Concluziile avocatului general P. Pikamäe prezentate la 9 decembrie 2021.#OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija.#Cerere de decizie preliminară formulată de Vilniaus apygardos administracinis teismas.#Trimitere preliminară – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 7, 8 și 52 alineatul (1) – Directiva 95/46/CE – Articolul 7 litera (c) – Articolul 8 alineatul (1) – Regulamentul (UE) 2016/679 – Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf litera (c) și alineatul (3) al doilea paragraf – Articolul 9 alineatul (1) – Prelucrare necesară pentru respectarea unei obligații legale la care este supus operatorul – Obiectiv de interes public – Proporționalitate – Prelucrare a unor categorii speciale de date cu caracter personal – Reglementare națională care impune publicarea pe internet a datelor cuprinse în declarațiile de interese private ale persoanelor fizice care lucrează în cadrul funcției publice sau ale administratorilor de asociații sau instituții care primesc fonduri publice – Prevenirea conflictelor de interese și a corupției în sectorul public.#Cauza C-184/20.

Cunoscut pentru că a imaginat panopticul, un tip de arhitectură carcerală care trebuie să permită unui gardian, aflat într‑un turn central, să observe toți deținuții închiși în celule individuale în jurul turnului, fără ca aceștia să poată ști că sunt observați, filosoful englez Jeremy Bentham aplica de asemenea preocuparea sa pentru transparență vieții publice și considera că „ochiul publicului face omul de stat virtuos” ( 2 ). Cuvinte cu siguranță profetice, în ceea ce privește cel puțin mecanismul propus, dacă se ia în considerare numărul semnificativ de reglementări din cadrul Uniunii Europene care impun astăzi publicitatea, cel puțin parțială, a declarațiilor de interese și de patrimoniu ale responsabililor publici.

Toate aceste texte sunt în căutarea unui echilibru între publicitate și păstrarea vieții private a persoanelor în cauză. Prezenta cauză privește tocmai conformitatea cu dreptul Uniunii a unei prelucrări de date cu caracter personal, caracterizată prin punerea la dispoziție online a conținutului parțial al declarațiilor de interese pe site‑ul autorității publice însărcinate cu colectarea și cu controlul acestora. Interesul său este de asemenea de a oferi Curții ocazia de a preciza conținutul noțiunii de categorii speciale de date numite „date sensibile”.

Pe lângă anumite dispoziții de drept primar, și anume articolele 7 și 8 și articolul 51 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), sunt relevante în cadrul prezentei cauze articolele 3 și 6-8 din Directiva 95/46/CE ( 3 ), precum și articolele 2, 5, 6 și 9 din Regulamentul (UE) 2016/679 ( 4 ).

Lietuvos Respublikos viešųjų ir privačių interesų derinimo įstatymas Nr. VIII‑371 (Legea nr. VIII‑371 a Republicii Lituania privind concilierea intereselor publice și private în cadrul funcției publice) din 2 iulie 1997 (Žin., 1997, Nr. 67-1659), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal ( 5 ) (denumită în continuare „Legea privind concilierea intereselor”), prevedea la articolul 1 că urmărește să concilieze interesele private ale persoanelor care lucrează în cadrul funcției publice și interesele publice ale societății, să asigure în luarea deciziilor prevalența interesului public, să garanteze imparțialitatea deciziilor luate și să prevină apariția și creșterea gradului de corupție în cadrul funcției publice ( 6 ).

Articolul 6 din legea menționată, intitulat „Conținutul declarației”, prevedea: „1. Declarantul menționează în declarația sa următoarele informații care îl privesc și care privesc soțul, concubinul sau partenerul acestuia: 1) prenumele, numele, numărul de identificare personal, numărul de securitate socială, angajatorul (angajatorii) și funcțiile; 2) persoana juridică la care declarantul sau soțul, concubinul sau partenerul acestuia are calitatea de asociat sau de membru al societății; 3) activitatea independentă, astfel cum este definită în Legea Republicii Lituania privind impozitul pe venit; 4) apartenența la întreprinderi, instituții, asociații sau fonduri și funcții exercitate în cadrul acestora, cu excepția apartenenței la partide politice și la sindicate; 5) cadouri (altele decât cele ale persoanelor apropiate) primite în ultimele douăsprezece luni calendaristice, în cazul în care valoarea lor este mai mare de 150 de euro; 6) informații privind tranzacțiile încheiate în ultimele douăsprezece luni calendaristice și alte operațiuni în curs, în cazul în care valoarea tranzacției este mai mare de 3000 de euro; 7) persoane apropiate sau alte persoane ori date cunoscute de declarant care pot cauza un conflict de interese. 2. Declarantul poate omite datele referitoare la soțul, concubinul sau partenerul acestuia dacă trăiesc separat, nu formează o gospodărie comună și, prin urmare, nu se află în posesia acestor date.”

Articolul 10 din Legea privind concilierea intereselor, intitulat „Publicitatea datelor referitoare la interesele private”, prevedea: „1. Sunt publice și publicate pe site‑ul Comisiei principale, în conformitate cu modalitățile definite de aceasta din urmă, datele din declarațiile aleșilor și ale persoanelor care ocupă posturi politice, ale funcționarilor și agenților statului, ale judecătorilor, ale directorilor și directorilor adjuncți ai unor instituții publice sau ai unei colectivități locale, ale funcționarilor și agenților de încredere politică (personală), ale funcționarilor statului care exercită funcții de directori și directori adjuncți ai unor subdiviziuni ale instituțiilor sau unităților, ale directorilor și directorilor adjuncți ai unor întreprinderi publice și autorități bugetare ale statului sau ale unei colectivități locale, ale directorilor și directorilor adjuncți de asociații sau de instituții publice care primesc fonduri provenite de la buget sau din fonduri ale statului sau ale unei colectivități locale, ale angajaților Băncii Lituaniei învestiți cu competențe de administrație publică (însărcinați cu supravegherea piețelor financiare, soluționarea extrajudiciară a litigiilor dintre consumatori și actorii piețelor financiare și alte funcții din administrația publică), ale membrilor consiliilor de supraveghere sau de administrație și directori și directori adjuncți ai unor societăți pe acțiuni sau cu răspundere limitată la care statul sau o colectivitate locală deține în proprietate participații care îi conferă mai mult de jumătate din drepturile de vot în adunarea generală a asociaților, ale membrilor consiliului de administrație al unor întreprinderi publice ale statului sau ale unei colectivități locale, ale președinților sau vicepreședinților de partide politice, ale consultanților neremunerați, asistenților și consilierilor aleșilor și ai persoanelor care ocupă posturi politice, ale experților autorizați de comisiile Parlamentului Republicii Lituania, ale membrilor colegiilor ministeriale, ale membrilor Consiliului pentru asigurări de sănătate obligatorii, ale consilierilor neremunerați ai Consiliului pentru asigurări de sănătate obligatorii, ale membrilor Consiliului pentru asigurări de sănătate obligatorii, ale medicilor, stomatologilor și farmaciștilor care lucrează în cadrul unor autorități bugetare sau publice ale statului sau ale unei colectivități locale, în întreprinderi publice ale statului sau ale unor colectivități locale sau în întreprinderi la care statul sau o colectivitate locală deține în proprietate participații care îi conferă mai mult de jumătate din drepturile de vot în adunarea generală a asociaților, titulari ai unei licențe de medicină sau de farmacie, precum și ale membrilor comisiilor de atribuire a contractelor de achiziții publice, ale persoanelor însărcinate de directorul unei autorități contractante să atribuie contracte de achiziții publice conform procedurii simplificate și ale experților care intervin în proceduri de atribuire a contractelor de achiziții publice [cu excepția datelor din declarațiile persoanelor ale căror date sunt clasificate în temeiul legii și/sau care exercită o activitate de informații, de contraspionaj sau de informații în materie penală]. Atunci când o persoană ale cărei date sunt publice își pierde statutul de declarant, Comisia principală, la cererea persoanei interesate, retrage declarația de pe site‑ul său. 2. Nu pot fi puse la dispoziția publicului următoarele date furnizate în declarație: numărul de identificare personal, numărul de securitate socială, date cu caracter personal speciale, precum și celelalte informații a căror divulgare este interzisă de lege. În plus, datele celeilalte părți la o tranzacție, atunci când este vorba despre o persoană fizică, nu sunt publicate.”

Vyriausioji tarnybinės etikos komisija (Comisia principală pentru etică oficială în cadrul funcției publice, denumită în continuare „Comisia principală”) este o autoritate publică însărcinată cu supravegherea aplicării Legii privind concilierea intereselor și, mai specific, cu colectarea declarațiilor de interese și asigurarea controlului acestora.

OT exercită funcția de director al QP, o instituție publică de drept lituanian care își desfășoară activitatea în domeniul protecției mediului.

Printr‑o decizie din 7 februarie 2018, Comisia principală a constatat că, prin faptul că a omis să depună la ea o declarație de interese private, după cum impunea Legea privind concilierea intereselor, OT încălcase articolul 3 alineatul 2, precum și articolul 4 alineatul 1 din această lege.

La 6 martie 2018, OT a introdus la instanța de trimitere o acțiune în anulare împotriva acestei decizii. El susține, pe de o parte, că nu se încadrează în categoria persoanelor supuse obligației de declarare a intereselor private, prevăzută la articolul 2 alineatul 1 din Legea privind concilierea intereselor, și, pe de altă parte, că publicarea pe site‑ul Comisiei principale a conținutului declarației sale ar aduce atingere atât dreptului său la respectarea vieții private, cât și celui al celorlalte persoane pe care ar fi eventual obligat să le menționeze în declarația sa.

Comisia principală arată că OT era obligat să depună o declarație de interese private ca fiind învestit cu competențe administrative în cadrul QP, instituție publică ce beneficiază de o finanțare provenită din fonduri structurale ale Uniunii și din bugetul statului lituanian. Ea admite că, deși publicarea unei astfel de declarații poate constitui o ingerință în viața privată a persoanei interesate și a soțului său, aceasta este prevăzută de Legea privind concilierea intereselor.

Instanța de trimitere consideră că datele cu caracter personal care figurează într‑o declarație de interese private, în temeiul articolului 6 alineatul 1 din Legea privind concilierea intereselor, fac parte integrantă din viața privată a declarantului și a celorlalte persoane vizate, iar divulgarea lor, fiind vorba despre date deosebit de sensibile, precum situația familială sau orientarea sexuală, ar risca să determine neplăceri semnificative în viața acestor persoane. Excepțiile prevăzute la articolul 10 din legea menționată ar fi insuficiente pentru a asigura protecția acestor date. În plus, publicarea pe internet a unor date referitoare la împrejurări de natură să influențeze luarea deciziilor în exercitarea unor funcții publice nu ar fi necesară pentru realizarea obiectivului urmărit de legea menționată, respectiv punerea în aplicare a principiului transparenței în cadrul funcției publice. Comunicarea datelor cu caracter personal care figurează în declarația în cauză către Comisia principală, precum și misiunea de supraveghere atribuită organelor prevăzute la articolul 22 din aceeași lege ar fi măsuri suficiente pentru a asigura realizarea obiectivului respectiv.

Având îndoieli cu privire la compatibilitatea regimului prevăzut de Legea privind concilierea intereselor cu dispozițiile RGPD, Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Condiția prevăzută la articolul 6 alineatul (1) litera (e) [din RGPD] ca prelucrarea [datelor cu caracter personal] să fie necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul, date fiind cerințele stabilite la articolul 6 alineatul (3) din [RGPD] și în special cerința potrivit căreia este necesar ca dreptul intern să urmărească un obiectiv de interes public și să fie proporțional cu obiectivul legitim urmărit și având în vedere totodată articolele 7 și 8 din [cartă], trebuie interpretată în sensul că dreptul intern nu poate să impună divulgarea datelor care figurează în declarațiile de interese private și publicarea lor pe site‑ul operatorului, [Comisia principală], oferind astfel acces la aceste date tuturor persoanelor care au acces la internet? 2) Interdicția privind prelucrarea de categorii speciale de date cu caracter personal stabilită la articolul 9 alineatul (1) [din RGPD], date fiind condițiile stabilite la articolul 9 alineatul (2) din [RGPD], în special condiția stabilită [la litera (g) a acestei dispoziții], potrivit căreia este obligatoriu ca prelucrarea [datelor cu caracter personal] să fie necesară din motive de interes public major, în baza dreptului Uniunii sau a dreptului intern, care trebuie să fie proporțional cu obiectivul urmărit, trebuie să respecte esența dreptului la protecția datelor și trebuie să prevadă măsuri corespunzătoare și specifice pentru protejarea drepturilor fundamentale și a intereselor persoanei vizate, trebuie să fie interpretată, având în vedere de asemenea articolele 7 și 8 din cartă, în sensul că dreptul intern nu poate să impună divulgarea datelor cuprinse în declarațiile de interese private care pot dezvălui date cu caracter personal, inclusiv date care fac posibilă determinarea opiniilor politice, a apartenenței sindicale, a orientării sexuale ale unei persoane sau a altor informații cu caracter personal, și publicarea lor pe site‑ul operatorului, [Comisia principală], oferind acces la aceste date tuturor persoanelor care au acces la internet?”

În temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură al Curții, o cerere de lămuriri a fost adresată de Curte instanței de trimitere, care a răspuns prin scrisoarea înregistrată la 12 mai 2021. Comisia Europeană, precum și guvernele lituanian, italian și finlandez au depus observații scrise. Guvernul lituanian a răspuns la întrebările scrise ale Curții într‑un memoriu depus la 30 iulie 2021.

Atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar de Curte. Prin urmare, Curtea poate să verifice din oficiu existența în continuare a litigiului principal ( 7 ).

Ca răspuns la o întrebare a Curții cu privire la aparenta excludere a reclamantului din litigiul principal din domeniul de aplicare ratione personae al Legii privind concilierea intereselor, astfel cum a fost modificată la 1 ianuarie 2020, instanța de trimitere a menționat răspunsul necesar al Curții în vederea soluționării litigiului principal în raport cu reglementarea națională în vigoare la data adoptării deciziei Comisiei principale incriminate. Aceasta a adăugat că persoana interesată mai poate face parte dintre persoanele vizate de legea menționată, în versiunea sa actuală.

Aceeași instanță a precizat, tot la invitația Curții, că hotărârea Curții Constituționale lituaniene din 20 septembrie 2018, prin care cererea sa de apreciere a constituționalității articolului 10 din Legea privind concilierea intereselor a fost declarată inadmisibilă pentru motivul inaplicabilității acestei dispoziții în litigiul principal, este lipsită de incidență în ceea ce privește continuarea procedurii preliminare. Instanța de trimitere a arătat că, deși problema care trebuie soluționată este într‑adevăr, după cum a arătat instanța constituțională, cea a unei eventuale încălcări a articolului 3 alineatul (2) și a articolului 4 alineatul (1) din această lege pentru nerespectarea de către reclamantul din litigiul principal a obligației sale de depunere a declarației de interese, verificarea legalității deciziei incriminate implică luarea în considerare a consecințelor, care decurg din aplicarea articolului 10 din legea menționată, ale unei asemenea depuneri, și anume divulgarea publică a anumitor date conținute în declarație pe site‑ul Comisiei principale.

Ținând seama de indicațiile furnizate de instanța de trimitere, trebuie să se considere că litigiul principal este încă pendinte în fața acesteia și că răspunsul Curții la întrebările adresate rămâne util pentru soluționarea acestui litigiu. Amintim, în plus, că nu revine Curții competența de a se pronunța, în cadrul unei trimiteri preliminare, cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale ( 8 ) și că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub responsabilitatea sa beneficiază de o prezumție de pertinență. Nu este evident în speță că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal și nici că întrebările adresate Curții au un caracter ipotetic ( 9 ).

În această privință, considerăm nefondată afirmația guvernului lituanian în ceea ce privește caracterul „teoretic” al celei de a doua întrebări preliminare, pentru motivul întemeiat pe imposibilitatea de a identifica datele sensibile vizate de publicare, în lipsa depunerii prealabile a declarației de interese de către reclamantul din litigiul principal. Observăm că cadrul normativ național prezentat de instanța de trimitere permite să se identifice natura datelor care trebuie să figureze în această declarație și să se stabilească, cu o relativă precizie, cele care nu sunt supuse publicării pe site‑ul Comisiei principale. Considerăm că Curtea dispune de toate elementele de fapt și de drept necesare pentru a da un răspuns util soluționării efective a contenciosului.

Din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere consideră evident că reglementarea națională în litigiu intră în domeniul de aplicare al RGPD, atât pe plan ratione materiae, cât și ratione temporis, poziție care pare să justifice câteva observații.

Conform articolului 2 alineatul (1) din RGPD, acesta din urmă se aplică prelucrării datelor cu caracter personal, efectuată total sau parțial prin mijloace automatizate, precum și prelucrării prin alte mijloace decât cele automatizate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr‑un sistem de evidență a datelor sau care sunt destinate să facă parte dintr‑un sistem de evidență a datelor, respectiv un domeniu de aplicare material identic cu cel al Directivei 95/46 care a fost abrogată și înlocuită cu acest regulament.

Trebuie să se constate de la bun început că datele din declarația de interese care trebuie publicate pe site‑ul Comisiei principale, și anume, printre altele, numele anumitor persoane fizice, constituie „date cu caracter personal” în sensul articolului 4 alineatul (1) din RGDP sau al articolului 2 litera (a) din Directiva 95/46, întrucât este vorba despre o „informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă”, împrejurarea că o informație se înscrie, precum în speță, în contextul unei activități profesionale nefiind de natură să îi înlăture calificarea de „dată cu caracter personal” ( 10 ). Atât colectarea lor de către această entitate publică, cât și dezvăluirea lor sub forma unei publicări pe site‑ul menționat mai sus prezintă, prin urmare, caracterul unei „prelucrări de date cu caracter personal” în sensul articolului 4 alineatul (2) din acest regulament sau al articolului 2 litera (b) din această directivă ( 11 ).

Trebuie subliniat că, deși, având în vedere definiția foarte largă a domeniului său de aplicare, RGPD constituie oarecum dreptul comun al protecției datelor cu caracter personal în Uniune, au fost adoptate alte norme de natură sectorială care îl precizează și îl completează, apărând astfel ca lex specialis. Aceasta este situația Directivei (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului ( 12 ).

În această privință, articolul 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD prevede că acesta din urmă nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal „de către autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării sancțiunilor penale, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al prevenirii acestora”. Această excepție de la aplicabilitatea RGPD trebuie, similar celorlalte excepții prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din acesta, să facă obiectul unei interpretări stricte. După cum rezultă din considerentul (19) al regulamentului menționat, această excepție este motivată de împrejurarea că prelucrările în astfel de scopuri și de către autoritățile competente ale datelor cu caracter personal sunt reglementate de un act specific al Uniunii, și anume Directiva 2016/680 ( 13 ).

Aceasta din urmă, adoptată la aceeași dată ca RGPD, definește la articolul 3 alineatul (7) ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „autoritate competentă”, o asemenea definiție trebuind aplicată prin analogie în privința articolului 2 alineatul (2) litera (d) din regulamentul menționat. În această privință, Curtea a statuat că rezultă din considerentul (10) al Directivei 2016/680 că noțiunea de „autoritate competentă” trebuie înțeleasă în legătură cu protecția datelor cu caracter personal în domeniul cooperării judiciare în materie penală și al cooperării polițienești, ținând seama de adaptările care se pot dovedi necesare, având în vedere natura specifică a acestor domenii ( 14 ). În plus, considerentul (11) al acestei directive precizează că RGPD se aplică prelucrării datelor cu caracter personal care ar fi efectuată de o „autoritate competentă”, în sensul articolului 3 alineatul (7) din directiva menționată, dar în alte scopuri decât cele prevăzute în aceasta ( 15 ).

Or, în cauza principală, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere și de guvernul lituanian, reglementarea națională în discuție urmărește să coordoneze interesele private ale persoanelor care lucrează în cadrul funcției publice și interesele societății, să asigure prevalența interesului public în luarea deciziilor, să garanteze imparțialitatea acestora și să „împiedice apariția și dezvoltarea corupției în cadrul funcției publice”. Corupția poate corespunde, printre altele, faptei unei persoane învestite cu o funcție publică ce solicită sau acceptă un avantaj pentru a îndeplini sau pentru a se abține de la îndeplinirea unui act care ține de funcția sa ( 16 ), comportament susceptibil să acopere noțiunea de „infracțiune” în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD.

În conformitate cu misiunea sa generală de a veghea la buna aplicare a Legii privind concilierea intereselor, Comisia principală procedează la colectarea declarațiilor de interese ale persoanelor care lucrează în sectorul public și la publicarea anumitor informații conținute în acestea pe site‑ul său. Articolul 22 din Legea privind concilierea intereselor arată că, atunci când există informații susținute potrivit cărora o persoană nu respectă cerințele legale, Comisia principală are competența de a solicita efectuarea unei anchete cu privire la comportamentul persoanei în cauză, de a rectifica concluziile anchetei, de a ancheta ea însăși și de a adopta o decizie. În lipsa unei precizări din dosarul prezentat Curții, natura exactă a deciziilor care pot fi adoptate de Comisia principală nu apare în mod clar, cauza principală demonstrând, cel puțin, posibilitatea acestei entități de a constata o abținere nelegală de la depunerea declarației de interese, care se reflectă în mod necesar într‑o obligație de a remedia acest lucru, în sarcina persoanei în cauză.

Având în vedere aceste elemente, care reflectă caracterul pur național al cadrului normativ și întinderea internă a prelucrării puse în aplicare de Comisia principală cu un obiectiv esențial de descurajare, în privința persoanelor care își desfășoară activitatea în sectorul public lituanian, a oricărui comportament ilicit în legătură cu exercitarea funcțiilor lor, nu rezultă că acest organ poate fi considerat o „autoritate competentă” în sensul articolului 3 alineatul (7) din Directiva 2016/680 și, prin urmare, că activitățile sale pot intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD. În consecință, publicarea de către Comisia principală pe site‑ul său a unor date cu caracter personal conținute în declarații de interese ale unor persoane care lucrează în sectorul public intră într‑adevăr în domeniul de aplicare material al RGPD.

După cum se va preciza în continuare, un răspuns util al Curții la întrebările preliminare presupune ca acesta să se refere atât la RGPD, cât și la Directiva 95/46. Arătăm în această privință că articolul 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD se înscrie parțial în continuitatea articolului 3 alineatul (2) prima liniuță din Directiva 95/46, potrivit căruia prelucrările care au ca obiect siguranța publică, apărarea, securitatea statului (inclusiv bunăstarea economică a statului atunci când aceste prelucrări sunt legate de probleme de securitate a statului) și activitățile statului în domeniul dreptului penal sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive, excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. Considerăm că este clar că prelucrarea datelor cu caracter personal realizată de Comisia principală nu are ca obiect siguranța publică, apărarea sau securitatea statului. În plus, chiar dacă nu este exclus ca datele menționate să poată fi utilizate în cadrul unei urmăriri penale care ar putea fi efectuată, în cazul unor infracțiuni de tipul corupție activă sau pasivă, împotriva declaranților, nu reiese că datele în discuție în litigiul principal ar fi fost colectate cu obiectivul specific de exercitare a unei astfel de urmăriri penale sau în cadrul activităților statului în domeniul dreptului penal ( 17 ).

Trebuie să se constate că cele două întrebări adresate Curții privesc interpretarea dispozițiilor RGPD, care a devenit aplicabil la 25 mai 2018 și a abrogat Directiva 95/46 cu efect de la aceeași dată ( 18 ). Or, decizia în discuție în litigiul principal a fost adoptată la 7 februarie 2018, așadar, anterior datei de 25 mai 2018, ceea ce trebuie să conducă la concluzia aplicabilității ratione temporis a directivei menționate în litigiul principal.

Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curții reiese de asemenea că, prin decizia sa, Comisia principală a declarat că, deoarece a omis să depună o declarație de interese, reclamantul din litigiul principal a încălcat Legea privind concilierea intereselor, plasând astfel persoana interesată în situația de a trebui să furnizeze această declarație. Întrucât niciun element din acest dosar nu indică faptul că o asemenea transmitere a avut într‑adevăr loc anterior datei de 25 mai 2018, nu este exclus ca RGPD să fie aplicabil în speță ratione temporis. În aceste condiții, pentru a permite Curții să ofere răspunsuri utile la întrebările adresate de instanța de trimitere, se impune ca la aceste întrebări să se răspundă în temeiul atât al Directivei 95/46, cât și al RGPD ( 19 ). Amintim că, din moment ce RGPD a abrogat și a înlocuit Directiva 95/46, iar dispozițiile relevante ale acestui regulament au un conținut în esență identic cu cel al dispozițiilor relevante din această directivă, jurisprudența Curții referitoare la directiva menționată este de asemenea aplicabilă, în principiu, în ceea ce privește regulamentul menționat ( 20 ).

În decizia de trimitere, care arată îndoielile exprimate de instanța națională cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a prelucrării datelor cu caracter personal puse în aplicare de Comisia principală, se solicită interpretarea de către Curte a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 9 alineatul (1) din RGPD în cadrul a două întrebări preliminare distincte. Considerăm că acestea din urmă nu se pretează unei examinări comune din cauza specificității obiectului celei de a doua întrebări. Problematica ridicată în a doua întrebare este cea a stabilirii domeniului de aplicare al noțiunii de „categorii speciale de date cu caracter personal” în sensul articolului 9 alineatul (1) din RGPD și al articolului 8 alineatul (1) din Directiva 96/46, în contextul unei reglementări naționale care interzice tocmai divulgarea de date care fac parte din aceste categorii.

Prin urmare, această discuție se deosebește de cea privind legalitatea prelucrării în discuție ( 21 ) indusă de prima întrebare preliminară referitoare la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din RGPD, care reia cu modificări articolul 7 din Directiva 95/46. În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere urmărește să stabilească mai general dacă prelucrarea datelor cu caracter personal în discuție în litigiul principal poate fi considerată legală în raport cu toate principiile referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal și în special în raport cu principiul proporționalității. Rezultă că, în răspunsul care urmează a fi furnizat acestei instanțe, trebuie să se țină seama și de principiile enunțate la articolul 5 alineatul (1) din regulamentul menționat, și la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, în special de principiul „reducerii la minimum a datelor”, potrivit căruia datele cu caracter personal trebuie să fie adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate și care constituie expresia principiului proporționalității menționat ( 22 ).

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 5 și 6 din RGPD, citite în lumina articolelor 7 și 8 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o parte dintre datele cu caracter personal cuprinse în declarația de interese a cărei depunere este impusă oricărui director al unei instituții publice care primește fonduri publice trebuie să facă obiectul unei publicări pe site‑ul autorității statale însărcinate să colecteze aceste declarații și să controleze conținutul acestora.

Conform considerentului (10) și articolului 1 din Directiva 95/46, precum și considerentului (4) și articolului 1 din RGPD, aceste două norme urmăresc să garanteze un nivel ridicat de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață privată, în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal care le privesc ( 23 ). Aceste drepturi, consacrate la articolele 7 și, respectiv, 8 din cartă, al doilea fiind în strânsă legătură cu primul, nu sunt prerogative absolute, ci trebuie să fie luate în considerare în raport cu funcția lor în societate și să fie puse în balanță cu alte drepturi fundamentale. Articolul 8 alineatul (2) din cartă autorizează prelucrarea datelor cu caracter personal dacă sunt îndeplinite anumite condiții, și anume că datele cu caracter personal „trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege”. Pe de altă parte, articolul 52 alineatul (1) din cartă admite că pot fi impuse restrângeri ale exercițiului unor drepturi, precum cele consacrate la articolele 7 și 8 din aceasta, în măsura în care restrângerile respective sunt prevăzute de lege, respectă substanța acestor drepturi și libertăți și, prin respectarea principiului proporționalității, sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. Acestea trebuie să fie efectuate în limitele strictului necesar, iar reglementarea care presupune o ingerință trebuie să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii respective ( 24 ).

Astfel cum reiese în special din obiectivul RGPD și al Directivei 95/46, atât timp cât condițiile unei prelucrări legale a datelor cu caracter personal în temeiul acestor norme sunt îndeplinite, se consideră că prelucrarea respectivă îndeplinește și cerințele stabilite la articolele 7 și 8 din cartă. Anumite cerințe enunțate la alineatul (2) al acestui din urmă articol sunt puse de altfel în aplicare în special la articolele 6 și 7 din Directiva 95/46, precum și la articolele 5 și 6 din RGPD ( 25 ). În această privință, trebuie amintit că, sub rezerva derogărilor admise în temeiul articolului 13 din această directivă și al articolului 23 din acest regulament, orice prelucrare de date cu caracter personal trebuie, pe de o parte, să fie conformă cu principiile referitoare la calitatea datelor enunțate la articolul 6 din Directiva 95/46 sau la articolul 5 din RGDP și, pe de altă parte, să răspundă unuia dintre principiile referitoare la legitimarea prelucrărilor de date enumerate la articolul 7 din această directivă sau la articolul 6 din regulamentul menționat, aceste două dispoziții prevăzând o listă exhaustivă a cazurilor în care o prelucrare de date cu caracter personal poate fi considerată legală ( 26 ).

Mai exact, datele cu caracter personal trebuie să fie, în temeiul articolului 6 alineatul (1) literele (b) și (c) din Directiva 95/46 sau al articolului 5 alineatul (1) literele (b) și (c) din RGDP, pe de o parte, colectate în scopuri determinate, explicite și legitime, precum și adecvate și neprelucrate ulterior într‑un mod incompatibil cu aceste scopuri și, pe de altă parte, pertinente și limitate la ceea ce este necesar în raport cu finalitățile respective. În plus, potrivit articolului 7 literele (c) și (e) din directiva menționată și articolului 6 alineatul (1) literele (c) și (e) din regulamentul menționat, prelucrarea datelor cu caracter personal este legală dacă „este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului” sau, respectiv, dacă „este necesară pentru aducerea la îndeplinire a unei sarcini de interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul sau terțul căruia îi sunt comunicate datele” ( 27 ).

Trebuie subliniat că atât RGPD, cât și Directiva 95/46 prevăd că statele membre pot deroga, printre altele, de la articolul 5 și, respectiv, de la articolul 6 alineatul (1) din actele menționate, atunci când acest lucru este necesar pentru protejarea anumitor obiective importante de interes public general, printre care, în situația care ne interesează, prevenirea și depistarea infracțiunilor, precum și investigarea și urmărirea penală în materie sau executarea sancțiunilor penale, inclusiv protecția împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și prevenirea unor astfel de amenințări. Într‑adevăr, articolul 23 alineatul (1) litera (d) din RGPD, care reia, modificând‑o, dispoziția care figura anterior la articolul 13 alineatul (1) litera (d) din Directiva 95/46, prevede că dreptul Uniunii și dreptul statelor membre pot restricționa printr‑o măsură legislativă domeniul de aplicare al obligațiilor și al drepturilor prevăzute de acestea, atunci când o astfel de restricție respectă esența drepturilor și libertăților fundamentale și constituie o măsură necesară și proporțională într‑o societate democratică pentru a asigura anumite obiective importante de interes public general precum cel menționat mai sus ( 28 ).

Astfel, articolul 23 din RGPD și articolul 13 din Directiva 95/46 nu pot fi interpretate în sensul că pot conferi statelor membre competența de a aduce atingere respectării vieții private, cu încălcarea articolului 7 din cartă, precum și celorlalte garanții prevăzute de aceasta. În special, precum în cazul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 95/46, competența pe care articolul 23 alineatul (1) din RGPD o conferă statelor membre nu poate fi exercitată decât cu respectarea cerinței proporționalității, potrivit căreia derogările de la protecția datelor cu caracter personal și limitările acestora trebuie să fie efectuate în limitele strictului necesar ( 29 ).

Subliniem că, în stadiul deciziei de trimitere, nu ne pare posibil să se stabilească dacă dispozițiile Legii privind concilierea intereselor corespund unei puneri în aplicare a articolului 13 din Directiva 95/46 sau a articolului 23 din RGPD. În aceste împrejurări, trebuie să se examineze legalitatea prelucrării în discuție în considerarea articolelor 5 și 6 din RGPD, precum și a articolelor 6 și 7 din Directiva 95/46, observându‑se că dezvoltările care urmează ar fi de asemenea relevante în ipoteza unei reglementări naționale rezultate din punerea în aplicare a articolului 23 din RGPD sau a articolului 13 din Directiva 95/46.

Cerința potrivit căreia orice prelucrare de date cu caracter personal trebuie să fie legală, menționată la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 95/46 și la articolul 5 alineatul (1) din RGPD, este concretizată la articolele 7 și, respectiv, 6 din aceste norme, care enumeră diferitele temeiuri juridice posibile care asigură această legalitate.

Astfel, prelucrarea de date este legală, potrivit articolului 7 litera (c) din această directivă sau articolului 6 alineatul (1) litera (c) din acest regulament, dacă este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului. În această privință, considerăm că publicarea unor astfel de date pe site‑ul Comisiei principale intră în mod clar mai degrabă sub incidența acestei dispoziții decât a articolului 7 litera (e) din directiva menționată sau a articolului 6 alineatul (1) litera (e) din regulamentul respectiv, evocat de instanța de trimitere.

Prin divulgarea către publicul larg, pe site‑ul său, a unei părți a datelor conținute în declarațiile de interese colectate în prealabil, Comisia principală, operator, îndeplinește obligația specifică ce îi este impusă de articolul 10 alineatul 1 din Legea privind concilierea intereselor. După cum subliniază guvernul lituanian în observațiile sale, această obligație este inclusă într‑o dispoziție legislativă imperativă ce impune Comisiei principale o prelucrare specială, care nu are posibilitatea de a alege dacă să își îndeplinească sau nu obligația amintită. Această situație se distinge de cea prevăzută la articolul 7 litera (e) din Directiva 95/46 sau la articolul 6 alineatul (1) litera (e) din RGPD, care nu impune ca operatorul să acționeze în temeiul unei obligații legale ( 30 ). În orice caz, deși este suficient, după cum confirmă textul articolului 6 alineatul (1) din RGPD, care înlocuiește articolul 7 din Directiva 95/46, ca un singur motiv de legitimitate să poată fi aplicat, Curtea a admis că una și aceeași prelucrare putea corespunde mai multor motive de legitimitate ( 31 ).

Conform articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 95/46 sau articolului 5 alineatul (1) litera (b) din RGPD, datele cu caracter personal sunt prelucrate în scopuri legitime. Trebuie subliniat că RGPD a precizat că temeiul juridic al prelucrării unor astfel de date privind respectarea unei obligații impuse operatorului este definit de dreptul Uniunii sau de dreptul statului membru în cauză care trebuie să urmărească un „obiectiv de interes public și să fie proporțional cu obiectivul legitim urmărit” ( 32 ).

Așa cum s‑a menționat în prealabil, divulgarea publică de către Comisia principală a unei părți a datelor cu caracter personal conținute în declarațiile de interese este necesară pentru îndeplinirea unei obligații legale care revine acestei autorități. Obligația menționată respectă ea însăși o finalitate generală definită la articolul 1 din Legea privind concilierea intereselor, al cărei caracter legitim este incontestabil în mod obiectiv. Astfel, asigurarea prevalenței interesului public la luarea deciziilor persoanelor care lucrează în cadrul funcției publice, garantarea imparțialității acestor decizii și prevenirea conflictelor de interese, precum și apariția și dezvoltarea corupției în cadrul funcției publice țin de obiective de interes public, vădit legitime ( 33 ), în sensul articolului 6 alineatul (3) din RGPD, și susceptibile, prin urmare, să permită să fie adusă o limitare exercitării drepturilor garantate de articolele 7 și 8 din cartă.

Este cert că, din moment ce colectarea și divulgarea publică a datelor cu caracter personal conținute în declarațiile de interese este prevăzută de Legea privind concilierea intereselor, ingerința în dreptul la respectarea vieții private pe care o constituie trebuie considerată ca fiind prevăzută în mod formal de lege, în sensul articolului 8 alineatul (2) și al articolului 52 alineatul (1) din cartă. Cu toate acestea, conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, cerinței prevederii legale trebuie să i se recunoască aceeași întindere ca și cea atribuită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul interpretării articolului 8 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care include lipsa ori insuficiența de precizie a legii ( 34 ).

Arătăm în această privință că considerentul (41) al RGPD enunță că temeiul juridic al prelucrării sau măsura legislativă care o definește trebuie să fie clară și precisă, iar aplicarea acesteia previzibilă pentru persoanele vizate de ea, în conformitate cu jurisprudența Curții și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Jurisprudența Curții ( 35 ) reflectă efectiv această cerință de previzibilitate, care are, printre altele, ca obiect să se asigure că normele ce reglementează întinderea și punerea în aplicare a măsurii în discuție sunt suficient de clare și de precise ( 36 ), astfel încât să permită persoanei vizate să înțeleagă tipurile de date care vor face obiectul prelucrării, modul și scopul în care acestea vor fi prelucrate ( 37 ).

În speță, deși reglementarea națională în discuție pare să îndeplinească cerința previzibilității în ceea ce privește definiția tipului de prelucrare realizată și a scopului său, avem, în schimb, întrebări în ceea ce privește stabilirea datelor care fac obiectul prelucrării respective. Această stabilire implică o interpretare coroborată a articolului 6 din Legea privind concilierea intereselor, care descrie conținutul declarației de interese, și a articolului 10 din legea respectivă, care menționează datele „furnizate în această declarație”, care nu pot face obiectul unei divulgări pe site‑ul Comisiei principale. Pe lângă alegerea unei tehnici redacționale legislative care să înlăture enunțarea pozitivă a datelor din declarația menționată care trebuie publicate, constatăm că înțelegerea domeniului de aplicare exact al articolului 10 din legea menționată ridică dificultăți reale. Astfel, cu excepția menționării explicite la alineatul (2) al acestuia a numerelor de identificare personală și de securitate socială, se efectuează o trimitere generică la „datele cu caracter personal speciale”, precum și la „alte informații a căror divulgare este interzisă prin lege” ( 38 ).

La cererea Curții, instanța de trimitere a precizat că datele speciale erau a priori cele identificate la articolul 2 alineatul (8) din Legea lituaniană privind protecția juridică a datelor cu caracter personal, și anume cele privind originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă, convingerile filozofice sau de altă natură, apartenența la sindicate, sănătatea, orientarea sexuală a unei persoane, precum și informații referitoare la o condamnare penală a acestei persoane, respectiv o definiție care să se apropie de cea dată de dreptul Uniunii ( 39 ). Această instanță a arătat de asemenea că legislația lituaniană interzice să se facă publică o serie de informații care nu poate fi neglijată și s‑a referit la mai multe dispoziții ale legii menționate mai sus prin care se interzice divulgarea diferitor tipuri de date, unele dintre acestea fiind deja prevăzute la articolul 10 alineatul 2 din Legea privind concilierea intereselor, iar altele a priori nefurnizate în declarația de interese care trebuie să fie depusă la Comisia principală. Instanța de trimitere a ridicat ea însăși problema dacă expresia „alte informații a căror divulgare este interzisă prin lege” nu făcea trimitere, în definitiv, numai la menționarea, care figurează la articolul 10 alineatul 1 din Legea privind concilierea intereselor, a informațiilor cuprinse în declarațiile persoanelor ale căror date sunt clasificate în temeiul legii și/sau care desfășoară o activitate de informații, de contraspionaj sau de informații în materie penală ( 40 ).

Rezultă astfel că o persoană care lucrează în sectorul public lituanian, care trebuie să depună o declarație de interese la Comisia principală, se confruntă cu necesitatea de a efectua o analiză și cercetări pentru a încerca să stabilească excluderile prevăzute la articolul 10 din Legea privind concilierea intereselor și, prin aceasta, chiar datele „care pot fi divulgate” în final, fără nicio certitudine cu privire la rezultatul aprecierii sale.

Ne pare de asemenea îndoielnic, având în vedere cerința previzibilității, articolul 6 alineatul 1 din Legea privind concilierea intereselor, care impune în declarație indicarea de către declarant a unor „persoane apropiate sau a altor persoane sau date cunoscute de [el] care pot cauza un conflict de interese”. Declarantul se confruntă astfel cu o sarcină imposibilă sau cel puțin periculoasă de a trebui să stabilească, în sufletul și în conștiința sa, ceea ce consideră a priori de natură să influențeze sau să pară să influențeze exercitarea independentă și obiectivă a funcției sale, știind că orice omisiune cu privire la acest aspect i‑ar putea fi reproșată ulterior. Această determinare a unei situații de posibil conflict de interese ține exclusiv de competența legiuitorului, și nu de cetățeanul în cauză.

În acest context, trebuie amintit că protecția dreptului fundamental la respectarea vieții private presupune, printre altele, ca orice persoană fizică să poată să se asigure că datele cu caracter personal care o privesc sunt exacte și că sunt prelucrate în mod legal ( 41 ). Cerința previzibilității are, printre altele, ca obiect să permită înțelegerea de către această persoană a măsurii exacte a prelucrării datelor sale și luarea, eventual, a deciziei de a‑și pune în aplicare drepturile de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere și de a introduce o cale de atac judiciară împotriva unui operator în cazul în care consideră că prelucrarea datelor care o privesc constituie o încălcare a RGPD ( 42 ). Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, în raport cu dreptul național, dacă temeiul juridic al prelucrării în discuție răspunde cerinței previzibilității ( 43 ).

Ne pare necesar să evocăm observațiile guvernelor lituanian și finlandez, care evidențiază marja de apreciere lăsată statelor membre în determinarea prelucrării datelor cu caracter personal, astfel cum este recunoscută în mod expres la articolul 6 alineatul (3) din RGPD. Desigur, este cert că legislația națională poate, în temeiul acestuia din urmă, să conțină dispoziții specifice pentru adaptarea aplicării regulamentului menționat și care pot, printre altele, să privească condițiile generale ce reglementează legalitatea prelucrării, tipurile de date prelucrate, persoanele vizate. Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (3) din regulamentul menționat prevede că, atunci când astfel de date sunt prelucrate în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului, dreptul statului membru în cauză urmărește un obiectiv de interes public și este proporțional cu obiectivul legitim urmărit. În plus, Curtea a statuat în mod clar că, pentru ca prelucrarea datelor cu caracter personal să fie legală, ea trebuie să îndeplinească o dublă cerință, și anume să răspundă unuia dintre principiile referitoare la legitimarea prelucrărilor de date enumerate la articolul 7 din Directiva 95/46 sau la articolul 6 din RGPD, dar și să fie conformă cu principiile referitoare la calitatea datelor, enunțate la articolul 6 din această directivă sau la articolul 5 din acest regulament, care constituie o expresie a principiului proporționalității ( 44 ).

Pentru a îndeplini condițiile prevăzute de dispozițiile menționate mai sus, este necesar ca publicarea pe site‑ul Comisiei principale a unei părți a informațiilor conținute în declarațiile de interese să răspundă efectiv obiectivului de interes general definit la articolul 1 din Legea privind concilierea intereselor, fără a depăși ceea ce este necesar pentru a realiza acest obiectiv. Astfel cum subliniază considerentul (39) al RGPD, această cerință a necesității nu este îndeplinită atunci când obiectivul de interes general vizat poate fi atins în mod rezonabil la fel de eficient prin alte mijloace care să afecteze mai puțin drepturile fundamentale ale persoanelor vizate, în special dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal garantate la articolele 7 și 8 din cartă, derogările și restricțiile de la principiul protecției unor asemenea date trebuind să fie efectuate în limitele strictului necesar ( 45 ). În plus, un obiectiv de interes general nu poate fi urmărit fără a ține seama de faptul că acesta trebuie să fie compatibil cu drepturile fundamentale vizate de măsură, prin realizarea unui just echilibru între obiectiv și interesele și drepturile în cauză ( 46 ).

Cerința proporționalității exprimă un raport între obiectivele urmărite și mijloacele puse în aplicare pentru realizarea acestora din urmă, de unde necesitatea imperativă a unei definiri clare și precise a acestor obiective ( 47 ). Atât instanța de trimitere, cât și părțile interesate arată că legislația națională în discuție urmărește să asigure transparența în gestionarea serviciului public astfel încât să consolideze încrederea cetățenilor în acțiunea publică și să le permită să exercite un control efectiv asupra utilizării de către factorii de decizie a fondurilor de stat puse la dispoziția lor.

Or, astfel cum s‑a amintit în prealabil, obiectivele măsurii în discuție sunt definite la articolul 1 din Legea privind concilierea intereselor și constau în prevenirea situațiilor de conflict de interese și de corupție în sectorul public, consolidând probitatea și imparțialitatea responsabililor săi. Prin urmare, nu se menționează în mod explicit în această dispoziție, potrivit indicațiilor furnizate în decizia de trimitere, un obiectiv de transparență ( 48 ). Așadar, ne‑am putea întreba dacă publicarea prin intermediul internetului a unor date nominale referitoare la conținutul declarației de interese este un mijloc cu adevărat de natură să realizeze singurele finalități declarate oficial în legislația națională, având în vedere că eficacitatea controlului social deschis publicului larg, determinat de această publicitate generalizată, este pusă la îndoială ( 49 ).

În aceste condiții, pare rezonabil să considerăm că finalitatea generală a transparenței, astfel cum a fost descrisă la punctele precedente din prezentele concluzii, constituie, în cazul de față, un obiectiv subiacent, care decurge în mod implicit, dar necesar din articolul 1 din Legea privind concilierea intereselor ( 50 ). Amintim că principiul transparenței este înscris la articolele 1 și 10 TUE, precum și la articolul 15 TFUE și permite, printre altele, să se garanteze o mai mare legitimitate, eficacitate și responsabilitate a administrației față de cetățeni într‑un sistem democratic. Într‑o ipoteză de enunțare explicită prin reglementare a unui obiectiv de creștere a transparenței utilizării fondurilor comunitare și de îmbunătățire a bunei gestiuni financiare a acestora prin întărirea controlului public al utilizării sumelor în cauză, Curtea a statuat că publicarea prin intermediul internetului a datelor nominale referitoare la beneficiarii avuți în vedere, precum și la sumele exacte primite de aceștia era de natură să sporească transparența în ceea ce privește utilizarea ajutoarelor agricole menționate. Ea a arătat că astfel de informații puse la dispoziția cetățenilor întăresc controlul public asupra utilizării sumelor acordate și contribuie la o utilizare optimă a fondurilor publice ( 51 ).

O măsură este necesară atunci când obiectivul legitim urmărit nu poate fi atins printr‑o măsură la fel de adecvată, dar mai puțin constrângătoare. Cu alte cuvinte, este posibil să se realizeze obiectivele urmărite prin publicarea electronică impusă de Legea privind concilierea intereselor prin alte mijloace la fel de eficace, dar care afectează mai puțin drepturile declaranților la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie, în opinia noastră, afirmativ pentru mai multe motive.

În primul rând, suntem de acord cu abordarea instanței de trimitere potrivit căreia depunerea declarațiilor de interese la Comisia principală și controlul care trebuie efectuat de această autoritate constituie mijloace adecvate suficiente pentru atingerea obiectivului urmărit de Legea privind concilierea intereselor. Suntem conștienți, în această privință, că ne îndepărtăm de percepția ambiantă în ceea ce privește cerința transparenței, care a putut fi calificată drept„irezistibilă” și „nevrotică” ( 52 ), devenită sfârșit în sine și virtute cardinală democratică absolută. În ceea ce ne privește, considerăm că interesul public nu coincide în mod necesar cu interesul publicului ( 53 ) și că securizarea acțiunii publice, prin prevenirea conflictelor de interese și a corupției, ține în mod fundamental de responsabilitatea statului, care nu poate, în numele dogmei transparenței, să subcontracteze cetățenilor controlul unei reglementări prin care se urmărește să se asigure probitatea și imparțialitatea responsabililor publici.

Mai concret, trebuie subliniat că reglementarea națională în cauză are mai întâi un obiect preventiv. În acest context, obligația de a depune declarațiile de interese la o autoritate publică însărcinată cu controlul lor este de natură, prin ea însăși, să garanteze efectul descurajator urmărit în privința factorilor publici de decizie supuși acestei obligații, independent de orice publicitate generalizată a unei părți din conținutul acestor declarații.

În plus, deși obligația de depunere a declarațiilor de interese este deja expresia transparenței, aceasta din urmă ar fi sporită de restituirea publică și periodică a activității autorității administrative independente, însărcinată, asemenea Comisiei principale, să asigure buna aplicare a mecanismului declarațiilor de interese. Posibilitatea de a publica un raport care să identifice cazurile confirmate de interese conflictuale, de omisiuni de depunere a declarației și de declarații neconforme cu realitatea, precum și măsurile luate în aceste situații ar permite consolidarea încrederii cetățenilor în acțiunea publică la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, decât o informare constituită dintr‑o publicare a unor date declarative neutre.

Trebuie amintit de asemenea că, potrivit articolului 86 din RGPD, datele cu caracter personal din documentele oficiale deținute de o autoritate publică pot fi divulgate de aceasta în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern sub incidența căruia intră autoritatea. În aceste condiții, este pertinent să se țină seama de ceea ce publicul este în măsură să obțină din partea Comisiei principale, autoritatea publică depozitară a unor documente oficiale reprezentate de declarațiile de interese, în temeiul normelor naționale referitoare la accesul public la documente, trebuind asigurat un echilibru între acest acces și drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal, după cum impune de altfel în mod expres articolul 86 menționat ( 54 ).

Această abordare, potrivit căreia obiectivul legitim al reglementării naționale poate fi asigurat în mod direct prin controlul declarațiilor de interese de către Comisia principală, presupune ca aceasta din urmă să dispună de mijloacele umane, materiale și juridice care să îi permită să își îndeplinească misiunea cu eficacitate ( 55 ). Problema proporționalității este mai întâi, în opinia noastră, problema mijloacelor puse la dispoziția autorităților publice însărcinate cu controlul situației declaranților în considerarea numărului acestora din urmă. În aceste împrejurări, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere considerațiile care precedă, dacă obiectivul reglementării naționale în discuție în litigiul principal nu ar fi putut fi atins într‑un mod la fel de eficient prin simpla transmitere obligatorie a declarațiilor de interese către Comisia principală și prin controlul acestora și, mai general, al acestei reglementări de către autoritatea menționată.

În cazul unui răspuns negativ, subliniem, în al doilea rând, că se ridică problema proporționalității prelucrării în discuție în raport cu tipul de date publicate. Trebuie amintit în această privință că condiția privind necesitatea prelucrării trebuie examinată împreună cu principiul „minimizării datelor” consacrat la articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 95/46, precum și la articolul 5 alineatul (1) litera (c) din RGPD, potrivit căruia datele cu caracter personal trebuie să fie „adecvate, pertinente și neexcesive în ceea ce privește scopurile pentru care sunt colectate și prelucrate ulterior” ( 56 ).

Astfel cum s‑a menționat în prezentele concluzii, numai o parte dintre datele cu caracter personal cuprinse în declarațiile de interese trebuie să facă obiectul unei publicări electronice în conformitate cu articolul 10 din reglementarea națională în cauză. Sub rezerva interpretării acestei dispoziții de către instanța de trimitere, pot fi publicate în special numele și prenumele soțului, concubinului sau partenerului declarantului, precum și indicarea „persoanelor apropiate sau a altor persoane sau date cunoscute de declarant care pot cauza un conflict de interese”.

Deși, în cadrul obiectivului de prevenire a conflictelor de interese și a corupției în sectorul public, este relevant să se solicite, în cadrul conținutului declarațiilor de interese, informații referitoare la situația și la activitățile soțului, concubinului sau partenerului declarantului, divulgarea către publicul larg a unor date nominale referitoare la aceștia din urmă, precum și indicarea persoanelor apropiate sau a altor persoane cunoscute de declarant care pot cauza un conflict de interese ne par că depășesc ceea ce este strict necesar ( 57 ). Obiectivul de interes public urmărit de legislația lituaniană în discuție ar putea fi atins, în opinia noastră, făcând referire în declarația de interese numai la expresia generică de soț, concubin sau partener, după caz, legată de indicarea relevantă a intereselor deținute de aceștia din urmă în legătură cu activitățile lor.

Amintim, în plus, că articolul 25 din RGPD impune operatorilor să pună în aplicare, atât în momentul stabilirii mijloacelor de prelucrare, cât și în cel al prelucrării în sine, măsuri tehnice și organizatorice adecvate, cum ar fi pseudonimizarea ( 58 ), care sunt destinate să pună în aplicare în mod eficient principiile de protecție a datelor, precum reducerea la minimum a datelor, și să integreze garanțiile necesare în cadrul prelucrării pentru a îndeplini cerințele acestui regulament și a proteja drepturile persoanei vizate. Pseudonimizarea ar putea fi pusă în aplicare în ceea ce privește desemnarea soțului, concubinului sau partenerului.

Ne pare de asemenea că depășește limitele strictului necesar divulgarea publică a cadourilor primite în ultimele douăsprezece luni calendaristice, a căror valoare este mai mare de 150 de euro, precum și a informațiilor privind tranzacțiile încheiate în aceeași perioadă sau în curs, dacă valoarea lor este mai mare de 3000 de euro, în măsura în care aceste elemente acoperă indicarea naturii cadourilor și a obiectului tranzacției în cauză. Această prelucrare pare disproporționată în măsura în care conduce la o publicitate generalizată cu privire la bunurile deținute de declarant și de apropiații săi, care pot avea o valoare importantă (opere de artă, bijuterii etc.), și expune astfel persoanele în cauză unui risc de acțiuni criminale ( 59 ). Și în acest caz, simpla mențiune a donatorilor sau a celeilalte părți la tranzacție, în afara persoanelor fizice deja excluse de articolul 10 alineatul 2 din Legea privind concilierea intereselor, poate părea suficientă pentru atingerea obiectivului urmărit.

În al treilea rând, trebuie avută în vedere proporționalitatea măsurii în discuție din perspectiva stabilirii declaranților supuși obligației de publicare online a datelor care îi privesc.

Trebuie subliniat că, în conformitate cu legislația națională în discuție, lista persoanelor supuse obligației de depunere a unei declarații de interese nu corespunde celei, mai restrictivă, a persoanelor ale căror date conținute în aceasta sunt ulterior publicate online. În această a doua categorie figurează, în temeiul Legii privind concilierea intereselor în vigoare la momentul adoptării deciziei atacate în litigiul principal, directorii și directorii adjuncți de asociații sau de instituții publice finanțate din bugetele sau fondurile statului sau ale unei colectivități locale. În raport cu acest statut, fiind asimilat unui agent din cadrul funcției publice, s‑a considerat că reclamantul din litigiul principal intră în domeniul de aplicare ratione personae al legii menționate.

Persoana în cauză este astfel plasată pe același plan ca și aleșii, funcționarii și agenții statului, judecătorii, directorii societăților pe acțiuni sau cu răspundere limitată la care statul sau o colectivitate locală deține în proprietate participații care îi conferă mai mult de jumătate din drepturile de vot, membrii consiliului de administrație al unor întreprinderi publice de stat sau ale unei colectivități locale ori președinții și vicepreședinții partidelor politice. O asemenea situație este, în opinia noastră, de natură să caracterizeze un tratament disproporționat, întrucât este nediferențiat, al actorilor, în sens larg, ai acțiunii publice, care nu sunt expuși unor riscuri de conflict de interese sau de corupție de aceeași amploare și nici nu sunt angajați într‑o relație de aceeași intensitate cu publicul, a cărui încredere în responsabilii publici se dorește a fi menținută sau chiar consolidată.

Numai existența unui risc serios de conflict de interese sau de corupție în cadrul gestiunii afacerilor publice care interesează publicul larg poate justifica publicarea datelor cu caracter personal ale declaranților care se confruntă, prin funcția lor electivă sau prin activitatea lor profesională, cu un astfel de risc. Obiectivul de a crește garanțiile de probitate și de imparțialitate ale celorlalți declaranți, de a preveni conflictele de interese și corupția în sectorul public, precum și de a consolida încrederea publicului în responsabilii publici este asigurat în mod direct prin controlul declarațiilor de interese de către Comisia principală. Ținând seama de extrema varietate a situațiilor care pot fi avute în vedere, considerăm că este imposibil să se identifice în mod exhaustiv criterii obiective care să permită caracterizarea existenței acestui risc sau efectuarea unei clasificări în mod sistematic pertinente a factorilor publici de decizie ( 60 ).

Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, în împrejurările din cauza principală, care includ în special natura și întinderea activității instituției publice în cauză în raport cu publicul, puterea decizională a reclamantului din litigiul principal în materie de angajare sau de administrare a fondurilor publice, precum și cuantumul acestor fonduri alocate și raportate la bugetul instituției, se poate considera că funcțiile persoanei în cauză o expun unui risc serios de situații de conflicte de interese și de corupție susceptibile să afecteze grav ansamblul social ( 61 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, nu rezultă, în opinia noastră, că obiectivele de prevenire a conflictelor de interese și a corupției în sectorul public, de creștere a garanțiilor de probitate și de imparțialitate ale factorilor publici de decizie și de consolidare a încrederii cetățenilor în acțiunea publică nu pot fi atinse în mod rezonabil într‑un mod la fel de eficace prin alte mijloace mai puțin vătămătoare. Nu se poate considera, așadar, că a fost demonstrată necesitatea, în scopul asigurării acestor obiective, a unei publicări online a datelor cu caracter personal ale declaranților ( 62 ).

Chiar presupunând că prelucrarea în discuție poate fi calificată drept adecvată și necesară (quod non) pentru atingerea obiectivelor urmărite, aceasta nu ar putea fi însă considerată legală. Ar mai fi necesar să se verifice dacă drepturile fundamentale ale persoanei vizate de protecția datelor nu ar prevala asupra interesului legitim urmărit de operatorul datelor, aprecierea acestei condiții impunând să se efectueze o ponderare a drepturilor și a intereselor opuse în cauză, în funcție de împrejurările concrete ale cazului respectiv, în cadrul căreia trebuie să se țină seama de importanța drepturilor persoanei vizate care rezultă din articolele 7 și 8 din cartă ( 63 ). În această privință, Curtea a precizat că nu se poate recunoaște obiectivului transparenței nicio superioritate automată asupra dreptului la protecția datelor cu caracter personal ( 64 ).

Criteriul privind gravitatea atingerii aduse drepturilor și libertăților persoanei vizate constituie un element esențial în exercițiul de ponderare sau de evaluare comparativă de la caz la caz. În acest sens, trebuie să se țină seama, printre altele, de natura datelor cu caracter personal în cauză, în special de natura eventual sensibilă a acestor date, precum și de natura și de modalitățile concrete de prelucrare a datelor în cauză, în special de numărul de persoane care au acces la aceste date și de modalitățile de acces la acestea din urmă. Sunt de asemenea pertinente în scopul acestei ponderări așteptările rezonabile ale persoanei vizate ca datele sale cu caracter personal să nu fie prelucrate atunci când, în împrejurările din speță, persoana respectivă nu se poate aștepta în mod rezonabil la o prelucrare ulterioară a acestora. Aceste elemente trebuie să fie evaluate comparativ cu importanța, pentru ansamblul corpului social, a interesului legitim urmărit în speță prin reglementarea națională în discuție, în măsura în care aceasta vizează în esență să garanteze probitatea și imparțialitatea actorilor din sectorul public și să prevină conflictele de interese și corupția în acest sector ( 65 ).

În ceea ce privește gravitatea atingerii, trebuie subliniat, mai întâi, că prelucrarea în cauză nu privește numai persoana declarantului, vizat în mod individual și direct în calitatea sa de decident public, ci și soțul, partenerul sau concubinul acestuia, precum și, dacă este cazul, persoanele apropiate sau alte persoane cunoscute de declarant care pot cauza un conflict de interese potrivit dispozițiilor articolului 6 alineatul 1 din Legea privind concilierea intereselor. Este pe deplin posibil ca termenul „apropiate” să poată acoperi, printre altele, copiii și părinții declarantului, ceea ce conduce în mod potențial la publicarea online a unor date nominale ale tuturor membrilor unei familii, însoțite de indicații precise cu privire la activitatea persoanelor în cauză.

Apoi, este cert că prelucrarea în cauză face ca datele cu caracter personal ale indivizilor menționați mai sus să fie accesibile unui număr nedefinit de persoane. Odată publicate pe site‑ul Comisiei principale, aceste date pot fi consultate în mod liber de utilizatorii de internet și, dacă este cazul, stocate sau difuzate de aceste persoane. În plus, organizarea și reunirea informațiilor publicate pe internet efectuate de motoarele de căutare în scopul de a facilita accesul utilizatorilor lor la aceste informații pot conduce, în cazul în care căutarea acestora din urmă este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, la faptul că, prin intermediul listei de rezultate, aceștia obțin o imagine de ansamblu structurată a informațiilor referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet, ce le permite să stabilească un profil mai mult sau mai puțin detaliat al persoanei vizate ( 66 ). Un asemenea regim de divulgare poate conduce la o situație în care datele sunt comunicate unor persoane care încearcă, din motive străine obiectivului de interes general de prevenire a conflictelor de interese și a corupției în sectorul public, să se informeze asupra situației materiale a declarantului și membrilor familiei sale, în ceea ce privește deținerea de acțiuni, de plasamente financiare, de bunuri mobile sau imobile, tot atâtea informații care pot figura în declarațiile de interese care trebuie să fie publicate ( 67 ). Această divulgare este astfel de natură să expună persoanele în cauză unor operațiuni repetate de publicitate țintită, unor demersuri cu caracter comercial și chiar unor riscuri de acțiuni criminale.

În aceste împrejurări, considerăm că prelucrarea în cauză constituie o ingerință gravă în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor vizate. Această constatare este de natură să fundamenteze concluzia potrivit căreia reglementarea națională în cauză nu respectă a priori un just echilibru în ceea ce privește luarea în considerare a drepturilor și a intereselor existente. Este adevărat că guvernul lituanian subliniază, în mod întemeiat, că evaluarea comparativă a drepturilor și a intereselor în cauză trebuie să includă nivelul de corupție observată în sectorul public, care justifică adoptarea de către fiecare stat membru a mijloacelor pe care le consideră cele mai adecvate pentru a combate acest fenomen. Astfel, trebuie să se constate că interesul publicului de a avea acces la o informație poate, chiar în cadrul Uniunii, să varieze de la un stat membru la altul, astfel încât rezultatul evaluării comparative care trebuie efectuată între acesta, pe de o parte, și drepturile la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal ale persoanei vizate, pe de altă parte, nu este în mod necesar același pentru toate statele membre ( 68 ). În speță, realitatea și amploarea unui fenomen de corupție în cadrul funcției publice țin, în opinia noastră, de împrejurările speciale proprii cauzei principale, a căror apreciere este de competența instanței de trimitere ( 69 ).

Trebuie amintit că articolul 10 alineatul 2 din Legea privind concilierea intereselor prevede o interdicție generală de a publica date cu caracter personal care fac parte din categoriile speciale, fără să fie prevăzută vreo atenuare a acestei interdicții. Potrivit instanței de trimitere, punerea în aplicare a dispoziției menționate mai sus ridică dificultăți, ceea ce determină această instanță să solicite în esență Curții să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare, în dreptul Uniunii, al noțiunii de „categorii speciale de date cu caracter personal” prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din RGPD.

Acest articol, care reia cu câteva modificări articolul 8 alineatul (1) din Directiva 95/46, prevede că se interzic prelucrarea de date cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenența la sindicate, precum și prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, de date privind sănătatea sau de date privind viața sexuală sau orientarea sexuală a unei persoane fizice ( 70 ).

Instanța de trimitere apreciază că, chiar dacă datele care țin stricto sensu de categorii speciale nu sunt publicate pe site‑ul Comisiei principale, este posibil ca un utilizator de internet să deducă din anumite date a căror publicare este obligatorie, în conformitate cu articolul 10 alineatul 1 din Legea privind concilierea intereselor, informații cu caracter sensibil, în ceea ce privește, printre altele, opiniile politice, apartenența la sindicate sau orientarea sexuală a unui declarant ( 71 ). În această privință, nu se poate astfel contesta că, deși datele nominale referitoare la soțul, concubinul sau partenerul declarantului nu constituie în sine date sensibile, publicarea lor online este de natură să dezvăluie public viața sexuală sau orientarea sexuală a declarantului, precum și a soțului, concubinului sau partenerului acestuia.

Prin urmare, se ridică problema dacă articolul 9 alineatul (1) din RGPD sau articolul 8 alineatul (1) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că includ o prelucrare de date cu caracter personal, a priori nesensibile, care permite, prin intermediul unei operațiuni intelectuale de asociere și/sau de deducere, o luare la cunoștință indirectă de date care prezintă un asemenea caracter. Guvernul lituanian se opune unei astfel de interpretări în măsura în care ar conduce la îngreunarea sau chiar la imposibilitatea prelucrării anumitor date și, în consecință, a realizării obiectivului legitim urmărit, precum publicarea datelor referitoare la soț, concubin sau partener în scopul prevenirii conflictelor de interese și a corupției în sectorul public. Numai prelucrările care au ca scop în mod clar prelucrarea datelor cu caracter personal care fac parte în mod intrinsec din categoriile speciale ar intra sub incidența articolului 9 alineatul (1) din RGPD sau a articolului 8 alineatul (1) din Directiva 95/46 ( 72 ), ceea ce ar fi exclus, în speță, din perspectiva interdicției de publicare a datelor sensibile, prevăzută la articolul 10 alineatul 2 din Legea privind concilierea intereselor.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care apare aceasta, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 73 ).

Reiese, în primul rând, din modul de redactare a articolului 9 alineatul (1) din RGPD că acesta din urmă distinge trei prelucrări în funcție de tipul de date vizate, și anume: (i) prelucrarea de date cu caracter personal care „dezvăluie” originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenența la sindicate, (ii) prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice și (iii) prelucrarea de date „privind” sănătatea sau „privind” viața sexuală sau orientarea sexuală ale unei persoane fizice. Această formulare o reia în parte pe cea de la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 95/46, potrivit căruia statele membre interzic prelucrarea datelor cu caracter personal care „dezvăluie” originea rasială sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau filozofice, apartenența sindicală, precum și prelucrarea datelor „privind” sănătatea sau viața sexuală. Utilizarea verbului „a dezvălui” este în acord cu luarea în considerare a unei prelucrări care nu privește numai date intrinsec sensibile, ci permite în mod indirect o divulgare la finalul unei operațiuni intelectuale de deducție sau de verificare. Acest lucru nu este valabil, se pare, în ceea ce privește expresia „privind”, echivalentă cu „legată de”, care realizează o legătură mai directă și imediată între prelucrare și datele în cauză, avute în vedere în ceea ce privește natura lor intrinsecă ( 74 ). O asemenea analiză exegetică pare să ne conducă la concluzia unei definiții variabile a prelucrării privind categoriile speciale de date cu caracter personal, luând în considerare tipul de date sensibile vizat, ceea ce nu ne pare de dorit ( 75 ).

Mai arătăm că, în ceea ce privește cel puțin datele biometrice, legiuitorul Uniunii s‑a preocupat să precizeze, în considerentul (51) și la articolul 9 alineatul (1) din RGPD, că prelucrarea fotografiilor nu ar trebui să fie considerată în mod sistematic ca fiind o prelucrare de categorii speciale de date cu caracter personal, întrucât fotografiile intră sub incidența definiției datelor biometrice doar în cazurile în care sunt prelucrate prin mijloace tehnice specifice „pentru” identificarea unică a unei persoane fizice. Abordarea finală invocată de guvernul lituanian pare consacrată în speță numai pentru datele biometrice.

În al doilea rând, ne pare de asemenea pertinentă apropierea problemei stabilirii categoriilor speciale de date cu caracter personal de cea a definirii unei „persoane fizice identificabile”, și anume o persoană fizică ce poate fi identificată, direct sau „indirect”, în special prin referire la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale ( 76 ). Legiuitorul european alege astfel o abordare realistă, luând în considerare posibilitatea de reconstituire a unei informații pe baza verificării sau a reunirii unor elemente variate.

În al treilea rând, trebuie amintit că, astfel cum rezultă din articolul 1 și din considerentul (10) al Directivei 95/46, precum și din articolul 1 și din considerentul (4) al RGPD, aceste două norme urmăresc să garanteze un nivel ridicat de protecție a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață privată, în privința prelucrării datelor cu caracter personal care le privesc ( 77 ). Iar acesta este un obiectiv de protecție specifică și consolidată care este urmărit în cazul prelucrării datelor sensibile, ținând seama de riscurile considerabile la adresa drepturilor și a libertăților fundamentale inerente acestui tip de prelucrare ( 78 ). Soluțiile reținute de Curte în hotărârile sale cu titlu preliminar reflectă luarea în considerare a acestui obiectiv.

Astfel, întrebată de o instanță de trimitere pentru a stabili dacă indicarea faptului că o persoană s‑a rănit la picior și se află în concediu medical parțial constituie o dată cu caracter personal privind sănătatea în sensul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 95/46, Curtea a răspuns afirmativ, arătând că, având în vedere obiectul acestei directive, trebuie să se dea expresiei „date privind sănătatea” utilizate la articolul 8 alineatul (1) din aceasta o „interpretare largă”, astfel încât să cuprindă informații privind toate aspectele, atât fizice, cât și psihice, care țin de sănătatea unei persoane ( 79 ).

Curtea a statuat că o interpretare a articolului 8 alineatele (1) și (5) din Directiva 95/46 sau a articolului 9 alineatul (1) și a articolului 10 din RGPD, care ar exclude, a priori și în general, activitatea unui motor de căutare din sfera cerințelor specifice pe care aceste dispoziții le prevăd în legătură cu prelucrările privind categoriile speciale de date care sunt vizate de acestea, ar fi contrară scopului dispozițiilor menționate, care constă în a asigura „o protecție sporită” împotriva unor asemenea prelucrări care, din cauza caracterului deosebit de sensibil al acestor date, sunt susceptibile să constituie, după cum reiese și din considerentul (33) al acestei directive și din considerentul (51) al acestui regulament, o ingerință deosebit de gravă în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal, garantate de articolele 7 și 8 din cartă ( 80 ).

În aceste condiții, nu se poate accepta ca prelucrarea datelor cu caracter personal, care poate conduce la o divulgare indirectă a unor date sensibile ale persoanei vizate, să fie exclusă de la obligațiile și de la garanțiile prevăzute de Directiva 95/46 și de RGPD, ceea ce ar aduce atingere efectului util al acestor acte și protecției eficiente și complete a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei fizice pe care urmăresc să o asigure, în special a dreptului la respectarea vieții private, în privința prelucrării datelor cu caracter personal, căruia aceste acte îi acordă o importanță deosebită, astfel cum se confirmă, printre altele, la articolul 1 alineatul (1) și în considerentele (2) și (10) ale acestei directive, precum și la articolul 1 alineatul (2) și în considerentele (1) și (4) ale RGPD ( 81 ). Cu alte cuvinte, faptul că este adusă indirect la cunoștința publicului larg o informație în ceea ce privește, printre altele, viața sau orientarea sexuală a declarantului, precum și a soțului, concubinului sau partenerului nu poate fi considerat un prejudiciu colateral regretabil, dar acceptabil în raport cu scopul unei prelucrări, care nu are a priori ca obiect datele sensibile și interzice în mod expres utilizarea lor, precum în speță.

Această soluție este, în opinia noastră, conformă cu abordarea Curții, care, depășind aparențele formale, efectuează o analiză de tip substanțial a prelucrării în cauză pentru a verifica conținutul real al acesteia în ceea ce privește tipul de date prelucrate. Apreciind proporționalitatea unei reglementări naționale care permite unei autorități statale să impună furnizorilor de servicii de comunicații electronice, în scopul protejării securității naționale, transmiterea generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și a datelor de localizare, Curtea a considerat că ingerința pe care o implică o astfel de transmitere în dreptul consacrat la articolul 7 din cartă trebuie considerată deosebit de gravă, ținând seama în special „de caracterul sensibil al informațiilor pe care le pot furniza aceste date” ( 82 ).

În avizul său privind compatibilitatea Acordului preconizat dintre Canada și Uniunea Europeană referitor la transferul și prelucrarea datelor din registrul cu numele pasagerilor ( 83 ) cu articolul 16 TFUE, precum și cu articolele 7 și 8 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, Curtea a efectuat o analiză a existenței unei ingerințe în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la articolul 8 din cartă. În această privință, ea a arătat că, deși anumite date, privite izolat, nu par să poată revela informații importante privind viața privată a persoanelor vizate, totuși, considerate în ansamblu, respectivele date pot revela, printre altele, un itinerar de călătorie complet, obiceiuri de călătorie, relații existente între două sau mai multe persoane, precum și informații privind situația financiară a pasagerilor aerieni, obiceiurile lor alimentare sau starea lor de sănătate și „ar putea furniza chiar informații sensibile despre acești pasageri”. Apreciind caracterul necesar al ingerințelor ocazionate de acordul preconizat, în ceea ce privește datele pasagerilor aerieni avute în vedere de acesta din urmă, Curtea a subliniat că, deși niciuna dintre cele 19 rubrici din anexa la acest acord nu vizează explicit date sensibile, ele ar fi totuși susceptibile să se încadreze într‑una dintre aceste rubrici.

O asemenea abordare ridică, desigur, unele dificultăți. Astfel, stabilirea scopurilor, dar mai ales a mijloacelor prelucrării va trebui să facă obiectul unei evaluări deosebit de atente, care include potențiala prelucrare a datelor sensibile (identificabilă cu ușurință în cauza principală). Totuși, nu este vorba în acest caz decât despre protecția datelor din momentul conceperii prelucrării deja impuse la articolul 25 din RGPD. În plus, ne pare eronat să invocăm, după cum procedează guvernul lituanian, o consecință negativă legată de imposibilitatea de a pune în aplicare anumite prelucrări, precum cea în discuție în cauza principală. Trebuie subliniat că interdicția prelucrării privind categorii speciale de date cu caracter personal este relativă, anumite excepții și derogări fiind prevăzute la articolul 8 alineatele (2)-(4) din Directiva 95/46 și la articolul 9 alineatul (2) din RGPD, acesta din urmă menționând nu mai puțin de zece ipoteze de prelucrare legală de date sensibile. Observăm, în această privință, că prelucrarea în cauză ar fi putut fi întemeiată perfect pe articolul 8 alineatul (4) din Directiva 95/46, care a fost reluat, cu câteva modificări, la articolul 9 alineatul (2) litera (g) din RGPD ( 84 ), dacă legiuitorul lituanian nu ar fi ales să interzică publicarea datelor sensibile ( 85 ).

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) după cum urmează: 1) Articolele 6 și 7 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, precum și articolele 5 și 6 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), citite în lumina articolelor 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o parte dintre datele cu caracter personal conținute în declarația de interese a cărei depunere este impusă oricărui director al unei instituții publice care primește fonduri publice trebuie să facă obiectul unei publicări pe site‑ul autorității publice însărcinate cu colectarea acestor declarații și cu controlul conținutului lor, atunci când o asemenea măsură nu este adecvată și necesară pentru realizarea obiectivelor de prevenire a conflictelor de interese și a corupției în sectorul public, de creștere a garanțiilor de probitate și de imparțialitate a factorilor publici de decizie și de consolidare a încrederii cetățenilor în acțiunea publică. 2) Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 95/46 și articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679, citite în lumina articolelor 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale, trebuie interpretate în sensul că intră sub incidența unei prelucrări privind categorii speciale de date cu caracter personal publicarea conținutului unor declarații de interese pe site‑ul autorității publice însărcinate cu colectarea și cu controlul conținutului acestora, de natură să divulge în mod indirect date sensibile, astfel cum sunt prevăzute de aceste prime două articole.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL PRIIT PIKAMÄE

prezentate la 9 decembrie 2021 ( 1 )

1. Cu privire la aplicabilitatea ratione materiae a RGPD

2. Cu privire la aplicabilitatea ratione temporis

1) O prelucrare întemeiată pe o obligație legală

2) O prelucrare ce corespunde unui obiectiv legitim de interes public

3) O prelucrare bazată pe un temei juridic clar și precis