Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 2 septembrie 2021.#Eurofer, Association Européenne de l'Acier, AISBL împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Dumping – Importuri de produse plate laminate la cald din fier, din oțel nealiat sau din alte oțeluri aliate, originare din Brazilia, Iran, Rusia, Serbia și Ucraina – Închiderea procedurii privind importurile din Serbia – Stabilirea existenței unui prejudiciu – Evaluarea cumulativă a efectelor importurilor provenite din mai multe țări terțe – Regulamentul (UE) 2016/1036 – Articolul 3 alineatul (4) – Închiderea procedurii fără instituirea de măsuri – Articolul 9 alineatul (2) – Caracterul «neglijabil» al importurilor – Pragul de minimis – Putere de apreciere a Comisiei.#Cauza C-226/20 P.

În cadrul unei anchete antidumping, Comisia Europeană poate considera ca fiind „neglijabil” un volum al importurilor în Uniunea Europeană provenite dintr‑o anumită țară care reprezintă o cotă de piață de 1,04 % și, prin urmare, depășește, deși cu puțin, pragul de 1 %? În aceste condiții, Comisia poate decide, în consecință, să nu evalueze efectele importurilor provenite din țara în cauză cumulativ cu importurile din alte țări care fac obiectul anchetei și, prin urmare, să decidă închiderea anchetei privind importurile provenite din țara respectivă?

Acestea sunt în esență problemele care trebuie examinate de Curte în prezenta cauză, care privește un recurs prin care Eurofer, Association Européenne de l’Acier, AISBL (denumită în continuare „Eurofer”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 12 martie 2020, Eurofer/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”) ( 2 ), prin care acesta a respins acțiunea introdusă de Eurofer având ca obiect anularea în parte a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2017/1795 ( 3 ) (denumit în continuare „regulamentul în litigiu”), prin care Comisia a închis ancheta antidumping privind importurile în Uniune de anumite produse plate laminate la cald din fier, din oțel nealiat sau din alte oțeluri aliate, originare din Serbia.

Articolul 3 din Regulamentul (UE) 2016/1036 al Parlamentului European și al Consiliului din 8 iunie 2016 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene (denumit în continuare „regulamentul de bază”) ( 4 ), intitulat „Stabilirea existenței unui prejudiciu”, prevede, la alineatele (3) și (4), următoarele: „(3) În ceea ce privește volumul importurilor care fac obiectul unui dumping, se analizează dacă a avut loc o creștere substanțială a importurilor care fac obiectul unui dumping, fie în cantități absolute, fie în raport cu producția sau cu consumul în Uniune. În ceea ce privește efectul importurilor care fac obiectul unui dumping asupra prețurilor, se analizează dacă a existat, în cazul importurilor care fac obiectul unui dumping asupra prețurilor, o subcotare semnificativă a prețului în raport cu prețul unui produs similar din industria Uniunii sau dacă aceste importuri au ca efect, în alt mod, diminuarea semnificativă a prețurilor sau împiedicarea în mod semnificativ a creșterii prețurilor care, altfel, s‑ar fi produs. Unul sau mai mulți dintre acești factori nu constituie neapărat o bază decisivă de orientare. (4) În cazul în care importurile unui produs provenite din mai multe țări fac simultan obiectul unor examinări antidumping, efectele acestor importuri nu pot face obiectul unei evaluări cumulative decât în cazul în care: (a) marja de dumping stabilită în raport cu importurile provenite din fiecare țară este superioară nivelului de minimis în sensul articolului 9 alineatul (3) și în cazul în care volumul importurilor provenite din fiecare țară nu este neglijabil și (b) o evaluare cumulativă a efectelor importurilor este adecvată, având în vedere condițiile de concurență între produsele importate și concurența între produsele importate și produsul similar din Uniune.”

Articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază prevede: „Elementele de probă privind dumpingul și prejudiciul sunt examinate în același timp pentru a decide dacă se va deschide sau nu o examinare. O plângere este respinsă atunci când elementele de probă privind dumpingul sau prejudiciul sunt insuficiente pentru a justifica declanșarea procedurilor. Nu trebuie inițiată o procedură împotriva țărilor ale căror importuri reprezintă un segment al pieței mai mic de 1 %, cu excepția cazului în care, împreună, aceste țări reprezintă 3 % sau mai mult din consumul la nivelul Uniunii.”

Articolul 9 din regulamentul de bază prevede la alineatele (2) și (3): „(2) Atunci când nu sunt necesare măsuri de protecție, examinarea sau procedura se încheie. […] (3) În cazul procedurii inițiate în conformitate cu dispozițiile articolului 5 alineatul (9), prejudiciul este în mod normal considerat neglijabil atunci când importurile în cauză reprezintă mai puțin decât volumele specificate în articolul 5 alineatul (7). Aceste proceduri se încheie de îndată dacă se stabilește că marja de dumping, exprimată în procente din prețurile de export, este mai mică de 2 %, numai examinarea fiind închisă atunci când marja este mai mică de 2 % pentru exportatorii individuali și aceștia rămânând supuși procedurii și putând face obiectul unei noi examinări cu ocazia oricărei reexaminări ulterioare efectuate pentru țara respectivă în temeiul articolului 11.”

Articolul 20 alineatele (1) și (2) din regulamentul de bază prevede: „(1) Reclamanții, importatorii și exportatorii, precum și asociațiile lor reprezentative și reprezentanții țării exportatoare pot cere să fie informați cu privire la detaliile referitoare la faptele și motivele principale pe baza cărora s‑au instituit măsurile provizorii. Cererile de informare trebuie adresate în scris de îndată ce au fost instituite măsuri provizorii și informația trebuie transmisă în scris cât mai repede posibil. (2) Părțile menționate la alineatul (1) pot cere o informare finală cu privire la faptele și considerațiile esențiale pe baza cărora se intenționează să se recomande instituirea de măsuri definitive sau închiderea unei examinări sau a unei proceduri fără instituirea de măsuri; o atenție specială trebuie acordată informării cu privire la faptele sau considerațiile diferite de cele utilizate pentru măsurile provizorii.”

Istoricul cauzei este expus la punctele 1-12 din hotărârea atacată, la care facem trimitere pentru mai multe detalii. Pentru nevoile prezentei proceduri, ne limităm să amintim că, în urma unei plângeri depuse la 23 mai 2016 de Eurofer, Comisia Europeană a deschis o anchetă antidumping privind importurile în Uniunea Europeană a anumitor produse plate laminate la cald din fier, din oțel nealiat sau din alte oțeluri aliate, originare din Brazilia, Iran, Rusia, Serbia și Ucraina. Ancheta a acoperit perioada cuprinsă între 1 iulie 2015 și 30 iunie 2016 (denumită în continuare „perioada de anchetă”).

Această anchetă s‑a încheiat prin adoptarea de către Comisie, la 5 octombrie 2017, a regulamentului în litigiu.

Din considerentele (232)-(236) ale regulamentului în litigiu, preluate la punctele 52-58 din hotărârea atacată, reiese că, în acest regulament, Comisia a considerat că volumul importurilor provenite din Serbia a fost „neglijabil” în sensul articolului 3 alineatul (4) din regulamentul de bază pentru motivul că acest volum a scăzut în cursul perioadei de anchetă, ceea ce însemna o cotă de piață de numai 1,04 %. În această privință, în considerentul (232) al regulamentului în litigiu, Comisia a arătat următoarele: „[p]otrivit practicii Comisiei, este considerată «neglijabilă» o cotă de piață sub pragul de 1 % prevăzut de regulamentul de bază, în etapa de deschidere a procedurii. Cu toate acestea, Comisia a constatat, în acest caz, că un procent de 1,04 % este încă neglijabil deoarece 0,04 % ar trebui considerat nesemnificativ, în special atunci când, în termeni relativi, volumele importurilor din Serbia sunt considerabil mai mici decât volumele din celelalte patru țări, considerate individual. Într‑adevăr, volumele importurilor sârbe au fost aproape jumătate din volumele din Brazilia, a doua țară ca mărime în ceea ce privește volumul cel mai mic al importurilor.”

În continuare, Comisia a respins argumentul Eurofer prin care aceasta susținea că importurile din Serbia ar fi trebuit să fie evaluate cumulativ cu importurile provenite din alte țări, întrucât importurile din Serbia au depășit pragul de minimis de 1 %. În această privință, în considerentul (234) al regulamentului în litigiu, Comisia a considerat următoarele: „Decizia dacă importurile ar trebui sau nu să fie evaluate cumulativ trebuie să se bazeze pe toate criteriile stabilite la articolul 3 alineatul (3) din regulamentul de bază. Articolul 3 alineatul (4) din regulamentul de bază nu acordă o importanță deosebită niciunuia dintre aceste criterii individuale. Deși este adevărat că importurile dintr‑o țară nu pot fi cumulate în cazul în care volumul acestora este neglijabil, reciproca nu înseamnă că acestea trebuie să fie cumulate ipso facto. Mai mult, regulamentul de bază nu stabilește în mod explicit niciun prag de minimis. Deși articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază poate servi ca orientare în ceea ce privește volumele neglijabile ale importurilor, articolul 3 alineatul (4) nu include prin trimitere aceste praguri. Dimpotrivă, textul oferă suficientă flexibilitate Comisiei pentru a efectua o analiză de la caz la caz, ținând seama de faptul că volumul «suplimentar» de 0,04 % a fost nesemnificativ.”

În continuare, în considerentul (235) al regulamentului în litigiu, Comisia a arătat că prețurile de export din Serbia erau diferite de prețurile de export ale celorlalte patru țări în cauză, întrucât, pe de o parte, „chiar și în cazul în care prețurile medii de vânzare din Serbia au scăzut, de asemenea, în cursul perioadei examinate, prețurile medii de vânzare în cursul perioadei de anchetă [au fost] cele mai ridicate în cursul perioadei de anchetă și semnificativ mai mari decât prețurile medii de vânzare pentru Brazilia, Iran, Rusia și Ucraina” și, pe de altă parte, „prețurile medii de vânzare din Serbia au fost semnificativ mai mari decât prețurile de vânzare medii ale celorlalte patru țări în cauză”.

Comisia a adăugat, în considerentul (236) al regulamentului atacat, că „stabilirea prețurilor, combinată cu volumul neglijabil, suger[a] că producătorul‑exportator sârb [era] mai degrabă în poziția de a imita prețuri decât de a le impune pentru produsul în cauză”. În opinia sa, „[a]cest lucru [era] demonstrat și de faptul că scăderea prețurilor între anul 2015 și perioada de anchetă [era] mai mică, de asemenea, în termeni relativi, în comparație cu scăderea prețurilor în cazul celorlalte patru țări în cauză”.

Articolul 2 din regulament prevede că „[p]rocedura antidumping privind importurile în Uniune de produs în cauză originar din Serbia se încheie, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) din regulamentul de bază”.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 29 decembrie 2017, Eurofer a introdus o acțiune prin care a solicitat anularea articolului 2 din regulamentul în litigiu.

Prin Ordonanța din 12 iulie 2018, președintele Camerei a opta a Tribunalului a admis cererea de intervenție formulată de HBIS Group Serbia Iron & Steel LLC Belgrade (denumită în continuare „HBIS”).

În fața Tribunalului, Eurofer a invocat trei motive ale acțiunii. Prin intermediul primului motiv, Eurofer a reproșat Comisiei că a decis în mod eronat să nu cumuleze importurile din Serbia în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din regulamentul de bază. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Eurofer a reproșat Comisiei că a reținut în mod eronat că nu erau necesare măsuri de protecție împotriva Republicii Serbia. Prin intermediul celui de al treilea motiv, Eurofer a invocat încălcarea articolului 20 alineatul (2) din regulamentul de bază, încălcarea dreptului său la informare și a dreptului său la apărare, precum și încălcarea dreptului la bună administrare, consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, întrucât Comisia a refuzat să comunice datele de subcotare a prețurilor și a prețurilor indicative pentru exportatorul sârb.

În hotărârea atacată, în ceea ce privește argumentele invocate de Comisie cu privire la admisibilitatea acțiunii introduse de Eurofer, Tribunalul a considerat mai întâi că, în temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer (C‑23/00 P, EU:C:2002:118, denumită în continuare „Hotărârea Boehringer”), în speță era justificată examinarea pe fond a acțiunii, fără a se pronunța în prealabil cu privire la admisibilitatea acesteia.

Pe fond, Tribunalul a respins fiecare dintre cele trei motive ale acțiunii invocate de Eurofer și, prin urmare, a respins acțiunea în totalitate.

În cadrul recursului formulat, Eurofer solicită Curții anularea hotărârii atacate, anularea articolului 2 din regulamentul în litigiu, în subsidiar, trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare, obligarea Comisiei și a HBIS Serbia la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului și acțiunii în fața Tribunalului.

Comisia solicită anularea hotărârii atacate și declararea inadmisibilității acțiunii formulate în primă instanță, respingerea recursului și obligarea Eurofer la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât în procedura în primă instanță, cât și în procedura de recurs.

HBIS solicită respingerea recursului și obligarea Eurofer la plata cheltuielilor de judecată efectuate de HBIS atât în procedura în primă instanță, cât și în procedura de recurs.

Prin Ordonanța președintelui Curții din 2 septembrie 2020, Eurofer/Comisia (C‑226/20 P, nepublicată, EU:C:2020:669), s‑a admis cererea formulată de Eurofer privind aplicarea, față de HBIS, a regimului de confidențialitate în ceea ce privește informațiile care figurează în anexa A.4 la recursul introdus de Eurofer, care corespund celor care au beneficiat deja de un tratament confidențial și care figurează în anexa la cererea introductivă depusă de Eurofer în primă instanță.

În susținerea recursului, Eurofer invocă patru motive de recurs. Prin intermediul primului motiv, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a interpretat articolul 3 alineatul (4) din regulamentul de bază în sensul că Comisia poate considera că un volum de importuri care reprezintă o cotă de piață mai mare de 1 % este „neglijabil”. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Eurofer susține că aprecierea Tribunalului potrivit căreia volumul importurilor provenite din Serbia era „neglijabil” în sensul articolului 3 alineatul (4) din regulamentul de bază este afectată de erori și de o denaturare a elementelor de probă. În cadrul celui de al treilea motiv, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit mai multe erori în ceea ce privește constatarea potrivit căreia nu erau necesare „măsuri de protecție” în sensul articolului 9 alineatul (2) din regulamentul de bază. În cadrul celui de al patrulea motiv, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când a constatat că Comisia nu era obligată să comunice datele de subcotare a prețurilor și a prețurilor indicative.

Înainte de a examina pe fond motivele de recurs invocate de Eurofer împotriva hotărârii atacate, este necesar să se analizeze anumite argumente prezentate de Comisie și invocate deja de aceasta în fața Tribunalului cu privire la admisibilitatea acțiunii în primă instanță.

În memoriul în răspuns, Comisia arată, cu titlu introductiv, că a susținut în fața Tribunalului că acțiunea în primă instanță este inadmisibilă. Această instituție amintește argumentele sale potrivit cărora acțiunea menționată este inadmisibilă din două motive: pe de o parte, articolul 2 din regulamentul în litigiu nu ar putea fi separat de restul dispozițiilor regulamentului ( 5 ); pe de altă parte, Eurofer, în calitate de asociație fără scop lucrativ constituită potrivit dreptului belgian, nu ar fi demonstrat în mod corespunzător că era vizată direct și individual de regulamentul în litigiu, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

Considerând că părțile au avut deja ocazia să dezbată în mod suficient în fața Tribunalului problemele de admisibilitate pe care le‑a ridicat, Comisia solicită Curții să se pronunțe cu privire la aceste aspecte, cu privire la care Tribunalul nu s‑a pronunțat, precum și să anuleze hotărârea atacată și să declare inadmisibilă acțiunea în primă instanță.

În această privință, trebuie să se arate că, la punctele 31-33 din hotărârea atacată, Tribunalul a decis în mod expres, în temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Boehringer, că în speță era justificată examinarea pe fond a acțiunii, fără a se pronunța cu privire la admisibilitate.

În ceea ce privește cererea Comisiei de anulare a hotărârii atacate, în măsura în care aceasta trebuie înțeleasă ca fiind un recurs incident, ea este, în opinia noastră, inadmisibilă. Aceasta nu numai din cauza neîndeplinirii condițiilor de formă ( 6 ), ci și pentru că, după cum am avut deja ocazia să arătăm recent, în cazul în care Tribunalul decide, în temeiul Hotărârii Boehringer, să nu se pronunțe cu privire la admisibilitatea acțiunii în primă instanță, acesta nu adoptă nicio decizie supusă căilor de atac, nici măcar implicită, în ceea ce privește admisibilitatea, astfel încât nu este posibilă nicio cale de atac, nici cu titlu principal, nici cu titlu incident în această privință ( 7 ).

În schimb, în măsura în care cererea Comisiei trebuie înțeleasă ca o cerere de înlocuire a motivelor sau ca o invitație adresată Curții de a invoca din oficiu inadmisibilitatea acțiunii în primă instanță, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea, sesizată cu un recurs în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, este ținută să se pronunțe, dacă este cazul din oficiu, cu privire la admisibilitatea unei acțiuni în anulare și, prin urmare, cu privire la motivul de ordine publică întemeiat pe nerespectarea condiției, prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, potrivit căreia un reclamant nu poate solicita anularea unei decizii al cărei destinatar nu este decât dacă îl privește direct și individual ( 8 ).

Totuși, din jurisprudență reiese de asemenea că revine Curții sarcina de a aprecia dacă o bună administrare a justiției justifică, în împrejurările speței, respingerea pe fond a acțiunii, fără a se pronunța cu privire la problemele de admisibilitate ( 9 ).

În speță, apreciem că există o asemenea justificare întemeiată pe considerații de economie procedurală. Astfel, din considerațiile care urmează în ceea ce privește fondul recursului reiese că acesta trebuie, în opinia noastră, să fie respins și în special că nu este vorba despre un caz în care este necesar ca Curtea, după ce a admis recursul și a anulat hotărârea atacată, să decidă să evoce fondul cauzei aflate pe rolul Tribunalului și să se pronunțe pe fond, admițând acțiunea ( 10 ).

Prin intermediul primului motiv de recurs, prin care se contestă punctele 67-80 din hotărârea atacată, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a interpretat articolul 3 alineatul (4) din regulamentul de bază în sensul că Comisia poate considera că un volum de importuri provenite dintr‑o anumită țară care reprezintă o cotă de piață mai mare de 1 % este „neglijabil” în sensul acestei dispoziții.

În hotărârea atacată, Tribunalul a respins primul motiv al acțiunii prin care Eurofer a susținut că în mod eronat Comisia a decis să nu evalueze importurile din Serbia cumulativ cu cele din celelalte țări în cauză, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din regulamentul de bază, considerându‑le neglijabile în sensul literei (a) a acestei dispoziții, deși ele reprezentau o cotă de piață mai mare de 1 %.

În această privință, Tribunalul a arătat mai întâi, pe de o parte, că, în ceea ce privește a doua condiție prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază – și anume condiția potrivit căreia volumul importurilor nu trebuie să fie neglijabil –, dispoziția menționată nu face nicio trimitere nici la articolul 5 alineatul (7) și nici la vreo altă dispoziție din același regulament. Pe de altă parte, Tribunalul a arătat că articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază privește un alt stadiu al anchetei decât articolul 3 alineatul (4) din acest regulament. Astfel, cea dintâi dispoziție se referă la o situație în care procedura nu este nici măcar inițiată, în timp ce a doua privește o situație în care ancheta a fost deja inițiată ( 11 ).

Tribunalul a dedus de aici că, deși articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază poate servi ca orientare în ceea ce privește volumele importurilor care pot fi considerate neglijabile, aceasta nu înseamnă totuși că, în cadrul articolului 3 alineatul (4) din regulamentul menționat, importurile provenite dintr‑o anumită țară care reprezintă o cotă de piață de peste 1 % nu pot fi considerate ca având caracter neglijabil ( 12 ).

În continuare, Tribunalul a considerat că nici practica decizională anterioară a instituțiilor Uniunii, nici o notă explicativă a Comisiei din anul 2000, adresată Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) ( 13 ), ambele invocate de Eurofer, nu erau decisive pentru a repune în discuție legalitatea regulamentului în litigiu ( 14 ).

Pe baza acestor considerații, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că în speță volumul importurilor provenite din Serbia rămânea neglijabil în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază, în pofida creșterii nivelului importurilor de la 0,48 % în anul 2013 la 1,04 % în perioada de anchetă ( 15 ).

Eurofer susține că raționamentul menționat mai sus al Tribunalului este viciat, întrucât s‑ar întemeia pe o interpretare eronată a articolului 3 alineatul (4) și a articolului 5 alineatul (7) din regulamentul de bază. Potrivit Eurofer, aceste dispoziții, interpretate corect, nu ar acorda Comisiei nicio marjă de apreciere pentru a considera „neglijabile” importuri care reprezintă o cotă de piață mai mare de 1 %.

În primul rând, Eurofer susține că din jurisprudență reiese că între articolul 3 alineatul (4) și articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază există un raport de complementaritate, în sensul că a doua dispoziție ar urmări să precizeze împrejurările în care partea importurilor în Uniune este prea scăzută pentru a se putea considera că aceste importuri se află la originea unui dumping ( 16 ). Ar rezulta că o interpretare corectă a articolului 3 alineatul (4) din regulamentul de bază ar presupune că pragul de 1 % prevăzut la articolul 5 alineatul (7) din același regulament constituie un prag obligatoriu pentru aprecierea caracterului „neglijabil” al volumului importurilor. Această interpretare ar fi confirmată atât de practica decizională a Comisiei, menționată în exemplele citate la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, cât și de nota explicativă din anul 2000 menționată mai sus.

În al doilea rând, în hotărârea atacată, Tribunalul nu ar furniza niciun motiv convingător pentru interpretarea pe care a adoptat‑o. Lipsa unei trimiteri explicite între cele două dispoziții nu ar presupune că acestea nu pot fi interpretate coroborat. Împrejurarea că articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază se aplică la începutul procedurii nu ar fi un motiv logic pentru care pragul de 1 % nu ar trebui să se aplice într‑un stadiu ulterior. În schimb, ar fi mai logic ca aceleași norme să se aplice în ambele stadii ale procedurii, cum ar fi cazul pentru alte dispoziții ale regulamentului de bază. În ceea ce privește invocarea puterii de apreciere a Comisiei, Eurofer susține că problema determinării aspectului dacă importurile provenite dintr‑o anumită țară depășesc sau nu pragul de 1 % ar fi binară și nu ar presupune o analiză complexă. Cele două cazuri menționate de Tribunal la punctul 79 din hotărârea atacată în susținerea interpretării sale ar fi diferite de cel din speță și, prin urmare, nu ar putea susține analiza Tribunalului.

În al treilea rând, abordarea adoptată de Tribunal în hotărârea atacată potrivit căreia volumele importurilor ce reprezintă o cotă de piață mai mare de 1 % pot fi considerate „neglijabile” ar fi contrară principiului securității juridice. Dacă, astfel cum a statuat Tribunalul, pragul pentru a considera neglijabil un volum de importuri în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază nu ar fi pe deplin conform cu cel prevăzut la articolul 5 alineatul (7) din același regulament, întrucât acestea se referă la stadii diferite ale procedurii, ar exista incertitudine și cu privire la aplicabilitatea pragului de 3 % prevăzut de această din urmă dispoziție, ceea ce ar putea conduce la consecința absurdă că o anchetă ar putea fi inițiată, dar nu încheiată. În plus, un prag cu privire la care Comisia dispune de o marjă amplă de apreciere și referitor la care controlul judiciar este limitat ar conduce la o situație de incertitudine, întrucât nu ar fi clar unde se situează limita pentru a constata caracterul „neglijabil” al volumului importurilor, ceea ce ar conduce de asemenea la o creștere a riscului de ingerințe politice în anchetele antidumping.

Comisia susține că primul motiv de recurs invocat de Eurofer este inoperant. În rest, această instituție și HBIS contestă pe fond argumentele formulate de Eurofer.

Trebuie să se observe mai întâi că, astfel cum a arătat Tribunalul ( 17 ), în vederea stabilirii prejudiciului cauzat industriei din Uniune, articolul 3 alineatul (4) din regulamentul de bază, a cărui interpretare eronată este invocată de Eurofer în cadrul primului său motiv de recurs, prevede la literele (a) și (b) trei condiții care trebuie să fie îndeplinite pentru a fi permisă o evaluare cumulativă a efectelor importurilor provenite din mai multe țări care fac simultan obiectul unor anchete antidumping. În primul rând, marja de dumping trebuie să fie superioară nivelului de minimis în sensul articolului 9 alineatul (3) din regulamentul de bază, în al doilea rând, volumul importurilor provenite din fiecare țară nu trebuie să fie „neglijabil” și, în al treilea rând, o evaluare cumulativă a efectelor importurilor trebuie să fie adecvată, având în vedere condițiile de concurență. În schimb, este suficient ca una dintre aceste trei condiții să nu fie îndeplinită pentru ca evaluarea cumulativă să fie exclusă.

Eurofer susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat a doua dintre aceste condiții, și anume caracterul neglijabil al volumului importurilor. În opinia sa, dispoziția care prevede această condiție – și anume a doua teză a articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază – ar trebui interpretată prin coroborare cu articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază, care prevede că nu trebuie inițiată o procedură împotriva țărilor ale căror importuri reprezintă un segment al pieței mai mic de 1 %. Ar rezulta că volumele importurilor care depășesc 1 % nu ar putea fi considerate „neglijabile”.

Mai întâi, considerăm că trebuie respinsă excepția ridicată de Comisie potrivit căreia primul motiv de recurs ar fi inoperant, întrucât Eurofer nu ar fi contestat punctele 63-66 din hotărârea atacată, în care Tribunalul ar fi stabilit interpretarea acestei dispoziții. Astfel, deși în recursul formulat Eurofer menționează explicit doar punctele 67-80 din hotărârea atacată ca făcând obiectul contestațiilor sale, nu există nicio îndoială că, în cadrul primului său motiv de recurs, aceasta urmărește să conteste în totalitate raționamentul Tribunalului conținut în hotărârea atacată în ceea ce privește interpretarea dispoziției în cauză.

Acestea fiind spuse, nu împărtășim însă interpretarea articolului 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază invocată de Eurofer și considerăm că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept în hotărârea atacată atunci când a interpretat dispoziția menționată.

În această privință, trebuie să se arate mai întâi, din punct de vedere literal, că, astfel cum a arătat Tribunalul în mod întemeiat și, de altfel, cum a recunoscut chiar Eurofer ( 18 ), a doua teză a articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază, referitoare la cea de a doua condiție, nu face nicio trimitere explicită la nicio altă dispoziție din regulamentul de bază și impune pur și simplu, pentru îndeplinirea condiției, ca volumul importurilor provenite din fiecare țară să nu fie „neglijabil”, fără a defini într‑un mod mai precis acest din urmă termen.

Deși este adevărat că această constatare literală, care are numai o valoare orientativă, nu exclude în mod necesar, prin ea însăși, posibilitatea ca dispoziția în cauză să fie interpretată prin coroborare cu o altă dispoziție din regulamentul de bază, ea se dovedește totuși relevantă în lumina constatării cu caracter sistematic că, spre deosebire de dispoziția în discuție, prima teză a articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază, care definește cea dintâi condiție (și anume cea referitoare la marja de dumping), face, în schimb, o trimitere expresă la nivelul de minimis în sensul articolului 9 alineatul (3) din regulamentul menționat, și anume 2 %.

Aceste considerații cu caracter literal și sistematic demonstrează, în opinia noastră, voința legiuitorului de a lăsa Comisiei o anumită marjă de apreciere în stabilirea caracterului neglijabil sau neneglijabil al volumului importurilor pentru a permite o evaluare cumulativă a efectelor importurilor provenite din mai multe țări care fac simultan obiectul unor anchete antidumping.

De altfel, recunoașterea unei anumite marje de apreciere în această privință este, astfel cum a arătat Tribunalul în mod întemeiat ( 19 ), coerentă cu puterea de apreciere recunoscută de jurisprudența constantă a Curții instituțiilor Uniunii în domeniul politicii comerciale comune, în special în materie de măsuri de protecție comercială, ca urmare a complexității situațiilor economice și politice pe care ele trebuie să le examineze ( 20 ). După cum am avut ocazia să reamintim recent, Curtea a recunoscut în mod expres că această putere de apreciere amplă există în ceea ce privește în special stabilirea existenței unui prejudiciu cauzat industriei din Uniune ( 21 ).

Pe de altă parte, trebuie adăugat că existența acestei marje de apreciere nu înseamnă că ea este nelimitată. Astfel cum a arătat Tribunalul la punctele 67 și 78 din hotărârea atacată – și după cum reiese, de altfel, din practica decizională a instituțiilor Uniunii menționată la punctele 73-75 și 79 din hotărârea atacată –, pragul prevăzut la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază poate furniza orientări și poate servi ca punct de referință pentru a stabili caracterul neglijabil sau neneglijabil al volumului importurilor în vederea evaluării cumulative a efectelor în sensul articolului 3 alineatul (4) din regulamentul de bază. Totuși, Comisia nu poate, în principiu, să se îndepărteze în mod semnificativ de la pragul menționat și trebuie, în orice caz, să justifice motivele pentru care, într‑un caz particular, împrejurările speței justificau o îndepărtare de la acesta. De aici nu reiese însă, în opinia noastră, că acest prag orientativ constituie un prag rigid și strict dincolo de care Comisia ar fi în imposibilitatea din punct de vedere juridic de a concluziona că importurile provenite dintr‑o anumită țară și care fac obiectul anchetei antidumping sunt neglijabile.

Acesta este sensul în care trebuie interpretat, în opinia noastră, raportul de complementaritate dintre cele două dispoziții în discuție, evidențiat în Hotărârea Tribunalului din 25 ianuarie 2017, Rusal Armenal/Consiliul (T‑512/09 RENV, EU:T:2017:26), citată de Eurofer ( 22 ). În această hotărâre, Tribunalul a concluzionat că Consiliul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a „luat în considerare” pragul de 1 % menționat la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază pentru a interpreta condiția privind caracterul neneglijabil al importurilor care figurează la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază. Această hotărâre confirmă, așadar, că pragul de 1 % este un prag orientativ care trebuie „luat în considerare”, iar nu neapărat o indicație peremptorie.

Această interpretare este, de altfel, confirmată de împrejurarea, evidențiată de Tribunal în mod întemeiat în hotărârea atacată, că aceste două dispoziții cuprinse la articolul 3 alineatul (4) și, respectiv, la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază urmăresc finalități procedurale diferite, trebuind astfel să fie aplicate în stadii diferite ale procedurii, ceea ce pledează în favoarea recunoașterii existenței unui raport de complementaritate nerigid între cele două dispoziții.

Corectitudinea interpretării date de Tribunal dispoziției de la articolul 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază nu este, în opinia noastră, repusă în discuție de celelalte argumente invocate de Eurofer.

În primul rând, arătăm că considerațiile Tribunalului referitoare la practica decizională, cuprinse la punctul 76 din hotărârea atacată, sunt coerente cu jurisprudența Curții în această privință, din care reiese că legalitatea unui regulament prin care, precum în speță, se încheie procedura fără a se institui taxe antidumping trebuie apreciată în raport cu normele de drept relevante și în special cu dispozițiile regulamentului de bază, iar nu pe baza pretinsei practici decizionale anterioare a instituțiilor Uniunii ( 23 ).

În plus, constatările Tribunalului cu privire la domeniul de aplicare al notei explicative din anul 2000 sunt de asemenea lipsite de erori și sunt conforme cu jurisprudența ( 24 ). Astfel, Tribunalul a arătat în mod întemeiat că acest document nu constituie un act prin care Comisia intenționa să se autolimiteze în exercitarea puterii sale de apreciere.

În al doilea rând, argumentele invocate de Eurofer potrivit cărora interpretarea reținută de Tribunal ar da naștere unor probleme de securitate juridică nu sunt convingătoare. Pe de o parte, după cum s‑a arătat la punctul 51 de mai sus, puterea de apreciere de care Comisia dispune în aplicarea dispoziției prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază nu este nelimitată, iar Comisia este obligată să ia în considerare, ca punct de referință, pragul prevăzut la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază. Pe de altă parte, trebuie să se arate că, astfel cum a observat Comisia, mai degrabă interpretarea articolului 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază propusă de Eurofer este cea care pune în pericol efectul util al acestei dispoziții. Astfel, așa cum a arătat această instituție, în cazul în care dispozițiile articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază s‑ar aplica numai unui volum al importurilor provenite dintr‑o anumită țară care se situează sub pragul de 1 %, acestea nu s‑ar aplica practic niciodată, întrucât procedura cu privire la astfel de importuri nici măcar nu ar putea fi inițiată.

Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese, în opinia noastră, că primul motiv de recurs invocat de Eurofer trebuie respins.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, care se împarte în trei aspecte și urmărește să conteste punctele 81-84 din hotărârea atacată, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit erori de drept, o eroare vădită de apreciere și o denaturare a elementelor de probă atunci când a confirmat concluzia Comisiei potrivit căreia în speță volumul importurilor provenite din Serbia era „neglijabil” în sensul articolului 3 alineatul (4) din regulamentul de bază.

În hotărârea atacată, în cadrul analizei primului motiv al acțiunii prezentat de Eurofer – după ce a concluzionat că Comisia nu a săvârșit erori vădite de apreciere atunci când a considerat că volumul importurilor provenite din Serbia rămânea „neglijabil” în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază, în pofida faptului că depășea pragul de 1 % –, Tribunalul a apreciat că, în plus, Comisia „a putut reține în mod întemeiat, în considerentul (248) al regulamentului atacat, că faptul că prețurile de vânzare medii din Serbia în cursul perioadei de anchetă au fost în mod semnificativ mai mari decât prețurile de vânzare medii ale altor patru țări în cauză [era] încă o dovadă că volumul mic al importurilor nu [putea să cauzeze] un prejudiciu industriei din Uniune” ( 25 ).

Tribunalul a reținut că problema caracterului neglijabil al unui volum al importurilor nu se rezumă la problema simplei cantități a acestui volum, ci se extinde la aceea a calității sale, cu alte cuvinte la celelalte elemente indicative ale efectelor pe care aceste importuri le pot produce. Prin urmare, potrivit Tribunalului, Comisia a considerat în mod întemeiat că, în cazul în care prețurile asociate importurilor dintr‑o țară al căror volum corespunde unei cote de piață nesemnificative sunt ridicate, numai acest fapt, fără a fi necesar să se analizeze respectivele prețuri într‑un mod mai aprofundat, astfel cum solicită Eurofer, putea confirma caracterul neglijabil al acestor importuri ( 26 ).

Eurofer contestă această analiză. În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin includerea unor elemente referitoare la preț în aprecierea caracterului neglijabil al volumului importurilor, care ar privi numai o evaluare cantitativă referitoare la volumul importurilor. Analiza prețurilor nu ar juca niciun rol în această analiză, ci numai în analiza celei de a treia condiții prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din regulamentul de bază, și anume cea referitoare la condițiile de concurență. În regulamentul de bază s‑ar face o distincție clară între aceste două elemente, iar jurisprudența ar confirma o asemenea abordare.

În cadrul celui de al doilea aspect, invocat cu titlu subsidiar în ipoteza în care Curtea ar considera că analiza prețurilor joacă un rol în stabilirea caracterului neglijabil al volumului importurilor, Eurofer susține că, în orice caz, Tribunalul a săvârșit oricum o eroare de drept prin faptul că a omis să ia în considerare alți factori care ar fi indicat într‑un mod mai precis efectele potențial prejudiciabile pe care importurile din Serbia le‑ar fi putut avea asupra industriei din Uniune. Mai precis, Comisia ar fi ignorat în analiza sa subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative, care, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 3 alineatul (3) din regulamentul de bază, ar fi elemente relevante în analiză. Prin urmare, Comisia nu ar fi luat în considerare toate elementele de probă relevante, contrar cerințelor jurisprudenței. În consecință, prin confirmarea abordării Comisiei, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept.

În cadrul celui de al treilea aspect, Eurofer susține că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere și ar fi denaturat elementele de probă atunci când a constatat că prețurile medii asociate volumului care corespunde unei cote de piață nesemnificative susțineau constatarea caracterului neglijabil al volumului importurilor în cauză. Astfel, potrivit Eurofer, deși este adevărat că prețul mediu al importurilor provenite din Serbia a fost mai mare decât cel al importurilor din alte țări, din elementele de probă depuse la dosar ar reieși totuși că prețul mediu al singurului producător‑exportator sârb care face obiectul anchetei ar fi fost în realitate identic cu cel practicat de un exportator rus și de unul brazilian, în privința cărora Comisia ar fi instituit însă taxe antidumping. Tribunalul ar fi săvârșit, așadar, o eroare vădită de apreciere și o denaturare a elementelor de probă prin faptul că și‑a întemeiat analiza pe prețurile medii și prin faptul că a ascuns împrejurarea că subcotarea prețurilor și subcotarea prețurilor indicative ale producătorului sârb ar fi fost similare cu cele ale celor doi producători menționați mai sus.

Comisia susține că al doilea motiv de recurs este inoperant în totalitate și că al treilea aspect este în parte inadmisibil. În orice caz, Comisia și HBIS contestă acest motiv pe fond.

Trebuie, mai întâi, să se analizeze excepția ridicată de Comisie potrivit căreia al doilea motiv de recurs ar fi inoperant în totalitate. Astfel, Comisia consideră că punctele 81-84 din hotărârea atacată, împotriva cărora este îndreptat motivul menționat, ar conține un raționament dezvoltat doar ad abundantiam și care nu ar fi necesar pentru a fundamenta legalitatea constatării Tribunalului potrivit căreia importurile provenite din Serbia trebuiau considerate neglijabile în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază. Acest fapt ar fi demonstrat de utilizarea termenilor „în plus” și „poate confirma” la punctul 81 și, respectiv, 83 din hotărârea atacată.

În această privință, arătăm că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 61 de mai sus, la punctul 82 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că problema caracterului neglijabil al unui volum al importurilor în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază nu se rezumă la problema simplei cantități a acestui volum, ci se extinde la aceea a calității sale, cu alte cuvinte la alte elemente indicative ale efectelor pe care aceste importuri le pot produce.

În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, Eurofer repune în discuție în esență atât legalitatea acestei abordări, cât și, quod non, aplicarea sa.

În cadrul primului aspect, Eurofer repune în discuție legalitatea abordării menționate, susținând că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin includerea unor elemente „calitative” referitoare la preț în aprecierea caracterului neglijabil al volumului importurilor, care, în opinia sa, ar privi numai o evaluare „cantitativă” referitoare la volumul importurilor.

În această privință însă, din analiza primului motiv de recurs reiese că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctul 80 din hotărârea atacată, că Comisia a putut considera, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, în temeiul marjei de apreciere de care dispune, că în speță volumul importurilor provenite din Serbia rămânea neglijabil, în pofida faptului că nivelul lor era, din punct de vedere cantitativ, de 1,04 % în cursul perioadei de anchetă.

În consecință, chiar dacă primul aspect ar fi admis, iar Curtea ar stabili că analiza caracterului neglijabil al volumului importurilor care trebuie efectuată de Comisie în temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază ar trebui să se limiteze la o simplă analiză cantitativă și că, prin urmare, Tribunalul a săvârșit o eroare în această privință la punctele 81-84 din hotărârea atacată, o asemenea constatare nu ar repune în discuție concluzia menționată mai sus, la care Tribunalul a ajuns la punctul 80 din hotărârea atacată.

Rezultă, în opinia noastră, că, astfel cum a susținut Comisia, primul aspect este efectiv inoperant.

În opinia noastră, indiferent de situație și în orice caz, acest aspect este de asemenea nefondat. Astfel, articolul 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază nu prevede o metodă specifică de analiză pentru a stabili caracterul neglijabil al importurilor provenite dintr‑o țară în vederea evaluării cumulative a efectelor lor împreună cu cele ale importurilor din alte țări care fac simultan obiectul unor anchete antidumping.

Rezultă că, în cadrul marjei de apreciere de care Comisia dispune în temeiul jurisprudenței menționate la punctul 50 de mai sus, Comisia este liberă să aprecieze factorii pe care îi consideră relevanți pentru stabilirea caracterului neglijabil într‑un caz particular.

În consecință, afirmația Tribunalului menționată mai sus, cuprinsă la punctul 82 din hotărârea atacată, potrivit căreia o astfel de analiză se poate extinde la elemente calitative în ceea ce privește volumul importurilor în cauză și, prin urmare, poate include examinarea altor factori indicativi ai efectelor pe care aceste importuri le pot produce, nu este afectată de nicio eroare de drept.

În schimb, în ceea ce privește al doilea și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv, considerăm că acestea nu sunt inoperante. Astfel, odată ce s‑a stabilit că analiza caracterului neglijabil al volumului importurilor care trebuie efectuată în temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază se poate extinde la elemente calitative referitoare la factori legați de prețurile importurilor în cauză, nu este exclusă posibilitatea constatării unei erori săvârșite de Tribunal în aprecierea analizei menționate, efectuată de Comisie în cazul concret, care să conducă la anularea hotărârii atacate.

Acestea fiind spuse, considerăm însă că atât al doilea, cât și al treilea aspect trebuie respinse pe fond.

În ceea ce privește al doilea aspect, Eurofer reproșează Tribunalului că nu a constatat că Comisia ar fi trebuit să ia în considerare în analiza sa subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative. Totuși, în această privință, arătăm, pe de o parte, că nimic din dispozițiile articolului 3 alineatul (4) litera (a) a doua teză din regulamentul de bază nu indică existența unei obligații a Comisiei de a analiza subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative pentru a stabili caracterul neglijabil al volumului importurilor provenite dintr‑o anumită țară în vederea evaluării cumulative a efectelor importurilor din mai multe țări care fac simultan obiectul unor anchete antidumping. Pe de altă parte, astfel cum a arătat Comisia, analiza prevăzută la articolul 3 alineatul (4) în ceea ce privește posibilitatea de a efectua evaluarea cumulativă menționată constituie o etapă anterioară analizei propriu‑zise a prejudiciului în sensul articolului 3 alineatele (2) și (3) din regulamentul de bază. Rezultă că trimiterea făcută de Eurofer la articolul 3 alineatul (3) din regulamentul de bază nu este pertinentă în acest context.

În consecință, Tribunalul nu a săvârșit, în opinia noastră, nicio eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 83 din hotărârea atacată, că Comisia, în cadrul puterii sale de apreciere recunoscute de jurisprudența menționată la punctul 50 de mai sus, a putut considera că, în cazul în care prețurile asociate importurilor dintr‑o țară, al căror volum corespunde unei cote de piață nesemnificative sunt ridicate, numai acest fapt poate confirma caracterul neglijabil al acestui volum, fără a fi necesar să se analizeze respectivele prețuri într‑un mod mai aprofundat.

În ceea ce privește al treilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, acesta cuprinde două critici, una întemeiată pe o eroare vădită de apreciere, iar cealaltă pe o denaturare a elementelor de probă.

În ceea ce privește prima critică, potrivit căreia din elementele de probă depuse la dosar reiese că prețul mediu al singurului producător‑exportator sârb ar fi fost în realitate identic cu cel practicat de un exportator rus și de unul brazilian, considerăm că, în măsura în care urmărește să repună în discuție analiza elementelor de probă efectuată de Tribunal, aceasta trebuie considerată inadmisibilă în cadrul recursului. Astfel, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, doar să exercite un control cu privire la calificarea juridică a acestor fapte și la consecințele juridice care au fost stabilite pe baza lor. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții ( 27 ).

În măsura în care prima critică amintită ar trebui, în schimb, să fie înțeleasă în sensul că Eurofer contestă o calificare juridică eronată a faptelor și a consecințelor în drept pe care Comisia le‑a dedus din acestea, întrucât ea nu ar fi impus taxe antidumping în situații de fapt similare ( 28 ), critica menționată este nefondată în ceea ce privește fondul. Astfel, faptul că un producător‑exportator rus și unul brazilian au exportat în Uniune produsul în discuție la prețuri similare cu prețul mediu al singurului exportator sârb nu schimbă cu nimic împrejurarea că, la nivelul țării, prețurile medii ale importurilor din Rusia și din Brazilia erau mai mici decât cele ale importurilor din Serbia, aspect necontestat de Eurofer ( 29 ) și care a permis Comisiei să ajungă la concluzii diferite cu privire la importurile provenite din aceste țări.

În ceea ce privește a doua critică, trebuie amintit că dintr‑o jurisprudență constantă reiese că o denaturare a elementelor de probă are loc atunci când, fără a se recurge la noi elemente de probă, aprecierea elementelor de probă existente apare ca fiind vădit greșită. Totuși, această denaturare trebuie să reiasă în mod vădit din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor. Pe de altă parte, atunci când un recurent invocă o denaturare a elementelor de probă de către Tribunal, trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de acesta și să demonstreze erorile de analiză care, în opinia sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare ( 30 ).

În această privință, arătăm că argumentele invocate de Eurofer în cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv nu demonstrează nicio denaturare a elementelor de probă. Eurofer nu repune nicidecum în discuție constatările de fapt deduse din elementele de probă depuse la dosar, și anume prețurile medii ale celor trei producători în cauză. Eurofer se limitează să conteste aprecierea acestor fapte, ceea ce, după cum s‑a arătat deja, nu este admisibil în cadrul recursului. A doua critică din cadrul celui de al treilea aspect este, așadar, de asemenea nefondată.

Din considerațiile de mai sus reiese, în opinia noastră, că al doilea motiv de recurs trebuie respins ca fiind în parte inoperant, în parte inadmisibil și în parte nefondat.

În cadrul celui de al treilea motiv de recurs, care se împarte în două aspecte și urmărește să conteste punctele 109-121 din hotărârea atacată, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit o eroare vădită de apreciere și o eroare de drept în analiza prin care a confirmat constatarea Comisiei potrivit căreia nu era necesar să adopte măsuri de protecție în privința importurilor provenite din Serbia, în sensul articolului 9 alineatul (2) din regulamentul de bază.

În hotărârea atacată, în cadrul analizei celui de al doilea motiv al acțiunii invocat de Eurofer, Tribunalul a considerat că decizia luată de Comisie la articolul 2 din regulamentul în litigiu, potrivit căreia nu era necesar să adopte măsuri de protecție în privința importurilor din Serbia, în sensul articolului 9 alineatul (2) din regulamentul de bază, nu era nelegală.

Mai întâi, Tribunalul a considerat că, întrucât această dispoziție din regulamentul de bază nu precizează împrejurările în care măsurile de protecție nu trebuie considerate necesare, ea lasă Comisiei o anumită marjă de apreciere ( 31 ). În continuare, Tribunalul a observat că în principiu, decizia privind necesitatea de a institui o taxă antidumping trebuie să se întemeieze pe o analiză detaliată printre altele cu privire la existența unui dumping și la existența unui prejudiciu. Acesta a considerat totuși că din textul regulamentului de bază și în special din articolul 9 alineatul (3) din acesta reieșea că o asemenea analiză detaliată nu este întotdeauna necesară și că încheierea unei anchete se poate impune printre altele și exclusiv pe baza marjei de dumping sau a volumelor importurilor ( 32 ).

În continuare, Tribunalul a apreciat că în speță din lectura regulamentului în litigiu reieșea că, pe de o parte, tocmai unul dintre aceste elemente, și anume volumul importurilor provenite din Serbia, jucase un rol central în raționamentul urmat de Comisie. Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că concluzia că nu sunt necesare măsuri de protecție cu privire la importurile provenite din Serbia nu se întemeia doar pe nivelul de minimis al volumelor acestor importuri, ci și pe interacțiunea dintre acest element și împrejurarea că prețurile medii de vânzare din Serbia erau mai mari decât prețurile de vânzare medii ale celorlalte patru țări în cauză, ceea ce constituia încă o dovadă că volumul mic al importurilor nu cauzează un prejudiciu industriei din Uniune ( 33 ).

Având în vedere aceste considerații, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu a depășit marja de apreciere de care dispunea în cadrul aplicării articolului 9 alineatul (2) din regulamentul de bază ( 34 ).

Eurofer contestă această analiză. În cadrul primului aspect al celui de al treilea motiv de recurs, ea susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că Comisia putea încheia ancheta privind importurile din Serbia fără a efectua o analiză a prejudiciului potențial cauzat de aceste importuri. Potrivit Eurofer, deși articolul 9 alineatul (2) din regulamentul de bază nu specifică împrejurările în care trebuie să se considere că măsurile de protecție nu sunt necesare, considerentul (16) al aceluiași regulament ar furniza orientări clare în această privință. Din acest considerent, în lumina căruia ar trebui interpretată dispoziția în discuție, ar reieși că anchetele trebuie închise „atunci când marja de dumping este de minimis sau când prejudiciul este neglijabil”.

Articolul 9 alineatul (3) din regulamentul de bază nu ar schimba nimic în această privință. Acesta ar prevedea numai două „zone de siguranță” („safe harbours”), una referitoare la marja de dumping și una referitoare la volumul importurilor. Totuși în speță importurile din Serbia nu s‑ar fi încadrat în niciunul dintre aceste două cazuri. Marja antidumping ar fi depășit în mod clar pragul de minimis prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din regulamentul de bază, iar volumul importurilor ar fi fost peste pragul de 1 % prevăzut la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază.

În aceste condiții, Comisia ar fi putut concluziona că adoptarea unor măsuri de protecție nu era necesară doar având în vedere caracterul „neglijabil” al prejudiciului potențial cauzat de importurile din Serbia. În schimb, aceasta nu ar fi putut să se întemeieze pe volumele importurilor care depășeau pragul relevant. Comisia ar fi trebuit, așadar, să aprecieze dacă importurile din Serbia, luate în considerare în mod individual, ar fi putut contribui la prejudiciul cauzat industriei din Uniune efectuând analiza în temeiul articolului 3 din regulamentul de bază și ținând seama în special de existența unor subcotări semnificative ale prețurilor, în sensul alineatului (3) al acestui articol.

În cadrul celui de al doilea aspect, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și o eroare vădită atunci când a constatat că Comisia nu și‑a depășit marja de apreciere în aplicarea articolului 9 alineatul (2) din regulamentul de bază. Eurofer susține că, deși Comisia dispune de o anumită marjă de apreciere în domeniul în discuție, aceasta nu împiedică Tribunalul să verifice dacă elementele de probă pot constitui temeiul concluziilor sale. În speță, pe de o parte, volumul importurilor din Serbia depășea pragul de 1 % și, așadar, nu intra în domeniul de aplicare al „safe harbour” prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din regulamentul de bază. Prin urmare, nu s‑ar fi putut presupune că ele cauzau doar un prejudiciu neglijabil. Pe de altă parte, raportarea la prețurile medii de import ar fi fost înșelătoare, întrucât Serbia avea un singur producător, în timp ce celelalte țări aveau mai mulți producători și s‑ar fi constatat că vânzările anumitor producători‑exportatori ruși și brazilieni aveau loc la prețuri comparabile cu cele ale singurului producător sârb.

În plus, neluarea în considerare de către Comisie a unor date relevante ar constitui o eroare vădită. Comisia ar fi refuzat în mod constant să ia în considerare datele privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative ale produselor din Serbia. Totuși, aceste date ar fi fost vădit relevante pentru analiză.

Comisia susține că al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs este inadmisibil. În orice caz, potrivit Comisiei și HBIS, acest motiv este neîntemeiat în totalitate pe fond.

În ceea ce privește primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs, trebuie amintit că, potrivit articolului 9 alineatul (2) din regulamentul de bază, atunci când nu sunt necesare măsuri de protecție, examinarea sau procedura se încheie. Din considerentul (16) al aceluiași regulament, invocat de Eurofer în mod întemeiat pentru interpretarea acestei dispoziții, reiese că examinările sau procedurile trebuie închise atunci când marja de dumping este de minimis sau când prejudiciul este neglijabil și că este necesar să se definească aceste situații.

Articolul 9 alineatul (3) din regulamentul de bază definește situațiile respective. Acesta prevede în special în prima teză că, în cazul procedurilor inițiate în conformitate cu dispozițiile articolului 5 alineatul (9) din același regulament – și anume cele pentru care există elemente de probă suficiente pentru a justifica deschiderea unei proceduri –, prejudiciul este în mod normal considerat neglijabil atunci când importurile în cauză reprezintă mai puțin decât volumele specificate la articolul 5 alineatul (7), și anume sunt mai mici de 1 % ( 35 ).

În cadrul primului aspect al prezentului motiv, Eurofer reproșează în esență Tribunalului că a considerat în mod eronat că dispoziția, menționată anterior, din prima teză a articolului 9 alineatul (3) din regulamentul de bază era aplicabilă în speță, deși importurile provenite din Serbia depășeau pragul de 1 % amintit mai sus.

În această privință, considerăm totuși că dispoziția în discuție nu trebuie interpretată în sensul că pragul de 1 % menționat mai sus este un prag rigid și strict, în temeiul căruia Comisia nu ar putea, din punct de vedere juridic, să considere neglijabil prejudiciul potențial cauzat de un volum de importuri care îl depășește, iar aceasta în pofida faptului că dispoziția amintită, spre deosebire de dispozițiile articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază ( 36 ), face o trimitere specifică la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază.

Astfel, referitor la acest aspect, pe de o parte, trebuie să se arate că în textul articolului 9 alineatul (3) din regulamentul de bază este utilizată în mod explicit expresia „în mod normal”. Utilizarea expresiei menționate demonstrează în mod clar, în opinia noastră, intenția legiuitorului de a lăsa Comisiei o anumită marjă de apreciere în stabilirea caracterului neglijabil sau neneglijabil al prejudiciului potențial cauzat de importurile care se apropie de pragul în discuție. Această marjă de apreciere, conformă și în acest caz cu marja de apreciere de care dispun instituțiile în domeniul măsurilor de protecție comercială ( 37 ), este valabilă în ambele sensuri. Ea permite Comisiei, după caz, fie să poată considera neglijabil prejudiciul rezultat dintr‑un volum de importuri care, deși se apropie foarte mult de acest prag, îl depășește, fie să poată considera că un volum de importuri care se apropie de acest prag, dar rămâne sub el, poate totuși să cauzeze un prejudiciu care nu este neglijabil.

Pe de altă parte, astfel cum reiese în mod expres atât din textul considerentului (16) al regulamentului de bază, cât și din textul primei teze a articolului 9 alineatul (3) din acesta, problema fundamentală pentru stabilirea aspectului dacă ancheta sau procedura trebuie închise fără a fi necesare măsuri de protecție nu este depășirea pragului ca atare, ci caracterul neglijabil al prejudiciului. Rezultă că, chiar interpretând dispozițiile articolului în discuție în lumina considerentului relevant, astfel cum a propus Eurofer, nu reiese că pragul de 1 % menționat mai sus este un prag rigid și strict, așa cum a dedus aceasta.

Din considerațiile care precedă rezultă că simplul fapt că volumul importurilor provenite din Serbia depășea pragul de 1 % prevăzut la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază nu interzicea Comisiei să considere că nu era necesar să adopte măsuri de protecție în privința importurilor provenite din Serbia întemeindu‑se pe nivelul de minimis al volumului importurilor respective și pe interacțiunea dintre acest element și împrejurarea că prețurile medii de vânzare din Serbia erau mai mari decât prețurile de vânzare medii ale celorlalte patru țări în cauză. Prin urmare, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a confirmat analiza Comisiei în această privință.

Având în vedere cele ce precedă, în opinia noastră, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie declarat nefondat.

În ceea ce privește al doilea aspect, contrar celor susținute de Comisie, acesta nu este, în opinia noastră, inadmisibil pentru că Eurofer contestă doar aspecte de fapt. Astfel, la punctele 115-121 din hotărârea atacată, împotriva cărora este îndreptat acest aspect, Tribunalul a efectuat considerații de drept, iar argumentația Eurofer este îndreptată împotriva acestora.

Acestea fiind spuse, considerăm totuși că și al doilea aspect este nefondat.

În ceea ce privește primul argument formulat în cadrul acestui al doilea aspect, potrivit căruia Comisia și‑ar fi depășit marja de apreciere, întrucât în speță volumul importurilor din Serbia depășea pragul de 1 % și, așadar, nu intra în domeniul de aplicare al „safe harbour” prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din regulamentul de bază, el trebuie respins în lumina considerațiilor referitoare la primul aspect al prezentului motiv. Astfel, din considerațiile amintite reiese că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a apreciat că Comisia putea, fără a depăși marja de apreciere de care dispune în această privință, să considere neglijabil, având în vedere împrejurările din speță, în sensul dispoziției în discuție prejudiciul potențial cauzat de importurile în cauză, deși volumul lor depășea cu 0,04 % pragul de 1 % prevăzut la articolul 5 alineatul (7) din regulamentul de bază.

În ceea ce privește al doilea argument formulat în cadrul celui de al doilea aspect, referitor la împrejurarea că un producător‑exportator rus și unul brazilian au exportat în Uniune produsul în discuție la prețuri similare cu prețul mediu al singurului exportator sârb, pertinența acestuia a fost deja înlăturată în cadrul analizei celui de al doilea motiv de recurs. Întrucât nu se contestă, după cum s‑a arătat la punctul 82 de mai sus, că, la nivelul țării, prețurile medii ale importurilor din Rusia și din Brazilia erau mai mici decât cele ale importurilor din Serbia, împrejurarea invocată de Eurofer menționată anterior nu este nicidecum de natură să demonstreze că Comisia și‑ar fi depășit marja de apreciere.

În ceea ce privește al treilea argument, întemeiat pe neluarea în considerare de către Comisie a datelor privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative ale produselor din Serbia, acesta se întemeiază pe premisa că, având în vedere faptul că volumul importurilor provenite din Serbia depășea pragul de 1 %, Comisia nu ar fi putut considera că prejudiciul potențial cauzat de importurile în discuție era neglijabil în sensul articolului 9 alineatul (3) din regulamentul de bază și, prin urmare, ar fi trebuit să efectueze o analiză completă a prejudiciului potențial pe care importurile din Serbia l‑ar fi cauzat industriei din Uniune, în sensul articolului 3 alineatul (3) din același regulament. Din considerațiile care precedă reiese însă că această premisă este eronată și că Tribunalul a putut concluziona fără a săvârși erori că în speță Comisia putea încheia procedura considerând prejudiciul neglijabil, fără a trebui să efectueze analiza suplimentară invocată de Eurofer. În consecință, și al treilea argument trebuie respins.

Din considerațiile de mai sus reiese că și al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs este, în opinia noastră, nefondat și că, prin urmare, acest motiv trebuie respins în totalitate.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, care se împarte în trei aspecte și urmărește să conteste punctele 135-148 din hotărârea atacată, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit mai multe erori de drept atunci când a constatat că Comisia nu era obligată să comunice datele privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative în ceea ce privește exportatorul sârb.

În hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că din dosar reieșea că, în cadrul procedurii administrative, Eurofer a fost informată în mai multe rânduri cu privire la considerațiile care au determinat Comisia să concluzioneze, pe de o parte, că importurile provenite din Serbia nu trebuiau să facă obiectul unei evaluări cumulative cu importurile din celelalte patru țări și, pe de altă parte, că trebuia să se închidă procedura în ceea ce privește importurile în cauză ( 38 ). Tribunalul a concluzionat că, în conformitate cu articolul 20 alineatul (2) din regulamentul de bază, Eurofer a fost informată cu privire la faptele și la considerațiile esențiale pe baza cărora se intenționa să se recomande închiderea anchetei fără instituirea de măsuri în ceea ce privește importurile menționate și că Eurofer a avut posibilitatea de a‑și exprima în mod util punctul de vedere în această privință, astfel încât dreptul său la apărare a fost respectat în speță ( 39 ).

În continuare, Tribunalul a considerat că, întrucât nici Eurofer, nici membrii săi nu se aflau într‑o situație comparabilă cu cea a unei întreprinderi care riscă să i se aplice o sancțiune sau o taxă antidumping, aceasta nu se putea întemeia în mod util pe jurisprudența referitoare la respectarea dreptului la apărare în privința unor astfel de întreprinderi ( 40 ).

În sfârșit, Tribunalul a respins argumentul formulat de Eurofer prin care se invocă încălcarea principiului bunei administrări. Tribunalul a considerat că din analiza celui de al doilea motiv de recurs rezulta că în mod întemeiat Comisia a decis să închidă procedura privind importurile provenite din Serbia numai pe baza volumelor importurilor și a datelor referitoare la prețurile de vânzare medii, fără a trebui să analizeze datele privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative. În consecință, potrivit Tribunalului, Comisia a examinat toate elementele relevante ale speței. În continuare, Tribunalul a considerat că această concluzie nu putea fi repusă în discuție de marjele de subcotare a prețurilor și a prețurilor indicative ale importurilor din Serbia, pe care Eurofer solicitase să le prezinte, și că, prin urmare, cererea de prezentare a unor astfel de date trebuia să fie de asemenea respinsă ( 41 ).

Eurofer contestă această analiză a Tribunalului. În cadrul primului aspect, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că dreptul său la apărare nu a fost încălcat. Datele privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative pentru exportatorul sârb ar fi constituit informații fundamentale care permiteau să se demonstreze efectul importurilor asupra prețurilor și erau necesare pentru a permite Eurofer să își exprime poziția cu privire la problema dacă importurile din Serbia cauzau un prejudiciu industriei din Uniune și dacă poziția Comisiei potrivit căreia acestea erau neglijabile era corectă. Potrivit Eurofer, dreptul la apărare nu s‑ar întemeia exclusiv pe cunoașterea elementelor pe care Comisia și‑a construit cazul, astfel cum prevede articolul 20 alineatul (2) din regulamentul de bază, ci și pe accesul la alte elemente relevante din dosarul Comisiei susceptibile să pună la îndoială analiza acestora.

În cadrul celui de al doilea aspect, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că ea, în calitate de reprezentant al industriei din Uniune, nu se putea întemeia pe cerințele care decurg din respectarea dreptului la apărare, întrucât nu risca să i se impună o taxă antidumping. Dimpotrivă, din jurisprudență ar reieși că distincția, în această privință, dintre exportatori și industria Uniunii nu ar avea niciun temei juridic.

În cadrul celui de al treilea aspect, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că regulamentul în litigiu a respectat principiul bunei administrări prevăzut la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale. Eurofer arată că, în cazul în care al doilea sau al treilea motiv de recurs ar fi admis, argumentele sale referitoare la încălcarea principiului bunei administrări ar trebui de asemenea să fie admise. În plus, Eurofer susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin respingerea cererii sale de a obliga Comisia să prezinte elementele de probă referitoare la subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative.

Comisia susține că al doilea aspect al prezentului motiv este inoperant. În orice caz, potrivit Comisiei și HBIS, acest motiv este neîntemeiat în totalitate pe fond.

În ceea ce privește primul aspect al celui de al patrulea motiv invocat de Eurofer, trebuie amintit că din articolul 20 alineatul (2) din regulamentul de bază reiese că părțile menționate la alineatul (1), în care se încadrează Eurofer în prezenta cauză, pot cere o informare finală cu privire la faptele și la considerațiile esențiale pe baza cărora se intenționează să se recomande închiderea unei examinări sau a unei proceduri fără instituirea de măsuri definitive.

Totuși, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 135 și 136 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că Eurofer a fost informată cu privire la elementele care au determinat Comisia să concluzioneze că nu era necesară evaluarea importurilor provenite din Serbia cumulativ cu importurile din celelalte patru țări în cauză și că se impunea încheierea procedurii în privința acestor importuri.

În plus, din analiza motivelor de recurs precedente și în special din cuprinsul punctelor 78, 79 și 109 din prezentele concluzii reiese că Tribunalul a constatat fără a săvârși erori că Comisia a putut considera că în speță, având în vedere elementele luate în considerare de ea, nu era necesar să se aprofundeze analiza eventualului prejudiciu rezultat din importurile din Serbia, nici pentru a efectua constatarea potrivit articolului 3 alineatul (4) litera (a) din regulamentul de bază, nici pentru a decide încheierea procedurii potrivit articolului 9 alineatele (2) și (3) din același regulament. Rezultă că, întrucât datele privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative pentru exportatorul sârb nu constituiau fapte sau considerații pe baza cărora Comisia a înțeles să recomande închiderea anchetei cu privire la importurile din Serbia fără instituirea de măsuri, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că Comisia nu a încălcat articolul 20 alineatul (2) din regulamentul de bază prin faptul că nu a comunicat Eurofer aceste date.

În cadrul primului aspect, Eurofer susține însă și că, independent de dispozițiile articolului 20 alineatul (2) din regulamentul de bază, dreptul său la apărare ar fi fost încălcat, întrucât datele menționate constituiau alte elemente relevante existente în dosarul Comisiei, susceptibile să pună la îndoială analiza acestora. În cadrul celui de al doilea aspect, ea susține de asemenea că ar beneficia în esență de același drept la apărare precum cel recunoscut de jurisprudență exportatorilor care riscă să li se impună o taxă antidumping.

În această privință și fără a fi necesar să se ia o decizie definitivă cu privire la problema aplicabilității sau neaplicabilității în cazul unei entități precum Eurofer a jurisprudenței privind dreptul la apărare al exportatorilor, arătăm că, în orice caz, potrivit jurisprudenței, existența unei neregularități cu privire la dreptul la apărare nu poate conduce la anularea regulamentului în litigiu decât în măsura în care există posibilitatea ca, din cauza acestei neregularități, procedura administrativă să se fi putut finaliza printr‑un rezultat diferit ( 42 ).

Din cuprinsul punctului 121 de mai sus și din cel al punctelor menționate în cuprinsul acestuia reiese că, în speță, pe de o parte, datele privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative pentru exportatorul sârb nu erau necesare pentru a fundamenta deciziile în temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (a) și al articolului 9 alineatele (2) și (3) din regulamentul de bază și, pe de altă parte, Comisia nu era obligată să efectueze o analiză completă a prejudiciului în sensul articolului 3 alineatul (3) din regulamentul de bază pentru importurile provenite din Serbia pentru a lua astfel de decizii. Rezultă că, în principiu, prin faptul că nu a comunicat datele menționate mai sus, Comisia nu a săvârșit nicio neregularitate.

În aceste condiții, Eurofer nu poate, în opinia noastră, să invoce încălcarea dreptului la apărare limitându‑se să susțină că datele privind subcotarea prețurilor și a prețurilor indicative pentru exportatorul sârb nu i‑au fost comunicate, fără a preciza nicidecum motivul pentru care, în cazul în care o astfel de comunicare ar fi avut loc, ea ar fi putut să se apere într‑un mod mai eficient, iar procedura administrativă s‑ar fi putut finaliza printr‑un rezultat diferit.

În consecință, în opinia noastră, atât primul, cât și al doilea aspect ale celui de al patrulea motiv trebuie respinse. Rezultă de asemenea că, contrar celor susținute de Eurofer, în aceste împrejurări, Tribunalul nu era ținut să oblige Comisia să prezinte datele menționate mai sus.

În ceea ce privește al treilea aspect, arătăm că acesta nu se întemeiază pe argumente juridice proprii, ci pe o simplă trimitere la al doilea și la al treilea motiv de recurs. În consecință, întrucât motivele menționate trebuie, în opinia noastră, să fie respinse, acest aspect trebuie de asemenea respins.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă, în opinia noastră, că și al patrulea motiv de recurs trebuie respins și că, prin urmare, recursul trebuie respins în totalitate.

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât atât Comisia, cât și HBIS au solicitat obligarea Eurofer la plata cheltuielilor de judecată, iar ea a căzut în pretenții, se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acestea.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: – respinge recursul; – obligă Eurofer, Association Européenne de l’Acier, AISBL la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisia Europeană și de HBIS Group Serbia Iron & Steel LLC Belgrade.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 2 septembrie 2021 ( 1 )