Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 25 noiembrie 2021.#Comisia Europeană împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Acțiune în anulare – Decizie a Consiliului conținută în actul Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper) din 5 februarie 2020 prin care se autorizează contribuția adresată Organizației Maritime Internaționale (OMI) în ceea ce privește introducerea de orientări referitoare la ciclul de viață pentru estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră ale combustibililor alternativi durabili «de la sursa combustibililor la rezervor» – Articolul 17 alineatul (1) TUE – Reprezentarea externă a Uniunii Europene – Transmitere a acestei contribuții la OMI de către statul membru care deținea președinția Consiliului, în numele statelor membre și al Comisiei.#Cauza C-161/20.

Prezenta cauză privește două probleme distincte. Prima se referă la principiile și modalitățile de reprezentare externă a Uniunii Europene în cadrul unei organizații internaționale în care Uniunea nu este nici membru, nici observator. Cea de a doua vizează natura exclusivă sau partajată a competenței externe a Uniunii în ceea ce privește o discuție privind un viitor instrument referitor la un domeniu reglementat într‑o anumită măsură de dreptul Uniunii.

În miezul primei probleme se află întrebarea dacă articolul 17 alineatul (1) TUE, în măsura în care stabilește prerogativa Comisiei de a reprezenta Uniunea Europeană în relațiile externe, este aplicabil în situațiile în care Uniunea nu își poate exercita competența externă decât prin intermediul statelor membre.

Esența celei de a doua probleme poate fi rezumată prin întrebarea dacă un viitor instrument al unei organizații internaționale, ale cărui natură, conținut și domeniu de aplicare urmează să fie stabilite, poate aduce atingere normelor comune ale Uniunii sau poate modifica domeniul de aplicare al acestora în sensul articolului 3 alineatul (2) ultima teză TFUE.

Răspunsurile la aceste întrebări determină legalitatea unei decizii de a înainta unui comitet al Organizației Maritime Internaționale (denumită în continuare „OMI”), în numele statelor membre și al Comisiei Europene (și nu al Uniunii Europene), o propunere privind aspecte legate de transportul maritim și protecția mediului.

OMI a fost înființată prin Convenția privind Organizația Maritimă Consultativă Interguvernamentală ( 2 ), adoptată de Conferința maritimă a Organizației Națiunilor Unite de la Geneva la 6 martie 1948, care a intrat în vigoare în anul 1958 (denumită în continuare „Convenția OMI”).

În conformitate cu articolul 1 litera (a) din Convenția OMI, unul dintre scopurile OMI este „să încurajeze și să faciliteze adoptarea generală de norme practice cât mai ridicate în ceea ce privește […] prevenirea și controlul poluării marine de către nave […]”.

Articolul 2 din Convenția OMI prevede că, pentru a‑și atinge scopurile, OMI urmează printre altele: „(a) […] examineze […] și să facă recomandări […]; (b) să elaboreze proiecte de convenții, de acorduri sau de alte instrumente corespunzătoare, să le recomande guvernelor și organizațiilor interguvernamentale […]”

Convenția OMI nu conține o clauză care să prevadă aderarea organizațiilor de integrare (economică) regională. În conformitate cu articolul 4 din aceasta, calitatea de membru al OMI este deschisă numai statelor. În consecință, spre deosebire de toate statele membre ale Uniunii, care sunt membre ale OMI, Uniunea Europeană însăși nu poate adera la Convenția OMI și nu poate deveni membră a acesteia.

Cu toate acestea, Convenția OMI prevede la articolul 25 litera (a): „Consiliul poate încheia acorduri sau adopta dispoziții privind relațiile Organizației cu alte organizații […]. Aceste acorduri sau dispoziții vor fi supuse aprobării Adunării.”

În conformitate cu articolul 66 din Convenția OMI: „[OMI] poate, în ceea ce privește chestiunile care intră în competența sa, să coopereze cu alte organizații interguvernamentale care nu sunt agenții specializate ale Organizației Națiunilor Unite, dar ale căror interese și activități sunt legate de obiectivele [OMI].”

În acest context, la 28 iunie 1974, Comisia Europeană a încheiat un acord de cooperare cu OMI ( 3 ) (denumit în continuare „Acordul de cooperare din 1974”), în temeiul articolului 229 din Tratatul CEE în vigoare la data respectivă. Acesta consacră dreptul Comisiei de a participa în calitate de observator la lucrările OMI, inclusiv la cele ale comitetelor sale. Comisia nu are drept de vot în cadrul OMI.

Principalele organe ale OMI sunt o adunare, un consiliu, cinci comitete și un secretariat ( 4 ). Unul dintre aceste comitete este Comitetul pentru protecția mediului marin (denumit în continuare „MEPC”). MEPC este format din toți membrii OMI ( 5 ). În conformitate cu articolul 38 din Convenția OMI, MEPC „examinează orice chestiune din domeniul de activitate al [OMI] referitoare la prevenirea și controlul poluării marine de către nave […]”.

Norma 5 din Regulamentul de procedură al MEPC prevede: „[…] 3 Secretarul general invită pentru a fi reprezentate de observatori la fiecare sesiune a comitetului la care se află pe ordinea de zi chestiuni care le privesc direct: 1. alte organizații interguvernamentale cu care a fost încheiat un acord sau un acord special și 2. organizații internaționale neguvernamentale cu care Organizația a stabilit relații în conformitate cu normele care reglementează consultările cu astfel de organizații. 4 La invitația președintelui și cu consimțământul comitetului în cauză, astfel de observatori pot participa fără drept de vot la dezbaterile care îi privesc direct.”

Una dintre principalele convenții ale OMI este Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, semnată la Londra la 2 noiembrie 1973, astfel cum a fost completată prin Protocolul din 17 februarie 1978 (denumită în continuare „Convenția Marpol 73/78”), care stabilește norme de combatere a poluării mediului marin. Toate statele membre, dar nu și Uniunea Europeană ca atare, sunt părți la această convenție. Protocolul din anul 1997 de modificare a Convenției Marpol 73/78, semnat la Londra la 26 septembrie 1997 (denumit în continuare „Protocolul din anul 1997”), a adăugat anexa VI la convenția respectivă, intitulată „Prevenirea poluării aerului de către nave”.

În temeiul Convenției Marpol 73/78, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din anul 1997 (denumită în continuare „Convenția Marpol 73/78/97”), OMI a adoptat o serie de măsuri menite să reducă emisiile de gaze cu efect de seră (denumite în continuare „GES”) provenite din transportul maritim internațional. MEPC a înființat la rândul său un Grup de lucru intersesiuni pentru reducerea emisiilor de GES provenite de la nave (denumit în continuare „ISWG‑GHG”), aflat în subordinea MEPC în timpul sesiunilor acestuia.

Articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE prevede: „Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, [Comisia] asigură reprezentarea externă a Uniunii.”

În conformitate cu articolul 3 alineatul (2) TFUE: „[C]ompetența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere […] este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.”

Regulamentul (UE) 2015/757 ( 6 ) (denumit în continuare „Regulamentul MRV”) a intrat în vigoare la 1 iulie 2015.

Articolul 1 din Regulamentul MRV, intitulat „Obiect”, prevede: „Prezentul regulament stabilește reguli pentru monitorizarea, raportarea și verificarea cu precizie a emisiilor de dioxid de carbon (CO2) și a altor informații relevante obținute de la navele care sosesc, se află în interiorul sau pleacă din porturile aflate sub jurisdicția unui stat membru, în scopul promovării reducerii emisiilor de CO2 generate de transportul maritim într‑un mod eficient din punctul de vedere al costurilor.”

Articolul 4 alineatele (1)-(3) din acest regulament prevede: „(1) În conformitate cu articolele 8-12, societățile monitorizează și raportează, pentru fiecare dintre navele pe care le dețin, parametrii relevanți în cursul unei perioade de raportare. Monitorizarea și raportarea de către societăți are loc în toate porturile aflate sub jurisdicția unui stat membru și pentru orice călătorie care începe sau se încheie într‑un port aflat sub jurisdicția unui stat membru. (2) Monitorizarea și raportarea sunt complete și vizează emisiile de CO2 generate prin arderea combustibililor atât în timp ce navele se află pe mare, cât și în timp ce se află la dană. Societățile iau măsurile adecvate pentru a împiedica orice absență a datelor pentru perioada de raportare. (3) Monitorizarea și raportarea sunt coerente și comparabile în timp. În acest scop, societățile utilizează aceleași metode de monitorizare și seturi de date care fac obiectul unor modificări evaluate de verificator.”

Articolul 5 din regulamentul respectiv, intitulat „Metode pentru monitorizarea emisiilor de CO2 și alte informații relevante”, prevede la alineatul (1): „În sensul articolului 4 alineatele (1), (2) și (3), societățile determină emisiile de CO2 pentru fiecare dintre navele pe care le dețin, în conformitate cu oricare dintre metodele prezentate în anexa I […]”

Partea A din anexa I la acest regulament stabilește următoarea formulă pentru calculul emisiilor de CO2: „consum de combustibil × factor de emisie” și conține un tabel cu o listă de valori implicite pentru factorii de emisie pentru șapte combustibili nealternativi. Tabelul este urmat de o dispoziție care prevede că se aplică factori de emisie adecvați pentru biocombustibili, combustibili alternativi nefosili și alți combustibili pentru care nu sunt specificate valori implicite.

Articolul 1 din Directiva 2014/94/UE ( 7 ), intitulat „Obiect”, prevede: „Prezenta directivă instituie un cadru comun de măsuri destinate instalării infrastructurii pentru combustibili alternativi în Uniune cu scopul de a reduce la minimum dependența de petrol și a atenua impactul transporturilor asupra mediului. Prezenta directivă stabilește cerințe minime privind crearea infrastructurii pentru combustibili alternativi, inclusiv punctele de reîncărcare destinate vehiculelor electrice și punctele de realimentare cu gaz natural (GNL și GNC) și hidrogen, care urmează să fie puse în aplicare prin intermediul cadrelor naționale de politică ale statelor membre, precum și specificații tehnice comune pentru astfel de puncte de reîncărcare și de realimentare, precum și cerințe privind informarea utilizatorilor.”

Articolul 1 din Directiva (UE) 2018/2001 ( 8 ), intitulat „Obiect”, prevede: „Prezenta directivă stabilește un cadru comun pentru promovarea energiei din surse regenerabile. Ea stabilește un obiectiv al Uniunii obligatoriu privind ponderea globală a energiei din surse regenerabile în cadrul consumului final brut de energie al Uniunii în 2030. De asemenea, directiva stabilește norme referitoare la sprijinul financiar pentru energia electrică din surse regenerabile, la autoconsumul acestui tip de energie electrică și la utilizarea energiei din surse regenerabile în sectorul încălzirii și răcirii și în cel al transporturilor, la cooperarea regională între statele membre, precum și între statele membre și țări terțe, la garanțiile de origine, la procedurile administrative și la informare și formare. De asemenea, prezenta directivă stabilește criteriile de durabilitate și de reducere a emisiilor de [GES] pentru biocombustibili, biolichide și combustibilii din biomasă.”

Articolul 29 din Directiva 2018/2001 prevede norme detaliate privind criteriile de durabilitate și de reducere a emisiilor de GES pentru biocombustibili, biolichide și combustibilii din biomasă.

La 13 aprilie 2018, MEPC a adoptat „Strategia inițială a OMI referitoare la reducerea emisiilor de GES generate de nave” (denumită în continuare „strategia inițială”) ( 9 ). Printre măsurile candidate pe termen scurt privind aspecte legate de reducerea emisiilor de GES generate de nave, strategia inițială enumeră elaborarea unor orientări solide referitoare la ciclul de viață pentru intensitatea GES/carbonului pentru toate tipurile de combustibili, în vederea pregătirii unui program de punere în aplicare pentru utilizarea efectivă a combustibililor alternativi cu emisii reduse de dioxid de carbon și cu emisii zero de dioxid de carbon ( 10 ).

Ciclul de viață se referă la evaluarea emisiilor de GES de la producția de combustibil până la navă [Well‑to‑Wake (denumite în continuare „WtW”)]; de la producția primară până la transportul combustibilului în rezervorul unei nave [Well‑to‑Tank (denumite în continuare „WtT”), cunoscute și sub denumirea de emisii din amonte], și de la rezervorul de combustibil al navei până la evacuare [Tank‑to‑Propeller (denumite în continuare „TtP”) sau Tank‑to‑Wake, cunoscute și sub denumirea de emisii din aval] ( 11 ).

În anul 2019, în cadrul celei de‑a 74‑a sesiuni, MEPC a aprobat termenii de referință pentru cea de a șasea reuniune a ISWG‑GHG (denumită în continuare „ISWG‑GHG 6”). ISWG‑GHG 6 a fost însărcinată printre altele să analizeze în continuare propuneri concrete pentru a încuraja utilizarea de combustibili alternativi cu emisii reduse de carbon și cu emisii zero de carbon, inclusiv elaborarea de orientări referitoare la intensitatea GES/carbonului pe parcursul ciclului de viață pentru toate tipurile relevante de combustibili și, dacă este cazul, de scheme de stimulente.

În acest sens, în urma discuțiilor din cadrul reuniunii din noiembrie 2019, ISWG‑GHG 6 a sprijinit înființarea unui flux de lucru dedicat elaborării de orientări referitoare la intensitatea GES/carbonului pe parcursul ciclului de viață pentru toate tipurile relevante de combustibili. Acesta a convenit că prioritatea pentru transportul maritim internațional ar trebui să fie acordată dezvoltării factorilor de emisie TtP pentru combustibilii alternativi și că această activitate ar trebui să acopere aspecte legate de terminologie și contabilitate. Cu toate acestea, s‑a remarcat că este important să se țină seama de emisiile din amonte (WtT), întrucât „acestea sunt relevante pentru evaluarea sustenabilității combustibililor alternativi”. În sfârșit, acesta „a invitat statele membre și organizațiile internaționale interesate să coopereze și să prezinte propuneri de proiecte de orientări referitoare la ciclul de viață pentru intensitatea GES/carbonului pentru toate tipurile de combustibili relevante” ( 12 ).

Ca răspuns la această ultimă invitație, Comisia a pregătit un proiect de contribuție (denumit în continuare „proiectul de contribuție”) pentru cea de a șaptea reuniune a ISWG‑GHG, al cărui titlu preciza „[…] prezentat de Comisia Europeană în numele Uniunii Europene”. Proiectul de contribuție a sugerat introducerea unor orientări referitoare la ciclul de viață pentru estimarea emisiilor de GES WtT. Acesta a propus ca orientările să se bazeze în continuare pe emisiile TtP ca măsurătoare principală, dar să definească o metodologie de ajustare a acestei măsurători pentru a reflecta emisiile WtW. Această metodologie s‑ar putea baza pe utilizarea unor valori de ajustare aplicate la valorile implicite existente pentru emisiile TtP.

Proiectul de contribuție a fost prezentat Consiliului în anexa la documentul de lucru al serviciilor Comisiei SWD(2019) 456 (denumit în continuare „SWD”) ( 13 ). Conform SWD, documentul anexat a fost prezentat în vederea stabilirii poziției Uniunii. Totuși, acesta nu urma să constituie o poziție oficială în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE ( 14 ). Comisia a afirmat că actul pe care MEPC ar fi fost în cele din urmă chemat să îl adopte ar constitui un act cu efecte juridice și ar fi capabil să influențeze în mod decisiv conținutul legislației relevante a Uniunii, și anume Regulamentul MRV, Directiva 2018/2001 și Directiva 2014/94 ( 15 ). Pentru acest din urmă motiv, proiectul de contribuție s‑a încadrat în sfera de competență exclusivă a Uniunii Europene. De asemenea, Comisia a susținut că prezentarea de propuneri sau de documente de informare către OMI cu privire la aspecte care se încadrează în sfera competenței externe exclusive a Uniunii Europene reprezintă acte de reprezentare externă și, prin urmare, acestea ar trebui efectuate de Comisie sau de către delegația Uniunii în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) TUE și articolul 221 TFUE ( 16 ).

Proiectul de contribuție a fost examinat de Grupul de lucru pentru transport maritim al Consiliului. Acesta a respins propunerea inițială referitoare la utilizarea unor valori de ajustare și a sugerat, în schimb, utilizarea unor valori WtT specifice. Aceste valori WtT, combinate cu valorile implicite existente pentru emisiile de TtP, ar reflecta performanța combustibililor utilizați. În afară de acest aspect, Grupul de lucru pentru transportul maritim nu a împărtășit afirmațiile Comisiei cu privire la natura competenței Uniunii în domeniul vizat de această propunere. Acesta a considerat că contribuția se încadrează în competența exclusivă a Uniunii numai în măsura în care obiectul acesteia este reglementat de acte juridice menționate în SWD. În măsura în care chestiunile vizate de contribuție nu erau reglementate în mare parte de aceste acte, interpretarea a fost aceea că statele membre au realizat contribuția în cadrul competenței partajate și că aceasta nu ar trebui interpretată în sensul de a reprezenta exercitarea unei competențe partajate a Uniunii. Prin urmare, statele membre au considerat că contribuția ar trebui făcută de statele membre și de Comisie.

Astfel, proiectul de contribuție al Comisiei a fost modificat pentru a reflecta concluziile de mai sus. În primul rând, părțile referitoare la utilizarea valorilor de ajustare au fost înlocuite cu propuneri privind utilizarea valorilor WtT. În al doilea rând, titlul contribuției a fost modificat după cum urmează: „[…] prezentat de Austria, [alte state membre ale Uniunii, enumerate în ordine alfabetică] și Comisia Europeană” (fără nicio mențiune despre Uniunea Europeană). Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper) a fost invitat să aprobe textul proiectului de contribuție astfel cum a fost modificat (denumit în continuare „contribuția în litigiu”), în vederea transmiterii acestuia către OMI de către Președinția Consiliului ( 17 ).

La 5 februarie 2020, Coreper a aprobat contribuția în litigiu în vederea transmiterii acesteia către OMI de către Președinția Consiliului (denumită în continuare „decizia atacată”). În conformitate cu practica Consiliului în chestiuni referitoare la OMI, nu a fost adoptată o decizie oficială.

Printr‑o declarație consemnată în procesul‑verbal al reuniunii din 5 februarie 2020, Comisia și‑a exprimat dezacordul cu decizia atacată. Aceasta a susținut,în esență că Uniunea Europeană avea competență exclusivă în ceea ce privește contribuția în litigiu și, prin urmare, numai Uniunea putea prezenta această contribuție. Contribuția era un act de reprezentare externă și, prin urmare, ar trebui făcută de Comisie în numele Uniunii. Potrivit Comisiei, argumentele procedurale care se opun prezentării de către aceasta a unor contribuții la OMI în numele Uniunii nu erau convingătoare. Nu existau dovezi care să sugereze că OMI, în calitate de agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, ar respinge contribuția.

La 7 februarie 2020, contribuția în litigiu a fost transmisă prin e‑mail către ISWG‑GHG de Republica Croația, care deținea Președinția Consiliului la momentul respectiv. Textul principal al e‑mailului avea următorul conținut: „Croația, care deține în prezent Președinția Uniunii Europene, are onoarea de a transmite contribuția atașată, în numele co‑sponsorilor (Austria, alte state membre ale Uniunii Europene și Comisia Europeană) […]”.

Comisia solicită Curții: – anularea deciziei Consiliului, cuprinsă în actul Coreper din 5 februarie 2020, de aprobare a contribuției adresate Organizației Maritime Internaționale (OMI) în ceea ce privește introducerea de orientări referitoare la ciclul de viață pentru estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră de la sursa combustibililor la rezervor ale combustibililor alternativi durabili, în vederea transmiterii lor de către Președinția Consiliului către OMI în numele statelor membre și al Comisiei; – menținerea efectelor deciziei; – obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul solicită Curții: – respingerea în întregime a acțiunii; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Regatul Suediei au fost autorizate să intervină în susținerea concluziilor Consiliului.

Toate părțile menționate mai sus, cu excepția Republicii Federale Germania și a Regatului Suediei, au participat la ședința care a avut loc la 7 septembrie 2021.

În susținerea acțiunii sale, Comisia invocă două motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea competenței exclusive a Uniunii Europene, în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE, în domeniul abordat de contribuția în litigiu, reglementat, în opinia Comisiei, în mare măsură de normele comune aplicabile situațiilor interne ale Uniunii. Cel de al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea prerogativelor instituționale ale Comisiei în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) TUE, această instituție fiind singura abilitată să acționeze în numele Uniunii Europene și să asigure reprezentarea externă a acesteia.

Vom analiza mai întâi admisibilitatea acțiunii, înainte de a trece la analiza temeiniciei acesteia.

Admisibilitatea acțiunii nu este contestată nici de Consiliu, nici de statele membre interveniente, cu excepția Republicii Elene, care susține în esență lipsa de competență a Curții pentru a se pronunța cu privire la calitatea de participant a Uniunii în cadrul OMI.

Potrivit unei jurisprudențe constante, constituie un act atacabil, în sensul articolului 263 TFUE, orice decizie adoptată de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, indiferent de natura sau de forma sa, care urmărește să producă efecte juridice ( 18 ).

De asemenea, Curtea a statuat că un act adoptat de Coreper trebuie să poată fi supus unui control de legalitate atunci când el vizează, ca atare, să producă efecte juridice și iese, prin urmare, din cadrul funcției acestuia de pregătire și de executare ( 19 ).

Decizia atacată stabilește poziția Uniunii Europene în ceea ce privește o chestiune care intră în sfera de competență a Uniunii, precum transportul maritim și protecția mediului. Contribuția acesteia adresată OMI implică obligația statelor membre și a Comisiei de a susține această poziție în fața comitetului OMI, în conformitate cu obligația de cooperare loială. Astfel, în acest sens, decizia atacată este menită să producă efecte juridice. Ca atare, aceasta constituie un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE. În consecință, concluzionăm că acțiunea în anularea deciziei atacate este admisibilă și Curtea are competența, în temeiul articolului 263 TFUE, să verifice legalitatea acestei decizii.

În cadrul acțiunii îndreptate împotriva deciziei atacate, Comisia invocă două motive: primul se referă la natura competenței Uniunii în domeniul vizat de contribuția în litigiu, în timp ce al doilea se referă la normele de reprezentare externă a Uniunii.

Este important de remarcat că Comisia contestă decizia atacată în măsura în care, în primul rând, aceasta desemnează statele membre ale Uniunii și Comisia (și nu Uniunea) ca autori (co‑sponsori) ai contribuției în litigiu și, în al doilea rând, încredințează Președinției Consiliului, și anume Republicii Croația, sarcina de a transmite contribuția în litigiu către OMI. În schimb, aceasta nu contestă conținutul propriu‑zis al contribuției în litigiu (cu excepția titlului său, în partea care menționează co‑sponsorii acesteia). Comisia consideră că acest conținut este relevant pentru soluționarea cauzei, întrucât obiectul său se încadrează în competența exclusivă a Uniunii.

În această privință, Consiliul susține că, în conformitate cu normele care guvernează calitatea de membru și participarea în cadrul OMI, nu se poate trimite nicio contribuție către această organizație „în numele Uniunii Europene”, indiferent dacă aceasta se încadrează sau nu în sfera sa de competență exclusivă. În acord cu această susținere, unele dintre statele membre interveniente pun în discuție pertinența primului motiv: acestea susțin că modalitățile de reprezentare externă a Uniunii Europene care decurg din normele OMI impuneau adoptarea deciziei atacate.

Aceste argumente nu pot fi respinse de la bun început. Natura competenței Uniunii Europene, indiferent dacă este exclusivă sau partajată, ar putea fi lipsită de relevanță pentru soluționarea cauzei în cazul în care ar exista motive pentru a se considera că contribuția nu ar fi putut fi făcută, în orice caz, de Uniunea Europeană. În consecință, vom analiza mai întâi cel de al doilea motiv și apoi primul motiv.

Prin intermediul celui de al doilea motiv al acțiunii, Comisia susține că decizia atacată încalcă prerogativele sale instituționale în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE.

Comisia invocă argumentul că deține competența de reprezentare externă a Uniunii Europene în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE în ceea ce privește contribuția în litigiu. Acordul de cooperare din anul 1974, interpretat în lumina Rezoluției 65/276 a Adunării Generale a ONU ( 20 ), nu a exclus ca astfel de contribuții să fie făcute în numele Uniunii Europene. În plus ( 21 ), în nota verbală din 27 noiembrie 2009, Consiliul și Comisia au informat OMI că, începând cu data de 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană va exercita toate drepturile și își va asuma toate obligațiile Comunității Europene, inclusiv statutul acesteia în cadrul organizației. În sfârșit, ISWG‑GHG 6 a adresat invitația sa tuturor „statelor membre și organizațiilor internaționale interesate” și, având în vedere obiectul discuției, Uniunea Europeană este o „organizație internațională interesată”. În consecință, Comisia a propus prezentarea contribuției în litigiu ca fiind făcută „de Comisia Europeană în numele Uniunii Europene”. Cu toate acestea, decizia atacată a stabilit că contribuția urma să fie făcută de Președinție în numele „statelor membre și al Comisiei” și nu urma să conțină nicio indicație că statele membre acționează în interesul Uniunii Europene. În măsura în care contribuția în litigiu ar trebui interpretată ca fiind făcută în numele Uniunii, decizia atacată a împiedicat Comisia să asigure reprezentarea externă a Uniunii Europene, cu încălcarea articolului 17 alineatul (1) TUE.

Comisia susține de asemenea că monopolul în privința reprezentării Uniunii acordat Comisiei prin tratate implică faptul că Președinția rotativă a Consiliului nu poate niciodată să reprezinte în mod legal Uniunea sau să exercite competențele externe ale acesteia. Întrucât nu există un temei juridic pentru decizia Consiliului de a împiedica Comisia să reprezinte Uniunea Europeană în contextul contribuției în litigiu, decizia atacată încalcă articolul 17 alineatul (1) TUE.

Consiliul, sprijinit de statele membre interveniente, susține că nu este posibilă nicio acțiune din partea Uniunii Europene în temeiul normelor OMI, întrucât aceasta nu este nici membru și nici observator în cadrul OMI. Numai Comisia are statutul de observator în cadrul acestei organizații în temeiul Acordului de cooperare din anul 1974. Nici Rezoluția 65/276 a Adunării Generale a ONU, nici nota verbală din 27 noiembrie 2009 nu pot modifica nimic în această privință. Uniunea Europeană nu ar putea, doar în virtutea intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, să exercite drepturi sau să își asume obligații ale Comunității în cadrul OMI, întrucât Comunitatea Europeană însăși nu a beneficiat de niciun drept și nu și‑a asumat nicio obligație în cadrul OMI. În consecință, deși Comisia, în calitate de observator, poate prezenta documente către MEPC, precum rapoarte, studii etc. în nume propriu, aceasta nu poate prezenta documente către OMI „în numele Uniunii”, întrucât Uniunea nu este nici membru al OMI și nici observator în cadrul acesteia. Din acest motiv, contribuția din partea Țărilor de Jos către OMI în numele Comunităților Europene în anul 2005 a fost respinsă de OMI. În opinia Consiliului, nu reiese din textul invitației că contribuția ar fi putut fi făcută în numele Uniunii, întrucât aceasta nu este o organizație cu statut de observator și, prin urmare, nu are dreptul de a participa în cadrul MEPC.

Consiliul susține de asemenea că rezultă din jurisprudența Curții că, în cazul în care Uniunea nu este membră a unei organizații internaționale, revine statelor membre, acționând în comun, sarcina de a trimite contribuții organizației respective în interesul Uniunii, inclusiv în domenii care țin de competența exclusivă a Uniunii. Statele membre acționează în nume propriu. În plus, având în vedere că Comisia nu are drept de vot în cadrul OMI, inclusiv în cadrul MEPC, atunci când acesta din urmă este chemat să adopte un act, numai statele membre pot acționa în comun în interesul Uniunii în ceea ce privește problemele care se încadrează în sfera de competență a Uniunii.

Potrivit Consiliului, sprijinit de statele membre interveniente, nicio dispoziție din tratate nu împiedică statele membre să atribuie anumite sarcini legate de propria lor reprezentare externă în modul pe care îl consideră necesar. Statele membre sunt libere să decidă, de la caz la caz, cum doresc să își organizeze reprezentarea externă. Există o practică consacrată conform căreia statul membru care deține Președinția este solicitat să îndeplinească astfel de sarcini.

S‑ar părea că conceptele tradiționale de organizare internațională centrate pe stat, dezvoltate după Tratatul de pace de la Westfalia din anul 1648, continuă să fie aplicate ( 22 ). De aici rezultă de exemplu abordarea reticentă față de posibilitatea ca organizațiile internaționale să fie membre ale altor organizații internaționale. Este adevărat că, în prezent, este ferm stabilit faptul că, în principiu, o astfel de adeziune este posibilă. Cu toate acestea, organizațiile internaționale sunt rareori membri cu drepturi depline ai altor organizații ( 23 ).

Există diferite forme de participare la activitatea unei organizații internaționale. Se face o distincție majoră între participarea membrilor și cea a nemembrilor, inclusiv a observatorilor ( 24 ).

Apartenența unei organizații internaționale la o altă organizație internațională este supusă normelor acesteia din urmă cuprinse în tratatul constitutiv ( 25 ) și în special includerii în acesta a așa‑numitei clauze REIO sau RIO ( 26 ).

În general, se consideră că este mai ușor pentru o organizație internațională să obțină statutul de observator în cadrul unei organizații internaționale decât să devină membru ( 27 ). În acest sens, ar trebui subliniat faptul că nu există un singur statut de „observator” ca atare. Semnificația exactă a acestui termen poate varia de la o organizație la alta și chiar de la un observator la altul în cadrul aceleiași organizații ( 28 ). În principiu, drepturile observatorilor nu sunt drepturi depline. De obicei, observatorii nu pot vota și nici nu pot distribui documente ca documente oficiale fără o autorizație specială; aceștia ar putea avea nevoie de sprijinul unui membru cu drepturi depline pentru a prezenta propuneri ( 29 ). Participarea acestora poate fi limitată doar la reuniunile oficiale, iar intervențiile lor oficiale pot fi posibile doar la sfârșitul intervențiilor participanților oficiali ( 30 ).

În absența clauzei R(E)IO în tratatul constitutiv al unei organizații internaționale, Uniunea Europeană nu poate acționa direct în cadrul forului acesteia în calitate de membru. În lipsa unei decizii sau a unui acord special care să prevadă acest lucru, Uniunea Europeană nu poate acționa nici măcar în calitate de observator în cadrul unei astfel de organizații. În astfel de situații, competențele sale nu pot fi exercitate în modul prevăzut de tratate.

Interpretarea normelor unei organizații internaționale privind formele de aderare și de participare în cadrul acesteia, inclusiv a normelor care determină eligibilitatea pentru calitatea de membru, revine în principiu organizației internaționale în cauză. Curtea nu are competența de a le interpreta într‑un mod care să fie obligatoriu pentru organizația în cauză ( 31 ).

În mod ideal, dreptul internațional ar trebui să țină seama de natura Uniunii Europene ca organizație supranațională, precum și de normele sale privind exercitarea competențelor externe. Ori de câte ori această situație nu se regăsește, Uniunea Europeană trebuie să caute mijloacele cele mai adecvate, care să îi permită să se asigure că competențele sale externe, astfel cum sunt stabilite în tratate, sunt exercitate în mod corespunzător.

Considerentele de mai sus dau naștere unui fel de discrepanță între, pe de o parte, modalitățile de acțiune externă a Uniunii Europene, astfel cum sunt prevăzute în tratate, și, pe de altă parte, modalitățile de acțiune care pot fi întreprinse într‑un forum internațional. Curtea este pe deplin conștientă de această discrepanță, astfel cum reflectă jurisprudența sa. Potrivit acestei jurisprudențe, în primul rând, atunci când Uniunea decide să își exercite competențele, o astfel de exercitare trebuie să aibă loc cu respectarea dreptului internațional ( 32 ). În al doilea rând, ori de câte ori normele aplicabile într‑un for internațional se opun ca Uniunea să acționeze în nume propriu, aceasta își poate exercita competența externă prin intermediul statelor sale membre care acționează împreună în interesul său ( 33 ). În al treilea rând, statele membre care acționează într‑un for internațional trebuie să facă acest lucru în conformitate cu normele constituționale care guvernează reprezentarea externă a Uniunii, și anume cele privind cooperarea sinceră, coerența și unitatea ( 34 ).

În conformitate cu această jurisprudență, deciziile privind poziția Uniunii Europene în cadrul organizațiilor internaționale în care aceasta nu este și nu poate deveni membră, adoptate de Consiliu în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE, prevăd că această poziție va fi exprimată de statele membre, acționând împreună în interesul Uniunii ( 35 ).

Prezenta cauză se referă la o acțiune în interesul Uniunii Europene în cadrul OMI. Calitatea de membru al acestei organizații este rezervată doar statelor, iar Uniunea Europeană nu poate deveni membru. Convenția OMI prevede posibilitatea de a coopera cu alte organizații în calitate de observatori. Particularitatea OMI constă în faptul că, în conformitate cu Acordul de cooperare din anul 1974, Comisia, iar nu Uniunea, este cea care beneficiază de statutul de observator în cadrul acestei organizații.

În acest context, întrebarea principală în prezenta cauză este dacă o acțiune în interesul Uniunii în cadrul OMI ar trebui să fie întreprinsă de Uniune, de Comisie sau de statele membre și dacă răspunsul la această întrebare depinde de natura competenței Uniunii Europene în domeniul în cauză.

Decizia atacată prevede în esență că contribuția în litigiu va fi adresată OMI cu titlu de contribuție a statelor membre și a Comisiei și că aceasta va fi transmisă OMI de către Președinția Consiliului.

Decizia atacată a fost adoptată în mod informal, în conformitate cu practica acceptată de instituții ( 36 ). Consecința acestui mod de adoptare este că motivele deciziei nu rezultă în mod direct din decizia ca atare, ci pot fi deduse numai din circumstanțele care au însoțit adoptarea sa, reflectate în documentele pregătitoare și în procesul‑verbal al reuniunii Coreper ( 37 ).

În această privință, rezultă din documentul Consiliului adresat Coreper că decizia atacată a fost adoptată ca urmare a constatării faptului că contribuția se încadra în competența exclusivă a Uniunii numai în măsura în care obiectul acesteia era reprezentat de acte juridice menționate în SWD. În ceea ce privește restul, interpretarea a fost aceea că contribuția trebuia făcută de statele membre în cadrul competenței partajate. Se poate deduce de asemenea din declarația Comisiei consemnată în procesul‑verbal al reuniunii Coreper că statele membre au invocat un argument conform căruia contribuțiile adresate OMI în numele Uniunii nu erau posibile în temeiul normelor relevante ale OMI.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al delegării către Președinția Consiliului, trebuie remarcat faptul că decizia atacată l‑a limitat la un act pur tehnic de transmitere către OMI a unei contribuții în litigiu. În realitate, delegarea a constat în redactarea unui e‑mail introductiv, la care era atașată contribuția în litigiu și, astfel cum au afirmat chiar părțile, „în apăsarea butonului [Trimite]”. În special, Președinția nu a fost în niciun caz desemnată să prezinte și să susțină contribuția în cadrul MEPC sau al ISWG‑GHG. Decizia atacată nu a limitat în niciun fel dreptul Comisiei, în calitate de observator în cadrul OMI, de a promova și susține contribuția.

Aspectul preliminar care trebuie rezolvat este cel al statutului Uniunii în cadrul OMI în ceea ce privește contribuția în litigiu. Pe de o parte, părțile sunt de acord că Uniunea nu este membră a OMI și nu are statut de observator în cadrul acestei organizații ( 38 ). Pe de altă parte, Comisia susține că, în ceea ce privește contribuția în litigiu, Uniunea avea dreptul de a acționa în cadrul OMI în nume propriu. În această privință, Comisia consideră că două împrejurări sunt relevante: statutul Uniunii în cadrul sistemului Organizației Națiunilor Unite ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și textul invitației din partea ISWG‑GHG 6 al OMI.

Este adevărat că interpretarea actelor OMI nu se încadrează în domeniul de aplicare al interpretării dreptului Uniunii. Cu toate acestea, Curtea trebuie să efectueze o astfel de interpretare pentru a controla legalitatea deciziei atacate.

În urma Acordului de cooperare din anul 1974 semnat cu Comisia, OMI a considerat întotdeauna Comisia (iar nu Comunitatea Europeană sau, mai târziu, Uniunea) ca având statut de observator în cadrul organizației ( 39 ). Consecința practică a acestui fapt a fost că o contribuție adresată de Regatul Țărilor de Jos în numele Comunității Europene către OMI în anul 2005, ca răspuns la invitația acesteia ( 40 ), a fost respinsă. Din declarațiile părților rezultă că această decizie a OMI a fost motivată de faptul că Comunitatea Europeană nu era stat membru al OMI și nu avea statut de observator în cadrul organizației.

Nu considerăm că Tratatul de la Lisabona, Rezoluția 65/276 a Adunării Generale a ONU sau nota verbală ar fi putut schimba ceva în această privință. Desigur, Tratatul de la Lisabona a prevăzut personalitatea juridică a Uniunii și succesiunea acesteia în raport cu Comunitatea Europeană. Acest aspect, împreună cu normele privind reprezentarea Uniunii, a fost recunoscut în Rezoluția 65/276 a Adunării Generale a ONU și a făcut de asemenea obiectul notei verbale. Cu toate acestea, părțile sunt de acord că Rezoluția 65/276 a Adunării Generale a ONU nu se aplică agențiilor specializate ale ONU, inclusiv în cazul OMI. În plus, înlocuirea Comunității cu Uniunea Europeană este lipsită de relevanță, întrucât nu Comunitatea Europeană a beneficiat de statutul de observator în cadrul OMI, ci Comisia Europeană. În sfârșit, nota verbală, ca declarație unilaterală în numele Uniunii, nu ar fi putut, prin ea însăși, să modifice statutul Uniunii în cadrul OMI.

Prin urmare, trebuie să se constate că Uniunea nu are nici statut de membru și nici de observator în cadrul OMI. Numai Comisia se bucură de statutul de observator în cadrul acestei organizații ( 41 ).

În ceea ce privește invitația din partea ISWG‑GHG 6, este adevărat că gama de actori invitați de ISWG‑GHG 6 să prezinte propuneri de orientări referitoare la ciclul de viață al GES nu s‑a limitat în niciun caz la membrii organizației, ci a inclus și organizații internaționale. Comisia pare să deducă de aici că aceasta a fost o invitație deschisă adresată oricărei organizații internaționale interesate să prezinte o propunere. Consiliul și statele membre interveniente nu sunt de acord cu o astfel de interpretare a invitației.

Nu ar trebui să existe nicio îndoială că invitația ISWG‑GHG 6 a fost adresată organizațiilor internaționale care participă la activitatea OMI. Invitația era cuprinsă într‑un document intern al ISWG‑GHG, ceea ce sugerează de la bun început că destinatarii săi erau subiecți care se bucurau de un anumit statut în cadrul acestui grup de lucru al OMI. În plus, destinatarii au fost invitați să prezinte propuneri inițiale cu privire la o problemă tehnică complexă care să servească drept punct de plecare pentru discuții ulterioare. Numai organizațiile internaționale care participă la activitățile OMI erau capabile să promoveze, să discute, să explice și să argumenteze propunerile acestora în cadrul lucrărilor/activităților ISWG‑GHG. Prin urmare, trebuie să se considere că numai actorii cu statut de membru sau de observator în cadrul MEPC al OMI erau destinatarii invitației în cauză și puteau să își prezinte contribuțiile fără riscul de a fi respinși.

În consecință, nu existau motive pentru a considera că textul invitației constituia un temei special care să dea dreptul Uniunii de a prezenta contribuția în litigiu.

Comisia susține că decizia atacată încalcă prerogativele sale în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE, în măsura în care acest articol prevede că, exceptând politica externă și de securitate comună și alte cazuri prevăzute în tratate, Comisia asigură reprezentarea externă a Uniunii.

În consecință, problema esențială este dacă domeniul de aplicare al dispoziției menționate anterior se limitează la acele situații în care Uniunea acționează în nume propriu sau dacă acesta cuprinde de asemenea situațiile în care Uniunea, aflată în imposibilitatea de a‑și exercita competența externă în nume propriu, o exercită prin intermediul statelor membre.

Jurisprudența Curții cu privire la exercitarea competenței Uniunii prin intermediul statelor membre ( 42 ) nu pare să fi devenit caducă în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona ( 43 ). În cazul în care articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE ar fi aplicabil în aceste situații, statele membre care acționează în comun în interesul Uniunii ar trebui să fie reprezentate de Comisie. O astfel de prerogativă a Comisiei nu rezultă din tratate.

Singura interpretare logică a articolului 17 alineatul (1) a șasea teză TUE este că această dispoziție se aplică în situațiile în care Uniunea poate, în calitate de subiect de drept internațional, să acționeze în nume propriu. Această interpretare este conformă cu interpretarea obișnuită a termenului „reprezentare” ca fiind legată de problema identificării persoanei căreia i se poate recunoaște dreptul de a acționa în numele unui subiect de drept internațional ( 44 ), în special în vederea asumării unor obligații în numele acestuia în raport cu alte subiecte ( 45 ).

În consecință, ori de câte ori statele membre acționează împreună în interesul Uniunii, întrucât Uniunea însăși se află în imposibilitatea de a‑și exercita competența externă din cauza normelor de drept internațional, acestea nu acționează în calitate de reprezentanți ai Uniunii, ci acționează în nume propriu, în calitate de administratori ai acesteia ( 46 ). În consecință, acestea (iar nu Uniunea) devin subiecte ale drepturilor și obligațiilor care decurg din acordurile încheiate ( 47 ). Prin urmare, considerăm că articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE, în măsura în care prevede prerogativa Comisiei de a reprezenta Uniunea în relațiile externe, nu se aplică în situațiile în care Uniunea nu acționează în nume propriu ( 48 ).

Ori de câte ori statele membre acționează împreună în calitate de administratori ai Uniunii din cauza imposibilității ca Uniunea să acționeze ea însăși, acestea sunt libere să decidă dacă acționează individual sau dacă atribuie anumite sarcini care să fie îndeplinite în numele lor de către unul dintre acestea. Posibilitatea unei astfel de „acțiuni prin reprezentare” există în conformitate cu o normă cutumiară de drept internațional ( 49 ). Nu există niciun motiv pentru a considera că această regulă nu se aplică relațiilor dintre statele membre ale Uniunii ori de câte ori acestea acționează în nume propriu, dar în interesul Uniunii. În opinia noastră, articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE nu exclude acest lucru.

Comisia susține că decizia omite în mod greșit să indice faptul că statele membre acționau în interesul Uniunii.

Având în vedere absența unei decizii oficiale a Consiliului în care ar fi putut fi inclusă o astfel de indicație, interpretăm acest argument în sensul că se referă la titlul contribuției în litigiu.

În opinia noastră, rezultă din principiul cooperării loiale că, ori de câte ori statele membre acționează împreună în interesul Uniunii în calitate de administratori ai acesteia, trebuie să transmită această informație partenerilor lor externi. Acțiunea acestora își are originea în obligațiile care decurg din calitatea lor de membri ai Uniunii Europene și, ca atare, nu este pe deplin autonomă. Acest fapt nu este irelevant pentru partenerii externi. Principiul general de a acționa cu bună‑credință impune ca acești parteneri să fie informați cu privire la acest lucru.

Cu toate acestea, forma adecvată de exprimare a faptului că statele membre acționează în interesul Uniunii depinde de împrejurări. În special, aceasta nu trebuie să ia o formă care ar putea ridica îndoieli cu privire la identitatea actorului care acționează. Pe de o parte, tindem astfel să fim de acord cu Comisia că nu a existat niciun impediment pentru a semnala către MEPC al OMI faptul că acțiunea în cauză a fost întreprinsă în interesul Uniunii. Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă neapărat că titlul unei contribuții ar fi trebuit să conțină cuvintele „în numele Uniunii Europene”, mai ales având în vedere faptul că o astfel de indicație a fost înțeleasă de OMI în trecut ca o desemnare a unui actor care întreprinde o acțiune în cadrul OMI, ceea ce a condus la respingerea contribuției făcute în numele Uniunii (la momentul respectiv, Comunitatea Europeană).

În opinia noastră, în prezenta cauză, nu a existat nicio îndoială că statele co‑sponsori au acționat în interesul Uniunii. Acest lucru reiese din desemnarea sponsorilor contribuției în litigiu, aceștia fiind state membre ale Uniunii care acționează alături de Comisia Europeană. Prezența acesteia din urmă a indicat în mod clar că acțiunea a implicat Uniunea Europeană. Acest lucru reiese de asemenea din textul e‑mailului prin care s‑a transmis contribuția în litigiu. Autorul a precizat că e‑mailul a fost trimis de un stat membru care deținea Președinția Uniunii Europene ( 50 ). De asemenea, acesta a prezentat co‑sponsorii contribuției ca fiind state membre ale Uniunii Europene. În acest context, era clar că contribuția în litigiu era o acțiune întreprinsă în interesul Uniunii.

Având în vedere că, în lumina analizei de mai sus, nu există motive pentru a considera că Uniunea se număra printre actorii îndreptățiți să adreseze contribuția în litigiu către OMI, concluzionăm că nu era aplicabil articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE, care prevede reprezentarea Uniunii de către Comisie.

Domeniul de aplicare al modalităților de acțiune din partea Uniunii în ceea ce privește contribuția în litigiu era astfel limitat, în temeiul dreptului internațional, la o acțiune a statelor membre care acționează împreună în interesul Uniunii. În mod excepțional, având în vedere invitația specială adresată organizațiilor internaționale (care participă la lucrările MEPC al OMI), Comisia Europeană avea dreptul de a acționa alături de statele membre.

În acest context, desemnarea statelor membre ale Uniunii și a Comisiei Europene în calitate de co‑sponsori ai contribuției în litigiu nu poate avea drept consecință o încălcare a prerogativei Comisiei de a reprezenta Uniunea, prevăzută la articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE. Includerea Comisiei în calitate de co‑sponsor al contribuției în litigiu a fost în conformitate cu propunerea Comisiei cuprinsă în SWD și în proiectul de contribuție, în măsura în care acest lucru a fost posibil în conformitate cu normele OMI, astfel cum au fost interpretate până în prezent de către OMI însăși. Această includere a fost o expresie a faptului că acțiunea a fost întreprinsă în interesul Uniunii.

Pentru motivele prezentate la punctul 85 din prezentele concluzii, nici delegarea către Președinția Consiliului a sarcinii de a transmite către OMI contribuția în litigiu nu a încălcat articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE. În plus, această delegare a întărit chiar faptul că statele membre acționau în calitatea lor de membri ai Uniunii Europene.

În consecință, considerăm că decizia atacată nu a încălcat articolul 17 alineatul (1) a șasea teză TUE, întrucât acesta nu era aplicabil în cazul contribuției în litigiu.

Cel de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat, întrucât decizia atacată nu încalcă articolul 17 alineatul (1) TUE.

Rezultatul analizei celui de al doilea motiv face inutilă analiza primului motiv. Indiferent de natura competenței Uniunii, există motive pentru a considera că dreptul OMI prevede doar admisibilitatea contribuțiilor în interesul Uniunii care sunt formulate de statele membre (în calitate de membri ai OMI) și de Comisie (în calitate de observator în cadrul OMI ( 51 )). În consecință, natura competenței Uniunii în domeniul vizat de contribuția în litigiu nu are niciun impact asupra legalității deciziei atacate. Chiar dacă aceasta ar fi fost exclusivă, contribuția în litigiu nu ar fi putut fi făcută ca o contribuție a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, vom continua cu analiza primului motiv în cazul în care Curtea nu împărtășește punctul nostru de vedere cu privire la cel de al doilea motiv.

Primul motiv invocă încălcarea articolului 3 alineatul (2) TFUE și a competenței exclusive a Uniunii. Chiar dacă nu este prezentat ca atare în cererea introductivă, motivul este alcătuit în esență din două părți: prima se referă la ultima (cea de a treia) situație prevăzută la articolul 3 alineatul (2) TFUE, în timp ce cea de a doua parte se referă la cea de a doua situație menționată în acest articol.

Prima parte a primului motiv se întemeiază pe încălcarea articolului 3 alineatul (2) ultima teză TFUE. Potrivit Comisiei, viitorul act adoptat de OMI ar afecta normele comune sau ar modifica domeniul de aplicare al acestora, ceea ce implică o competență exclusivă a Uniunii. În special, metodologia de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul transportului maritim propusă în contribuția în litigiu se încadrează în domeniul reglementat în mare măsură de normele comune ale Uniunii. În această privință, Comisia se bazează pe Regulamentul MRV, pe Directiva 2014/94 și pe Directiva 2018/2001. De asemenea, aceasta susține că contribuția în litigiu poate afecta aceste norme comune, având în vedere evoluția previzibilă a acestora.

Consiliul, sprijinit de statele membre interveniente, susține că Comisia nu a reușit să demonstreze că contribuția în litigiu poate afecta normele comune ale Uniunii sau poate modifica domeniul de aplicare al acestora în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE. Simplul fapt că aceasta ar putea urmări un obiectiv final similar cu cel al normelor cuprinse în legislația Uniunii menționată anterior nu este suficient pentru a considera că privește un domeniu reglementat în bună măsură de aceste norme sau că le poate afecta în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE. Potrivit Consiliului, în documentul de lucru al Comisiei anexat la proiectul de contribuție în litigiu lipsește o analiză a evoluției viitoare previzibile, precum și a naturii și conținutului normelor Uniunii și a dispozițiilor instrumentului internațional.

În această privință, Regatul Belgiei afirmă că contribuția în litigiu urmărește numai să stabilească conceptele și principiile‑cheie, înainte de a proceda la elaborarea unui proiect de orientări. În consecință, în situația actuală, nu există nici măcar un proiect de orientări și cu atât mai puțin vreun risc ca normele comune ale Uniunii să fie afectate.

Republica Federală Germania susține că articolul 3 alineatul (2) TFUE nu este aplicabil, în principiu, în cazul prezentării de propuneri pentru elaborarea de orientări fără caracter obligatoriu. În acest sens, prezenta cauză nu vizează măsuri obligatorii în temeiul dreptului internațional, care ar putea justifica o extindere a domeniului de aplicare al articolului 3 alineatul (2) TFUE, întrucât MEPC/ISWG‑GHG nu acționează în calitate de organism de reglementare în prezenta cauză. Contribuția în discuție în prezenta cauză constituie inițial o contribuție la o dezbatere.

În ceea ce privește Regulamentul MRV, Comisia susține că acesta stabilește norme pentru monitorizarea, raportarea și verificarea cu exactitate a emisiilor de dioxid de carbon (CO2) provenite de la nave, în vederea promovării reducerii emisiilor de CO2 provenite din transportul maritim într‑un mod eficient din punct de vedere al costurilor. Acesta se bazează pe consumul real de combustibil al navei, care este înmulțit cu un factor de emisie care reflectă arderea combustibilului în cauză. Elaborarea unei metodologii pentru calcularea emisiilor WtT propusă în contribuția în litigiu s‑ar încadra în domeniul reglementat de Regulamentul MRV. În cazul în care ar fi adoptată de OMI, aceasta ar implica în mod necesar modificarea factorilor de emisie enumerați în secțiunea A din anexa I la acest regulament.

În această privință, Consiliul și majoritatea statelor membre interveniente susțin în esență că nu se poate presupune că viitoarele orientări vor stabili o metodologie nouă și cuprinzătoare a emisiilor pentru MRV, întrucât conținutul și obiectul acestor orientări rămân incerte. În această privință, contribuția în litigiu nu sugerează elaborarea unei noi metodologii MRV. În special, aceasta nu necesită nicio modificare a normelor MRV ale OMI sau ale Uniunii. Contribuția în litigiu face referire numai la estimarea emisiilor de GES WtT pentru a permite operatorilor de nave să determine impactul combustibililor alternativi, să compare performanța WtW a acestor combustibili și să stimuleze utilizarea combustibililor respectivi. De asemenea, domeniul de aplicare este mai larg decât cel al Regulamentului MRV, care se aplică numai emisiilor de dioxid de carbon (CO2) ale navelor și prevede valori implicite ale emisiilor numai pentru combustibilii nealternativi. Acest sistem de reglementare se bazează pe o abordare TtP și nu ia în considerare emisiile WtT. Pentru a reflecta emisiile WtW, Comisia a sugerat elaborarea unor valori de ajustare specifice care să fie aplicate la valorile implicite existente pentru emisiile TtP. Cu toate acestea, Coreper a adoptat o abordare diferită, întrucât a propus elaborarea unor valori WtT specifice care să fie adăugate la valorile TtP. În consecință, nu ar fi necesară nicio modificare a Regulamentului MRV.

În răspunsul său, Comisia susține că emisiile WtT și TtP sunt legate în metodologia prezentată în contribuția în litigiu. Are puțină importanță dacă, în scopul calculului global al emisiilor, emisiile WtT sunt calculate separat de emisiile TtP sau dacă se aplică de la început un calcul combinat. Contrar argumentului Consiliului, Regulamentul MRV se aplică indiferent de tipul de combustibil, chiar dacă nu definește factorii de emisie impliciți pentru combustibilii alternativi, care urmează să fie definiți în cursul punerii în aplicare a acestui regulament. Comisia susține de asemenea că metodologia avută în vedere în contribuția privind GES poate fi privită ca o extindere previzibilă a sistemului aplicabil în prezent, de la CO2 la alte emisii de GES.

În ceea ce privește Directiva 2014/94, Comisia susține că instrumentul OMI preconizat ar putea afecta definiția „combustibililor alternativi” cuprinsă la articolul 2 punctul 1 din aceasta. Este probabil că această definiție ar trebui adaptată din motive de coerență la orice norme ale OMI și ar avea probabil un efect orizontal asupra domeniului de aplicare a ansamblului de norme comune ale Uniunii destinate să promoveze utilizarea combustibililor alternativi.

Consiliul și unele dintre statele membre interveniente susțin că nu există niciun motiv pentru a considera că definiția „combustibililor alternativi” cuprinsă în Directiva 2014/94 ar trebui adaptată la orientările care urmează să fie adoptate de OMI pe baza contribuției în litigiu. Regatul Belgiei susține că Directiva 2014/94 nu are nicio legătură cu conținutul contribuției. Republica Franceză invocă argumentul potrivit căruia contribuția în litigiu nu conține nicio definiție a „combustibililor alternativi”. Republica Franceză și Republica Federală Germania susțin în esență că Comisia nu a explicat motivul pentru care definiția „combustibililor alternativi” în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2014/94 ar face necesară adoptarea unor modificări.

În răspunsul său, Comisia susține că este suficient faptul că contribuția privind GES are în vedere norme care s‑ar suprapune în mare măsură cu normele comune ale Uniunii.

În ceea ce privește Directiva 2018/2001, Comisia face referire la articolul 29 din aceasta, care stabilește norme detaliate privind criterii de durabilitate și de reducere a emisiilor de GES pentru biocombustibili, biolichide și combustibilii din biomasă. Comisia acceptă că aceste definiții sunt destinate în primul rând altor scopuri, precum măsurarea respectării obligațiilor statelor membre în materie de energie regenerabilă. Cu toate acestea, susține că este posibil ca ele să fie afectate și de viitorul instrument al OMI.

În opinia Consiliului, susținută de statele membre interveniente, chiar dacă Directiva 2018/2001 și contribuția în litigiu urmăresc un obiectiv final similar, și anume promovarea producției și utilizării de forme de energie regenerabilă, în special în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, criteriile prevăzute la articolul 29 din directivă sunt destinate altor scopuri decât cele urmărite de contribuția în litigiu. Aceasta din urmă are ca scop să permită operatorilor de nave să stabilească cu precizie și să compare implicațiile de ansamblu în materie de GES ale diferiților combustibili alternativi și performanțele acestora. Potrivit Republicii Federale Germania, din cauza lipsei de corelație între conținutul normativ al proiectului de orientări și cel al Directivei 2018/2001, nu poate exista niciun dubiu că domeniul de reglementare este acoperit în mare măsură de normele de drept al Uniunii.

Articolul 3 alineatul (2) in fine TFUE prevede competența externă exclusivă a Uniunii pentru încheierea unui acord internațional atunci când încheierea acestuia poate aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora. Având în vedere jurisprudența Curții, articolul respectiv se aplică nu numai la încheierea unui acord internațional, ci de asemenea, în amonte, la negocierea unui astfel de acord și, în aval, atunci când un organism stabilit potrivit acordului menționat este chemat să adopte măsuri de executare a acestuia ( 52 ).

Articolul 3 alineatul (2) in fine TFUE reprezintă o codificare a principalului filon al jurisprudenței privind competențele externe implicite ale Uniunii, care își are originea în Hotărârea Comisia/Consiliul ( 53 ), denumită în mod obișnuit doctrina AETR.

Doctrina AETR a evoluat de‑a lungul timpului, iar procesul de evoluție nu pare a fi încă finalizat. A o denumi „una dintre cele mai impenetrabile doctrine din dreptul Uniunii, chiar și pentru cele mai ascuțite minți juridice” ( 54 ) ar putea fi oarecum exagerat, dar cu siguranță merită descrierea de „doctrină complexă elaborată de judecători, care nu se pretează la o codificare perfectă în unul sau două rânduri” ( 55 ).

Rezumatul concis al situației sale actuale poate fi găsit într‑o serie de hotărâri și avize pronunțate în ultimii ani. Potrivit Curții, întrucât Uniunea dispune numai de competențe de atribuire, existența unei competențe, cu atât mai mult una de natură exclusivă, trebuie să se întemeieze pe concluziile deduse dintr‑o analiză globală și concretă a relației care există între acordul internațional preconizat și dreptul Uniunii în vigoare. Această analiză trebuie să ia în considerare domeniile acoperite de normele Uniunii și, respectiv, de dispozițiile acordului preconizat, perspectivele lor de evoluție previzibile, precum și natura și conținutul acestor norme și dispoziții, pentru a se verifica dacă acordul în discuție ar putea aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor Uniunii și bunei funcționări a sistemului pe care îl instituie ( 56 ).

Ponderea și relația dintre diferitele elemente menționate în rezumatul de mai sus sunt discutabile. Acestea au fost adăugate treptat la corpul de doctrină AETR de‑a lungul anilor, în urma hotărârilor și avizelor ulterioare ale Curții. Este posibil să se identifice două categorii de astfel de elemente. Elementele din prima categorie determină obiectele care trebuie să facă obiectul analizei (normele Ununii și angajamentul internațional). Elementele din cea de a doua categorie se referă la relația dintre aceste obiecte.

Miezul problemei constă în relația pe care o implică elementele din cel de al doilea grup ( 57 ). În cazul în care un angajament internațional nu ar avea niciun efect asupra dreptului Uniunii (ținând seama de evoluția sa viitoare previzibilă), faptul că cele două sisteme de norme se referă la același domeniu ar fi irelevant în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE.

Acest lucru rezultă nu numai din formularea articolului 3 alineatul (2) TFUE, ci și din jurisprudența Curții citată anterior. În aceasta se subliniază că analiza trebuie efectuată în ansamblul său pentru a stabili dacă angajamentul internațional este de natură să aducă atingere aplicării uniforme și coerente a normelor Uniunii și bunei funcționări a sistemului pe care aceste norme îl instituie sau, în mod alternativ, dacă angajamentele internaționale în cauză, fără a intra neapărat în conflict cu aceste norme, pot avea o incidență asupra sensului, domeniului de aplicare și eficacității acestora ( 58 ). Astfel, este necesar să existe un efect tangibil al angajamentului internațional asupra dreptului Uniunii pentru a fi îndeplinită condiția în cauză.

Condiția existenței unui efect tangibil asupra normelor Uniunii trebuie avută în vedere atunci când se analizează elementele din prima categorie. În privința acestora, Curtea a statuat în special că există un risc de a se aduce atingere normelor comune ale Uniunii prin angajamente internaționale asumate de statele membre sau de a se modifica domeniul de aplicare al acestor norme în cazul în care angajamentele respective se încadrează în domeniul de aplicare al normelor menționate ( 59 ). De asemenea, Curtea a statuat că o constatare a unui asemenea risc nu presupune existența unei concordanțe complete între domeniul reglementat de angajamentele internaționale și cel al reglementării Uniunii ( 60 ). În special, domeniul de aplicare al normelor Uniunii poate fi afectat sau poate fi modificat prin angajamente internaționale atunci când acestea din urmă se încadrează într‑un domeniu reglementat deja în mare parte de astfel de norme ( 61 ). Totuși, în toate aceste cazuri, constatarea faptului că respectivele domenii de aplicare ale celor două sisteme de norme se suprapun este doar un prim pas. Pentru ca această condiție să fie îndeplinită, angajamentul internațional trebuie să aibă o anumită incidență asupra sensului, domeniului de aplicare și eficacității normelor Uniunii.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, revine părții interesate sarcina de a prezenta elementele de natură să dovedească caracterul exclusiv al competenței externe a Uniunii de care aceasta intenționează să se prevaleze ( 62 ).

În lumina considerațiilor menționate anterior, vom analiza mai întâi domeniul de aplicare, natura și conținutul angajamentului internațional preconizat; în al doilea rând, îl vom compara cu domeniul de aplicare al normelor de drept al Uniunii invocate de Comisie și, în al treilea rând, vom examina efectul angajamentului internațional asupra normelor de drept al Uniunii în cauză ( 63 ).

În cazul încheierii sau chiar al negocierii unui acord, determinarea domeniului de aplicare, a naturii și a conținutului viitorului angajament internațional este, în principiu, simplă. Cu toate acestea, prezenta cauză se referă la un instrument viitor, ale cărui domeniu de aplicare, natură și conținut sunt dificil de definit și de prevăzut. Acest lucru se datorează faptului că lucrările privind viitorul act se află în stadiul inițial, în care nu au fost încă stabilite ideile referitoare la măsuri care abordează problema emisiilor de GES provenite de la combustibilii pentru nave maritime din perspectiva ciclului de viață și acestea sunt abia acum cercetate și discutate.

În consecință, primul pas constă în determinarea domeniului de aplicare, a naturii și a conținutului viitorului angajament internațional care ar trebui să fie luate în considerare în scopul analizei realizate în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE. Mai exact, acestea ar trebui determinate pe baza textului invitației din partea ISWG‑GHG 6 sau pe baza contribuției în litigiu?

Comisia și Consiliul au convenit în ședință că ar trebui să se țină seama de conținutul contribuției în litigiu, iar nu de domeniul de aplicare al invitației. Suntem de acord cu această poziție în principiu. Desigur, invitația din partea ISWG‑GHG 6 este de asemenea relevantă, întrucât stabilește anumite limite (chiar dacă unele largi) cu privire la domeniul de aplicare, natura și conținutul viitorului instrument. Cu toate acestea, contribuția în litigiu este singura sursă de informații cu privire la modul în care Uniunea concepe acest instrument. Această concepție inițială permite prezicerea formei viitorului instrument și, prin urmare, poate servi mai bine ca obiect al analizei decât invitația generală și vagă de a prezenta propuneri. De asemenea, aceasta permite să se considere că există un anumit grad de probabilitate ca o propunere prezentată de Uniune să fie adoptată ( 64 ).

În lumina contribuției în litigiu, ar trebui astfel să se constate că viitorul angajament internațional care trebuie luat în considerare în cadrul analizei în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE este viitorul instrument, și anume orientările care abordează problema emisiilor de GES provenite de la combustibilii marini din perspectiva ciclului de viață, prin introducerea valorilor WtT pentru combustibilii alternativi. Aceste valori WtT ar reflecta emisiile de GES în etapa din amonte, în timp ce valorile cunoscute ale emisiilor TtP ar reflecta, la rândul lor, emisiile de GES în etapa din aval.

Având în vedere textul contribuției în litigiu și documentele OMI ( 65 ), inclusiv invitația din partea ISWG‑GHG 6, nu se poate stabili, în acest stadiu, dacă viitoarele orientări vor fi obligatorii ( 66 ). În special, contribuția în litigiu nu propune nicio modificare a vreunui instrument obligatoriu al OMI ( 67 ).

Comisia se bazează pe trei surse de norme ale Uniunii care riscă să fie afectate de viitorul instrument internațional în cauză, și anume Regulamentul MRV, Directiva 2014/94 și Directiva 2018/2001.

În ceea ce privește cele două directive menționate anterior, împărtășim în totalitate punctul de vedere exprimat și împărtășit de Consiliu și de unii dintre intervenienți. Nu există niciun motiv pentru a considera că domeniile reglementate de directivele menționate se suprapun cu cel al instrumentului internațional într‑un mod relevant. Faptul că acte diferite urmăresc același obiectiv final de a contribui la reducerea emisiilor de GES și de a combate schimbările climatice nu este suficient în sine pentru a stabili că dispozițiile acestora se suprapun în mod relevant din punctul de vedere al articolului 3 alineatul (2) TFUE. Același obiectiv final precum protecția mediului sau, mai exact, combaterea schimbărilor climatice ori chiar reducerea emisiilor de GES poate fi atins prin măsuri diferite ale căror dispoziții nu trebuie neapărat să se afecteze reciproc. În special, nu este necesar ca aceleași concepte utilizate în acte diferite să fie definite în același mod, întrucât contextul unui act, structura și domeniul de aplicare al acestuia din urmă pot determina definiția celui dintâi. Desigur, nu este exclusă adoptarea unor definiții orizontale, dar aceasta nu este soluția cea mai evidentă.

În acest sens, definiția „combustibililor alternativi” cuprinsă la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2014/94 nu trebuie neapărat modificată în urma adoptării viitorului instrument internațional. Afirmațiile Comisiei potrivit cărora este probabil să fie necesară adaptarea acestei definiții la orice norme ale OMI din motive de coerență, iar aceasta ar avea probabil un efect orizontal asupra domeniului de aplicare al ansamblului de norme comune ale Uniunii destinate să promoveze utilizarea combustibililor alternativi sunt, pentru moment, pur ipotetice. Simplul fapt că ambele acte se referă la același concept nu este suficient pentru a susține că se suprapun în cazul în care obiectivele respective ale celor două acte sunt diferite. Directiva 2014/94 utilizează termenul de „combustibili alternativi” pentru a stabili domeniul de aplicare al normelor sale privind măsurile de implementare a infrastructurii pentru combustibili alternativi. Delimitarea domeniului de aplicare al valorilor WtT aplicabile combustibililor alternativi nu înseamnă că, în acest scop, noțiunea „combustibili alternativi” nu poate primi o definiție diferită.

În ceea ce privește Directiva 2018/2001, Comisia însăși admite că definițiile cuprinse la articolul 29 din aceasta sunt destinate în primul rând altor scopuri, precum măsurarea respectării obligațiilor statelor membre în materie de energie regenerabilă. Este imposibil să se prezinte argumente care să permită să se prevadă că introducerea valorilor WtT pentru diferiți carburanți utilizați în transportul maritim ar putea avea un impact asupra definițiilor de mai sus.

În opinia noastră, Comisia nu a reușit să prezinte argumente solide în sprijinul afirmațiilor sale cu privire la niciuna dintre directivele menționate mai sus.

Cu toate acestea, situația Regulamentului MRV este destul de diferită. În această privință, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia domeniile reglementate de acest regulament și de viitorul instrument internațional sunt strâns legate.

Rațiunea de a fi a Regulamentului MRV este clară. Din considerentul (1) al acestuia rezultă că regulamentul este menit să contribuie la realizarea unor reduceri de emisii. Acesta este de asemenea cazul viitoarelor orientări în lumina contribuției în litigiu.

Atât regulamentul menționat, cât și aceste orientări vizează același sector, transportul maritim, și aceeași activitate, achiziționarea și utilizarea combustibililor.

Ambele sunt destinate să furnizeze informații privind emisiile de GES asociate cu utilizarea anumitor combustibili ( 68 ). Diferența constă în faptul că emisiile TtP sunt direct legate de arderea combustibilului la bordul unei nave, și anume de operațiunile efective ale sectorului maritim, în timp ce emisiile WtT se referă la activitatea care precedă aceste operațiuni și nu au nicio sursă în activitatea sectorului maritim ca atare. Cu toate acestea, există o legătură indirectă între cele două, în sensul că cererea de carburanți în sectorul maritim este cea care declanșează producția de carburanți și emisiile WtT.

În sfârșit, legătura evidentă dintre domeniul de aplicare al Regulamentului MRV și cel al viitorului instrument internațional preconizat de contribuția în litigiu rezultă din textul acesteia din urmă. Valorile WtT propuse nu trebuie utilizate separat, ci împreună cu valorile cunoscute pentru emisiile din faza din aval (astfel cum sunt aplicate în regulamentul respectiv).

Desigur, există și diferențe între cele două instrumente.

În primul rând, Regulamentul MRV face referire numai la emisiile de CO2, în timp ce valorile WtT sunt menite să includă toate tipurile de GES. În acest sens, trebuie remarcat faptul că CO2 este GES cu cea mai mare pondere în totalul emisiilor de GES ( 69 ). În cazul în care Uniunea ar avea în vedere încheierea unui acord internațional care să prevadă calculul emisiilor de alte GES în scopul reducerii emisiilor din transportul maritim, ar fi imposibil să se pretindă că instrumentul nu se încadrează în sfera de aplicare a unui domeniu reglementat în mare măsură de dreptul Uniunii ( 70 ).

În al doilea rând, chiar dacă factorii de emisie impliciți definiți în anexa I la Regulamentul MRV sunt, deocamdată, stabiliți numai pentru combustibilii fosili, aceeași anexă conține o indicație clară că domeniul său de aplicare nu se limitează la aceștia ( 71 ).

În al treilea rând, faptul că obiectivul viitoarelor orientări este de a încuraja adoptarea combustibililor alternativi nu înseamnă că nu vor fi incluși combustibilii fosili vizați în primul rând de Regulamentul MRV ( 72 ). Se pare că beneficiile utilizării combustibililor alternativi pot fi observate numai dacă este posibilă compararea acelorași informații (emisii WtT) pentru toți combustibilii.

În al patrulea rând, este adevărat că Regulamentul MRV se bazează pe abordarea TtP, ceea ce, în principiu, înseamnă că acesta se referă la emisiile de GES rezultate din arderea combustibilului la bordul unei nave (faza din aval). În schimb, contribuția în litigiu prevede adoptarea unor valori WtT care reflectă emisiile de GES în timpul extracției materiilor prime, precum și al producției și distribuției de combustibil (faza din amonte). Cu toate acestea, chiar și în lumina contribuției în litigiu, aceste valori WtT trebuie combinate cu valorile emisiilor TtP. De fapt, acestea sunt menite să completeze informațiile disponibile privind emisiile de GES în faza din aval. Acest lucru este logic, întrucât contribuțiile trebuiau să abordeze problema emisiilor de GES ale combustibililor din perspectiva ciclului de viață și nu doar în faza din amonte. Din acest motiv, considerăm că valorile WtT nu ar fi de mare folos atunci când sunt considerate în mod separat. În special, acestea nu trebuie utilizate doar pentru a calcula emisiile efective în faza din amonte în procesul de calcul al emisiilor totale ( 73 ). Ele sunt menite să furnizeze informații pentru cei responsabili de emisiile din faza din aval. Numai atunci când sunt combinate cu valorile pentru emisiile TtP, valorile WtT vor furniza informații privind emisiile de GES rezultate din utilizarea unui anumit combustibil din perspectiva ciclului de viață.

Pentru motivele prezentate mai sus, nu considerăm că diferențele dintre domeniile de aplicare ale celor două acte sunt relevante în scopul acestei analize. Pe de altă parte, considerăm că viitorul instrument internațional, în forma prevăzută în contribuția în litigiu, se referă la domeniul reglementat de dreptul Uniunii, în mare măsură în Regulamentul MRV.

Având în vedere concluziile la care s‑a ajuns mai sus, întrebarea crucială este dacă Comisia a demonstrat că viitorul instrument internațional va avea un efect tangibil asupra normelor Uniunii.

Răspunsul pe care îl propunem la această întrebare este „nu”.

În această privință, în primul rând, nu există motive pentru a constata că viitorul instrument internațional va fi obligatoriu într‑un viitor previzibil. Trebuie să se constate că, pentru moment, acesta este prevăzut ca un act fără caracter obligatoriu, menit doar să stimuleze un anumit comportament în cadrul sectorului transportului maritim prin furnizarea de informații privind emisiile de GES provenite de la combustibilii alternativi în faza din amonte ( 74 ).

Desigur, utilizarea valorilor WtT ca măsurătoare care furnizează astfel de informații ar fi strâns legată de utilizarea valorilor aplicate în Regulamentul MRV. Totuși, acest lucru nu înseamnă că introducerea lor de către OMI pentru a reflecta emisiile de GES în faza din amonte ar afecta sistemul stabilit de regulamentul respectiv. Nu există niciun motiv special pentru a considera că acesta din urmă ar trebui să fie modificat în vreun fel. Regulamentul MRV ar putea continua să fie aplicat în forma sa actuală pentru monitorizarea și raportarea emisiilor efective de GES provenite din transportul maritim în faza din aval, chiar și în cazul adoptării viitoarelor orientări ale OMI. Faptul că un instrument fără caracter obligatoriu emis de o organizație internațională poate utiliza aceiași factori precum cei aplicați în regulamentul respectiv pentru a furniza informații privind emisiile de GES din perspectiva ciclului de viață nu ar afecta normele comune ale Uniunii și nici nu ar modifica domeniul de aplicare al acestora în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE.

În această privință, trebuie subliniat că nu pare să reiasă nici din contribuția în litigiu, nici din documentația OMI că viitorul instrument este menit să înlocuiască sistemele de monitorizare și raportare deja existente. S‑ar părea că aceste din urmă sisteme și orientările sunt considerate două instrumente distincte și complet independente unul de celălalt. În orice caz, lucrările MEPC al OMI privind orientările referitoare la ciclul de viață nu sunt prezentate în documentația OMI ca un prim pas către adoptarea modificărilor la sistemul OMI de colectare a datelor (denumit în continuare „SCD al OMI”), reprezentând echivalentul din cadrul OMI al sistemului prevăzut de Regulamentul MRV ( 75 ). Faptul că orientările nu au un astfel de impact asupra SCD al OMI permite să se presupună că acestea nu vor conduce nici la modificarea regulamentului respectiv.

Prezenta cauză este diferită de cauza Germania/Consiliul și totuși amintește de aceasta ( 76 ). În această cauză, Curtea a constatat că recomandările fără caracter obligatoriu ale Organizației Internaționale a Viei și Vinului (OIV) au avut efecte juridice în sensul articolului 218 alineatul (9) TFUE, datorită încorporării lor în dreptul Uniunii în temeiul anumitor dispoziții de drept al Uniunii care prevăd în mod expres acest efect ( 77 ). Chiar dacă această cauză nu făcea referire la articolul 3 alineatul (2) TFUE, se pare că concluzia Curții implică faptul că modificarea unor astfel de recomandări ar putea fi considerată ca afectând normele Uniunii în sensul articolului respectiv.

Această jurisprudență nu poate fi transpusă în prezenta cauză. Nu există nicio dispoziție de drept al Uniunii care să conțină o trimitere la vreuna din orientările OMI care să prevadă introducerea valorilor WtT pentru estimarea emisiilor de GES în faza din amonte sau la orice alt tip de orientări referitoare la ciclul de viață pentru intensitatea emisiilor de GES/carbon. Nu există nici vreo dispoziție a OMI care să facă trimitere la astfel de orientări.

Desigur, este necesar să se ia în considerare și evoluția viitoare a normelor în cauză ale Uniunii, în măsura în care aceasta este previzibilă în momentul în care se realizează această apreciere ( 78 ).

În această privință, în momentul redactării prezentului document, nu există motive pentru a considera că viitoarele orientări ale OMI vor constitui un act obligatoriu și că adoptarea lor va necesita o modificare a SCD al OMI. În plus, nu există motive pentru a considera că, în viitorul previzibil, Uniunea va adopta un act care să corespundă viitoarelor orientări ale OMI.

Comisia pare să susțină că Uniunea își va adapta cu siguranță legislația la viitoarele orientări ale OMI. În acest sens, ea se bazează pe viitoarele modificări ale Regulamentului MRV, care sunt rezultatul introducerii SCD al OMI ( 79 ). Cu toate acestea, în această privință, articolul 22 alineatul (3) din acest regulament prevede în mod expres obligativitatea unor astfel de modificări ( 80 ). Astfel, alinierea acestui regulament la SCD al OMI rezultă dintr‑o dispoziție specifică din dreptul Uniunii. Nu există o astfel de dispoziție care să facă referire la orientările în cauză. În plus, din cauza lipsei aparente de impact al viitoarelor orientări asupra SCD al OMI ( 81 ), nu există motive pentru a considera că obligația de a modifica Regulamentul MRV în conformitate cu SCD al OMI implică o obligație de a modifica legislația Uniunii în conformitate cu viitoarele orientări.

Nu este în niciun caz imposibil ca un instrument adoptat de o organizație internațională să devină o sursă de inspirație pentru legiuitorul Uniunii. Cu toate acestea, în opinia noastră, simpla posibilitate de a se inspira dintr‑un astfel de instrument nu este suficientă pentru a stabili că în viitorul previzibil vor fi adoptate de asemenea norme autonome corespunzătoare ale Uniunii.

Având în vedere considerațiile prezentate anterior, nu există, în opinia noastră, motive pentru a considera că viitorul instrument internațional, astfel cum este prevăzut în prezent, este în măsură să submineze aplicarea uniformă și coerentă a normelor Uniunii și buna funcționare a sistemului pe care acestea îl instituie. În mod similar, nu se poate constata că acest instrument internațional poate avea un efect asupra sensului, domeniului de aplicare și eficacității normelor Uniunii.

Comisia susține că, având în vedere caracterul global al transportului maritim și lupta împotriva schimbărilor climatice, acțiunea Uniunii în cadrul OMI este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă.

Consiliul, sprijinit de statele membre interveniente, susține că Comisia nu a reușit să demonstreze că o astfel de acțiune este necesară din punct de vedere juridic pentru a permite Uniunii să își exercite competența pe plan intern.

Comisia nu a răspuns la această afirmație în răspunsul său ( 82 ).

Articolul 3 alineatul (2) a doua teză TFUE prevede competența externă exclusivă a Uniunii pentru încheierea unui acord internațional atunci când această încheiere este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă.

Articolul 3 alineatul (2) a doua teză TFUE reprezintă o codificare a jurisprudenței Curții, care își are originea în Avizul 1/76 ( 83 ). Potrivit Curții, acest motiv de competență externă exclusivă a Uniunii apare în situația în care competența internă nu poate fi exercitată efectiv decât în același timp cu competența externă ( 84 ), încheierea acordului internațional fiind astfel necesară pentru atingerea unor obiective ale tratatului care nu pot fi atinse prin stabilirea unor norme autonome ( 85 ).

În opinia noastră, Comisia nu a furnizat în cererea sa introductivă dovezile necesare pentru a stabili caracterul exclusiv al competenței externe a Uniunii. O simplă referire la natura globală a transportului maritim și la lupta împotriva schimbărilor climatice este insuficientă. Condiția privind necesitatea încheierii unui acord internațional pentru atingerea obiectivelor tratatului este interpretată în mod restrictiv de către Curte ( 86 ). Dimensiunea globală a unei chestiuni care se încadrează în sfera de competență exclusivă a Uniunii nu înseamnă în sine că obiectivele tratatului nu pot fi atinse în lipsa unui acord internațional.

Acest lucru este valabil în special în cazul unui act neobligatoriu care are ca scop furnizarea de informații de natură să stimuleze anumite comportamente în sectorul transportului maritim. Comisia nu a reușit să demonstreze că, fără adoptarea unui astfel de instrument, obiectivele tratatului nu pot fi atinse prin adoptarea unor norme autonome.

În consecință, considerăm că cea de a doua parte a primului motiv trebuie de asemenea respinsă.

Având în vedere toate considerațiile menționate anterior, referitoare la ambele părți ale primului motiv, considerăm că acest motiv trebuie de asemenea respins ca nefondat.

În acest context, în cazul în care Curtea nu este de acord cu analiza noastră cu privire la cel de al doilea motiv, dar împărtășește punctul nostru de vedere cu privire la primul motiv, cererea trebuie să fie totuși respinsă. Chiar dacă Uniunea poate acționa singură în domeniul care se încadrează în sfera competențelor partajate ale Uniunii ( 87 ), statutul mai slab al Comisiei în raport cu cel al statelor membre ale Uniunii în cadrul OMI constituie un argument în favoarea participării statelor membre la exercitarea competenței externe a Uniunii ( 88 ).

În opinia noastră, Comisia a căzut în pretenții. În pledoariile sale, Consiliul solicită obligarea Comisiei la plata cheltuielilor sale de judecată. În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

Având în vedere toate considerațiile menționate anterior, propunem Curții: – respingerea cererii; – obligarea Comisiei Europene la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Consiliul Uniunii Europene; – obligarea Regatului Belgiei, a Republicii Cehe, a Regatului Danemarcei, a Republicii Federale Germania, a Republicii Elene, a Republicii Franceze, a Regatului Țărilor de Jos, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei la plata propriilor cheltuieli de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 25 noiembrie 2021 ( 1 )