Regulamentul intern al MSC‑MEPC prevede participarea activă la lucrările MEPC a organizațiilor care au statut de observator, secundo, că, în conformitate cu norma 5 alineatul 3 din Normele de procedură ale MEPC, în cadrul acestui comitet pot fi reprezentate prin observatori alte organizații interguvernamentale decât OMI, cu care s‑a încheiat un acord sau un aranjament special, și organizațiile neguvernamentale internaționale cu care OMI a stabilit relații și, tertio, că contribuția în litigiu a fost transmisă la OMI ca răspuns la invitația ISWG‑GHG menționată la punctul 18 din prezenta hotărâre, care se adresa „statelor membre și organizațiilor internaționale interesate”. Totuși, aceste împrejurări nu implică faptul că Uniunea, care nu era o organizație internațională cu statut de observator la OMI și cu care aceasta nu încheiase niciun acord sau aranjament special, astfel cum s‑a amintit la punctul 57 din prezenta hotărâre, era abilitată să transmită contribuția în litigiu în nume propriu.

Rezultă că Uniunea, spre deosebire de Comisie care a încheiat cu OMI Acordul de cooperare din 1974, nu beneficiază de niciun titlu care să îi permită să participe ea însăși la lucrările instituțiilor și ale comitetelor acestei organizații.

În plus, Comisia a recunoscut, în recomandarea sa adresată Consiliului privind autorizarea Comisiei de a iniția și de a desfășura negocieri cu OMI cu privire la condițiile și la modalitățile de aderare a Comunității Europene [SEC(2002) 381 final], că Comunitatea nu dispunea de dreptul de a participa la lucrările OMI și că era deci în interesul acesteia să adere la Convenția OMI.

Comisia arată totuși că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în special prin introducerea articolului 1 al treilea paragraf și a articolului 47 TUE, precum și a articolului 220 TFUE, implică dreptul Uniunii de a acționa în nume propriu în cadrul OMI.

În această privință, referitor, pe de o parte, la articolul 1 al treilea paragraf și la articolul 47 TUE, aceste dispoziții prevăd că Uniunea se substituie și succedă Comunității și, respectiv, că are personalitate juridică. Această consecință juridică legată de Tratatul de la Lisabona a fost comunicată OMI de Consiliu și de Comisie printr‑o notă verbală comună din 27 noiembrie 2009 și a fost luată în considerare în Rezoluția 65/276 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.

Cu toate acestea, pe lângă faptul că, astfel cum a confirmat secretarul general al Organizației Națiunilor Unite într‑o notă din 1 iunie 2011, această rezoluție nu se aplică instituțiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite, nici rezoluția menționată și nici nota verbală din 27 noiembrie 2009, în special din cauza caracterului unilateral al acesteia, nu ar fi putut oricum să atribuie Uniunii un statut în cadrul OMI de care Comunitatea nu dispunea.

Pe de altă parte, în ceea ce privește articolul 220 TFUE, este adevărat că acesta conferă Uniunii competența de a stabili „orice formă de cooperare utilă cu organele Organizației Națiunilor Unite și cu instituțiile sale specializate”, în timp ce articolul 229 din Tratatul CEE încredința Comisiei sarcina „de a asigura toate legăturile utile cu organele Organizației Națiunilor Unite și cu instituțiile sale specializate”.

Cu toate acestea, adoptarea articolului 220 TFUE nu a avut drept consecință faptul că Uniunea s‑a substituit Comisiei ca parte la acordurile de cooperare încheiate de aceasta, în temeiul articolului 229 din Tratatul CEE, cum este Acordul de cooperare din 1974. Astfel, deși, la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea s‑a substituit și a succedat Comunității, conform articolului 1 al treilea paragraf TUE, nici această dispoziție, nici vreo altă dispoziție din tratate nu a prevăzut ca Uniunea să se poate substitui Comisiei.

În al treilea rând, faptul că Uniunea nu este membră a OMI și nu a încheiat cu aceasta acorduri specifice care să îi permită să participe la lucrările acestei organizații nu împiedică exercitarea efectivă a competenței sale externe în domeniu.

În acest scop, pe de o parte, trebuie să se asigure faptul că Uniunea este în măsură să își exercite competența pe plan intern și că, în exercitarea ei, își definește poziția în conformitate cu procedura aplicabilă materiei în cauză.

Pe de altă parte, atunci când Uniunea nu este membră a unei organizații internaționale și este deci împiedicată de dreptul internațional relevant să își exercite competența pe plan extern în cadrul unei astfel de organizații, această competență poate fi exercitată printre altele de statele membre, acționând împreună în interesul Uniunii, în temeiul obligației de cooperare loială prevăzute la articolul 4 alineatul (3) TUE. În acest context, statele membre nu pot fi împiedicate să transmită contribuții acestei organizații decât dacă ele privesc domenii care intră în competența exclusivă a Uniunii sau într‑o competența pe care aceasta o partajează cu statele membre [a se vedea în acest sens Avizul 2/91 (Convenția nr. 170 a OIM) din 19 martie 1993, EU:C:1993:106, punctul 5, Hotărârea din 12 februarie 2009, Comisia/Grecia,C‑45/07, EU:C:2009:81, punctul 31, și Avizul 1/13 (Aderarea statelor terțe la Convenția de la Haga) din 14 octombrie 2014, EU:C:2014:2303, punctul 44].

În speță, este cert că Consiliul a aprobat, la propunerea Comisiei, contribuția Uniunii care să fie transmisă la OMI, contribuție ale cărei modalități de aprobare sau al cărei conținut nu sunt contestate de Comisie, astfel cum a confirmat aceasta în ședință.

În aceste condiții, contribuția menționată nu putea fi în orice caz prezentată OMI în numele Uniunii, pentru motivele expuse la punctele 53-66 din prezenta hotărâre și independent de împrejurarea că aceasta ține de competența exclusivă sau de competența partajată a Uniunii, fără a încălca normele care reglementează lucrările acestei organizații. Prin urmare, Consiliul a considerat în mod întemeiat că contribuția în litigiu trebuia prezentată de statele membre în numele lor, acționând împreună în interesul Uniunii.

În ceea ce privește, în al patrulea și ultimul rând, argumentul Comisiei potrivit căruia Republica Croația nu putea transmite contribuția în litigiu fără a încălca competența externă a Uniunii și competența de reprezentare externă a Comisiei, este adevărat că simplul fapt că Uniunea nu este membră a unei organizații internaționale nu autorizează un stat membru, care acționează cu titlu individual în cadrul participării sale la o organizație internațională, să își asume angajamente care pot afecta norme ale Uniunii adoptate pentru realizarea obiectivelor tratatului (Hotărârea din 12 februarie 2009, Grecia/Comisia, C‑45/07, EU:C:2009:81, punctul 30).

Cu toate acestea, în speță, din e‑mailul trimis la 7 februarie 2020 la OMI de Republica Croația reiese că aceasta, acționând în numele statelor membre și al Comisiei, s‑a limitat să transmită acestei organizații contribuția în litigiu a statelor membre și a Comisiei.

Desigur, ținând seama de relațiile stabilite de Comisie cu OMI în temeiul Acordului de cooperare din 1974 și întrucât dreptul internațional relevant nu pare să se opună, statele membre ar fi putut să confere Comisiei sarcina de a asigura reprezentarea lor prin exercitarea în comun, în interesul Uniunii, a unei competențe externe pe care aceasta era împiedicată să o exercite în temeiul normelor aplicabile din Convenția OMI.

Cu toate acestea, nicio dispoziție din tratate nu impune ca statele membre să confere Comisiei sarcina de a le asigura reprezentarea, chiar dacă dreptul internațional relevant nu se opune în acest sens.

Astfel, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 84 din concluzii, articolul 17 alineatul (1) TUE, în afara derogărilor pe care le prevede expres, conferă Comisiei competența exclusivă de a asigura doar reprezentarea Uniunii, iar nu a statelor membre, inclusiv atunci când acestea acționează în comun în interesul Uniunii.

Astfel, trebuie să se constate că statele membre rămân libere să decidă de la caz la caz modalitățile reprezentării lor externe, inclusiv atunci când intervin, împreună, în interesul Uniunii. În acest scop, nimic nu împiedică statele menționate să însărcineze, dintre ele, statul membru care asigură președinția Consiliului, astfel încât acest stat membru nu acționează nici individual, nici în numele Uniunii.

Ținând seama de tot ceea ce precedă, al doilea motiv trebuie respins.

Comisia invocă primul motiv doar pentru a se stabili că Uniunea dispunea în speță de o competență exclusivă și că, prin urmare, contribuția în litigiu ar fi trebuit să fie prezentată în numele Uniunii.

Or, pentru motivele indicate la punctele 51, 52 și 54 din prezenta hotărâre, indiferent de natura, exclusivă sau partajată, a competenței externe a Uniunii sub incidența căreia intră contribuția în litigiu, Uniunea nu ar fi putut oricum să prezinte ea însăși această contribuție la OMI cu respectarea dreptului internațional relevant.

În consecință, astfel cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctul 97 din concluzii, primul motiv este inoperant și, prin urmare, trebuie înlăturat.

Întrucât niciunul dintre motivele acțiunii nu a fost admis, se impune respingerea acesteia.

Articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune ca aceasta să fie obligată să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Consiliu, conform concluziilor acestuia.

Pe de altă parte, conform articolului 140 alineatul (1) din același Regulament de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Regatul Suediei vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

5 aprilie 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Rezoluția 65/276

Instrumentele privind OMI

Istoricul litigiului

Concluziile părților și procedura în fața Curții

Cu privire la acțiune

Cu privire la competența Curții

Cu privire la fond

Cu privire la al doilea motiv

Cu privire la primul motiv

Cu privire la cheltuielile de judecată