Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 14 iulie 2022.#Casino, Guichard-Perrachon și Achats Marchandises Casino SAS (AMC) împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Decizie a Comisiei Europene prin care se dispune o inspecție – Căi de atac împotriva desfășurării inspecției – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la o cale de atac efectivă – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 19 – Regulamentul (CE) nr. 773/2004 – Articolul 3 – Înregistrarea interviurilor efectuate de Comisie în cadrul investigațiilor sale – Punctul de plecare al investigației Comisiei.#Cauza C-690/20 P.

Prin recursul formulat, Casino, Guichard‑Perrachon (denumită în continuare „Casino”) și Achats Marchandises Casino SAS (denumită în continuare „AMC” și, împreună cu Casino, „recurentele”) solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 5 octombrie 2020, Casino, Guichard‑Perrachon și AMC/Comisia ( 2 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul a respins în parte acțiunea acestora întemeiată pe articolul 263 TFUE având ca obiect anularea Deciziei C(2017) 1054 final a Comisiei din 9 februarie 2017 ( 3 ) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), prin care se dispune ca societatea Casino, precum și toate societățile controlate direct sau indirect de aceasta să se supună unei inspecții în conformitate cu articolul 20 alineatele (1) și (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 4 ).

Istoricul litigiului, care figurează la punctele 2-8 din hotărârea atacată, poate fi rezumat, în scopul prezentei proceduri, după cum urmează.

Casino este societatea‑mamă a grupului Casino, care își desfășoară activitățile în special în Franța, în principal în sectorul distribuției alimentare și nealimentare. Filiala sa, AMC, este o centrală de referențiere care negociază condițiile de achiziție de la furnizori pentru mărcile grupului Casino în Franța.

După ce a primit informații referitoare la schimburi de informații între Casino și alte întreprinderi sau asocieri de întreprinderi, printre care Intermarché, societate care își desfășoară de asemenea activitățile în sectorul distribuției alimentare și nealimentare, Comisia Europeană a adoptat decizia în litigiu.

Dispozitivul acestei decizii are următorul cuprins: „Articolul 1 Casino […] precum și toate societățile controlate direct sau indirect de aceasta sunt obligate să se supună unei inspecții referitoare la eventuala lor participare la practici concertate contrare articolului 101 [TFUE] pe piețele de aprovizionare cu bunuri de consum curent, pe piața vânzării de servicii către fabricanții de produse de marcă și pe piețele vânzării către consumatori de bunuri de consum curent. Aceste practici concertate constau în: (a) schimburi de informații, începând din 2015, între întreprinderi și/sau asocieri de întreprinderi, printre care ICDC […] și/sau membrii săi, printre care Casino și AgeCore și/sau membrii săi, printre care Intermarché, privind reducerile de preț obținute de aceștia pe piețele de aprovizionare cu bunuri de consum curent în sectoarele produselor alimentare, produselor de igienă și produselor de întreținere și prețurile pe piața vânzării de servicii către fabricanții de produse de marcă în sectoarele produselor alimentare, produselor de igienă și produselor de întreținere, în mai multe state membre ale Uniunii Europene, printre care Franța, și (b) schimburi de informații, cel puțin din 2016, între Casino și Intermarché cu privire la strategiile comerciale viitoare ale acestora, în special în ceea ce privește sortimentele, dezvoltarea de magazine, comerțul electronic, politica de promovare pe piețele de aprovizionare cu bunuri de consum curent și pe piețele de vânzare către consumatori de bunuri de consum curent, în Franța. Această inspecție se poate desfășura în oricare incintă a întreprinderii […] Casino permite funcționarilor și altor persoane împuternicite de Comisie să efectueze o inspecție, iar funcționarilor și altor persoane autorizate de autoritatea de concurență a statului membru în cauză pentru a‑i ajuta ori numite de statul respectiv în acest sens le permite accesul în toate incintele și mijloacele sale de transport în timpul programului normal de lucru. Casino supune inspecției registrele și alte documente privind activitatea, indiferent de suportul pe care sunt păstrate, dacă funcționarii și celelalte persoane autorizate solicită acest lucru, și le permite să le examineze la fața locului ori să ia sau să obțină, sub orice formă, copii sau extrase din aceste registre și documente. Casino permite aplicarea de sigilii pe orice incinte destinate activității și orice registre și documente pe durata inspecției și în măsura necesară inspecției. Casino oferă imediat la fața locului explicații orale cu privire la obiectul și scopul inspecției la solicitarea acestor funcționari sau persoane și permite oricărui reprezentant sau membru al personalului să dea astfel de explicații. Aceasta permite înregistrarea, sub orice formă, a explicațiilor respective. Articolul 2 Inspecția poate începe la 20 februarie 2017 sau la scurt timp după această dată. Articolul 3 Prezenta decizie se adresează Casino, precum și tuturor societăților controlate direct sau indirect de aceasta. Această decizie este notificată cu scurt timp înainte de inspecție, întreprinderii căreia îi este adresată, în temeiul articolului 297 alineatul (2) [TFUE].”

După ce a fost informată de această inspecție de către Comisie, Autorité de la concurrence française (Autoritatea franceză de concurență) a sesizat juges des libertés et de la détention des tribunaux de grande instance de Créteil et de Paris (judecătorii de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalelor de Mare Instanță din Créteil și din Paris, Franța) pentru a le solicita autorizația de a realiza operațiuni de inspecție și de sechestru în incintele recurentelor. Prin ordonanțele din 17 februarie 2017, acești judecători de drepturi și libertăți au autorizat inspecțiile și sechestrele solicitate cu titlu preventiv (denumite în continuare „ordonanțele din 17 februarie 2017”). Întrucât niciuna dintre măsurile luate în cadrul inspecției nu a impus utilizarea „autorităților publice de aplicare a legii” în sensul articolului 20 alineatele (6)-(8) din Regulamentul nr. 1/2003, aceste ordonanțe nu au fost notificate recurentelor.

Inspecția a început la 20 februarie 2017, dată la care inspectorii Comisiei, însoțiți de reprezentanți ai Autorității franceze de concurență, s‑au prezentat la sediul din Paris al grupului Casino, precum și în incintele ACM, și au notificat recurentelor decizia [în litigiu].

În cadrul inspecției, Comisia a efectuat, printre altele, o inspecție a birourilor, o colectare de materiale, în special informatice (laptopuri, telefoane mobile, tablete, dispozitive de stocare), audierea mai multor persoane și copierea conținutului materialelor colectate.

Fiecare dintre recurente a adresat Comisiei o scrisoare la data de 24 februarie 2017, în care a formulat rezerve cu privire la decizia [în litigiu] și la desfășurarea inspecției efectuate în temeiul acesteia.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 28 aprilie 2017, recurentele au introdus, în temeiul articolului 263 TFUE, o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu. Cererea de intervenție a Consiliului Uniunii Europene în susținerea concluziilor Comisiei a fost admisă.

În susținerea acțiunii formulate, recurentele au invocat în esență trei motive. Primul era întemeiat pe o excepție de nelegalitate a articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003, al doilea era întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare, iar al treilea pe încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului. În cadrul acestui din urmă motiv, recurentele au invocat o ingerință disproporționată în sfera lor de activitate privată, având în vedere, printre altele, societățile și incintele vizate de decizia în litigiu.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul, considerând că Comisia nu deținea indicii suficient de serioase care să permită să se suspecteze existența unei încălcări constând în schimburi de informații între Casino și Intermarché cu privire la strategiile lor comerciale viitoare, a anulat articolul 1 litera (b) din decizia în litigiu ( 5 ). Acesta a respins în rest acțiunea ( 6 ).

În susținerea recursului formulat, recurentele invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că nu era necesar ca declarațiile orale primite de Comisie să fie înregistrate pentru a servi drept indicii care să justifice decizia în litigiu. Al doilea motiv este întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului nu impunea ca decizia să limiteze în timp exercitarea competențelor de inspecție ale Comisiei. Al treilea motiv este întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului nu impunea ca decizia în litigiu să limiteze persoanele și incintele care pot fi inspectate. Al patrulea motiv este întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că dreptul fundamental la o cale de atac efectivă nu impunea o cale de atac autonomă și imediată împotriva desfășurării inspecțiilor.

Recurentele solicită Curții anularea punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate, admiterea concluziilor lor prezentate în primă instanță și, prin urmare, anularea deciziei în litigiu și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs, precum și a celor efectuate în fața Tribunalului.

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul solicită Curții respingerea recursului, în măsura în care recurentele reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că dreptul fundamental la o cale de atac efectivă nu impunea o cale de atac autonomă și imediată împotriva desfășurării inspecțiilor, și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

În conformitate cu solicitarea Curții, ne vom concentra analiza pe cel de al treilea motiv de recurs.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului nu impunea ca decizia în litigiu să limiteze persoanele și incintele care pot fi inspectate, recurentele contestă în special punctele 144-147 din hotărârea atacată.

Vom rezuma mai întâi raționamentul Tribunalului care face obiectul contestațiilor formulate de recurente și apoi vom examina, una după alta, cele patru critici din care este compus motivul analizat.

La punctul 133 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, mai întâi, că din decizia atacată reieșea că nici societățile, nici incintele inspectate nu erau desemnate nominal, în măsura în care, pe de o parte, articolul 1 al doilea paragraf din decizia în litigiu cuprindea mențiunea că „inspecția [se putea] desfășura în oricare incintă a întreprinderii”, urmată de termenii „în special”, urmați, la rândul lor, de două adrese și, pe de altă parte, la articolul 1 primul paragraf și la articolul 3 primul paragraf din această decizie se menționa că „Casino […], precum și toate societățile controlate în mod direct sau indirect de aceasta” erau vizate de decizia de inspecție.

În continuare, Tribunalul a constatat, la punctul 135 din hotărârea atacată, că conținutul foarte larg al inspecției la care conduc astfel de mențiuni nu fusese luat în considerare de jurisprudență ca reprezentând, ca atare, o ingerință excesivă în sfera de activitate privată a întreprinderilor.

După ce a amintit, la punctele 137-141 din hotărârea atacată, jurisprudența care supune exercitarea amplelor competențe de inspecție recunoscute Comisiei prin Regulamentul nr. 1/2003 unor condiții de natură să asigure respectarea drepturilor întreprinderilor în cauză, Tribunalul a răspuns după cum urmează la obiecția, invocată de recurente, potrivit căreia Comisia trebuia, în speță, în temeiul garanțiilor menite să le protejeze împotriva unor ingerințe disproporționate, să specifice mai precis societățile și incintele vizate de inspecție.

În primul rând, la punctul 144 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că informațiile cuprinse în decizia în litigiu, privite în ansamblu, permiteau să se determine societățile și incintele vizate de inspecție. Tribunalul a precizat în această privință că „datorită specificării obiectului și scopului inspecției și, în special, a piețelor produselor și serviciilor în cauză, precum și a precizării potrivit căreia sunt vizate Casino și filialele sale, precum și incintele lor, se poate deduce cu ușurință din decizia atacată că inspecția privește Casino și filialele sale active în sectoarele vizate de încălcarea suspectată – și anume piețele de aprovizionare cu bunuri de consum curent (produse alimentare, produse de igienă și produse de întreținere), cele ale vânzării către consumator a acestor bunuri și cea a vânzării de servicii către fabricanții de produse de marcă în sectorul bunurilor de consum curent – și că inspecția va putea fi efectuată în ansamblul incintelor acestora”. În aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat că „pentru protecția drepturilor reclamantelor nu erau indispensabile specificații mai precise cu privire la sfera inspecției”.

În al doilea rând, la punctul 145 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins criticile recurentelor potrivit cărora sfera acoperită de inspecție era, din cauza lipsei specificării societăților și incintelor vizate, prea extinsă. În această privință, Tribunalul a arătat de asemenea că Comisia a vizat, în decizia în litigiu, „subiectul fundamental al dreptului concurenței, care este întreprinderea, cuprinzând cel mai frecvent o societate‑mamă, precum și filiala sa ori filialele sale, cărora le pot fi imputate încălcările, și, în special, încălcările suspectate în speță, justificând astfel ca în decizia [în litigiu] să fie menționate atât societatea‑mamă Casino, cât și filialele sale”.

În al treilea rând, la punctul 146 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că „lipsa preciziei în desemnarea societăților și a incintelor vizate contribuie la buna desfășurare a inspecțiilor Comisiei, întrucât oferă acesteia marja de manevră necesară pentru colectarea unui număr maxim de probe posibile și îi permite să păstreze un efect de surpriză indispensabil pentru a împiedica un risc de distrugere sau de ascundere a acestor probe”.

În sfârșit, la punctul 147 din hotărârea atacată, Tribunalul a precizat că ordonanțele din 17 februarie 2017, menționate la punctul 6 din prezentele concluzii, care autorizaseră inspecțiile și sechestrele în discuție cu titlu preventiv, în caz de opoziție față de inspecție, specificaseră în mod expres și limitativ incintele în care puteau fi efectuate aceste inspecții și sechestre. Potrivit Tribunalului, o garanție suplimentară care consta în desemnarea incintelor inspectate era, prin urmare, recunoscută atunci când ingerința implicată de inspecție s‑ar fi dovedit mai importantă, în speță pentru că aceasta ar fi fost efectuată în pofida opoziției societăților inspectate, recurgându‑se la sprijinul forțelor de ordine în temeiul articolului 20 alineatele (6)-(8) din Regulamentul nr. 1/2003. Întrucât recurentele nu s‑au opus la inspecție, această garanție suplimentară nu era necesară în speță.

Recurentele reproșează Tribunalului că a încălcat articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și cerința protecției împotriva intervențiilor arbitrare ale autorității publice în sfera de activitate privată a unei persoane. Acestea susțin în esență că, în hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a statuat că decizia în litigiu, care nu identifica individual nici persoanele juridice vizate de inspecție, nici incintele în care aceasta era autorizată, era vădit nelegală în măsura în care aducea atingere dreptului la inviolabilitatea domiciliului.

După cum am indicat anterior, recurentele formulează patru critici în susținerea celui de al treilea motiv invocat.

Prin intermediul primei critici, acestea susțin că, contrar celor reținute de Tribunal, în special la punctul 144 din hotărârea atacată, definirea obiectului și a scopului inspecției nu poate remedia lipsa unei limitări a competențelor Comisiei în ceea ce privește identificarea persoanelor și a incintelor susceptibile să fie inspectate. Întemeindu‑se pe o hotărâre a Curții Constituționale germane ( 7 ), acestea adaugă că nu este acceptabil ca titularii dreptului la respectarea domiciliului – în speță, fiecare persoană juridică din care este compus grupul Casino – să trebuiască să deducă din definiția obiectului investigației și, în consecință, la sosirea inspectorilor că fac parte dintre subiectele care urmează să fie inspectate.

În această privință, arătăm cu titlu introductiv că, astfel cum a subliniat în mod corect Comisia și contrar celor afirmate de recurente, Tribunalul nu a considerat că definirea obiectului și a scopului inspecției remediase o pretinsă lipsă de limitare a competențelor Comisiei.

În schimb, pe de o parte, Tribunalul a considerat că respectarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului nu impune ca societățile și incintele inspectate să fie desemnate nominal în decizia de inspecție. În această privință, a amintit că mențiuni similare cu cele cuprinse în decizia în litigiu figurau în deciziile în discuție în alte cauze soluționate de Tribunal ( 8 ) și că conținutul foarte larg al inspecției la care conduc astfel de mențiuni nu a fost luat în considerare de jurisprudență ca reprezentând, ca atare, o ingerință excesivă în sfera de activitate privată a întreprinderilor.

Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că, în speță, specificațiile cu privire la sfera inspecției cuprinse în decizia în litigiu erau suficiente pentru a permite să se determine societățile și incintele vizate de inspecție și că pentru protecția drepturilor recurentelor nu erau indispensabile specificații mai precise. Pentru a ajunge la această concluzie, a luat în considerare nu numai indicarea obiectului și a scopului inspecției care figura în decizia în litigiu și, în special, specificarea piețelor produselor și serviciilor în cauză, ci și precizarea, cuprinsă în această decizie, potrivit căreia „sunt vizate Casino și filialele sale, precum și incintele lor”. De altfel, Tribunalul a arătat că toate aceste indicații permiteau să se deducă cu ușurință din decizia în litigiu că numai Casino și filialele sale active pe piețele în cauză erau vizate de inspecție.

Or, abordarea urmată de Tribunal descrisă mai sus nu contravine, în opinia noastră, jurisprudenței Curții și a Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) în materia inspecțiilor la domiciliu în incintele comerciale ale societăților, în special în scopul unor controale vizând sancționarea încălcărilor dreptului concurenței, nici nu autorizează Comisia să adopte măsuri care aduc atingere dreptului la inviolabilitatea domiciliului prevăzut la articolul 7 din cartă și la articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), care au un caracter disproporționat sau arbitrar.

În această privință, trebuie amintit mai întâi că, astfel cum a precizat Curtea în Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia ( 9 ) (denumită în continuare „Hotărârea Deutsche Bahn”), deși reiese din jurisprudența Curții EDO că protecția prevăzută la articolul 8 din CEDO se poate extinde la anumite incinte comerciale, curtea menționată a stabilit totuși că ingerința publică ar putea fi mai semnificativă în cazul incintelor sau al activităților profesionale sau comerciale decât în alte cazuri.

În continuare, trebuie subliniat că competențele de investigare ale Comisiei în temeiul articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 se limitează la autorizarea agenților acesteia din urmă, între altele, să intre în locurile pe care le desemnează, să li se prezinte documentele pe care le solicită și să ia copii după acestea, precum și să li se arate conținutul mobilierului pe care îl indică ( 10 ). Mai precis, articolul 20 alineatul (2) litera (a) din acest regulament precizează că reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare o inspecție, sunt împuternicite, printre altele, cu competența de a intra în orice incinte, terenuri și mijloace de transport ale întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi. Or, Curtea a avut ocazia să precizeze că o astfel de competență prezintă o importanță deosebită, în măsura în care trebuie să permită Comisiei să culeagă probe referitoare la încălcările normelor de concurență în locurile unde acestea se găsesc în mod normal, respectiv incintele comerciale ale întreprinderilor, și că atât finalitatea Regulamentului nr. 1/2003, cât și enumerarea, la articolul 20, a competențelor cu care sunt învestiți agenții Comisiei arată că investigațiile pot avea o întindere semnificativă ( 11 ).

În sfârșit, trebuie amintit, pe de o parte, că exercitarea competențelor de inspecție ale Comisiei este însoțită de suficiente garanții care oferă o protecție împotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea publică ( 12 ) – printre care, astfel cum a precizat Curtea, obligația de motivare specifică a deciziei de inspecție are un rol primordial ( 13 ) – și, pe de altă parte, că inspecțiile efectuate, precum în speță, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 nu presupun exercitarea unor competențe de aplicare a legii, care pot fi exercitate numai de autoritățile naționale în cazul utilizării procedurii prevăzute la articolul 20 alineatele (6)-(8) din regulamentul menționat.

În aceste împrejurări, nu se poate reproșa Tribunalului, în opinia noastră, că a concluzionat că, atunci când întreprinderile și incintele care fac obiectul inspecției nu sunt desemnate nominal în decizia de inspecție, însă motivarea acestei decizii permite cu ușurință și, prin urmare, fără un efort de interpretare disproporționat să se deducă persoanele juridice și incintele lor vizate în mod specific de verificări, nu este încălcat principiul proporționalității, a cărui respectare se impune la adoptarea unor măsuri care implică o ingerință în articolul 7 din cartă ( 14 ).

Curtea EDO a adoptat o abordare similară în Hotărârea din 20 decembrie 2010, Société Canal Plus și alții împotriva Franței ( 15 ), în care a considerat că faptul că una dintre societățile inspectate în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre nu era vizată în mod precis de ordonanța de autorizare a vizitelor la domiciliu în discuție „nu repune în discuție legalitatea ingerinței, întrucât ordonanța de autorizare viza în general incintele «Canal Plus», fără precizări cu privire la forma juridică a diferitelor entități vizate în acest temei, dar care intrau cu siguranță sub incidența acestei denumiri”.

În ceea ce privește hotărârea Curții Constituționale germane invocată de recurente, arătăm că, în această hotărâre, curtea menționată a constatat încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului, întrucât ordonanța de percheziție în cauză nu permitea identificarea societății ale cărei incinte trebuiau percheziționate și era, prin urmare, imprecisă.

Curtea Constituțională germană a ajuns la această concluzie după ce a constatat că nicio întreprindere având doar denumirea indicată în ordonanța de percheziție nu utiliza incinte la adresa indicată în această ordonanță și că, dintre întreprinderile care ocupau birouri la adresa respectivă și a căror denumire se compunea din cuvintele utilizate în ordonanța menționată, urmate de o mențiune suplimentară, nu era posibil să se înțeleagă care era vizată. Pe de altă parte, curtea menționată a constatat că nu era posibil să se înlăture incertitudinea privind societatea care era vizată luând în considerare alte mențiuni cuprinse în mandatul de percheziție.

Statuând astfel, instanța menționată nu a exclus, prin urmare, posibilitatea ca, atunci când actul prin care sunt dispuse inspecții la domiciliu nu desemnează nominal societatea vizată de inspecțiile respective, aceasta să poată fi identificată indirect pe baza conținutului actului. În această privință, trebuie arătat că, în schimb, Curtea Constituțională germană s‑a opus posibilității ca o asemenea identificare să poată fi efectuată pe baza unor elemente externe ordonanței de percheziție în discuție, precum dosarul de investigare.

Or, în speță, Tribunalul a apreciat că societățile vizate de această decizie erau clar identificabile luând în considerare numai mențiunile cuprinse în decizia în litigiu.

Trebuie să se observe de asemenea că unul dintre factorii care făceau incertă identificarea societății vizate de mandatul de percheziție în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată a Curții Constituționale germane era constituit de lipsa de precizie cu privire la sectorul de activitate al acestei societăți. Or, decizia în litigiu indică în mod clar piețele pe care era prezumată existența unei încălcări a articolului 101 TFUE și, prin urmare, permite identificarea clară a sectorului de activitate al societăților vizate de inspecție.

Prin intermediul celei de a doua critici din cadrul celui de al treilea motiv, recurentele susțin că noțiunea de „întreprindere” – care este o noțiune economică și pur funcțională utilizată exclusiv pentru aplicarea normelor de fond ale dreptului concurenței, precum calificarea unei înțelegeri – nu poate împiedica respectarea drepturilor fundamentale aferente noțiunii de „persoană juridică”. În ceea ce privește societățile, singurul titular al dreptului la inviolabilitatea domiciliului ar fi persoana juridică, iar nu întreprinderea, care este lipsită de personalitate juridică. În acest context, recurentele fac trimitere la Hotărârea din 25 octombrie 2011, Uralita/Comisia ( 16 ), în care Tribunalul a afirmat că, atunci când adoptă o decizie în temeiul articolului 101 TFUE, Comisia trebuie să identifice persoana sau persoanele fizice sau juridice care pot fi considerate răspunzătoare pentru comportamentul întreprinderii în cauză și care pot fi sancționate în acest temei.

În această privință, arătăm, pe de o parte, că argumentele dezvoltate de recurente în cadrul celei de a doua critici nu pot repune în discuție validitatea abordării urmate de Tribunal și a concluziei la care a ajuns acesta la punctul 144 din hotărârea atacată.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurente, reiese în mod clar, în opinia noastră, din cuprinsul punctului 145 din hotărârea atacată că, atunci când a făcut referire la întreprindere ca „subiect fundamental al dreptului concurenței”, Tribunalul nu intenționa să afirme că „întreprinderea” în sensul dreptului concurenței, iar nu persoanele juridice care o compun, trebuia considerată ca fiind titulara dreptului fundamental la inviolabilitatea domiciliului limitat prin adoptarea unei măsuri de inspecție. Această referire trebuie interpretată mai degrabă ca o precizare cu privire la domeniul de aplicare care trebuie atribuit indicației ce figurează la articolul 1 primul paragraf și la articolul 3 primul paragraf din decizia menționată, potrivit căreia erau obligate să se supună inspecției „Casino […], precum și toate societățile controlate direct sau indirect de aceasta” în vederea delimitării corecte a domeniului de aplicare ratione personae al deciziei respective.

În acest context, trimiterea făcută de recurente la Hotărârea din 25 octombrie 2011, Uralita/Comisia ( 17 ), referitoare la o decizie de constatare a unei încălcări, iar nu la o decizie de inspecție, nu poate avea nicio utilitate pentru recurente, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia. Inspecțiile au loc într‑un stadiu în care Comisia nu dispune încă de informații detaliate, inclusiv în ceea ce privește autorii încălcării prezumate, și aceasta trebuie mai întâi să verifice temeinicia suspiciunilor sale, precum și amploarea faptelor care au avut loc, întrucât obiectivul inspecției este tocmai acela de a aduna probe în legătură cu o presupusă încălcare.

Prin intermediul celei de a treia critici din cadrul celui de al treilea motiv, recurentele contestă afirmația Tribunalului de la punctul 146 din hotărârea atacată, potrivit căreia lipsa preciziei în desemnarea societăților și a incintelor vizate contribuie la buna desfășurare a inspecțiilor. Acestea susțin că exemplul instanțelor în care este necesară desemnarea societăților și/sau a incintelor vizate ar arăta că o astfel de precizare nu aduce atingere bunei desfășurări a inspecțiilor la domiciliu.

În această privință, este necesar, pe de o parte, să se arate că, presupunând chiar că Tribunalul a apreciat în mod incorect sau a supraestimat avantajele, în termeni de eficacitate a inspecțiilor, legate de lipsa de precizie în desemnarea societăților și a incintelor vizate de inspecție, acest lucru nu ar fi suficient pentru a repune în discuție validitatea abordării pe care a urmat‑o și a concluziei la care a ajuns la punctul 144 din hotărârea atacată.

Pe de altă parte, trebuie amintit că practicile legislative sau judiciare naționale, chiar presupunând că sunt comune tuturor statelor membre, nu se pot impune în aplicarea normelor de concurență din tratat ( 18 ).

În sfârșit, prin intermediul celei de a patra critici din cadrul celui de al treilea motiv, recurentele susțin că, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 147 din hotărârea atacată, nu se poate susține că riscul de arbitrar legat de lipsa de precizie a deciziei în litigiu în ceea ce privește persoanele și incintele care pot fi inspectate era compensat de nivelul de protecție subsidiară pe care l‑ar fi oferit executarea eventuală a ordonanțelor din 17 februarie 2017. Astfel, dreptul Uniunii ar trebui să fie suficient în sine, oferind în mod direct justițiabililor toate garanțiile necesare pentru protecția drepturilor lor fundamentale, iar nu să se întemeieze pe dispoziții ale dreptului național susceptibile să se aplice pe de altă parte. În plus, pentru ca aceste ordonanțe să fie executorii, recurentele nu ar fi trebuit să permită accesul funcționarilor Comisiei în incintele lor, obligându‑i astfel să solicite intervenția autorităților franceze. O asemenea opoziție le‑ar fi expus riscului unei amenzi ridicate.

Considerăm că argumentația recurentelor este întemeiată, din nou, pe o interpretare eronată a hotărârii atacate. Astfel, Tribunalul nu a considerat că nelegalitatea ce rezultă din lipsa indicării precise a societăților și a incintelor supuse inspecției era compensată prin desemnarea expresă, în ordonanțele din 17 februarie 2017, a incintelor care puteau fi inspectate. Acesta s‑a limitat, astfel, să arate că, în cazul în care intervenția Comisiei ar fi implicat, din cauza opoziției recurentelor, exercitarea unor competențe de aplicare a legii, ele ar fi beneficiat de o garanție suplimentară constând în specificarea expresă și limitativă a incintelor vizate de inspecție.

În temeiul tuturor considerațiilor care precedă, considerăm că al treilea motiv de recurs nu poate fi admis.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să respingă al treilea motiv de recurs ca nefondat.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 14 iulie 2022 ( 1 )

Istoricul litigiului

Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Recursul și concluziile părților

Cu privire la al treilea motiv de recurs

Hotărârea atacată

Analiză

Concluzie