Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 22 noiembrie 2022.#Comisia Europeană împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Acțiune în anulare – Decizia (UE) 2019/1754 – Aderarea Uniunii Europene la Actul de la Geneva al Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice – Articolul 3 alineatul (1) TFUE – Competența exclusivă a Uniunii – Articolul 207 TFUE – Politica comercială comună – Aspecte comerciale ale proprietății intelectuale – Articolul 218 alineatul (6) TFUE – Dreptul de inițiativă al Comisiei Europene – Modificare de către Consiliul Uniunii Europene a propunerii Comisiei – Articolul 293 alineatul (1) TFUE – Aplicabilitate – Articolul 4 alineatul (3), articolul 13 alineatul (2) și articolul 17 alineatul (2) TUE – Articolul 2 alineatul (1) TFUE – Principiile atribuirii competențelor, echilibrului instituțional și cooperării loiale.#Cauza C-24/20.

Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită anularea în parte a Deciziei (UE) 2019/1754 a Consiliului din 7 octombrie 2019 privind aderarea Uniunii Europene la Actul de la Geneva al Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice (JO 2019, L 271, p. 12, denumită în continuare „decizia atacată”).

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale a fost semnată la Paris la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 11851, p. 305, denumită în continuare „Convenția de la Paris”). Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt părți la această convenție.

Articolul 1 din Convenția de la Paris prevede printre altele că statele cărora li se aplică această convenție sunt constituite în Uniunea pentru protecția proprietății industriale, care include brevetele, modelele și desenele industriale, mărcile, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale.

Potrivit articolului 19 din această convenție, statele părți la aceasta își rezervă dreptul de a încheia între ele, în mod separat, acorduri speciale pentru protecția proprietății industriale.

Acordul de la Lisabona privind protecția și înregistrarea internațională a denumirilor de origine a fost semnat la 31 octombrie 1958, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificat la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 13172, p. 205, denumit în continuare „Acordul de la Lisabona”). Acesta constituie un acord special în sensul articolului 19 din Convenția de la Paris, la care poate adera orice stat care este parte la această convenție.

Șapte state membre ale Uniunii, și anume Republica Bulgaria, Republica Cehă, Republica Franceză, Republica Italiană, Ungaria, Republica Portugheză și Republica Slovacă sunt părți la Acordul de la Lisabona. În schimb, Uniunea nu este parte la acest acord, la care pot adera numai statele.

Potrivit articolului 1 din Acordul de la Lisabona, statele cărora li se aplică acesta sunt constituite în Uniune specială (denumită în continuare „Uniunea specială”) în cadrul Uniunii pentru protecția proprietății industriale instituite prin Convenția de la Paris și se angajează să protejeze, pe teritoriile lor și în condițiile acestui acord, denumirile de origine ale produselor din alte state ale Uniunii speciale, recunoscute și protejate cu acest titlu în țara de origine și înregistrate la Biroul internațional al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI).

Articolul 21 din Actul de la Geneva al Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice (JO 2019, L 271, p. 15, denumit în continuare „Actul de la Geneva”), intitulat „Apartenența la Uniunea de la Lisabona”, prevede: „Părțile contractante sunt membre ale aceleiași Uniuni speciale precum statele care sunt părți la Acordul de la Lisabona[, în versiunea sa originală din 31 octombrie 1958] sau la [Acordul de la Lisabona, astfel cum a fost revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificat la 28 septembrie 1979], fie că sunt sau nu sunt părți la Acordul de la Lisabona[, în versiunea sa originală din 31 octombrie 1958] sau la [Acordul de la Lisabona, astfel cum a fost revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificat la 28 septembrie 1979].”

Articolul 22 din Actul de la Geneva, intitulat „Adunarea Uniunii speciale”, prevede la alineatul (4): „ [Adoptarea deciziilor în cadrul Adunării] a) Adunarea depune toate eforturile pentru a adopta decizii prin consens. b) În cazul în care nu este posibil să se ajungă la o decizie prin consens, decizia asupra aspectului examinat este supusă la vot. În acest caz, (i.) fiecare parte contractantă care este un stat dispune de un vot și votează numai în nume propriu; și (ii.) orice parte contractantă care este o organizație interguvernamentală poate vota în locul statelor sale membre, cu un număr de voturi egal cu numărul statelor sale membre care sunt părți la prezentul act. Nicio organizație interguvernamentală nu participă la vot în cazul în care unul dintre statele sale membre își exercită dreptul de vot și invers. […]”

Articolul 28 din Actul de la Geneva, intitulat „Condiții și modalități pentru a deveni parte la prezentul act”, prevede la alineatul (1): „[Eligibilitate] Sub rezerva dispozițiilor de la articolul 29 și de la prezentul articol alineatele (2) și (3), (i.) orice stat care este parte la Convenția de la Paris poate semna prezentul act și deveni parte la acesta; (ii.) […] (iii.) orice organizație interguvernamentală poate semna prezentul act și poate deveni parte la acesta cu condiția ca cel puțin unul dintre statele membre ale organizației interguvernamentale respective să fie parte la Convenția de la Paris și ca organizația interguvernamentală să declare că a fost autorizată în mod corespunzător, în conformitate cu procedurile sale interne, pentru a deveni parte la prezentul act și că, în conformitate cu tratatul de constituire a organizației interguvernamentale, se aplică legislația în baza căreia pot fi obținute titluri regionale de protecție cu privire la indicațiile geografice.”

Potrivit considerentului (6) al deciziei atacate: „Pentru ca Uniunea să își poată exercita în mod adecvat competența exclusivă pentru domeniile vizate de Actul de la Geneva și atribuțiile sale în contextul sistemelor cuprinzătoare de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice agricole, Uniunea ar trebui să adere la Actul de la Geneva și să devină parte contractantă la acesta.”

Articolul 1 primul paragraf din această decizie prevede: „Aderarea Uniunii Europene la [Actul de la Geneva] se aprobă în numele Uniunii.”

Articolul 3 din decizia menționată prevede: „Statele membre care doresc să facă acest lucru sunt autorizate să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la acesta, după caz, împreună cu Uniunea, în interesul Uniunii și cu respectarea deplină a competenței exclusive a acesteia.”

Articolul 4 din aceeași decizie prevede: „(1) În cadrul Uniunii speciale, Uniunea și toate statele membre care ratifică Actul de la Geneva sau aderă la acesta în temeiul articolului 3 din prezenta decizie sunt reprezentate de Comisie în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din TUE. Uniunea este responsabilă de garantarea exercitării drepturilor și a îndeplinirii obligațiilor Uniunii și ale statelor membre care ratifică Actul de la Geneva sau aderă la acesta în temeiul articolului 3 din prezenta decizie. […] (2) Uniunea votează în cadrul Adunării Uniunii speciale, iar statele membre care au ratificat Actul de la Geneva sau au aderat la acesta nu își exercită dreptul de vot.”

Articolul 11 din Regulamentul (UE) 2019/1753 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2019 privind acțiunile Uniunii în urma aderării acesteia la Actul de la Geneva al Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice (JO 2019, L 271, p. 1), intitulat „Dispoziții tranzitorii privind denumirile de origine originare din statele membre deja înregistrate în temeiul Acordului de la Lisabona”, prevede la alineatul (1): „Pentru fiecare denumire de origine originară dintr‑un stat membru care este parte la Acordul de la Lisabona, pentru un produs care este protejat în temeiul unuia dintre regulamentele menționate la articolul 1 din prezentul regulament, statul membru în cauză alege, pe baza unei cereri din partea unei persoane fizice sau a unei entități juridice astfel cum se menționează la articolul 5 alineatul (2) punctul (ii) din Actul de la Geneva sau a unui beneficiar, astfel cum este definit la articolul 1 punctul (xvii) din Actul de la Geneva, ori din proprie inițiativă, să solicite: (a) înregistrarea internațională a respectivei denumiri de origine în temeiul Actului de la Geneva, în cazul în care statul membru în cauză a ratificat Actul de la Geneva sau a aderat la acesta, în temeiul autorizării menționate la articolul 3 din [decizia atacată]; sau (b) anularea înregistrării respectivei denumiri de origine în registrul internațional. […]”

În luna septembrie 2008, Adunarea Uniunii speciale a creat un grup de lucru însărcinat cu pregătirea unei revizuiri a Acordului de la Lisabona destinate să îl îmbunătățească și să îl facă mai atractiv, menținând în același timp principiile și obiectivele acestuia.

Delegațiile celor 28 de state părți la Acordul de la Lisabona, precum și două delegații denumite „speciale”, printre care cea a Uniunii, și o serie de delegații denumite „observatoare” au fost invitate să participe la o conferință diplomatică convocată la Geneva între 11 și 21 mai 2015 în vederea examinării și a adoptării proiectului de Acord de la Lisabona revizuit elaborat de acest grup de lucru.

În vederea participării Uniunii la această conferință diplomatică, Comisia a adoptat, la 30 martie 2015, o recomandare de decizie a Consiliului Uniunii Europene de autorizare a începerii negocierilor referitoare la un acord de la Lisabona revizuit privind denumirile de origine și indicațiile geografice. În această recomandare, Comisia a invitat Consiliul, printre altele, să își întemeieze decizia pe articolul 207 TFUE, precum și pe articolul 218 alineatele (3) și (4) TFUE, ținând seama de competența exclusivă conferită Uniunii de articolul 3 alineatul (1) TFUE în domeniul politicii comerciale comune.

La 7 mai 2015, Consiliul a adoptat Decizia 8512/15 de autorizare a începerii negocierilor pentru un acord de la Lisabona revizuit privind denumirile de origine și indicațiile geografice, în ceea ce privește aspectele care intră în competența Uniunii Europene. Spre deosebire de ceea ce recomandase Comisia, această decizie s‑a întemeiat pe articolul 114 TFUE, precum și pe articolul 218 alineatele (3) și (4) TFUE.

La 20 mai 2015, conferința diplomatică menționată la punctul 17 din prezenta hotărâre a adoptat Actul de la Geneva, care a fost deschis pentru semnare în ziua următoare. În temeiul articolului 28 alineatul (1) punctul (iii.) din acest act, orice organizație interguvernamentală îl poate semna și poate deveni parte la acesta.

Prin Hotărârea din 25 octombrie 2017, Comisia/Consiliul (Acordul de la Lisabona revizuit) (C‑389/15, EU:C:2017:798, Curtea a statuat că negocierea Actului de la Geneva ținea de competența exclusivă pe care articolul 3 alineatul (1) TFUE o conferă Uniunii în domeniul politicii comerciale comune menționate la articolul 207 alineatul (1) TFUE. Prin urmare, Curtea a anulat Decizia 8512/15, menținând totodată efectele acesteia până la intrarea în vigoare, într‑un termen rezonabil care nu putea depăși șase luni de la data pronunțării respectivei hotărâri, a unei decizii noi a Consiliului întemeiate pe articolele 207 și 218 TFUE.

La 5 martie 2018, Consiliul a dat curs acelei hotărâri adoptând, în temeiul articolului 207 TFUE coroborat cu articolul 218 alineatele (3) și (4) TFUE, Decizia (UE) 2018/416 de autorizare a începerii negocierilor pentru un acord de la Lisabona revizuit privind denumirile de origine și indicațiile geografice (JO 2018, L 75, p. 23).

La 27 iulie 2018, Comisia a prezentat o Propunere de decizie a Consiliului privind aderarea Uniunii Europene la Actul de la Geneva al Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice [document COM(2018) 350 final], în temeiul articolului 207 și al articolului 218 alineatul (6) litera (a) TFUE. Având în vedere competența exclusivă a Uniunii în ceea ce privește negocierea acestui act, această propunere prevedea că numai Uniunea aderă la acest act.

La 15 martie 2019, Consiliul a transmis Parlamentului European un proiect de decizie a Consiliului privind aderarea Uniunii la Actul de la Geneva, autorizând toate statele membre care doresc aceasta să adere la acest act alături de Uniune. La 16 aprilie 2019, Parlamentul a aprobat acest proiect.

Întrucât Comisia nu a susținut proiectul menționat, Consiliul a adoptat, la 7 octombrie 2019, decizia atacată în unanimitate, în conformitate cu articolul 293 alineatul (1) TFUE.

Într‑o declarație menționată în procesul‑verbal al Consiliului privind adoptarea acestei decizii, Comisia, pe de o parte, a contestat posibilitatea de a autoriza toate statele membre ale Uniunii care doresc aceasta să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el în paralel cu Uniunea și, pe de altă parte, a afirmat că ar fi fost dispusă să accepte ca cele șapte state membre care erau de mult timp părți la Acordul de la Lisabona și care înregistraseră deja numeroase drepturi de proprietate intelectuală în temeiul acestui acord să fie autorizate să adere la Actul de la Geneva în interesul Uniunii.

Uniunea a aderat la Actul de la Geneva la 26 noiembrie 2019.

Comisia solicită Curții: – anularea articolului 3 din decizia atacată; – anularea articolului 4 din decizia atacată în ceea ce privește referirile la statele membre sau, cu titlu subsidiar, anularea în totalitate a articolului 4 în cazul în care referirile la statele membre nu pot fi separate de restul articolului; – menținerea, până la intrarea în vigoare a unei decizii a Consiliului într‑un termen rezonabil, care să nu depășească șase luni de la pronunțarea hotărârii, a efectelor părților anulate ale deciziei atacate și în special a oricărei utilizări a autorizării acordate în temeiul articolului 3 înainte de data hotărârii de statele membre care sunt în prezent părți la Acordul de la Lisabona și – obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Printr‑un înscris separat depus la grefa Curții la 15 aprilie 2020, Consiliul a invocat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 151 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

Comisia și‑a prezentat observațiile cu privire la această excepție la 18 mai 2020.

Printr‑o decizie a Curții din 6 octombrie 2020, examinarea excepției menționate a fost conexată cu fondul.

Consiliul solicită Curții: – respingerea în totalitate a acțiunii ca inadmisibilă; – cu titlu subsidiar, respingerea în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Deciziile președintelui Curții din 17 decembrie 2020 au fost admise cererile de intervenție în litigiu în susținerea concluziilor Consiliului formulate de Regatul Belgiei, de Republica Cehă, de Republica Elenă, de Republica Franceză, de Republica Croația, de Republica Italiană, de Ungaria, de Regatul Țărilor de Jos, de Republica Austria și de Republica Portugheză.

În susținerea excepției de inadmisibilitate, la care se asociază în esență statele membre interveniente, Consiliul amintește că anularea în parte a unui act al Uniunii nu este posibilă decât în măsura în care elementele a căror anulare este solicitată pot fi separate de restul actului.

În ceea ce privește, în primul rând, cererea de anulare a articolului 3 din decizia atacată, Consiliul susține că acest articol nu poate fi separat de restul deciziei fără ca substanța acestuia să fie modificată. Pe de o parte, respectivul articol 3 coroborat cu articolul 1 din decizie, care aprobă aderarea Uniunii la Actul de la Geneva, ar urmări să garanteze că Uniunea își poate exercita în mod corect competența sa externă exclusivă în domeniile vizate de acest act, permițându‑i să dispună de drepturi de vot în cadrul Adunării Uniunii speciale. Astfel, din moment ce, în conformitate cu articolul 22 alineatul (4) litera (b) punctul (ii) din Actul de la Geneva, orice organizație interguvernamentală parte la acest act poate dispune doar de un număr de voturi egal cu numărul statelor sale membre care sunt părți la acest act, anularea articolului 3 din decizia atacată ar priva Uniunea de dreptul de vot în cadrul acestei adunări și, prin urmare, de orice posibilitate de a‑și exercita în mod corect competența exclusivă în domeniile vizate de Actul de la Geneva, ceea ce ar face ca restul conținutului acestei decizii să fie incompatibil cu obiectul și cu finalitatea declarate ale acesteia.

Pe de altă parte, în măsura în care articolul 3 din decizia atacată permite celor șapte state membre ale Uniunii care sunt părți contractante la Acordul de la Lisabona să devină părți contractante la Actul de la Geneva, acest articol ar garanta senioritatea și continuitatea protecției denumirilor de origine deja înregistrate în aceste state membre în temeiul Acordului de la Lisabona.

Totodată, Consiliul consideră că cererea Comisiei de menținere a efectelor părților anulate ale deciziei în ceea ce privește cele șapte state membre demonstrează că articolul 3 din decizia atacată nu poate fi separat de restul deciziei.

În ceea ce privește, în al doilea rând, cererea de anulare a elementelor articolului 4 din decizia atacată care fac trimitere la statele membre, Consiliul apreciază că aceste elemente nu pot fi separate de articolul 3 din această decizie și că, în consecință, această cerere este inadmisibilă, pentru aceleași motive precum cele menționate în legătură cu cererea de anulare a acestui articol 3.

În susținerea excepției de inadmisibilitate a Consiliului, Republica Italiană adaugă că, contrar cerințelor prevăzute la articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, acțiunea nu este îndreptată împotriva Parlamentului și a Consiliului, ci numai împotriva acestuia din urmă, deși, în conformitate cu articolul 218 alineatul (6) litera (a) punctului (iii) TFUE, Parlamentul a aprobat decizia atacată, după cum reiese de altfel din preambulul său. Or, procedura prevăzută la articolul 218 alineatul (6) TFUE ar presupune o veritabilă codecizie între Consiliu și Parlament, din moment ce, fără aprobarea acestuia din urmă, Consiliul nu ar putea nici să delibereze, nici să adopte o decizie.

Comisia contestă această argumentație și susține că acțiunea sa este admisibilă.

Pentru a se pronunța asupra excepției de inadmisibilitate formulate de Consiliu, trebuie examinat înainte de toate argumentul, invocat de Republica Italiană, potrivit căruia acțiunea Comisiei ar fi inadmisibilă pentru motivul că este îndreptată numai împotriva Consiliului.

În această privință trebuie amintit că o acțiune în anulare întemeiată pe articolul 263 TFUE trebuie formulată împotriva instituției care a adoptat actul atacat și că o astfel de acțiune ar fi inadmisibilă dacă ar fi îndreptată împotriva unei alte instituții (Hotărârea din 11 septembrie 2003, Austria/Consiliul, C‑445/00, EU:C:2003:445, punctul 32 și jurisprudența citată).

În speță, reiese chiar din titlul deciziei atacate că a fost adoptată de Consiliu și, în plus, este cert că această decizie, întrucât privește încheierea unui acord internațional, a fost adoptată în temeiul articolului 218 alineatul (6) TFUE.

Or, potrivit acestei dispoziții, numai Consiliul este abilitat să adopte o decizie de a încheia un acord internațional. După cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 48 din concluzii, împrejurarea că articolul 218 alineatul (6) al doilea paragraf litera (a) TFUE prevede că, în anumite cazuri, Consiliul adoptă o astfel de decizie după aprobarea Parlamentului nu este de natură să repună în discuție această constatare, o asemenea aprobare neputând fi confundată cu actul de încheiere însuși, în privința căruia articolul 218 alineatul (6) primul paragraf TFUE prevede că este adoptat doar de Consiliu.

În aceste condiții, este corect faptul că, în conformitate cu articolul 297 alineatul (2) primul paragraf TFUE – în temeiul căruia actele fără caracter legislativ care nu indică destinatarii se semnează de președintele instituției care le‑a adoptat – decizia atacată a fost semnată numai de președintele Consiliului, prin această semnătură fiind identificat astfel autorul acestei decizii.

În consecință, argumentul Republicii Italiene trebuie înlăturat.

În ceea ce privește argumentația Consiliului, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, anularea în parte a unui act al Uniunii nu este posibilă decât în măsura în care elementele a căror anulare este solicitată pot fi separate de restul actului. Această condiție nu este îndeplinită atunci când anularea în parte a unui act ar avea ca efect modificarea substanței acestuia. În ceea ce privește verificarea caracterului separabil al dispozițiilor contestate, aceasta presupune examinarea domeniului de aplicare al acestor dispoziții pentru a se putea evalua dacă anularea lor ar modifica spiritul și substanța actului atacat (Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Consiliul, C‑425/13, EU:C:2015:483, punctul 94 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 9 noiembrie 2017, SolarWorld/Consiliul, C‑205/16 P, EU:C:2017:840, punctele 38 și 39, precum și jurisprudența citată).

Curtea a precizat de asemenea că problema dacă o anulare în parte ar modifica substanța actului atacat constituie un criteriu obiectiv, iar nu un criteriu subiectiv legat de voința politică a instituției care a adoptat acest act (Hotărârea din 26 aprilie 2022, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑401/19, EU:C:2022:297, punctul 19, precum și jurisprudența citată).

În speță, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 39 din concluzii, substanța deciziei atacate constă în aderarea Uniunii la Actul de la Geneva, aprobat în numele Uniunii în temeiul articolului 1 din această decizie.

Astfel, potrivit considerentului (6) al deciziei menționate, „[p]entru ca Uniunea să își poată exercita în mod adecvat competența exclusivă pentru domeniile vizate de Actul de la Geneva și atribuțiile sale în contextul sistemelor cuprinzătoare de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice agricole, Uniunea ar trebui să adere la Actul de la Geneva și să devină parte contractantă la acesta”.

Articolele 2 și 5 din aceeași decizie stabilesc modalitățile practice ale acestei aderări.

Or, după cum recunoaște însuși Consiliul, articolul 3 din decizia atacată autorizează statele membre care doresc aceasta să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el numai pentru a soluționa anumite dificultăți care, în opinia sa, ar putea rezulta din respectiva aderare. Articolul 4 din această decizie aduce precizări în legătură cu reprezentarea Uniunii și a statelor membre care ar ratifica sau ar adera la acest act în cadrul Uniunii speciale, precum și în legătură cu responsabilitățile ce revin Uniunii în materie de exercitare a drepturilor și de respectare a obligațiilor acesteia și ale acestor state membre, care decurg din actul menționat.

Astfel, aceste articole 3 și 4 urmăresc să permită statelor membre care doresc aceasta să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el alături de Uniune. Or, reiese din caracterul facultativ al unor asemenea aderări sau ratificări că articolul 1 din decizia atacată își poate produce efectele în situația în care niciun stat membru nu și‑ar exercita posibilitatea conferită la articolele 3 și 4 menționate.

Chiar dacă, după cum susține Consiliul, o atare situație ar trebui să aibă consecințe asupra posibilității Uniunii de a vota în cadrul Adunării Uniunii speciale, precum și asupra garanției seniorității și continuitatea protecției denumirilor de origine înregistrate în statele membre în temeiul Acordului de la Lisabona, ea nu ar afecta efectul juridic al articolului 1 din decizia atacată și nu ar repune în discuție aderarea Uniunii la Actul de la Geneva, care, după cum s‑a subliniat la punctul 49 din prezenta hotărâre, constituie substanța acestei decizii.

Rezultă că dispozițiile deciziei atacate a căror anulare o solicită Comisia pot fi separate de restul acestei decizii.

Contrar celor susținute de Consiliu, această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că Comisia a solicitat menținerea efectelor părților deciziei atacate a căror anulare o solicită în ceea ce privește statele membre care sunt părți la Acordul de la Lisabona. Astfel, această împrejurare nu are nicio incidență asupra caracterului separabil al dispozițiilor acestei decizii a căror anulare este solicitată și, prin urmare, asupra admisibilității acțiunii.

Având în vedere cele ce precedă, excepția de inadmisibilitate invocată de Consiliu trebuie respinsă.

În susținerea acțiunii formulate, Comisia invocă două motive.

Primul motiv se întemeiază pe încălcarea articolului 218 alineatul (6) și a articolului 293 alineatul (1) TFUE, a principiului atribuirii competențelor prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE, precum și a principiului echilibrului instituțional și a dreptului de inițiativă al Comisiei.

Comisia susține în primul rând că nu a propus și în niciun caz nu a acceptat să autorizeze statele membre să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la acesta, ci doar a propus aderarea Uniunii la acesta. Chiar dacă, în conformitate cu articolul 293 alineatul (1) TFUE, Consiliul poate modifica o propunere a Comisiei hotărând în unanimitate, în speță nu ar fi existat nicio propunere de autorizare a statelor membre să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la acesta și deci nu ar fi putut fi modificată. A susține contrariul ar însemna că Consiliul ar putea, hotărând în unanimitate, să efectueze orice adăugare la o propunere a Comisiei, indiferent de obiectul acesteia. Or, jurisprudența ar impune ca orice modificare a unei propuneri a Comisiei să fie analizată în raport cu „obiectul” și cu „finalitatea” acestei propuneri. În realitate, adăugând la aderarea Uniunii o autorizare generală de aderare a statelor membre, Consiliul ar fi adoptat, în cuprinsul aceluiași act „formal”, o a doua decizie distinctă care nu figurează în propunerea Comisiei.

În al doilea rând, Comisia contestă, în memoriul în replică, motivele invocate de Consiliu pentru a justifica modificarea propunerii Comisiei, și anume necesitatea de a asigura că Uniunea dispune de drepturi de vot în Adunarea Uniunii speciale, precum și de a păstra senioritatea și continuitatea protecției denumirilor de origine înregistrate în temeiul Acordului de la Lisabona în cele șapte state membre care erau deja părți la acest din urmă acord.

Pe de o parte, autorizarea statelor membre să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el nu ar garanta exercitarea acestei posibilități și nici, în consecință, că Uniunea va dispune de drepturi de vot în Adunarea Uniunii speciale. În orice caz, importanța acestor drepturi de vot nu ar trebui să fie supraestimată. Astfel, Adunarea Uniunii speciale nu ar statua decât asupra unor chestiuni administrative și, în cele mai multe cazuri, prin consens.

Pe de altă parte, în ceea ce privește senioritatea și continuitatea protecției denumirilor de origine înregistrate în temeiul Acordului de la Lisabona, regulile aplicabile ar putea fi interpretate astfel încât să permită luarea în considerare a acestor denumiri de origine. În orice caz, în ceea ce privește un aspect care vizează doar cele șapte state membre părți la Acordul de la Lisabona, ar fi suficient ca ele să nu adere la Actul de la Geneva pentru ca Acordul de la Lisabona să continue să se aplice în cazul lor, iar această senioritate și această continuitate să fie garantate.

Republica Italiană obiectează de la bun început că primul motiv este lipsit de temei, pentru motivul că articolul 293 alineatul (1) TFUE nu este aplicabil procedurii reglementate de articolul 218 TFUE. Astfel, din acest din urmă articol ar reieși că procedura pe care o prevede s‑ar baza pe o decizie a Consiliului, adoptată în temeiul unei „recomandări” a Comisiei, care ar fi, potrivit articolului 288 TFUE, un act facultativ. Consiliul ar dispune, așadar, de o putere extinsă de a admite, de a respinge sau de a modifica o recomandare a Comisiei referitoare la negocierea, iar apoi la încheierea unui acord. Mai precis, decizia privind încheierea unui acord ar fi reglementată de articolul 218 alineatul (6) TFUE, potrivit căruia Consiliul adoptă decizia respectivă „la propunerea negociatorului”. Comisia nu ar interveni în această procedură de încheiere ca atare, ci numai în calitate de negociator al acordului. Astfel, o propunere a Comisiei în cadrul procedurii menționate, care să fie adaptată la natura specifică a acordurilor internaționale, nu ar fi asimilabilă celei prevăzute la articolul 293 alineatul (1) TFUE.

Potrivit Consiliului, în primul rând, Curtea a recunoscut în jurisprudența sa că există o condiție de formă și o condiție de fond pe care Consiliul trebuie să le respecte atunci când modifică o propunere a Comisiei, în sensul articolului 293 alineatul (1) TFUE.

În ceea ce privește condiția de formă, atunci când Comisia nu acceptă o modificare adusă de Consiliu, acesta ar fi obligat să hotărască în unanimitate. Or, în speță, Consiliul ar fi respectat această condiție de formă, modificând în unanimitate propunerea Comisiei.

Referitor la condiția de fond, Consiliul nu ar trebui să se opună realizării obiectivelor urmărite prin propunerea Comisiei. Mai exact, modificările aduse unei propuneri ar trebui să rămână în domeniul de aplicare al acesteia, astfel cum este definit de Comisie. Aceasta ar fi situația atunci când Consiliul respectă intențiile Comisiei și nu modifică nici obiectul, nici finalitatea propunerii.

Consiliul arată că în speță, în expunerea de motive a propunerii sale, menționată la punctul 23 din prezenta hotărâre, Comisia a arătat că „[p]entru ca Uniunea să își exercite în mod adecvat competența exclusivă cu privire la Actul de la Geneva […] și atribuțiile sale în contextul sistemelor exhaustive de protecție a indicațiilor geografice agricole, UE ar trebui să devină parte contractantă”. Acesta arată de asemenea că, potrivit considerentului (6) al deciziei atacate,„[p]entru ca Uniunea să își poată exercita în mod adecvat competența exclusivă pentru domeniile vizate de Actul de la Geneva și atribuțiile sale în contextul sistemelor cuprinzătoare de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice agricole, Uniunea ar trebui să adere la Actul de la Geneva și să devină parte contractantă la acesta”.

Așadar, Consiliul ar fi rămas în limitele obiectivului declarat al propunerii Comisiei. Or, potrivit Consiliului, dacă această propunere nu ar fi fost modificată, ea nu ar fi permis atingerea acestui obiectiv în două privințe: pe de o parte, Uniunea nu ar fi dispus de drepturi de vot în Adunarea Uniunii speciale și, pe de altă parte, senioritatea indicațiilor geografice înregistrate în temeiul Acordului de la Lisabona de cele șapte state membre părți la acest acord ar fi dispărut în urma înregistrării ex novo de către Uniune, în calitate de nouă parte contractantă la Uniunea specială, a unor indicații geografice în temeiul Actului de la Geneva.

În al doilea rând, Consiliul susține că acceptarea argumentului Comisiei menționat la punctul 60 din prezenta hotărâre, potrivit căruia adoptarea unei decizii a Consiliului de modificare a propunerii Comisiei ar echivala cu inexistența unei propuneri, ar lipsi de conținut dreptul de modificare care este conferit Consiliului prin articolul 293 alineatul (1) TFUE, privând această dispoziție de orice efect util.

În al treilea rând, Consiliul observă că, contrar celor susținute de Comisie, acesta nu a adoptat prin intermediul aceluiași „act formal” două decizii, din care una s‑ar baza pe propunerea Comisiei, iar cealaltă nu. Modificarea adusă de Consiliu articolului 3 din decizia atacată nu ar fi avut ca obiect să autorizeze statele membre să adere la Actul de la Geneva pentru ca ele să își poată exercita competențele, ci să dea întru totul efect obiectului și finalității acestei propuneri, astfel încât Uniunea să poată acționa efectiv în cadrul Adunării Uniunii speciale și să poată proteja interesele statelor membre. În acest context, Consiliul amintește că autorizarea dată statelor membre este conferită sub rezerva „respectării depline a competenței [Uniunii]”. Pe de altă parte, pentru a garanta unitatea reprezentării internaționale a Uniunii și a statelor sale membre, Consiliul ar fi încredințat Comisiei reprezentarea Uniunii, precum și cea a oricărui stat membru care dorește să facă uz de această autorizare.

În această privință, Republica Austria observă că ar fi lipsită de sens autorizarea statelor membre să adere la Actul de la Geneva cu respectarea strictă a competenței exclusive a Uniunii, dar fără ca Uniunea să adere la acesta. Astfel, în temeiul articolului 4 din decizia atacată, ar reveni Uniunii sarcina de a asigura exercitarea drepturilor și respectarea obligațiilor Uniunii și ale statelor membre care ratifică Actul de la Geneva sau care aderă la acesta și numai Uniunea ar vota în Adunarea Uniunii speciale, statele membre care au ratificat Actul de la Geneva sau care au aderat la acesta neexercitându‑și dreptul de vot.

În al patrulea rând, Consiliul apreciază că declarația Comisiei, menționată la punctul 26 din prezenta hotărâre, potrivit căreia ar fi fost dispusă să accepte ca cele șapte state membre care erau părți la Acordul de la Lisabona și care înregistraseră deja numeroase drepturi de proprietate intelectuală în temeiul acestui acord să adere la Actul de la Geneva în interesul Uniunii, este importantă cel puțin în trei privințe. Primo, prin această declarație, Comisia ar recunoaște că autorizația dată de Consiliu statelor membre sau cel puțin unora dintre acestea este în interesul Uniunii. Secundo, Comisia ar accepta în mod implicit ca Consiliul să poată pune în aplicare această autorizare prin modificarea propunerii Comisiei. Tertio, Comisia ar admite că o astfel de autorizare este posibilă într‑un domeniu care ține de competența exclusivă a Uniunii.

Republica Cehă și Republica Portugheză contestă afirmația Comisiei potrivit căreia Acordul de la Lisabona ar continua să se aplice celor șapte state membre care sunt părți contractante la acesta dacă ele nu ar adera la Actul de la Geneva, asigurând în acest mod o continuitate a protecției indicațiilor geografice deja înregistrate. Astfel, în ceea ce privește dispozițiile tranzitorii pentru denumirile de origine ale statelor membre înregistrate deja în temeiul Acordului de la Lisabona, articolul 11 din Regulamentul 2019/1753 ar prevedea înregistrarea internațională a acestor denumiri de origine în temeiul Actului de la Geneva, cu condiția ca statul membru în cauză să fi ratificat Actul de la Geneva sau să fi aderat la acesta, în temeiul autorizării menționate la articolul 3 din decizia atacată.

Prin intermediul primului motiv, Comisia susține în esență că Consiliul, întrucât a modificat propunerea Comisiei prin introducerea unei dispoziții care autorizează statele membre care doresc aceasta să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el, a acționat în afara oricărei inițiative a Comisiei, încălcând astfel articolul 218 alineatul (6) și articolul 293 alineatul (1) TFUE și aducând atingere echilibrului instituțional ce rezultă din articolul 13 alineatul (2) TUE.

Cu titlu introductiv, trebuie să se examineze argumentul invocat de Republica Italiană potrivit căruia articolul 293 alineatul (1) TFUE nu este aplicabil unei decizii adoptate în temeiul articolului 218 alineatul (6) TFUE, cum este decizia atacată, întrucât acest articol 293 alineatul (1) este aplicabil doar în cazul adoptării de acte în cadrul acțiunii interne a Uniunii.

Reiese din însuși modul de redactare a articolului 293 alineatul (1) TFUE că, în cazul în care, în temeiul tratatelor, Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei, acesta poate modifica propunerea numai hotărând în unanimitate, cu excepția cazurilor prevăzute la anumite dispoziții ale Tratatului FUE menționate de acest articol 293 alineatul (1).

Or, pe de o parte, articolul 218 TFUE nu se numără printre aceste dispoziții.

Pe de altă parte, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 61 din concluzii, articolul 293 alineatul (1) TFUE are vocația să se aplice tuturor actelor juridice ale Uniunii pentru adoptarea cărora Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei, independent de aspectul dacă aceste acte țin de acțiunea internă a Uniunii sau de acțiunea sa externă. Mai precis, în textul acestei dispoziții nu există niciun element care să permită excluderea aplicabilității sale în cazul procedurii de adoptare a unei decizii întemeiate pe articolul 218 alineatul (6) TFUE în măsura în care, atunci când Consiliul adoptă o astfel de decizie, el statuează la propunerea Comisiei.

Este, desigur, adevărat că, în conformitate cu articolul 218 alineatul (6) TFUE, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului la propunerea negociatorului.

Însă, din moment ce, în temeiul articolului 218 alineatul (3) TFUE, Consiliul a desemnat Comisia drept negociator, atunci, pentru a adopta această decizie, Consiliul hotărăște obligatoriu la propunerea Comisiei.

Rezultă că articolul 293 alineatul (1) TFUE este aplicabil atunci când Consiliul, hotărând cu privire la propunerea Comisiei, adoptă o decizie întemeiată pe articolul 218 alineatul (6) TFUE. Prin urmare, argumentul Republicii Italiene trebuie înlăturat.

Pentru a aprecia dacă în speță Consiliul a încălcat articolul 293 alineatul (1) TFUE, este necesar a se aminti că această dispoziție trebuie interpretată în lumina articolului 13 alineatul (2) TUE, potrivit căruia fiecare instituție a Uniunii acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de ele. Această ultimă dispoziție reflectă principiul echilibrului instituțional, caracteristică a structurii instituționale a Uniunii, care presupune ca fiecare dintre instituții să își exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte (Hotărârea din 2 septembrie 2021, EPSU/Comisia, C‑928/19 P, EU:C:2021:656, punctul 48 și jurisprudența citată).

Articolul 13 alineatul (2) TUE prevede, pe de altă parte, că instituțiile Uniunii cooperează unele cu altele în mod loial.

În acest context, trebuie arătat că, potrivit articolului 17 alineatul (2) a doua teză TUE, actele Uniunii, altele decât cele legislative, se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.

După cum s‑a amintit la punctele 80 și 81 din prezenta hotărâre, rezultă din articolul 218 alineatele (3) și (6) TFUE că decizia privind încheierea acordului internațional în discuție se adoptă la propunerea Comisiei ca negociator desemnat.

Or, Curtea a precizat deja că competența de inițiativă recunoscută Comisiei de articolul 17 alineatul (2) a doua teză TUE nu se rezumă la prezentarea unei propuneri. Astfel, în temeiul acestei competențe, revine în principiu Comisiei, care, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) TUE, promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest sens, sarcina de a decide dacă prezintă sau nu o propunere și, după caz, de a determina obiectul, finalitatea și conținutul acesteia, precum și, atât timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, de a‑și modifica propunerea, iar la nevoie, de a o retrage (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Consiliul/Comisia, C‑409/13, EU:C:2015:217, punctele 70 și 74).

Exercitarea de către Comisie a competenței sale de inițiativă este astfel indisociabil legată de atribuția privind promovarea interesului general cu care este învestită prin articolul 17 alineatul (1) TUE.

Articolul 293 TFUE conferă acestei competențe de inițiativă o dublă garanție.

Pe de o parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 77 din prezenta hotărâre, articolul 293 alineatul (1) TFUE prevede că, în cazul în care, în temeiul tratatelor, Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei, acesta poate modifica propunerea numai hotărând în unanimitate, cu excepția cazurilor vizate de dispozițiile Tratatului FUE care sunt menționate la acest articol.

Pe de altă parte, potrivit articolului 293 alineatul (2) TFUE, atât timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia își poate modifica propunerea pe tot parcursul procedurilor care conduc la adoptarea unui act al Uniunii.

Articolul 293 TFUE asigură astfel respectarea principiului echilibrului instituțional, punând în balanță printre altele competențele Comisiei, în temeiul articolului 17 alineatul (2) TUE, și cele ale Consiliului, prevăzute la articolul 16 alineatul (1) TUE, ceea ce implică, după cum s‑a arătat la punctul 83 din prezenta hotărâre, că fiecare dintre instituții își exercită competențele cu respectarea competențelor celorlalte.

Rezultă printre altele că competența de modificare a Consiliului nu poate ajunge până la a permite acestuia să denatureze propunerea Comisiei, într‑un mod care ar împiedica atingerea obiectivelor urmărite de aceasta și care deci ar priva Comisia de rațiunea de a fi (a se vedea, în ceea ce privește retragerea unei propuneri de act legislativ, Hotărârea din 14 aprilie 2015, Consiliul/Comisia, C‑409/13, EU:C:2015:217, punctul 83).

Curtea a statuat că nu aceasta este situația atunci când modificările aduse de Consiliu unei propuneri a Comisiei nu depășesc obiectul acestei propuneri și nici nu îi modifică finalitatea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 1989, Comisia/Consiliul, 355/87, EU:C:1989:220, punctul 44, precum și Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Eurotunnel și alții, C‑408/95, EU:C:1997:532, punctul 39).

Trebuie, așadar, să se verifice dacă modificarea de către Consiliu în unanimitate a propunerii Comisiei menționate la punctul 23 din prezenta hotărâre, prin introducerea unei dispoziții care autorizează statele membre care doresc aceasta să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el, a denaturat obiectul sau finalitatea acestei propuneri într‑un mod care ar împiedica atingerea obiectivelor urmărite de aceasta.

În acest sens trebuie amintit că obiectul propunerii menționate consta în aderarea exclusiv a Uniunii la Actul de la Geneva și că finalitatea aceleiași propuneri era, după cum rezultă din expunerea sa de motive, menționată la punctul 68 din prezenta hotărâre, de a permite Uniunii să își exercite în mod corect competența exclusivă în domeniile care intră sub incidența acestui act.

Or, în această privință este necesar să se arate, primo, că articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE atribuie Uniunii o competență exclusivă în domeniul politicii comerciale comune. În conformitate cu articolul 207 alineatul (1) TFUE, această politică este întemeiată pe principii uniforme, în special în ceea ce privește aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, și se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.

Curtea a avut deja ocazia să precizeze în esență că Actul de la Geneva, pe de o parte, este în principal destinat să faciliteze și să reglementeze schimburile comerciale dintre Uniune și state terțe și, pe de altă parte, este de natură să aibă efecte directe și imediate asupra acestor schimburi, astfel încât negocierea sa ține de această competență exclusivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, Comisia/Consiliul (Acordul de la Lisabona revizuit), C‑389/15, EU:C:2017:798, punctul 74].

Secundo, potrivit articolului 2 alineatul (1) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă într‑un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie.

Această dispoziție adaugă totuși că statele membre pot printre altele legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic într‑un astfel de domeniu numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune în acest sens.

În această privință, din jurisprudența Curții rezultă că principiul atribuirii competențelor, vizat la articolul 4 alineatul (1) și la articolul 5 alineatele (1) și (2) TUE, precum și cadrul instituțional definit la articolele 13-19 TFUE pentru a permite ca Uniunea să își exercite competențele atribuite de tratate constituie caracteristici specifice ale Uniunii și ale dreptului său referitoare la structura constituțională a Uniunii [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 165].

Or, decizia de a acorda statelor membre o astfel de abilitare afectează modalitățile de exercitare a unor competențe atribuite cu titlu exclusiv Uniunii prin tratate, întrucât permite exercitarea de către statele membre a unei competențe pe care tratatele au atribuit‑o exclusiv Uniunii și pe care aceasta ar trebui în principiu să o exercite singură.

Rezultă că o atare decizie exprimă o alegere politică precisă și alternativă între, pe de o parte, exercitarea numai de către Uniune a unei competențe exclusive atribuite prin tratate într‑un anumit domeniu și, pe de altă parte, abilitarea de către Uniune a statelor membre să exercite această competență.

O asemenea alegere ține de aprecierea de către Comisie a interesului general al Uniunii în vederea definirii celor mai adecvate inițiative pentru a‑l promova, apreciere de care este legată în mod inseparabil, astfel cum se precizează la punctul 88 din prezenta hotărâre, competența de inițiativă conferită acestei instituții de articolul 17 alineatul (2) TUE.

Prin urmare, o modificare a Consiliului care vizează abilitarea statelor membre de a exercita o competență exclusivă a Uniunii ar denatura finalitatea însăși a unei propuneri a Comisiei care reflectă alegerea ca Uniunea să exercite singură această competență.

În speță, propunerea Comisiei urmărea tocmai să permită Uniunii să adere la Actul de la Geneva, care, în esență, a deschis acesteia din urmă posibilitatea de a deveni membră a Uniunii speciale, deși Acordul de la Lisabona nu permitea decât aderarea statelor, și, în acest fel, de a exercita singură competența sa exclusivă în domeniile vizate de Actul de la Geneva. Nu numai că această propunere nu prevedea autorizarea statelor membre care doreau aceasta să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el, dar, în cursul negocierilor, Comisia își manifestase în mod clar opoziția față de o asemenea autorizare cu caracter general, chiar dacă nu s‑a opus aderării celor șapte state membre, așa cum reiese din declarația sa menționată la punctul 26 din prezenta hotărâre.

Or, modificarea Consiliului a condus la adoptarea articolului 3 din decizia atacată, care autorizează statele membre care doresc aceasta să ratifice Actul de la Geneva sau să adere la el.

Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că această modificare denaturează obiectul și finalitatea propunerii Comisiei.

Contrar celor susținute de Consiliu, această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că autorizarea prevăzută la articolul 3 din decizia atacată este acordată sub rezerva „respectării depline a competenței exclusive a [Uniunii]” și că, în conformitate cu articolul 4 din această decizie, pentru a garanta unitatea reprezentării internaționale a Uniunii și a statelor sale membre, Consiliul a încredințat Comisiei reprezentarea Uniunii și a oricărui stat membru care dorește să facă uz de această autorizare.

Astfel, în pofida reglementării prin decizia atacată a exercitării de către statele membre care au ratificat Actul de la Geneva sau care au aderat la acesta a drepturilor conferite de acest act respectivelor state membre, nu este mai puțin adevărat că, făcând uz de această autorizare, statele membre menționate ar exercita, ca subiecte de drept internațional independente, alături de Uniune, o competență exclusivă a acesteia, împiedicând Uniunea să exercite singură această competență.

Nu pot justifica modificarea Consiliului nici argumentele acestuia, expuse la punctele 61-63 din prezenta hotărâre, referitoare la necesitatea de a asigura că Uniunea dispune de drepturi de vot în Adunarea Uniunii speciale, precum și de a păstra senioritatea și continuitatea protecției denumirilor de origine înregistrate în temeiul Acordului de la Lisabona în cele șapte state membre care erau deja părți la acesta din urmă.

Într‑adevăr, dificultățile eventuale pe care le‑ar putea întâmpina Uniunea pe plan internațional în exercitarea competențelor sale exclusive sau consecințele acestei exercitări asupra angajamentelor internaționale ale statelor membre nu pot în sine să autorizeze Consiliul să modifice o propunere a Comisiei până într‑atât încât să denatureze obiectul sau finalitatea acesteia, încălcând astfel echilibrul instituțional a cărui respectare urmărește să o asigure articolul 293 TFUE.

Ținând seama de considerațiile care precedă, este necesar să se constate că decizia atacată a fost adoptată cu încălcarea articolului 293 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 13 alineatul (2) TUE, așa încât primul motiv trebuie admis.

Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 2 alineatul (1) TFUE și a articolului 207 TFUE, precum și a obligației de motivare.

Întrucât acest motiv a fost prezentat de Comisie numai cu titlu subsidiar, iar primul motiv trebuie admis, nu este necesară pronunțarea cu privire la al doilea motiv.

Având în vedere tot ceea ce precedă, acțiunea trebuie admisă, iar decizia atacată trebuie anulată în parte, conform concluziilor Comisiei. În ceea ce privește în special articolul 4 din decizia atacată, acest articol nu trebuie anulat, în conformitate cu concluziile formulate cu titlu principal de Comisie, decât în măsura în care conține trimiteri la statele membre, întrucât aceste trimiteri sunt separabile de restul articolului.

Potrivit articolului 264 primul paragraf TFUE, în cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul și neavenit.

Potrivit articolului 266 primul paragraf TFUE, revine instituției emitente a actului anulat obligația de a lua măsurile impuse de executarea hotărârii Curții.

Cu toate acestea, conform articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Curtea poate să indice, în cazul în care apreciază că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

Această competență poate fi exercitată, pentru motive de securitate juridică, în special atunci când anularea unei decizii adoptate de Consiliu, în cadrul procedurii de negociere și de încheiere a unor acorduri internaționale prevăzute la articolul 218 TFUE, este de natură să repună în discuție participarea Uniunii la acordul internațional în cauză sau punerea sa în aplicare, chiar dacă competența Uniunii în acest sens nu dă naștere la îndoieli [a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 octombrie 2017, Comisia/Consiliul (Acordul de la Lisabona revizuit), C‑389/15, EU:C:2017:798, punctul 81 și jurisprudența citată].

Comisia solicită Curții să aplice articolul 264 al doilea paragraf TFUE pentru a atenua efectele anulării în parte a deciziei atacate. În această privință, Comisia arată că ar putea, cu titlu excepțional, să accepte un compromis care să prevadă aderarea la Acordul de la Geneva a celor șapte state membre care sunt în prezent părți la Acordul de la Lisabona pentru a evita probleme legate de continuitatea drepturilor. Pe de altă parte, potrivit Comisiei, în măsura în care articolul 4 din decizia atacată acoperă și alte aspecte care nu sunt contestate ca atare și care sunt esențiale pentru punerea în aplicare cu succes a Actului de la Geneva de către Uniune, ar fi important să se mențină efectele sale până la înlocuirea sa printr‑o dispoziție nouă.

În consecință, astfel cum s‑a arătat la punctul 28 din prezenta hotărâre, Comisia solicită Curții menținerea efectelor părților anulate ale deciziei atacate și în special a oricărei utilizări a autorizării acordate în temeiul articolului 3 înainte de data prezentei hotărâri de către statele membre care sunt în prezent părți la Acordul de la Lisabona până la intrarea în vigoare într‑un termen rezonabil, care să nu depășească șase luni de la pronunțarea hotărârii, a unei decizii a Consiliului care să înlocuiască decizia atacată.

Guvernul francez achiesează la această cerere care, în opinia sa, se bazează pe existența unor motive de securitate juridică importante, întrucât o repunere în discuție a participării la Actul de la Geneva a statelor membre părți la Acordul de la Lisabona ar putea avea consecințe negative grave pentru titularii denumirilor de origine înregistrate de aceste state în temeiul Acordului de la Lisabona.

Consiliul consideră că cererea menționată este inadmisibilă, pentru motivul că prin aceasta Comisia ar încerca în realitate să obțină nu numai menținerea efectelor deciziei atacate, ci o modificare a acestei decizii.

În această privință trebuie arătat că, prin cererea sa, Comisia vizează menținerea temporară a efectelor părților anulate ale deciziei atacate.

Deși este adevărat că admiterea acestei cereri ar însemna în practică modificarea temporară a întinderii efectelor acestei decizii, o astfel de consecință este inerentă exercitării de către Curte a competenței pe care i‑o conferă articolul 264 al doilea paragraf TFUE.

Rezultă că o cerere care urmărește menținerea efectelor părților anulate ale actului atacat este admisibilă.

Pe fond, este necesar să se admită că păstrarea seniorității și a continuității protecției denumirilor de origine înregistrate în temeiul Acordului de la Lisabona în cele șapte state membre deja părți la acest acord este printre altele necesară, în conformitate cu principiul cooperării loiale între Uniune și statele membre prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, pentru a proteja drepturile dobândite ce rezultă din aceste înregistrări naționale.

În consecință, este necesară menținerea efectelor părților anulate ale deciziei atacate, numai în măsura în care privesc statele membre care, la data pronunțării prezentei hotărâri, au făcut deja uz de autorizarea, prevăzută la articolul 3 din decizia menționată, de a ratifica Actul de la Geneva sau de a adera la acesta, alături de Uniune, până la intrarea în vigoare a unei noi decizii a Consiliului într‑un termen rezonabil, care să nu depășească șase luni de la această dată.

Articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, întrucât Comisia a solicitat obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligat să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

În consecință, Regatul Belgiei, Republica Cehă, Republica Elenă, Republica Franceză, Republica Croația, Republica Italiană, Ungaria, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria și Republica Portugheză vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

22 noiembrie 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cu privire la cheltuielile de judecată