Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 9 iunie 2022.#„EUROAPTIEKA” SIA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Latvijas Republikas Satversmes tiesa.#Trimitere preliminară – Medicamente de uz uman – Directiva 2001/83/CE – Articolul 86 alineatul (1) – Noțiunea de «publicitate pentru medicamente» – Articolul 87 alineatul (3) – Utilizarea rațională a medicamentelor – Articolul 90 – Elemente publicitare interzise – Publicitate pentru medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală și nici nu sunt rambursabile – Publicitate prin preț – Publicitate pentru ofertele promoționale – Publicitate pentru vânzări combinate – Interzicere.#Cauza C-530/20.

În prezenta cauză, instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze dispozițiile Directivei 2001/83/CE ( 2 ) pentru a clarifica dacă, ținând seama de caracterul și de întinderea armonizării realizate prin această directivă, un stat membru poate interzice difuzarea de informații care încurajează achiziționarea de medicamente nu numai atunci când privesc un anumit medicament, ci și atunci când acestea privesc medicamente care se eliberează fără prescripție medicală în general.

Articolele 86-100 din Directiva 2001/83, referitoare la publicitatea medicamentelor, figurează în titlurile VIII și VIIIa din aceasta, intitulate „Publicitatea” și, respectiv, „Informare și publicitate”.

Articolul 86 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „În sensul prezentului titlu, «publicitatea pentru medicamente» include orice formă de informare la domiciliu, prin contact direct, activități de prospectare sau de stimulare destinate să promoveze prescrierea, eliberarea, vânzarea sau consumul de medicamente; publicitatea pentru medicamente include în special: – publicitatea pentru medicamente destinată publicului larg; […]”

Articolul 87 alineatul (3) din directiva menționată prevede, printre altele, că „[p]ublicitatea pentru un medicament trebuie […] să încurajeze utilizarea rațională a medicamentului, prin prezentarea obiectivă a acestuia și fără a‑i exagera calitățile terapeutice”.

Articolul 90 din aceeași directivă prevede lista elementelor pe care publicitatea pentru un medicament destinată publicului larg nu trebuie să le conțină.

Punctul 18.12 din Ministru kabineta noteikumi Nr. 378 „Zāļu reklamēšanas kārtība un kārtība, kādā zāļu ražotājs ir tiesīgs nodot ārstiem bezmaksas zāļu paraugus” (Decretul nr. 378 al Consiliului de Miniștri privind formele de publicitate pentru medicamente și modalitățile în care producătorii de medicamente pot oferi medicilor mostre gratuite de medicamente) din 17 mai 2011 (Latvijas Vēstnesis, 2011, nr. 78) (denumită în continuare „dispoziția în litigiu”) prevede: „Este interzisă includerea, în publicitatea pentru un medicament adresată publicului, a unor informații care stimulează achiziționarea medicamentului, justificând necesitatea achiziționării acestuia prin prețul său, prin anunțarea unei reduceri speciale sau prin indicarea faptului că medicamentul este vândut împreună cu alte medicamente (inclusiv la preț redus) sau produse.”

SIA „EUROAPTIEKA” este o societate cu sediul în Letonia, care desfășoară o activitate farmaceutică și face parte dintr‑un grup care deține o rețea de farmacii și de societăți de vânzare cu amănuntul de medicamente din acest stat membru. În conformitate cu dreptul leton, farmaciile sunt autorizate să furnizeze și alte tipuri de produse decât medicamente.

În luna martie a anului 2016, EUROAPTIEKA a anunțat o vânzare promoțională pe site‑ul său internet și în catalogul său lunar, oferind o reducere de 15 % din prețul de achiziție al oricărui medicament în cazul cumpărării a cel puțin trei produse.

Prin decizia din 1 aprilie 2016, Veselības inspekcijas Zāļu kontroles nodaļa [Inspecția pentru Sănătate Publică, Serviciul pentru Controlul Medicamentelor, Letonia], întemeindu‑se pe dispoziția în litigiu, a interzis EUROAPTIEKA să difuzeze publicitatea cu privire la această vânzare promoțională (denumită în continuare „decizia din 1 aprilie 2016”).

EUROAPTIEKA a formulat în fața instanței de trimitere o acțiune constituțională privind conformitatea dispoziției în litigiu cu, pe de o parte, articolele 100 și 105 din Constituția letonă, care consacră libertatea de exprimare și, respectiv, dreptul de proprietate și, pe de altă parte, cu articolul 288 al treilea paragraf TFUE și, ulterior, a fost inițiată o procedură în cursul anului 2020.

În susținerea acțiunii sale, EUROAPTIEKA a arătat, pe de o parte, că dispoziția în litigiu se aplică nu numai publicității pentru un anumit medicament, ci și publicității pentru medicamente în general. În consecință, această dispoziție ar limita dreptul său de a face publicitate destinată publicului larg pentru a‑și promova marca și pentru a consolida notorietatea acesteia și i‑ar interzice să informeze consumatorii cu privire la condițiile contractului de vânzare a produselor care le sunt oferite. Prin urmare, dispoziția menționată ar fi redus numărul clienților obișnuiți ai farmaciilor sale și, astfel, ar fi adus atingere dreptului său de proprietate, dat fiind că clientela trebuie considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

Pe de altă parte, în ceea ce privește partea acțiunii sale care stă la baza întrebărilor preliminare, EUROAPTIEKA a considerat că legiuitorul nu a autorizat Consiliul de Miniștri să adopte o dispoziție precum dispoziția în litigiu pentru a pune în aplicare Directiva 2001/83. Astfel, această directivă nu s‑ar aplica oricărui tip de publicitate referitoare la sectorul farmaceutic sau medicamentelor în general, ci numai celei referitoare la anumite medicamente. În plus, directiva menționată ar prevedea o armonizare completă în domeniul publicității pentru medicamente, iar statele membre nu ar fi autorizate să impună, în legislația lor, cerințe suplimentare. Adoptând dispoziția în litigiu, Consiliul de Miniștri ar fi extins lista formelor de publicitate interzise, care figurează la articolul 90 din aceeași directivă, și, prin aceasta, ar fi încălcat articolul 288 al treilea paragraf TFUE.

Consiliul de Miniștri a susținut că faptul că dispoziția în litigiu impune condiții mai stricte privind publicitatea pentru medicamente nu presupune că a depășit puterea care i‑a fost conferită de legiuitor pentru a pune în aplicare dispozițiile Directivei 2001/83. Astfel, noțiunea de „publicitate pentru medicamente” care figurează în această directivă ar trebui să primească o interpretare largă. În plus, articolul 87 alineatul (3) din directiva menționată ar interzice orice formă de publicitate care încurajează utilizarea nerațională a medicamentelor și această interdicție s‑ar aplica utilizării oricărui medicament.

Făcând trimitere la Hotărârea Gintec ( 3 ), instanța de trimitere arată că Curtea a statuat că Directiva 2001/83 a realizat o armonizare completă în domeniul publicității pentru medicamente, cazurile în care statele membre sunt autorizate să adopte prevederi care să se îndepărteze de normele stabilite prin această directivă fiind în mod explicit enumerate. Această instanță apreciază că dispoziția în litigiu trebuie considerată o reglementare referitoare la „publicitatea pentru medicamente”, în sensul directivei menționate. În plus, aceeași directivă nu s‑ar opune dispoziției în litigiu, în măsura în care interdicția prevăzută de această dispoziție ar fi conformă cu obiectivele urmărite de Directiva 2001/83.

În aceste condiții, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea care trebuie dată articolului 86 alineatul (1), precum și articolelor 87 și 90 din Directiva 2001/83.

Într‑o primă etapă, instanța de trimitere observă că, în conformitate cu articolul 89 alineatul (1) litera (b) prima liniuță din Directiva 2001/83, orice publicitate pentru un medicament trebuie să includă numele, precum și, dacă este cazul, denumirea comună a acestuia. Aceasta ar putea însemna că doar publicitatea pentru medicamentele recognoscibile ar fi o „publicitate pentru medicamente”, în sensul directivei menționate.

Instanța de trimitere arată că dispoziția în litigiu nu impune să se includă, în ceea ce consideră a fi o publicitate destinată publicului larg privind un medicament, informații referitoare la anumite medicamente precum denumirea acestora, ci interzice anumite informații în publicitatea făcută în privința lor și legate în special de prețul lor. În consecință, în măsura în care această dispoziție nu ar reglementa informațiile privind medicamentele însele și denumirea lor, ci pe cele privind prețurile acestora, activitățile vizate de dispoziția menționată nu ar putea fi considerate publicitate în sensul Directivei 2001/83, ci o formă de informare la domiciliu, prin contact direct, astfel încât aceeași dispoziție nu ar intra în domeniul de aplicare al directivei respective.

Într‑o a doua etapă, instanța de trimitere arată că dispoziția în litigiu prevede o interdicție care nu corespunde niciuneia dintre formele de publicitate interzise la articolul 90 din Directiva 2001/83. S‑ar ridica, așadar, problema dacă statele membre au dreptul de a extinde lista formelor de publicitate interzise enumerate de această dispoziție. Instanța de trimitere observă că, în special, articolul 87 alineatul (3) din directiva amintită, citit în lumina considerentului (45) al acesteia, ar putea fi interpretat în sensul că permite statelor membre să interzică orice publicitate vădit excesivă și nepotrivită pentru medicamente, care ar putea afecta ca atare sănătatea publică.

În acest context, Latvijas Republikas Satversmes tiesa (Curtea Constituțională, Letonia) a hotărât, prin ordonanța din 6 octombrie 2020, primită de Curte la 20 octombrie 2020, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Activitățile menționate în dispoziția în litigiu trebuie considerate publicitate pentru medicamente, în sensul titlului VIII din Directiva 2001/83, intitulat «Publicitatea»? 2) Articolul 90 din Directiva 2001/83 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care extinde lista formelor de publicitate interzise și impune restricții mai stricte decât cele prevăzute expres la articolul 90 din directiva menționată? 3) Reglementarea în discuție în litigiul principal restrânge publicitatea pentru medicamente cu scopul de a încuraja utilizarea rațională a acestora, în sensul articolului 87 alineatul (3) din Directiva 2001/83?”

EUROAPTIEKA, guvernele leton, elen și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință.

Lectura anumitor fragmente care figurează în observațiile părților poate lăsa să se înțeleagă că litigiul principal privește legalitatea, în raport cu Constituția letonă și cu dreptul Uniunii, a deciziei din 1 aprilie 2016, prin care s‑a interzis EUROAPTIEKA să difuzeze publicitatea în discuție în litigiul principal.

Cu toate acestea, acțiunea formulată de EUROAPTIEKA în fața instanței de trimitere nu pare să privească legalitatea acestei decizii.

Astfel, conformitatea dispoziției în litigiu cu Constituția letonă și cu dreptul Uniunii este cea care este pusă în discuție de EUROAPTIEKA în cadrul acestei acțiuni, introdusă după mai mulți ani de la adoptarea deciziei din 1 aprilie 2016 în temeiul dispoziției în litigiu ( 4 ).

În consecință, Directiva 2001/83 nu trebuie interpretată din perspectiva acțiunilor EUROAPTIEKA, ci din perspectiva conținutului normativ al dispoziției în litigiu.

În ceea ce privește clarificările care trebuie furnizate instanței de trimitere pentru a‑i permite să se pronunțe cu privire la compatibilitatea dispoziției în litigiu cu dreptul Uniunii, este necesar ca, în lumina expunerii motivelor care au determinat această instanță să ridice problema interpretării Directivei 2001/83 și ținând seama de susținerile formulate de EUROAPTIEKA în acțiunea sa în fața instanței de trimitere, să se stabilească, într‑o primă etapă, dacă activitățile vizate de dispoziția în litigiu intră sub incidența noțiunii de „publicitate pentru medicamente”, în sensul articolului 86 alineatul (1) din această directivă (prima întrebare preliminară). În cazul unui răspuns afirmativ, este necesar, într‑o a doua etapă, să se furnizeze instanței de trimitere clarificări care să îi permită să verifice dacă, ținând seama de marja de manevră de care dispune statul membru la punerea în aplicare a directivei menționate, legiuitorul leton a transpus în mod corect directiva în dreptul național (a doua și a treia întrebare preliminară).

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83 trebuie interpretat în sensul că difuzarea de informații care încurajează achiziționarea unui medicament, justificând necesitatea achiziționării acestuia prin prețul său, prin anunțarea unei vânzări speciale sau prin indicarea faptului că este vândut împreună cu alte medicamente (inclusiv la preț redus) sau produse, intră sub incidența noțiunii de „publicitate pentru medicamente”, în sensul acestei dispoziții, inclusiv în cazul în care aceste informații nu privesc un medicament specific, ci medicamente care se eliberează fără prescripție medicală în general.

Astfel, în primul rând, deși prima întrebare preliminară face referire la titlul VIII din Directiva 2001/83, intitulat „Publicitatea”, definiția noțiunii de „publicitate pentru medicamente”, care figurează la articolul 86 alineatul (1) din această directivă, este valabilă pentru toate dispozițiile acestui titlu („În sensul prezentului titlu, […]”). Pentru a răspunde la întrebarea amintită, este necesar, așadar, să se interpreteze în principal dispoziția menționată.

Desigur, este adevărat că titlul VIIIa din Directiva 2001/83 privește și domeniul publicității pentru medicamente. Acest titlu conține, printre altele, norme specifice privind publicitatea destinată publicului larg, prevăzute la articolele 88a-90 ( 5 ). Publicitatea destinată publicului larg constituie însă o categorie de „publicitate pentru medicamente”, în sensul articolului 86 alineatul (1) din această directivă.

În al doilea rând, trebuie să observăm că, în timp ce dispoziția în litigiu face referire la cele trei situații evocate la punctul 26 din prezentele concluzii, instanța de trimitere ridică problema dacă acestea intră sub incidența articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83 sau sunt excluse din această dispoziție pentru motivele care sunt comune celor trei situații.

Astfel, deși, în opinia noastră, aceste trei situații pot fi eventual examinate separat în contextul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, este totuși necesar, în contextul primei întrebări preliminare, să se clarifice dacă activitățile vizate de dispoziția în litigiu sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2001/83 atunci când ele privesc medicamente care se eliberează fără prescripție medicală în general.

Trebuie să arătăm de asemenea, având în vedere conținutul cererii de decizie preliminară și informațiile furnizate de guvernul leton, că activitățile vizate de dispoziția în litigiu se referă la medicamentele autorizate în Letonia și care se eliberează fără prescripție medicală în acest stat membru. Astfel, publicitatea pentru medicamente neautorizate ( 6 ) și pentru cele care se eliberează pe bază de prescripție medicală ( 7 ) este interzisă la nivelul dreptului Uniunii.

Prin urmare, vom analiza prima întrebare preliminară mai întâi din punctul de vedere al interpretării textuale, sistematice și teleologice a articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83, pentru a confrunta ulterior rezultatul analizei noastre cu concluziile care pot fi deduse din hotărârile recente ale Curții, în special Hotărârile A (Publicitatea și vânzarea de medicamente online) ( 8 ) și DocMorris ( 9 ), la care părțile fac referire în observațiile scrise și în răspunsurile lor la întrebările scrise ale Curții.

Articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83 definește noțiunea de „publicitate pentru medicamente” ca fiind „orice formă de informare la domiciliu, prin contact direct, activități de prospectare sau de stimulare destinate să promoveze prescrierea, eliberarea, vânzarea sau consumul de medicamente”.

Trebuie să observăm, în primul rând, că această dispoziție, pe de o parte, se referă la medicamente la plural și, pe de altă parte, vizează „orice formă” de publicitate.

În al doilea rând, ținând seama de conținutul normativ al dispoziției în litigiu, trebuie subliniat că noțiunea de „publicitate pentru medicamente” cuprinde, printre altele, „publicitatea pentru medicamente destinată publicului larg”. A priori, activitățile vizate de această dispoziție par să se înscrie perfect în definiția respectivă.

În al treilea rând, Curtea a indicat deja, având în vedere modul de redactare a articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83, că scopul mesajului constituie trăsătura caracteristică esențială a publicității în sensul acestei directive și elementul determinant pentru a distinge publicitatea de simpla informare ( 10 ).

Astfel cum recunoaște instanța de trimitere, revine instanțelor naționale sarcina de a aprecia, în urma unei analize concrete a tuturor împrejurărilor relevante din speță, dacă o difuzare de informații are sau nu are un scop publicitar ( 11 ). Curtea a identificat însă o listă neexhaustivă de criterii și de împrejurări relevante pentru a aprecia dacă o comunicare trebuie calificată drept „publicitate”, precum identitatea autorului comunicării, obiectul și conținutul acesteia, precum și cercul destinatarilor săi și caracteristicile modalității de difuzare a informației ( 12 ).

În cadrul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește numai clarificări care să îi permită să stabilească dacă împrejurarea că difuzarea informațiilor nu privește anumite medicamente, ci medicamente în general exclude această difuzare din noțiunea de „publicitate pentru medicamente”, în sensul articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83.

După cum reiese din cuprinsul punctului 33 din prezentele concluzii, trebuie să se considere că o comunicare destinată să promoveze „prescrierea, eliberarea, vânzarea sau consumul de medicamente” intră sub incidența noțiunii respective.

În acest context, în măsura în care definiția noțiunii de „publicitate pentru medicamente” utilizează termenul „sau” pentru a enunța scopurile vizate de o publicitate („prescrierea, eliberarea, vânzarea sau consumul de medicamente”), simplul fapt că difuzarea informațiilor urmărește să promoveze vânzarea de medicamente – iar nu în mod necesar consumul lor, care este uneori dificil de identificat – este suficient pentru a stabili că această difuzare intră sub incidența acestei noțiuni.

Asemenea tuturor părților, cu excepția EUROAPTIEKA, considerăm că difuzarea de informații referitoare la medicamentele care se eliberează fără prescripție medicală poate, în principiu, să influențeze decizia de cumpărare a consumatorului. Ceea ce contează nu este medicamentul pe care îl cumpără consumatorul, ci faptul că difuzarea informațiilor stimulează consumatorul să cumpere un produs care face parte din categoria largă a medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală. În plus, a considera că o difuzare de informații referitoare la medicamente în general nu constituie o publicitate ar conduce la a exclude din domeniul de aplicare al titlurilor VIII și VIIIa din Directiva 2001/83 inclusiv difuzarea unor informații referitoare la o anumită categorie de medicamente destinate să trateze o condiție specifică. În plus, nu se poate exclude ca o astfel de categorie de medicamente să fie asociată automat de consumatori cu un medicament specific, chiar dacă denumirea sa nu este menționată în aceste informații.

Și mai important, după cum reiese din modul său de redactare, dispoziția în litigiu interzice difuzarea unor informații care încurajează achiziționarea medicamentelor. Prin urmare, se pare că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute de această dispoziție, o asemenea difuzare trebuie, așadar, să promoveze („să încurajeze”) vânzarea („achiziționarea”) medicamentelor. Astfel, sub rezerva verificărilor instanței de trimitere, scopul publicitar constituie o condiție prealabilă a aplicării dispoziției în litigiu și desemnează domeniul de aplicare al acesteia. Trebuie să se considere, așadar, că dispoziția menționată intră, la rândul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2001/83 în măsura în care această directivă, la titlurile VIII și VIIIa, armonizează domeniul publicității pentru medicamente ( 13 ).

Această considerație este confirmată de interpretarea sistematică a Directivei 2001/83.

În cadrul interpretării noțiunii de „publicitate pentru medicamente”, Curtea a considerat că articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83 enunță o normă generală care se aplică în toate cazurile în care este necesar să se stabilească dacă o activitate are caracteristicile unei publicități pentru un medicament ( 14 ). În plus, Curtea a clarificat că articolul 87 din această directivă cuprinde principii generale care se aplică tuturor tipurilor și elementelor de publicitate pentru medicamente ( 15 ). În esență, în ceea ce privește în special publicitatea destinată publicului larg, articolul 88 din directiva menționată enunță de asemenea astfel de principii generale.

În fapt, în primul rând, noțiunea de „publicitate pentru medicamente” trebuie definită în sens larg, pentru a acoperi și situații mai puțin evidente în ceea ce privește faptul că acestea intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/83.

În acest context, faptul că articolul 89 alineatul (1) litera (b) prima liniuță din Directiva 2001/83, care figurează în titlul VIIIa din aceasta, prevede că orice publicitate pentru un medicament destinată publicului larg trebuie să includă denumirea acestuia nu ne pare decisiv, dat fiind că este vorba numai despre una dintre categoriile de publicitate pentru medicamentele vizate de noțiunea generală care figurează la articolul 86 alineatul (1) din această directivă. De altfel, dacă, astfel cum arată guvernul polonez, o publicitate pentru medicamente nu ar putea privi decât un anumit produs, obligația de a‑l identifica în mod clar nu ar figura în dispozițiile specifice referitoare la anumite forme de publicitate, ci în dispozițiile generale ale directivei menționate care reglementează această publicitate.

În al doilea rând, înțelegem considerația Curții potrivit căreia articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83 se aplică în toate cazurile în care este necesar să se stabilească dacă o activitate prezintă caracteristicile unei publicități pentru un medicament în sensul că legiuitorul Uniunii, în ceea ce privește cadrul în raport cu care trebuie evaluată conformitatea cu dreptul Uniunii a activităților publicitare referitoare la medicamente, nu a urmărit să privilegieze dispozițiile de drept primar, ci pe cele ale acestei directive.

Astfel, a considera că o dispoziție precum cea în discuție în procedura principală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83 ar implica, cel puțin în cazul unei situații transfrontaliere, că conținutul normativ al acestei dispoziții și implicațiile sale pentru piața internă trebuie examinate în lumina dreptului primar și, mai precis, a libertăților fundamentale consacrate în Tratatul FUE.

După cum ilustrează dezbaterea dintre părți, în cadrul căreia EUROAPTIEKA susține că dispoziția în litigiu nu privește medicamentele vândute de o farmacie, ci activitatea acesteia, nu se poate exclude ca o dispoziție națională care introduce interdicții în materie de publicitate a medicamentelor în general să poată fi legată, în cazul unei situații transfrontaliere, atât de libera circulație a mărfurilor, cât și de libera prestare a serviciilor. Curtea examinează o astfel de dispoziție națională, în principiu, numai în raport cu una dintre aceste două libertăți fundamentale dacă se dovedește că una dintre ele este secundară în raport cu cealaltă și poate fi legată de aceasta.

În speță, dispoziția în litigiu nu privește exercitarea activității de farmacist sau serviciul vânzării ca atare, ci încadrează o anumită formă de acțiune publicitară pentru medicamentele oferite spre vânzare ( 16 ).

Având în vedere libera circulație a mărfurilor, s‑ar putea considera că dispoziția în litigiu „reglementează modalități de vânzare”, în sensul jurisprudenței Curții, și îndeplinește cele două condiții rezultate din jurisprudența Keck și Mithouard ( 17 ) și, prin urmare, ar fi exclusă din domeniul de aplicare al articolului 34 TFUE ( 18 ).

În consecință, statele membre ar fi libere să interzică activități precum cele vizate de dispoziția în litigiu și astfel de interdicții nu ar fi, în principiu, supuse niciunui control în ceea ce privește conformitatea lor cu Directiva 2001/83 și/sau cu libertățile fundamentale consacrate în Tratatul FUE. În același timp, statele membre nu ar fi obligate să stabilească asemenea interdicții, deși aceste activități ar putea influența comportamentul consumatorilor ( 19 ). Considerăm că, pentru aceste motive, astfel cum am menționat la punctul 47 din prezentele concluzii, legiuitorul a privilegiat Directiva 2001/83 având în vedere cadrul în raport cu care trebuie evaluată conformitatea cu dreptul Uniunii a activităților publicitare referitoare la medicamente.

În aceste împrejurări, caracterul de normă generală al articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83 pledează în favoarea interpretării potrivit căreia o publicitate pentru medicamente în general, precum cea vizată de dispoziția în litigiu, intră de asemenea sub incidența noțiunii de „publicitate pentru medicamente”, în sensul acestei prime dispoziții. Considerația respectivă este confirmată de interpretarea teleologică a directivei menționate.

Analiza jurisprudenței Curții permite să se considere că, din punctul de vedere al interpretării teleologice, noțiunea de „publicitate pentru medicamente”, în sensul articolului 86 din Directiva 2001/83, trebuie definită astfel încât să includă orice formă de informare la domiciliu, prin contact direct, activități de prospectare sau de stimulare care ar putea afecta sănătatea publică.

Astfel, protejarea sănătății publice este obiectivul esențial al Directivei 2001/83. Date fiind efectele terapeutice ale acestora, medicamentele se disting în mod substanțial de celelalte mărfuri. Efectele menționate au drept consecință faptul că, în cazul în care sunt consumate fără să fie necesar sau în mod incorect, medicamentele pot dăuna grav sănătății, fără ca pacientul să fie în măsură să își dea seama de aceasta în momentul administrării lor ( 20 ).

După cum a recunoscut Curtea, nu se poate exclude că anumite riscuri sunt legate și de utilizarea de medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală ( 21 ). Astfel de riscuri privesc, potrivit guvernului leton, în special persoanele care consumă diferite medicamente fără a consulta un medic. Pentru acest guvern, chiar și medicamente care sunt a priori inofensive pot avea efecte secundare nedorite atunci când sunt utilizate în asociere cu alte medicamente. În plus, administrarea mai multor medicamente în regim de vânzare liberă care conțin aceeași componentă ar putea conduce la o supradozare semnificativă.

Recunoscând aceste riscuri, legiuitorul Uniunii a prevăzut, la articolul 88 alineatele (1) și (2), precum și la articolele 89 și 90 din Directiva 2001/83, care figurează în titlul VIIIa din aceasta, citite în lumina considerentului (45) al acesteia, că publicitatea destinată publicului larg pentru medicamente care se eliberează fără prescripție medicală nu este interzisă, ci este autorizată, sub rezerva condițiilor și a restricțiilor prevăzute în directiva menționată ( 22 ).

Printre aceste restricții figurează cea cu caracter general prevăzută la articolul 87 alineatul (3) din Directiva 2001/83, potrivit căreia publicitatea pentru un medicament trebuie să încurajeze utilizarea rațională a medicamentului, prin prezentarea obiectivă a acestuia și fără a‑i exagera calitățile terapeutice. În opinia noastră, această dispoziție nu urmărește să împiedice publicitatea pentru un anumit medicament, ci publicitatea susceptibilă să provoace utilizarea nerațională a medicamentelor.

Pe de altă parte, în opinia noastră, din jurisprudența Curții reiese că, interpretând noțiunea de „publicitate pentru medicamente”, Curtea a ținut seama de importanța obiectivului de protejare a sănătății publice în măsura în care interpretarea sa permite atingerea acestui obiectiv ( 23 ).

În această privință, după cum am menționat, o publicitate pentru medicamente în general poate influența comportamentul consumatorilor ( 24 ), ceea ce contravine acestui obiectiv al protejării sănătății publice și poate provoca riscuri pentru sănătatea lor ( 25 ).

Rezultă că, la fel ca interpretarea textuală și sistematică, interpretarea teleologică a noțiunii de „publicitate pentru medicamente” pledează în favoarea unui răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară. Considerațiile bazate pe aceste interpretări nu sunt repuse în discuție de concluziile care pot fi desprinse din Hotărârile A (Publicitatea și vânzarea de medicamente online) ( 26 ) și DocMorris ( 27 ), în măsura în care acestea nu pot fi transpuse în speță.

Amintim că, la punctul 50 din Hotărârea A (Publicitatea și vânzarea de medicamente online) ( 28 ), Curtea a constatat că articolele 86-100 din Directiva 2001/83, care figurează în titlurile VIII și VIIIa din aceasta, se concentrează pe reglementarea conținutului mesajului publicitar și pe modalitățile publicității pentru anumite medicamente, însă nu reglementează publicitatea pentru serviciile de vânzare online de medicamente. Prin urmare, potrivit Curții, aceste dispoziții nu trebuie să fie luate în considerare în special cu ocazia examinării aspectului dacă dreptul Uniunii se opune aplicării unei reglementări naționale care interzice unor farmacii să facă oferte promoționale prin care se urmărește acordarea unei reduceri a prețului total al comenzii de medicamente atunci când depășește o anumită valoare.

A priori, acțiunea publicitară în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A (Publicitatea și vânzarea de medicamente online) ( 29 ) pare să fie, așadar, similară cu cele interzise de dispoziția în litigiu în prezenta cauză. Această similaritate poate sugera că hotărârea respectivă poate fi transpusă în prezenta cauză, astfel încât Directiva 2001/83 nu ar fi relevantă pentru a răspunde la prima întrebare preliminară.

Totuși, contextul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea A (Publicitatea și vânzarea de medicamente online) ( 30 ) este diferit de cel din prezenta cauză.

Astfel, reglementarea națională în discuție în această primă cauză, care interzicea farmaciilor, printre altele, să facă oferte promoționale prin care să urmărească acordarea unei reduceri a prețului total, nu privea decât indirect medicamentele și publicitatea pentru acestea ( 31 ), în timp ce dispoziția în litigiu privește în mod expres și direct publicitatea pentru medicamente destinată publicului larg.

Și mai important, întrebarea adresată în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A (Publicitatea și vânzarea de medicamente online) ( 32 ) privea în esență, astfel cum reiese din modul de redactare a acesteia și din cuprinsul punctului 28 din această hotărâre, conformitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale, aplicată de statul membru de destinație a unui serviciu de vânzare online de medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală prestatorului acestui serviciu stabilit în alt stat membru. Mai precis, instanța de trimitere în această cauză dorea să confrunte această reglementare națională cu articolul 34 TFUE, cu articolul 85c din Directiva 2001/83 și/sau cu articolul 3 din Directiva 2000/31/CE ( 33 ).

Curtea, după ce a constatat că serviciile de vânzare online de medicamente nu sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2000/31 ( 34 ) și că articolul 85c din Directiva 2001/83 face trimitere, printre altele, la dispozițiile acestei prime directive, a examinat întrebarea preliminară în lumina Directivei 2000/31. Astfel, potrivit logicii pe care se întemeiază Directiva 2000/31, un prestator al unui serviciu al societății informaționale este, ca regulă generală, supus reglementării naționale a statului membru în care este stabilit (statul membru de origine). Cerințele referitoare la serviciile societății informaționale, care fac parte din domeniul coordonat, pot să provină, așadar, din statul membru de origine sau – în limitele impuse la articolul 3 alineatul (4) din directiva menționată – din alte state membre. Or, în prezenta cauză, reglementarea în discuție este cea a statului membru în care este stabilit prestatorul.

În Hotărârea DocMorris ( 35 ), a cărei dată de pronunțare este ulterioară celei a introducerii trimiterii preliminare în prezenta cauză, Curtea era sesizată cu întrebarea dacă dispozițiile cuprinse în titlul VIII din Directiva 2001/83 și în special articolul 87 alineatul (3) din aceasta se opun unei reglementări naționale care interzice unei farmacii care vinde medicamente prin corespondență să organizeze o acțiune publicitară sub forma unui joc promoțional care permite participanților să câștige obiecte din viața curentă, altele decât medicamentele, participarea la acest joc fiind condiționată de trimiterea unei comenzi pentru un medicament de uz uman care se eliberează pe baza unei prescripții medicale, însoțită de această prescripție.

Curtea a considerat, în hotărârea respectivă, că o astfel de acțiune publicitară nu intra în domeniul de aplicare al dispozițiilor titlului VIII din Directiva 2001/83.

Mai precis, Curtea a constatat că publicitatea în cauză nu privea un anumit medicament, ci toată gama de medicamente care se eliberează pe bază de prescripție medicală și oferite spre vânzare de farmacia în discuție. Înainte de a ajunge la această constatare, Curtea a observat, la punctul 21 din hotărârea menționată, că respectiva acțiune publicitară urmărea să influențeze nu alegerea clientului pentru un anumit medicament, ci pe cea a farmaciei de la care clientul cumpără medicamentul respectiv, această a doua alegere fiind efectuată după prima.

Astfel, ceea ce este important, din punctul de vedere al interpretării teleologice, este că respectiva acțiune publicitară nu era de natură să încurajeze utilizarea nerațională a medicamentelor, contrar activităților vizate de dispoziția în litigiu. Achiziționarea medicamentelor era condiționată de obținerea prealabilă a unei prescripții medicale, sub controlul persoanelor calificate să le prescrie.

În schimb, pentru motivele deja evocate la punctul 41 din prezentele concluzii, activitățile vizate de dispoziția în litigiu sunt de natură să stimuleze consumatorii să achiziționeze mai multe medicamente inclusiv în cazul în care acestea privesc medicamente care se eliberează fără prescripție medicală în general. Astfel, din moment ce se indică în mod clar, în reglementarea națională în cauză, că publicitatea se referă la medicamente, precum în speță, normele în materie de publicitate trebuie să se aplice chiar dacă niciun medicament specific nu este menționat în mod expres în publicitate.

Luând în considerare concluziile univoce care decurg din interpretarea textuală, sistematică și teleologică a articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că difuzarea de informații care încurajează achiziționarea unui medicament, justificând necesitatea unei astfel de achiziționări prin prețul medicamentului, prin anunțarea unei vânzări speciale sau prin indicarea faptului că medicamentul este vândut împreună cu alte medicamente (inclusiv la preț redus) sau produse poate intra sub incidența noțiunii de „publicitate pentru medicamente”, în sensul dispoziției menționate, inclusiv în cazul în care aceste informații nu se referă la un medicament specific, ci la medicamente care se eliberează fără prescripție medicală în general.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, într‑o primă etapă, dacă articolul 87 alineatul (3) și articolul 90 din Directiva 2001/83 trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții se opun ca un stat membru să stabilească interdicții care nu corespund celor prevăzute la articolul 90 din această directivă, atunci când interdicțiile respective vizează publicitatea care încurajează utilizarea nerațională a medicamentelor (primul aspect al acestor întrebări preliminare) și, într‑o a doua etapă, dacă dispoziția în litigiu prevede astfel de interdicții (al doilea aspect al întrebărilor preliminare menționate).

Trebuie să observăm, pe de o parte, că, deși a doua întrebare preliminară, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere, pare să pornească de la premisa potrivit căreia articolul 90 din Directiva 2001/83 privește formele de publicitate interzise, această dispoziție prevede însă interdicții referitoare la conținutul publicității pentru un medicament destinate publicului larg ( 36 ). Pe de altă parte, instanța de trimitere precizează că, în orice caz, interdicțiile prevăzute de dispoziția în litigiu nu corespund celor prevăzute la articolul 90 din această directivă.

Înainte de a examina aceste întrebări, trebuie să observăm că, în observațiile sale scrise, EUROAPTIEKA invocă, deși implicit, inadmisibilitatea celei de a doua și a celei de a treia întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere. Aceste întrebări nu sunt, în opinia sa, pertinente pentru soluționarea litigiului, în măsura în care privesc interpretarea dispozițiilor Directivei 2001/83, iar dispoziția în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Trebuie să se constate că, prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să stabilească în esență dacă dispoziția în litigiu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/83 și că este necesar să se examineze a doua și a treia întrebare preliminară numai dacă prima întrebare impune un răspuns afirmativ. Ținând seama de răspunsul nostru afirmativ la această primă întrebare, nimic nu ne permite să considerăm că a doua și a treia întrebare nu sunt în mod vădit relevante pentru soluționarea cauzei principale. În opinia noastră, aceste întrebări sunt, așadar, admisibile.

Din jurisprudența Curții reiese că prima parte a celei de a doua și a celei de a treia întrebări preliminare impune un răspuns negativ.

Astfel, aceste două întrebări, coroborate, se întemeiază pe o interpretare a Directivei 2001/83 potrivit căreia articolul 90 din aceasta stabilește o listă exhaustivă a interdicțiilor referitoare la conținutul unei publicități pentru un medicament destinate publicului larg, în timp ce articolul 87 alineatul (3) din această directivă permite statelor membre să adopte alte interdicții atunci când acestea încurajează utilizarea rațională a medicamentului.

O asemenea interpretare a Directivei 2001/83 a fost reținută de Curte în Hotărârea Gintec ( 37 ), la care face referire instanța de trimitere.

În această hotărâre, Curtea s‑a pronunțat în special cu privire la problema dacă, în lipsa unei interziceri explicite în Directiva 2001/83 a publicității pentru medicamente prin tragere la sorți, o asemenea publicitate este permisă sau interzisă prin articolul 87 alineatul (3) din directiva menționată ( 38 ).

În această privință, Curtea a statuat în esență că, deși Directiva 2001/83 nu consacră norme specifice referitoare la publicitatea pentru medicamente sub forma tragerii la sorți, o astfel de publicitate este interzisă, printre altele, în temeiul articolului 87 alineatul (3) din această directivă, în măsura în care încurajează utilizarea nerațională a acestui medicament și determină distribuirea sa directă către populație, precum și oferirea de mostre gratuite.

Pentru a ajunge la această constatare, Curtea a arătat mai întâi că o astfel de publicitate este dificil de acceptat în lumina necesității de a împiedica orice publicitate excesivă și nepotrivită care ar putea afecta sănătatea publică. În continuare, Curtea a indicat că articolul 87 alineatul (3) din Directiva 2001/83 reafirmă această necesitate, impunând ca publicitatea pentru medicamente să încurajeze utilizarea lor rațională ( 39 ). În sfârșit, alăturându‑se poziției exprimate de anumite guverne, Curtea a constatat că publicitatea pentru un medicament sub forma tragerii la sorți încurajează utilizarea nerațională și excesivă a acestui medicament, prezentându‑l drept un cadou sau un premiu și deturnând astfel consumatorul de la evaluarea obiectivă a necesității de a lua medicamentul menționat ( 40 ).

Rezultă, în ceea ce privește prima parte a celei de a doua și a celei de a treia întrebări preliminare, că articolul 87 alineatul (3) și articolul 90 din Directiva 2001/83 trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții nu se opun ca un stat membru să prevadă interdicții care nu corespund celor prevăzute la articolul 90 din directiva menționată atunci când aceste interdicții vizează publicitatea care favorizează utilizarea nerațională a medicamentelor.

În ceea ce privește a doua parte a acestor întrebări preliminare, trebuie subliniat că dispoziția în litigiu nu interzice difuzarea unei simple informații cu privire la prețul medicamentelor. Aceasta nu privește nici obligația de a stabili un anumit preț pentru medicamente. În schimb, dispoziția menționată interzice difuzarea de informații care încurajează achiziționarea unui medicament invocând prețul său, caracterul special al vânzării sau vânzarea sa împreună cu alte medicamente sau produse, inclusiv la preț redus.

Astfel cum am indicat la punctul 72 din prezentele concluzii, dispoziția în litigiu vizează, așadar, activitățile care sunt de natură să stimuleze consumatorii să achiziționeze mai multe medicamente, fără a lega în mod necesar această achiziționare de interesul pentru sănătatea lor.

În acest context, după cum observă Comisia în răspunsurile sale la întrebările scrise ale Curții, consumatorii sunt întotdeauna influențați de preț și pot fi stimulați să cumpere mai mult decât este necesar dacă există o ofertă sau o reducere specială. La achiziționarea de medicamente de către consumatori, interesul pentru sănătatea lor este cel care trebuie să primeze (prevenirea sau tratamentul), iar nu eventuale interese economice sau avantaje financiare legate de achiziționarea în cadrul unor vânzări speciale sau la pachet cu alte medicamente sau produse.

Achiziționarea medicamentelor care nu este ghidată de interesul pentru sănătatea consumatorilor poate conduce, la rândul său, la consumul de medicamente fără a ține seama de acest interes, ceea ce, chiar fără a menționa riscurile identificate de guvernul leton ( 41 ), constituie, prin excelență, un caz de utilizare nerațională a acestora.

În plus, faptul că protecția eficace a sănătății și a vieții persoanelor impune în special ca medicamentele să fie vândute la prețuri rezonabile ( 42 ) nu poate oculta necesitatea, recunoscută în considerentul (45) al Directivei 2001/83, de a împiedica orice publicitate excesivă și nepotrivită care ar putea afecta sănătatea publică. Astfel cum a afirmat Curtea în Hotărârea Gintec ( 43 ), această obligație este reflectată la articolul 87 alineatul (3) din directiva menționată, în temeiul căruia publicitatea pentru medicamente trebuie să încurajeze utilizarea rațională a acestora.

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua parte a celei de a doua și a celei de a treia întrebări preliminare în sensul că interdicțiile referitoare la publicitatea care încurajează achiziționarea medicamentului, justificând necesitatea unei astfel de achiziționări prin prețul medicamentului, prin anunțarea unei vânzări speciale sau prin indicarea faptului că medicamentul este vândut împreună cu alte medicamente (inclusiv la preț redus) sau produse, vizează publicitatea care favorizează utilizarea nerațională a medicamentelor.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Latvijas Republikas Satversmes tiesa (Curtea Constituțională, Letonia) după cum urmează: 1) Articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/27/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004, trebuie interpretat în sensul că difuzarea de informații care încurajează achiziționarea unui medicament, justificând necesitatea unei astfel de achiziționări prin prețul medicamentului, prin anunțarea unei vânzări speciale sau prin indicarea faptului că medicamentul este vândut împreună cu alte medicamente (inclusiv la preț redus) sau produse, poate intra sub incidența noțiunii de „publicitate pentru medicamente”, în sensul acestei dispoziții, inclusiv în cazul în care aceste informații nu privesc un medicament specific, ci medicamente care se eliberează fără prescripție medicală în general. 2) Articolul 87 alineatul (3) și articolul 90 din Directiva 2001/83, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/27, trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții nu se opun ca un stat membru să stabilească interdicții care nu corespund celor prevăzute la articolul 90 din directiva menționată atunci când aceste interdicții vizează publicitatea care favorizează utilizarea nerațională a medicamentelor. Interdicțiile referitoare la publicitatea prin care se încurajează achiziționarea medicamentului, justificând necesitatea unei astfel de achiziționări prin prețul medicamentului, prin anunțarea unei vânzări speciale sau prin indicarea faptului că medicamentul este vândut împreună cu alte medicamente (inclusiv la preț redus) sau produse, vizează publicitatea care favorizează utilizarea nerațională a medicamentelor.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 9 decembrie 2021 ( 1 )