Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 13 ianuarie 2022.#HEITEC AG împotriva HEITECH Promotion GmbH și RW.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Mărci – Directiva 2008/95/CE – Articolul 9 – Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Articolele 54, 110 și 111 – Limitare a drepturilor ca urmare a toleranței – Noțiunea de «toleranță» – Întreruperea termenului de limitare a drepturilor – Punere în întârziere – Data întreruperii termenului de limitare a drepturilor în cazul introducerii unei acțiuni în justiție – Efectele limitării drepturilor – Cereri de acordare a unor daune interese, de furnizare de informații și de distrugere de produse.#Cauza C-466/20.

În anul 2006, Asociația Internațională pentru Protecția Proprietății Intelectuale (AIPPI) a constatat că majoritatea grupurilor europene, care participau atunci la lucrările de sinteză realizate de asociația respectivă pe tema toleranței actelor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală în general și a întreruperii toleranței de către titularul dreptului anterior în special, „recuno[șteau] că problema respectivă nu [făcuse] obiectul niciunei reglementări și necesit[a], ca de altfel întreaga problemă […] a limitării drepturilor ca urmare a toleranței, precizări suplimentare” ( 2 ). Aproape șaisprezece ani mai târziu și după ce Curtea a pus bazele regimului comunitar al limitării drepturilor ca urmare a toleranței în Hotărârea Budějovický Budvar ( 3 ), prezenta trimitere preliminară oferă o nouă oportunitate acesteia din urmă să precizeze contururile acestui regim juridic.

Din considerentul (12) al Directivei 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci ( 4 ) reiese că „[e]ste necesar, din motive de securitate juridică și fără a aduce atingere într‑un mod inechitabil intereselor titularului unei mărci anterioare, să se prevadă ca acesta din urmă să nu mai poată să ceară anularea sau să se opună folosirii unei mărci ulterioare celei care îi aparține și a cărei folosință a tolerat‑o cu bună știință un timp îndelungat, cu excepția cazului în care cererea de marcă ulterioară a fost efectuată cu rea‑credință”.

Articolul 4 din Directiva 2008/95, consacrat „[m]otive[lor] suplimentare de refuz sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare”, prevede: „(1) Unei mărci îi este refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, poate fi declarată nulă: (a) atunci când este identică cu o marcă anterioară și când produsele sau serviciile pentru care marca a fost cerută sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată; (b) atunci când, din cauza identității sau a similitudinii sale cu marca anterioară și din cauza identității sau a similitudinii produselor sau a serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, există, din partea publicului, un risc de confuzie care include riscul de asociere cu marca anterioară. (2) În sensul alineatului (1), prin «mărci anterioare» se înțelege: (a) mărcile a căror dată de depunere este anterioară celei a cererii de marcă, ținând seama, dacă este cazul, de dreptul de prioritate invocat pentru susținerea acestor mărci și care aparțin categoriilor următoare: (i) mărcile comunitare; (ii) mărcile înregistrate în statul membru […]; (iii) mărcile care au făcut obiectul unei înregistrări internaționale care produce efecte în statul membru; (b) mărcile comunitare care își revendică în mod valabil senioritatea […]; (c) cererile de mărci menționate la literele (a) și (b), sub rezerva înregistrării lor; […] (4) Un stat membru poate, de asemenea, să prevadă că unei mărci îi este refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, aceasta poate fi declarată nulă în cazul și în măsura în care: […] (b) drepturile la o marcă neînregistrată sau la un alt semn utilizat în lumea afacerilor au fost dobândite înainte de data de depunere a cererii mărcii ulterioare sau, dacă este cazul, înainte de data priorității invocate în sprijinul cererii mărcii ulterioare și dacă această marcă neînregistrată sau acest alt semn conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare; (c) utilizarea mărcii poate fi interzisă în temeiul unui drept anterior, altul decât drepturile menționate la alineatul (2) litera (b) din prezentul alineat, respectiv: (i) un drept la nume; (ii) un drept la imagine; (iii) un drept de autor; (iv) un drept de proprietate industrială; […]”

Articolul 9 din Directiva 2008/95 are următorul cuprins: „(1) Titularul unei mărci anterioare în temeiul articolului 4 alineatul (2), care a tolerat, într‑un stat membru, folosirea unei mărci ulterioare înregistrate în acest stat membru timp de cinci ani consecutivi, având cunoștință despre această utilizare, nu mai poate solicita declararea nulității și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza respectivei mărci anterioare pentru produsele sau serviciile pentru care marca ulterioară a fost utilizată, cu excepția cazului în care depunerea mărcii ulterioare a fost efectuată cu rea‑credință. (2) Orice stat membru poate să prevadă că alineatul (1) se aplică mutatis mutandis titularului unei mărci anterioare menționate la articolul 4 alineatul (4) litera (a) sau al unui alt drept anterior menționat la articolul 4 alineatul (4) litera (b) sau (c). (3) În cazurile menționate la alineatul (1) sau (2), titularul unei mărci înregistrate ulterior nu se poate opune utilizării dreptului anterior, chiar dacă acest drept nu mai poate fi invocat împotriva mărcii ulterioare.”

Articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene ( 5 ) prevede: „(1) La opoziția titularului unei mărci anterioare, se respinge înregistrarea mărcii solicitate atunci când: (a) aceasta este identică cu marca anterioară și când produsele sau serviciile pentru care marca a fost solicitată sunt identice cu cele pentru care este protejată marca anterioară; (b) din cauza identității sau asemănării sale cu marca anterioară și din cauza identității sau asemănării produselor sau serviciilor pe care le desemnează cele două mărci, există un risc de confuzie pe teritoriul în care este protejată marca anterioară; riscul de confuzie include riscul de asociere cu marca anterioară. (2) În înțelesul alineatului (1), «mărci anterioare» înseamnă: (a) mărci a căror dată de depunere este anterioară cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene, ținând cont, dacă este cazul, de dreptul la prioritate invocat în sprijinul acestor mărci și care aparțin următoarelor categorii: (i) mărci ale Uniunii Europene; (ii) mărci înregistrate într‑un stat membru […]; (iii) mărci care au făcut obiectul unei înregistrări în temeiul acordurilor internaționale, care produc efecte într‑un stat membru; (iv) mărcile care au făcut obiectul unei înregistrări internaționale care produce efecte în Uniune; (b) cereri pentru mărci menționate la litera (a), sub rezerva înregistrării lor; […] (4) În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația Uniunii sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn: (a) au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene; (b) acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente. […]”

Articolul 54 din Regulamentul nr. 207/2009, consacrat limitării drepturilor ca urmare a toleranței, prevede următoarele: „(1) Titularul unei mărci a Uniunii Europene care a tolerat timp de cinci ani consecutivi utilizarea unei mărci a Uniunii Europene ulterioare în cadrul Uniunii, având cunoștință despre această utilizare, nu mai poate solicita declararea nulității și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza respectivei mărci anterioare pentru produsele sau serviciile pentru care marca ulterioară a fost utilizată, cu excepția cazului în care depunerea mărcii Uniunii Europene ulterioare a fost efectuată cu rea‑credință. (2) Titularul unei mărci naționale anterioare menționate la articolul 8 alineatul (2) sau al unui alt semn anterior menționat la articolul 8 alineatul (4), care a tolerat timp de cinci ani consecutivi utilizarea unei mărci a Uniunii Europene ulterioare în cadrul statului membru în care această marcă anterioară sau celălalt semn anterior este protejat, având cunoștință despre această utilizare, nu mai poate să solicite declararea nulității și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza mărcii anterioare sau a celuilalt semn anterior pentru produsele sau serviciile pentru care marca ulterioară a fost utilizată, decât dacă depunerea mărcii Uniunii Europene ulterioare nu a fost efectuată cu rea‑credință. (3) În cazurile menționate la alineatul (1) sau (2), titularul mărcii Uniunii Europene ulterioare nu poate să se opună utilizării dreptului anterior, cu toate că acest drept nu mai poate fi invocat împotriva mărcii Uniunii Europene ulterioare”.

Articolul 110 din Regulamentul nr. 207/2009 este intitulat „Interdicția utilizării mărcilor Uniunii Europene”. Alineatul (1) al acestuia prevede că „[c]u excepția cazului în care există o dispoziție contrară, prezentul regulament nu aduce atingere dreptului, existent în temeiul legislației statelor membre, de a introduce acțiuni în încălcarea drepturilor anterioare, în sensul articolului 8 sau al articolului 53 alineatul (2), împotriva utilizării unei mărci a Uniunii Europene ulterioare. Acțiuni în încălcarea drepturilor anterioare, în sensul articolului 8 alineatele (2) și (4), nu mai pot fi, cu toate acestea, introduse atunci când titularul dreptului anterior nu mai poate, în temeiul articolului 54 alineatul (2), să solicite nulitatea mărcii Uniunii Europene.”

Articolul 111 din Regulamentul nr. 207/2009 are următorul cuprins: „(1) Titularul unui drept anterior cu sferă de aplicare locală poate să se opună utilizării mărcii Uniunii Europene pe teritoriul pe care acest drept este protejat în măsura în care dreptul statului membru respectiv permite acest lucru. (2) Alineatul (1) încetează să se mai aplice în cazul în care titularul dreptului anterior a tolerat utilizarea mărcii Uniunii Europene pe teritoriul pe care acest drept este protejat, pe o perioadă de cinci ani consecutivi având cunoștință de această utilizare, în afară de cazul în care depunerea cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene nu a fost efectuată cu rea‑credință. (3) Titularul mărcii Uniunii Europene nu poate să se opună utilizării dreptului menționat la alineatul (1), chiar dacă acest drept nu mai poate fi invocat împotriva mărcii Uniunii Europene”.

Articolul 21 din Gesetz über den Schutz von Marken und sonstigen Kennzeichen (Markengesetz) (Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive) din 25 octombrie 1994 (denumită în continuare „Legea privind mărcile”) ( 6 ) prevede: „1. Titularul unei mărci sau al unei denumiri comerciale nu are dreptul să interzică utilizarea unei mărci înregistrate ulterioare pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată dacă a tolerat utilizarea acestei mărci pentru o perioadă de cinci ani consecutivi, având cunoștință despre această utilizare, cu excepția cazului în care depunerea mărcii ulterioare a fost efectuată cu rea‑credință. 2. Titularul unei mărci sau al unei denumiri comerciale nu are dreptul să interzică utilizarea […] unei denumiri comerciale […] ulterioare dacă a tolerat utilizarea [acestei denumiri comerciale] pentru o perioadă de cinci ani consecutivi, având cunoștință despre această utilizare, cu excepția cazului în care titularul acestui drept a fost de rea‑credință la data dobândirii sale. […]”

Articolul 125b punctul 3 din Legea privind mărcile prevede că, „[î]n cazul în care o marcă a Uniunii Europene înregistrată este invocată împotriva utilizării unei mărci ulterioare înregistrate în temeiul prezentei legi, articolul 21 alineatul 1 [din Legea privind mărcile] se aplică mutatis mutandis.”

Reclamanta din litigiul principal a fost înregistrată în registrul comerțului sub denumirea Heitec Industrieplanung GmbH în anul 1984. Denumirea sa a fost modificată în anul 1988 și a devenit HEITEC GmbH. De la schimbarea formei sale juridice în anul 2000, aceasta își desfășoară activitatea sub denumirea de HEITEC AG. Ea este titulara mărcii verbale HEITEC, marcă a Uniunii Europene cu nr. 774331, depusă la 18 martie 1998, a cărei senioritate este revendicată din data de 13 iulie 1991 și care a fost înregistrată la 4 iulie 2005 ( 7 ).

Una dintre cele două pârâte din litigiul principal ( 8 ) a fost la rândul său înregistrată în registrul comerțului la 16 aprilie 2003 sub denumirea HEITECH Promotion GmbH (denumită în continuare „Heitech”), denumire sub care își desfășoară activitatea. Ea este titulara unei mărci germane figurative depuse la 17 septembrie 2002, înregistrată la 4 februarie 2003 și utilizată cel mai târziu din data de 29 septembrie 2004. Ea este și titulara unei mărci figurative a Uniunii Europene cu nr. 6647432, care include elementul verbal HEITECH, depusă la 6 februarie 2008, înregistrată la 20 noiembrie 2008 și utilizată cel mai târziu din data de 6 mai 2009.

La 29 noiembrie 2004, Heitech i‑a contactat printr‑o scrisoare pe reprezentanții Heitec pentru a le propune să încheie un acord de coexistență. La 7 iulie 2008, EUIPO a informat Heitec cu privire la depunerea cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene HEITECH. La 22 aprilie 2009, Heitec a adresat Heitech o punere în întârziere ca urmare a utilizării denumirii comerciale și a mărcii care include elementul verbal HEITECH. În răspunsul său din 6 mai 2009, Heitech a propus din nou încheierea unui acord de coexistență.

La 31 decembrie 2012, Landgericht Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth, Germania) a primit prin fax actul de sesizare a instanței, depus de reclamanta din litigiul principal, cu data de 15 decembrie 2012. La 4 ianuarie 2013, instanța menționată a invitat reclamanta din litigiul principal să plătească un avans din cheltuielile de judecată. Acest avans nu fusese încă plătit la 12 martie 2013, dată la care Landgericht Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) a amintit reclamantei din litigiul principal că nu efectuase plata avansului respectiv și nici nu fuseseră depuse originalele actului de sesizare a instanței.

La 23 septembrie 2013, Heitec a indicat, printr‑o scrisoare adresată Heitech, că refuza să încheie cu aceasta din urmă un acord de coexistență. Aceasta i‑a propus să încheie un acord de licență și i‑a indicat, în același timp, că a inițiat o procedură judiciară. Într‑o nouă scrisoare adresată Heitech la 29 decembrie 2013, Heitec a informat pârâta din litigiul principal că se întemeia pe denumirea sa comercială și că era titulara mărcii Uniunii Europene HEITEC. Ea a declarat de asemenea că procedura judiciară era pendinte.

La 30 decembrie 2013, Landgericht Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) a primit înscrisuri din partea Heitec datate 12 decembrie 2013, însoțite de o fișă de compensare a cheltuielilor de judecată, precum și de o nouă cerere de sesizare a instanței datată 4 octombrie 2013. La 14 ianuarie 2014, această instanță a atras atenția Heitec asupra necesității de a comunica actul de sesizare a instanței din 15 decembrie 2012, în condițiile în care aceasta nu depusese încă originalele pentru instanța respectivă și pentru pârâta din litigiul principal. Prin urmare, după ce a fost invitată să depună aceste înscrisuri, Heitec a transmis Landgericht Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) originalele respective la 22 februarie 2014.

La 24 februarie 2014, Landgericht Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) a atras atenția Heitec asupra faptului că capetele de cerere care figurau în originalele actului de sesizare a instanței primite la 22 februarie 2014 nu coincideau cu capetele de cerere ale actului de sesizare a instanței depus la 31 decembrie 2012. La 16 mai 2014, Landgericht Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) a inițiat în cele din urmă procedura și a dispus comunicarea copiilor actului de sesizare a instanței din 15 decembrie 2012 către pârâtele din litigiul principal.

La 23 mai 2014, actul de sesizare a instanței din 15 decembrie 2012 a fost în cele din urmă comunicat pârâtelor din litigiul principal ( 9 ) după ce înscrisurile originale au fost transmise Landgericht Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) la 21 mai 2014.

Astfel, Heitec a formulat, cu titlu principal, cereri întemeiate pe atingerea adusă drepturilor pe care i le conferă denumirea sa comercială HEITEC și, cu titlu subsidiar, cereri întemeiate pe contrafacerea mărcii Uniunii Europene HEITEC. Aceasta a solicitat obligarea Heitech la abținerea de la identificarea întreprinderii sale cu denumirea HEITECH Promotion GmbH (primul capăt de cerere), la abținerea de la aplicarea semnelor HEITECH PROMOTION și HEITECH pe produse, de la oferirea de produse sau servicii sub aceste semne, de la utilizarea acestor semne în documente comerciale, pe site‑uri internet sau în publicitate (al doilea capăt de cerere), la abținerea de la utilizarea sau cedarea în scopuri comerciale a site‑ului „heitech‑promotion.de” (al treilea capăt de cerere) și la autorizarea radierii societății sale din registrul comerțului (al șaptelea capăt de cerere). Pe de altă parte, Heitec a formulat împotriva celor două pârâte cereri de furnizare de informații, de constatare a unei obligații de despăgubire, de distrugere a produselor, precum și de plată a cheltuielilor de punere în întârziere (al patrulea, al cincilea, al șaselea și al optulea capăt de cerere).

Landgericht Nürnberg (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) a obligat Heitech la plata către Heitec a unei sume de 1353,80 euro, majorată cu dobânzi, cu titlu de cheltuieli de punere în întârziere, respingând celelalte capete de cerere.

Heitec a declarat apel la Oberlandesgericht Nürnberg (Tribunalul Regional Superior din Nürnberg, Germania). Această instanță a statuat, la rândul său, că acțiunea era nefondată, pentru motivul că Heitec era decăzută din drepturi. În această privință, ea a arătat că Heitech utilizase semnele sale ulterioare pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin cinci ani și că Heitec tolerase acest fapt întrucât, deși avea cunoștință despre această utilizare, nu luase măsuri suficiente pentru a o face să înceteze într‑un termen de cinci ani. Potrivit acestei instanțe, acțiunea judiciară introdusă la Nürnberg‑Fürth (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth) nu întrerupsese termenul de limitare a drepturilor, din moment ce a fost comunicată pârâtelor din litigiul principal numai după trecerea a cinci ani de la punerea în întârziere de care fusese precedată această acțiune. Instanța de apel a statuat de asemenea că nu era posibil să se considere că toleranța a încetat la data punerii în întârziere în măsura în care comunicarea actului de sesizare a instanței nu a intervenit la scurt timp de la punerea în întârziere.

Heitec a formulat o cerere de revizuire la instanța de trimitere. Potrivit acesteia din urmă, soluționarea căii de atac menționate depinde de aspectul dacă Heitec este decăzută din drepturi în ceea ce privește cererile sale de încetare și cererile sale accesorii, în aplicarea articolului 21 alineatele 1 și 2 din Legea privind mărcile, precum și a articolului 54 alineatele (1) și (2) și a articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

Instanța de trimitere observă că limitarea drepturilor aferentă cererilor Heitec referitoare la utilizarea de către Heitech a mărcii germane a cărei titulară este aceasta din urmă (al doilea capăt de cerere în măsura în care privește semnul HEITECH PROMOTION) este reglementată de articolul 21 alineatul 1 din Legea privind mărcile coroborat cu articolul 125b punctul 3 din această lege, în măsura în care aceste cereri se întemeiază pe marca Uniunii Europene a cărei titulară este Heitec.

Ea precizează că articolul 21 alineatul 1 din Legea privind mărcile transpune în dreptul german limitarea drepturilor, prevăzută la articolul 9 din Directiva 2008/95, din dreptul, conferit de mărci [articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95] și de alte semne – inclusiv denumirile comerciale – utilizate în cadrul comerțului [articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2008/95], de a se opune utilizării unei mărci înregistrate.

Întrucât Heitec acționează împotriva denumirii comerciale a Heitech (primul, al doilea, al treilea și al șaptelea capăt de cerere), limitarea drepturilor este, potrivit constatărilor instanței de trimitere, reglementată de articolul 21 alineatul 2 din Legea privind mărcile. În această privință, instanța menționată precizează că, în pofida faptului că conținutul normativ al acestei dispoziții îl depășește pe cel al Directivei 2008/95 și nici nu este reflectat nici de articolul 54 din Regulamentul nr. 207/2009, acesta trebuie interpretat în concordanță cu interpretarea conformă cu directiva menționată care trebuie dată articolului 21 alineatul 1 din Legea privind mărcile. Pe de altă parte, în măsura în care Heitec se întemeiază pe marca sa a Uniunii Europene, articolul 21 alineatul 2 din Legea privind mărcile s‑ar aplica în temeiul trimiterii la dreptul național efectuate de articolul 101 alineatul 2 din Regulamentul nr. 207/2009 ( 10 ).

În ceea ce privește cererile Heitec care vizează utilizarea de către Heitech a mărcii Uniunii Europene a cărei titulară este aceasta (al doilea capăt de cerere în măsura în care privește semnul HEITECH), instanța de trimitere constată, mai întâi, că articolele 54, 110 și articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 sunt relevante.

Instanța de trimitere amintește în continuare următoarele constatări efectuate de instanța de apel. Pe de o parte, Heitech și‑a utilizat efectiv denumirea comercială pentru identificarea activității sale comerciale, precum și a mărcilor sale pentru produse și servicii și pe teritoriul pentru care erau protejate fiecare într‑un mod care corespunde cu ceea ce se invocă în capetele de cerere. Prin urmare, a existat într‑adevăr o utilizare, cel mai târziu de la data de 6 mai 2009, dată la care Heitech adresează Heitec o scrisoare pentru a‑i propunea încheierea unui acord de coexistență. Pe de altă parte, trebuie să se considere că tot la această dată, cel târziu, Heitec a avut cunoștință despre utilizarea semnelor în discuție. În sfârșit, buna‑credință a Heitech nu a fost contestată nici în fața Landgericht Nürnberg (Tribunalul Regional din Nürnberg‑Fürth), nici în fața instanței de apel.

Potrivit instanței de trimitere, ar fi însă necesar să se precizeze condițiile de „toleranță” în sensul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95 și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, stabilind în special dacă, după cum ar putea lăsa să se înțeleagă Hotărârea Budějovický Budvar ( 11 ), numai introducerea unei căi de atac în fața unei autorități administrative sau judiciare este de natură să întrerupă termenului de limitare a drepturilor de cinci ani sau dacă un comportament precum trimiterea unei scrisori de punere în întârziere care nu este neapărat și urmată imediat de introducerea unei acțiuni la instanțele citate anterior, poate fi suficientă în acest scop. Mai precis, instanța de trimitere ridică problema dacă un comportament precum cel adoptat de Heitec în contextul litigiului principal poate fi considerat un comportament care a pus capăt toleranței în sensul dispozițiilor citate anterior. În sfârșit, în cazul în care este introdusă în cele din urmă o acțiune în justiție, instanța de trimitere ridică problema momentului de la care termenul de limitare a drepturilor trebuie considerat întrerupt atunci când primirea actului de sesizare a instanței de către pârât este amânată, din culpa titularului mărcii anterioare, până la o dată ulterioară expirării termenului de cinci ani.

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și, prin decizia primită la grefa Curții la 25 septembrie 2020, să adreseze acesteia următoarele întrebări preliminare: „1) Este posibil să fie exclusă toleranța, în sensul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, nu numai prin intermediul unei căi de atac introduse în fața unei autorități administrative sau judiciare, ci și printr‑un comportament adoptat fără intervenția unei autorități administrative sau judiciare? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: o punere în întârziere prin care titularul semnului anterior solicită titularului semnului ulterior, înainte de inițierea unei proceduri judiciare, să se abțină de la utilizarea semnului și să se oblige la plata de penalități contractuale în cazul nerespectării constituie un comportament care se opune toleranței în sensul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009? 3) La calcularea, în cazul unei acțiuni judiciare, a termenului de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței de cinci ani, prevăzut la articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și la articolul 54 alineatele (1) și (2) și la articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie să se țină seama de data introducerii acțiunii la instanță sau de data la care s‑a comunicat pârâtului acțiunea? Prezintă relevanță, în acest context, faptul că primirea de către pârât a fost amânată, din culpa titularului mărcii anterioare, până după expirarea termenului de cinci ani? 4) Limitarea drepturilor prevăzută la articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și la articolul 54 alineatele (1) și (2) și la articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 afectează, pe lângă acțiunea în încetarea încălcării, și cererile accesorii în materie de mărci, precum cererea de daune interese, de furnizare de informații și de distrugere?”

Heitec, Heitech, precum și Comisia Europeană au prezentat Curții observațiile lor. În plus, Curtea a adresat întrebări cu solicitare de răspuns scris tuturor participanților la faza scrisă a prezentei proceduri preliminare, toți aceștia transmițând Curții răspunsurile la întrebări.

În ceea ce privește dreptul aplicabil, întrebările preliminare adresate Curții privesc interpretarea dispozițiilor Directivei 2008/95 și ale Regulamentului nr. 207/2009. Deși aceste două acte sunt în prezent abrogate și înlocuite ( 12 ), ele conțin, după cum a arătat instanța de trimitere, dispozițiile aplicabile ratione temporis litigiului principal întrucât este vorba în esență, în această cauză, despre stabilirea tipului de comportamente care pot pune capăt tolerării încălcării cunoscute a drepturilor anterioare într‑un context în care o instanță a fost în cele din urmă sesizată de titularul drepturilor respective – reclamanta din litigiul principal – iar acțiunea a fost comunicată pârâtei din litigiul principal cel mai târziu la data de 23 mai 2014, prin urmare, în temeiul celor două acte citate anterior.

În ceea ce privește actele respective, amintim că Regulamentul nr. 207/2009 definește regimul juridic aplicabil mărcilor Uniunii Europene înțelese ca mărcile de produse sau de servicii înregistrate în condițiile prevăzute de regulament ( 13 ). În această privință, trebuie observat că Heitec este titularul mărcii Uniunii Europene verbale HEITEC înregistrate la 4 iulie 2005 și pârâta din litigiul principal este, la rândul său, titulara unei mărci a Uniunii Europene figurative care include elementul verbal HEITECH, înregistrată la 20 noiembrie 2008. În ceea ce privește Directiva 2008/95, aceasta se aplică mărcilor individuale, colective, de garantare sau de certificare de produse și de servicii, care au făcut, printre altele, obiectul unei înregistrări sau al unei solicitări de înregistrare într‑un stat membru ( 14 ). Pârâta din litigiul principal este titulara unei mărci figurative germane care include elementul verbal HEITECH PROMOTION înregistrate la 4 februarie 2003.

Diferitele cereri formulate în cadrul acțiunii principale urmăresc să conteste atât utilizarea mărcii germane a cărei titulară este Heitech, cât și utilizarea de către aceasta a mărcii Uniunii Europene a cărei titulară este ( 15 ).

Potrivit primei și celei de a doua întrebări preliminare adresate Curții – este necesar, în opinia noastră, să se analizeze împreună –, instanța de trimitere urmărește să obțină precizări din partea Curții cu privire la regimul juridic al limitării drepturilor ca urmare a toleranței, prevăzută atât de Directiva 2008/95, cât și de Regulamentul nr. 207/2009.

Se va observa de la bun început că modul de redactare a articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95 ( 16 ) este aproape identic cu cel al articolului 54 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009. Aceste două dispoziții prevăd un mecanism similar: titularul unei mărci anterioare (naționale sau a Uniunii Europene) care a tolerat, într‑un alt stat membru sau la modul general în Uniune, utilizarea unei mărci ulterioare pentru o perioadă de cinci ani consecutivi și având cunoștință despre această utilizare, nu mai poate solicita declararea nulității și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza mărcii anterioare pentru produsele sau serviciile pentru care a fost utilizată marca ulterioară. Limitarea drepturilor poate fi împiedicată în cel puțin două ipoteze: în cazul în care depunerea mărcii ulterioare a fost efectuată cu rea‑credință sau atunci când nu mai este posibil să se constate o toleranță în privința titularului mărcii anterioare. Articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede un mecanism similar.

Primele două întrebări preliminare invită Curtea să precizeze tipul de eveniment sau de comportament care poate pune capăt toleranței în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95 și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie, într‑o primă etapă, să se definească noțiunea de „toleranță”. În această privință, Hotărârea Budějovický Budvar ( 17 ) conține o serie de informații utile. În acest caz, se solicita Curții să se pronunțe în special cu privire la interpretarea articolului 9 alineatul (1) din Directiva 89/104/CEE ( 18 ), dispoziție reluată în mod identic la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95, astfel încât afirmațiile conținute în hotărârea menționată anterior și consacrate în Directiva 89/104 se aplică, mutatis mutandis, pentru interpretarea articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95.

Prin urmare, se poate deduce din această hotărâre că toleranța evocată la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95, în măsura în care aceasta nu este definită nici de această dispoziție, care nu conține o trimitere expresă la drepturile naționale în acest scop, nici de vreo altă dispoziție a directivei menționate, este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii ( 19 ).

În plus, Curtea a statuat, în special în ceea ce privește al treilea, al șaptelea, al nouălea și al unsprezecelea considerent ale Directivei 89/104 ( 20 ) că articolul 9 din această directivă a realizat „o armonizare completă cu privire la condițiile în care, în cadrul limitării drepturilor ca urmare a toleranței, titularul unei mărci ulterioare înregistrate își poate păstra drepturile cu privire la această marcă în cazul în care titularul unei mărci anterioare identice solicită declararea nulității sau se opune utilizării mărcii ulterioare” ( 21 ). Întrucât aceste considerente au fost reluate în considerentele (4), (8), (10) și (12) ale Directivei 2008/95, se impune aceeași constatare.

În sfârșit, Curtea a constatat că aceeași noțiune de „toleranță” era utilizată la articolul 54 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 „în același sens ca la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 89/104” ( 22 ) și, prin urmare, la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95. Toleranța atât în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95, cât și al articolului 54 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, constituie, așadar, o noțiune a dreptului Uniunii, ale cărei sens și domeniu de aplicare trebuie să fie identice în toate statele membre și căreia trebuie să i se confere o interpretare autonomă și uniformă în ordinea juridică a Uniunii ( 23 ).

Invitată să precizeze interpretarea unei noțiuni autonome de drept al Uniunii pentru care dreptul Uniunii nu oferă o definiție, Curtea a efectuat o analiză clasică care constă în determinarea sensului și a conținutului noțiunii respective prin referire la sensul obișnuit în limbajul curent al termenului „toleranță”, ținând seama de contextul în care această noțiune era utilizată și de obiectivele urmărite de reglementarea din care făcea parte ( 24 ). Din această analiză reiese că „cel care tolerează dă dovadă de pasivitate prin faptul că a renunțat să mai ia măsurile de care dispune față de o situație de care are cunoștință și care nu este neapărat dorită. […] [N]oțiunea de «toleranță» implică faptul că acela care tolerează rămâne inactiv în prezența unei situații la care ar avea posibilitatea să se opună” ( 25 ).

Astfel, pe de o parte, titularul mărcii anterioare trebuie „să fi tolerat cu bună știință” utilizarea unei mărci ulterioare celei proprii pe o perioadă îndelungată, adică „în mod deliberat”, „în cunoștință de cauză” ( 26 ).

Pe de altă parte, întrucât Directiva 89/104, la fel ca Directiva 2008/95, are drept scop „realizarea unui echilibru între interesul titularului unei mărci de a menține funcția esențială a acesteia și interesul altor operatori economici de a dispune de semne care să desemneze produsele și serviciile lor” ( 27 ), acest obiectiv „implică faptul că, pentru a menține această funcție esențială, titularul unei mărci anterioare trebuie să aibă posibilitatea […] să se opună utilizării unei mărci ulterioare identice cu marca sa” ( 28 ). Astfel, Curtea a statuat la punctul 49 din Hotărârea Budějovický Budvar ( 29 ) că „orice acțiune administrativă sau judiciară formulată de titularul mărcii anterioare în perioada prevăzută la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 89/104 [și, așadar, la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95] are ca efect întreruperea termenului de limitare ca urmare a toleranței”.

Introducerea unei asemenea acțiuni constituie, în mod evident, cel mai mare grad, cel mai formalizat al „posibilității să se opună”, pentru a relua limbajul utilizat de Curte. Cu toate acestea, nu reiese doar din textul acestui punct 49 al Hotărârii Budějovický Budvar ( 30 ) că Curtea a statuat că numai introducerea unei asemenea acțiuni poate avea ca efect întreruperea termenului de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței. Acest lucru nu ne pare a fi nici o cerință explicită a legiuitorului Uniunii, având în vedere însuși modul de redactare a articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și a articolului 54 alineatele (1) și (2) și a articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

Heitech arată că aceste dispoziții ar trebui interpretate în sensul că vizează numai căi de drept introduse efectiv pentru a pune capăt toleranței și invocă, în susținerea argumentației sale, diferite dispoziții ale Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ( 31 ). Aceste dispoziții ar trimite frecvent la autoritățile jurisdicționale naționale competente în materie de proprietate intelectuală. Totuși, subliniem că Directiva 2004/48 are ca obiect apropierea legislațiilor naționale care, până atunci, ofereau un nivel de protecție disparat în ceea ce privește mijloacele de a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, astfel încât are ca obiect, potrivit articolului 1, tocmai „măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală”. Toate aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație sunt de natură jurisdicțională. În plus, trebuie să se constate că nicio dispoziție din Directiva 2004/48 nu tratează problema limitării drepturilor ca urmare a toleranței, astfel încât nicio concluzie utilă pentru cauza noastră nu poate fi dedusă cu adevărat din lectura acestei directive.

Astfel, dacă s‑ar lua în considerare lipsa de precizie a textului celor două norme supuse examinării noastre în prezent, s‑ar putea concluziona cu ușurință că orice comportament al titularului mărcii anterioare prin care se urmărește exprimarea, în mod atât de puțin activ, a unui dezacord cu privire la utilizarea de către titularul mărcii ulterioare a mărcii și/sau a semnului în cauză ar putea fi suficient pentru a întrerupe termenul de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței.

Dacă interpretarea textuală a celor două dispoziții supuse în prezent examinării noastre nu este edificatoare, trebuie să ne intereseze, așadar, scopul urmărit. În această privință, trebuie să se constate că legiuitorul Uniunii a indicat în mod clar că limitarea drepturilor ca urmare a toleranței era instituită „din motive de securitate juridică și fără a aduce atingere într‑un mod inechitabil intereselor titularului unei mărci anterioare” ( 32 ). Pentru a acoperi tăcerea legiuitorului, trebuie să se țină, așadar, seama, în mod corespunzător, de intenția sa privind „realizarea unui echilibru între interesul titularului unei mărci de a menține funcția esențială a acesteia și interesul altor operatori economici de a dispune de semne care să desemneze produsele și serviciile lor” ( 33 ).

Rezultă din cele ce precedă că, în opinia noastră, se pune capăt toleranței atunci când titularul mărcii anterioare ia măsurile de care dispune pentru încetarea încălcării drepturilor sale. Și, întrucât este vorba despre realizarea unui echilibru între interesele existente cu respectarea securității juridice a fiecăruia, această opoziție trebuie să fie formalizată prin utilizarea unor căi de atac disponibile în vederea obținerii unei soluții obligatorii.

Formalizarea opoziției este astfel necesară pentru a garanta, după cum au susținut în mod întemeiat Heitech și Comisia, efectul util al articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95, precum și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. Într‑adevăr, dacă un simplu schimb informal, precum trimiterea unei simple scrisori, ar putea fi suficient pentru a întrerupe termenul de limitare a drepturilor, situația juridică a titularului mărcii ulterioare (presupunând că celelalte condiții impuse sunt îndeplinite) nu s‑ar putea consolida niciodată. Or, nu aceasta este în mod clar intenția legiuitorului Uniunii, după cum am amintit mai sus. De exemplu, o scrisoare de amenințare cu privire la inițierea urmăririi penale, fără ca această amenințare să fie vreodată pusă în executare, ar consta, pentru titularul mărcii anterior, în încetarea, în sensul Hotărârii Budějovický Budvar ( 34 ), a luării măsurilor de care dispune pentru a remedia o situație de care are în mod incontestabil cunoștință și în prelungirea, în consecință, a toleranței în locul întreruperii acesteia. Nici trimiterea unei puneri în întârziere nu aduce în această privință garanții cu privire la seriozitatea intenției de a‑și valorifica drepturile în mod obligatoriu.

Formalizarea opoziției este necesară în măsura în care securitatea juridică impune stabilirea cu precizie atât a momentului de la care începe să curgă termenul de limitare a drepturilor ( 35 ), cât și a momentului în care acesta este întrerupt sau expiră. Or, pentru ca acest lucru să fie valabil, numai un eveniment care reflectă în mod neechivoc intenția clară și serioasă de a‑și valorifica drepturile, precum introducerea unei acțiuni judiciare sau administrative, poate pune capăt toleranței.

Reiese din cele de mai sus că numai exprimarea neechivocă a intenției clare și serioase de a pune capăt toleranței prin introducerea de către titularul unor drepturi anterioare a unei acțiuni judiciare sau administrative poate, dacă este pusă în aplicare în termen de cinci ani de la cunoașterea de către acesta din urmă a utilizării mărcii ulterioare, să pună capăt toleranței în sensul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

În cazul în care, după cum sugerăm, Curtea ar statua că numai introducerea unei acțiuni în fața unei instanțe administrative sau judiciare poate întrerupe termenul de cinci ani și poate pune astfel capăt toleranței în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/95, precum și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze și momentul exact în care se consideră că termenul respectiv a expirat.

În această privință, observăm că din analiza noastră cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară reiese că ceea ce este determinant este atitudinea titularului mărcii anterioare. În opinia noastră, pentru a stabili dacă termenul de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței a expirat, trebuie să abordăm problema, așadar, din punctul de vedere al acestui titular pentru a examina dacă, din punct de vedere subiectiv, a luat măsurile necesare pentru încetarea încălcării drepturilor sale prin introducerea unei acțiuni în justiție. În momentul introducerii acestei acțiuni, apare foarte clar intenția serioasă și neechivocă a titularului mărcii anterioare de a‑și valorifica drepturile.

Pe de altă parte, spre deosebire de termenul de prescripție care afectează exercitarea unui drept subiectiv pe care persoana în cauză nu îl mai poate invoca efectiv în justiție ( 36 ), termenul de limitare a drepturilor afectează în mod direct și imediat capacitatea de a sta în judecată. Prin urmare, nu operează decăderea atât timp cât acțiunea este introdusă în termen de cinci ani de la data cunoașterii utilizării și, prin urmare, în opinia noastră, termenul de limitare a drepturilor se întrerupe în mod logic la data introducerii acțiunii sau, mai precis, a actului de sesizare a instanței. Deși armonizează, ca atare, termenul de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței, precum și, în principiu, efectele acestei toleranțe, dreptul Uniunii lasă statelor membre libertatea de a organiza condițiile procedurale ale unei acțiuni în justiție (precum și condițiile de admisibilitate sau chiar semnificația acesteia) al cărei scop este tocmai acela de încetare a toleranței. În aceste condiții, reținerea ca dată de întrerupere a termenului de limitare a drepturilor a datei de introducere a acțiunii în justiție pare, în stadiul actual al dreptului Uniunii, soluția cea mai satisfăcătoare și mai susceptibilă să lege diferențele naționale care s‑ar putea dovedi mai importante în cursul etapelor succesive ale procedurii jurisdicționale. La data introducerii acțiunii, intenția titularului mărcii anterioare poate fi stabilită cu o certitudine relativă ( 37 ).

În schimb, reținerea datei comunicării acțiunii către pârâtă ne pare mai imprudentă, ținând seama de diferențele dintre practicile naționale pe care le‑am evocat anterior. Cu privire la acest aspect, suntem de acord cu rezervele exprimate de Comisie.

În sfârșit, considerăm de asemenea, în acord cu Comisia, că, dacă, în principiu, termenul de limitare a drepturilor este întrerupt de la data introducerii acțiunii la instanța competentă, va reveni in fine instanțelor sesizate sarcina de a stabili dacă aceasta este într‑adevăr situația. Astfel, în măsura în care interesele titularului mărcii ulterioare trebuie de asemenea luate în considerare, întreruperea termenului de limitare a drepturilor se va putea realiza numai în anumite condiții, prima fiind caracterul admisibil al acțiunii introduse. Tot pentru că aceste interese trebuie avute în vedere, informarea pârâtei cu privire la existența acțiunii va trebui făcută într‑un termen relativ scurt ca urmare a introducerii acestei acțiuni. Un reclamant care ar amâna îndreptarea unei cereri nelegale cu privire la formă, de exemplu, sau care, într‑un fel sau altul, ar împiedica procedura, lăsând să planeze imprecizia asupra intenției sale reale de a sta în judecată (ca, de exemplu, prin neplata cheltuielilor de judecată) sau, după cum amintește instanța de trimitere, ar amâna prin simpla sa culpă informarea pârâtului, astfel încât trecerea timpului l‑ar fi determinat să nutrească, în privința acesteia din urmă, o încredere legitimă de a putea invoca toleranța, nu ar trebui, în aceste împrejurări specifice, să nu pretindă că a întrerupt termenul de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței până la îndreptarea cererii sale, până la plata cheltuielilor de judecată sau, respectiv, până la acceptarea, în cele din urmă, a instrucțiunilor instanței sesizate pentru ca acțiunea sa să poată fi în final considerată efectiv introdusă.

Amintim că termenul de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței este, potrivit dreptului Uniunii, de cinci ani și începe să curgă din momentul în care titularul mărcii anterioare a luat cunoștință de utilizarea de către titularul mărcii ulterioare. Acest termen de cinci ani oferă titularilor drepturilor anterioare ocazia perfectă de a‑și valorifica drepturile, în contextul unei situații de care au cunoștință de mult timp, fără a aștepta împlinirea termenului pentru introducerea acțiunii lor. Dacă aceasta ar fi situația, ei ar avea tot interesul să introducă cât mai repede o acțiune îndreptată în mod corect și valabil formulată, pentru a evita riscul de a li se reproșa o anumită neglijență ( 38 ).

În aceste condiții, atunci când împlinirea termenului de decădere prin toleranță are loc între introducerea acțiunii respective și comunicarea sa către pârât, va reveni instanței sesizate sarcina de a aprecia în acest caz dacă informarea pârâtului a fost sau nu amânată și, în caz afirmativ, dacă această amânare poate fi imputată comportamentului reclamantului în cursul procedurii. Într‑un astfel de caz, instanța sesizată va trebui să examineze și dacă un asemenea comportament poate repune în discuție caracterul serios al acțiunii întreprinse în fața sa și va trebui să acționeze în consecință în ceea ce privește calculul termenului de decădere prin toleranță.

Rezultă din cele ce precedă că, atunci când o acțiune judiciară este introdusă de titularul mărcii anterioare, trebuie, în principiu, să se rețină data introducerii acestei acțiuni ca dată de întrerupere a termenului de limitare a drepturilor de cinci ani, astfel cum este prevăzut la articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și la articolul 54 alineatele (1) și (2) și la articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. Atunci când împlinirea termenului are loc între introducerea acțiunii respective și comunicarea sa către pârât, va reveni instanței sesizate sarcina de a aprecia în acest caz dacă informarea pârâtului a fost sau nu amânată și, în caz afirmativ, dacă această amânare poate fi imputată comportamentului reclamantului în cursul procedurii. Într‑un astfel de caz, instanța sesizată va trebui să examineze și dacă un asemenea comportament poate repune în discuție caracterul serios al acțiunii întreprinse în fața sa și va trebui să acționeze în consecință în ceea ce privește calculul termenului de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, în cazul limitării drepturilor, aceasta afectează nu numai acțiunea în încetarea utilizării mărcii ulterioare, ci și cererile accesorii sau conexe, precum cele care vizează constatarea unei obligații de reparare, furnizarea de informații sau distrugerea produselor contrafăcute.

Trebuie să se răspundă de la bun început la obiecția reclamantei din litigiul principal potrivit căreia, în măsura în care nu ar exista limitare a drepturilor în litigiul principal, nu ar fi necesar pentru Curte să răspundă la această a patra întrebare preliminară. Amintim că, deși misiunea Curții este de a furniza instanței de trimitere o interpretare utilă a dispozițiilor pe care intenționează să le aplice, Curtea nu este însă competentă să soluționeze situația de fapt din litigiul principal sau să aplice unor măsuri sau situații naționale normele de drept al Uniunii a căror interpretare a dat‑o, aceste aspecte fiind de competența exclusivă a instanțelor naționale ( 39 ). Prin urmare, Curtea nu poate porni de la principiul potrivit căruia nu a operat decăderea în ceea ce privește acțiunea introdusă de reclamanta din litigiul principal în fața acestor instanțe pentru a renunța să răspundă la întrebarea adresată.

Revenind la această a patra întrebare, subliniem, în primul rând, că nici textul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, nici cel al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 nu precizează în mod concret efectele limitării drepturilor. Cu toate acestea, în urma lecturii dispozițiilor menționate, aflăm că, dacă sunt, pe de altă parte, îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile respective pentru constatarea limitării drepturilor, titularul mărcii anterioare „nu mai poate solicita declararea nulității și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza respectivei mărci anterioare pentru produsele sau serviciile pentru care marca ulterioară a fost utilizată” ( 40 ). Dimpotrivă, așadar, înaintea intervenirii unei limitări a drepturilor ca urmare a toleranței, titularul unei mărci este autorizat atât să solicite declararea nulității unei mărci ulterioare, cât și să se opună utilizării acesteia prin intermediul unei acțiuni în contrafacere ( 41 ).

În ceea ce privește marca Uniunii Europene, efectele nulității sunt la rândul lor precizate la articolul 55 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căruia „[s]e consideră că marca Uniunii Europene nu a avut, încă de la început, efectele prevăzute” de acest regulament, care sunt reglementate de secțiunea 2 din titlul II din regulamentul menționat. Directiva 2008/95 nu conține dispoziții echivalente și din considerentul (6) al acestei directive reiese că „[s]tatele membre ar trebui să păstreze posibilitatea de a stabili efectele decăderii din drepturi sau ale nulității mărcilor”.

Asemenea analizei efectuate în cadrul primei și al celei de a doua întrebări preliminare, textul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie clarificat printr‑o interpretare teleologică a acestor dispoziții. Or, dacă limitarea drepturilor ca urmare a toleranței este un mecanism prevăzut pentru a asigura realizarea unui echilibru între interesele existente în protejarea cerinței securității juridice, ne‑ar părea contrar acesteia din urmă ca, după cinci ani de toleranță, titularul mărcii anterioare să nu mai poată solicita declararea nulității mărcii ulterioare și nici să se opună utilizării sale, ci să poată continua să solicite repararea în urma unei utilizări căreia nu i s‑a opus atunci când putea să o facă și căreia nu i se mai poate opune ca urmare a limitării drepturilor. Astfel, securitatea juridică urmărită ar fi periclitată dacă titularul mărcii anterioare ar putea continua pe termen nelimitat să solicite repararea pe tot parcursul utilizării paralele tolerate a celor două mărci. În plus, tocmai ca urmare a acestei toleranțe, obținerea distrugerii produselor care nu pot fi calificate drept contrafăcute ar ține de absurditatea juridică.

Prin urmare, înclinăm să considerăm că imposibilitatea „să se opună utilizării mărcii ulterioare”, în sensul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și al articolului 54 alineatele (1) și (2) și al articolului 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie să primească o interpretare largă, astfel încât, din momentul în care se constată limitarea drepturilor ca urmare a toleranței, titularul mărcii anterioare își pierde toate privilegiile legate de anterioritatea mărcii sale în raport cu titularul mărcii ulterioare a cărei utilizare a tolerat‑o și, în consecință, limitarea drepturilor ca urmare a toleranței trebuie înțeleasă în sensul că afectează nu numai acțiunea în încetare, ci și cererile accesorii întemeiate pe dreptul asupra mărcii anterioare, precum cererile de reparație, de furnizare de informații sau de distrugere a produselor.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează: „1) Articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, precum și articolul 54 alineatele (1) și (2) și articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că numai exprimarea neechivocă a intenției clare și serioase de a se pune capăt toleranței, prin introducerea de către titularul unor drepturi anterioare, a unei acțiuni judiciare sau administrative, poate, în cazul în care este pusă în aplicare în termen de cinci ani de la data la care acesta din urmă a luat cunoștință despre utilizarea mărcii ulterioare, să pună capăt termenului de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței. 2) Atunci când o acțiune judiciară este introdusă de titularul mărcii anterioare, trebuie, în principiu, să se rețină data introducerii acestei acțiuni ca dată de întrerupere a termenului de limitare a drepturilor de cinci ani, astfel cum este prevăzut la articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și la articolul 54 alineatele (1) și (2) și la articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. Atunci când împlinirea acestui termen are loc între introducerea acțiunii respective și comunicarea sa către pârât, va reveni instanței sesizate sarcina de a aprecia dacă informarea pârâtului a fost sau nu amânată și, în caz afirmativ, dacă această amânare poate fi imputată comportamentului reclamantului în cursul procedurii. Dacă este cazul, instanța sesizată va trebui să examineze și dacă un astfel de comportament poate repune în discuție caracterul serios al acțiunii întreprinse în fața sa și va trebui să acționeze în consecință în ceea ce privește calculul termenului de limitare a drepturilor ca urmare a toleranței. 3) Articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/95, precum și articolul 54 alineatele (1) și (2) și articolul 111 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 trebuie interpretate în sensul că, din momentul în care se constată limitarea drepturilor ca urmare a toleranței, titularul mărcii anterioare își pierde toate privilegiile legate de anterioritatea mărcii sale în raport cu titularul mărcii ulterioare a cărei utilizare a tolerat‑o și, în consecință, limitarea drepturilor ca urmare a toleranței în sensul dispozițiilor menționate trebuie înțeleasă în sensul că afectează nu numai acțiunea în încetare, ci și cererile anterioare întemeiate pe dreptul asupra mărcii anterioare.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 13 ianuarie 2022 ( 1 )