Concluziile avocatului general M. Bobek prezentate la 2 septembrie 2021.#A împotriva O și G. W. și E. S. împotriva A. Towarzystwo Ubezpieczeń Życie S.A.#Cereri de decizie preliminară formulate de Sąd Rejonowy dla Warszawy-Woli w Warszawie.#Trimitere preliminară – Libera prestare a serviciilor – Asigurare de viață – Contracte de asigurare de viață cu capital variabil legate de fonduri de investiții denumite «unit‑linked» – Directiva 2002/83/CE – Articolul 36 – Directiva 2002/92/CE – Articolul 12 alineatul (3) – Obligație de informare precontractuală – Informații cu privire la natura activelor care acoperă contracte de asigurare «unit‑linked» – Domeniu de aplicare – Conținut – Directiva 2005/29/CE – Articolul 7 – Practici comerciale neloiale – Omisiune înșelătoare.#Cauzele conexate C-143/20 și C-213/20.

Litigiile principale au fost inițiate de consumatori din Polonia care au aderat la contracte de asigurare de viață de grup. Consumatorii susțin că nu le‑au fost comunicate la nivelul de detaliere necesar caracteristicile și riscurile pe care la prezintă aceste produse de asigurare. Astfel, ei solicită recuperarea tuturor sumelor de bani investite în temeiul acestor contracte. În acest context, Sąd Rejonowy dla Warszawy-Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Wola, Varșovia, Polonia) ridică o serie de întrebări referitoare la domeniul de aplicare al obligației de informare prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83/CE ( 2 ) (denumită în continuare „Directiva privind asigurarea de viață”) și la consecințele unei astfel de omisiuni de a divulga (toate) informațiile.

Directiva privind asigurarea de viață urmărește să elimine divergențele care există între legislațiile interne în materie de supraveghere prin coordonarea anumitor aspecte privind inițierea și exercitarea activității de asigurare de viață ( 3 ). În această privință, considerentul (52) al directivei menționate prevede următoarele: „Pe o piață internă a asigurărilor, consumatorul are la dispoziție o gamă mai largă și mai variată de contracte. Pentru ca consumatorul să poată profita la maximum de această diversitate și de concurența crescută, trebuie să i se ofere toate informațiile necesare care să îi permită să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale. Această cerință de informare este cu atât mai importantă, cu cât durata angajamentelor poate fi foarte lungă. În consecință, norme minime ar trebui coordonate astfel încât consumatorul să primească informații clare și exacte cu privire la caracteristicile esențiale ale produselor care îi sunt propuse, precum și la datele organismelor la care pot fi adresate toate contestațiile titularilor polițelor de asigurare, asiguraților sau beneficiarilor de contracte.”

Potrivit articolului 36 din Directiva privind asigurarea de viață, intitulat „Informații pentru titulari”: „(1) Înainte de încheierea contractului de asigurare, titularului i se comunică cel puțin informațiile enumerate în anexa III punctul A. […] (3) Statul membru al angajamentului poate cere întreprinderii de asigurare să furnizeze informații suplimentare celor enumerate în anexa III numai în cazul în care sunt necesare pentru ca titularul să înțeleagă exact elementele esențiale ale angajamentului. (4) Modalitățile de aplicare a prezentului articol și a anexei III sunt stabilite de statul membru al angajamentului.”

În partea relevantă, anexa III la directiva menționată, intitulată „Informații pentru asigurați”, prevede următoarele: „Următoarele informații, care trebuie comunicate asiguraților înainte de încheierea contractului (A) sau pe durata contractului (B), trebuie formulate în mod clar și exact, în scris, într‑o limbă oficială a statului membru al angajamentului. […] A. Înainte de încheierea contractului Informații privind întreprinderea de asigurare Informații privind angajamentul […] […] (a)11. Pentru polițele pe bază de unități, definiția unităților pe care sunt bazate beneficiile (a)12. Indicarea naturii activelor care acoperă contracte cu capital variabil […]”

Directiva 2005/29/CE (denumită în continuare „Directiva privind practicile comerciale neloiale”) ( 4 ) se aplică „practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs” ( 5 ). Articolul 5 din această directivă prevede următoarele: „(1) Se interzic practicile comerciale neloiale. […] (4) Sunt neloiale în special practicile comerciale care: (a) sunt înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7 […]”

Articolul 7 din Directiva privind practicile comerciale neloiale, intitulat „Omisiuni înșelătoare”, prevede: „(1) O practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, omite o informație semnificativă de care consumatorul mediu are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză și care, în consecință, determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări. […] (5) Informațiile prevăzute de legislația comunitară privind comunicarea comercială, inclusiv publicitatea sau comercializarea, a căror listă incompletă este prevăzută de anexa II, se consideră semnificative.”

La data faptelor din litigiul principal, activitatea de asigurare era reglementată în Polonia de Ustawa o działalności ubezpieczeniowej (denumită în continuare „Legea privind activitatea de asigurare”) ( 6 ). Această lege avea obiectivul de a transpune Directiva privind asigurarea de viață.

În partea relevantă, articolul 13 din Legea privind activitatea de asigurare prevedea următoarele: „[…] 4. În ceea ce privește asigurarea de viață legată de un fond de investiții, menționată în grupa 3 din secțiunea I din anexa la prezenta lege, societatea de asigurări este obligată să precizeze sau să menționeze în contractul de asigurare următoarele: (1) lista fondurilor de investiții propuse; (2) normele pentru determinarea valorii prestațiilor și a valorii de răscumpărare a asigurării, inclusiv normele privind răscumpărarea unităților fondurilor de investiții și termenele pentru conversia în numerar și plata prestației; (3) normele care reglementează modul în care fondul își investește resursele, inclusiv, în special, caracteristicile activelor care compun fondul, criteriile de selectare a activelor și principiile de diversificare a acestora și alte limite ale investițiilor; (4) normele și termenele pentru evaluarea unităților fondurilor de investiții; (5) normele de determinare a nivelului costurilor și a tuturor celorlalte taxe deduse din primele de asigurare sau din fondul de investiții; […]”

O (denumită în continuare „pârâta din cauza C‑143/20”) este o persoană juridică cu sediul în Polonia. Aceasta a încheiat cu o societate de asigurare de viață un contract de asigurare de viață de grup bazat pe unități de cont. În temeiul acestui contract, societatea de asigurare de viață a acționat în calitate de asigurător, iar pârâta din cauza C‑143/20 în calitate de titular al poliței de asigurare.

Contractul în discuție încheiat între pârâtă și societatea de asigurare era bazat pe unități de cont ale unui fond de investiții. Normele fondului prevedeau că primele de asigurare vor fi investite până la 100 % în certificate emise de B1. Plățile efectuate în temeiul acestor certificate se bazau pe indicele B2.

La 8 octombrie 2010, A, o persoană fizică (denumit în continuare „reclamantul din cauza C‑143/20”), a aderat la contractul de asigurare de viață de grup încheiat între pârâtă din cauza C‑143/20 și o întreprindere de asigurare. În conformitate cu dispozițiile declarației de aderare la acest contract, reclamantul din cauza C‑143/20 urma să plătească o primă inițială și apoi o primă de asigurare lunară regulată. Perioada de asigurare aferentă a fost stabilită la 15 ani.

Contractul de asigurare nu preciza normele care reglementau evaluarea unităților fondului de investiții, activele nete ale fondului în integralitatea sa sau certificatele în care au fost investite primele plătite de reclamantul din cauza C‑143/20. Acesta nu preciza nici metoda de calcul al valorii indicelui pe care se bazau plățile aferente acelor certificate.

Cu toate acestea, în regulamentul fondului se explica faptul că suma garantată la scadență, plătită de societatea de asigurare la sfârșitul perioadei contractuale de 15 ani, nu va fi mai mică decât valoarea totală a primelor investite și ar putea crește în cazul unei evoluții pozitive a indicelui B2. În cazul rezilierii contractului de asigurare înainte de expirarea perioadei sale de valabilitate, societatea de asigurare s‑a angajat să ramburseze asiguratului o sumă egală cu valoarea participațiilor sale la fondul de investiții la momentul respectiv.

După o perioadă de șapte ani și având în vedere pierderile semnificative înregistrate în valoarea fondurilor investite de reclamantul din cauza C‑143/20, acesta din urmă a reziliat contractul. Societatea de asigurare i‑a plătit, ca valoare de răscumpărare, o sumă corespunzătoare valorii participațiilor sale la fondul de investiții la data rezilierii contractului de asigurare.

Reclamantul din cauza C‑143/20 a introdus o acțiune de recuperare la Sąd Rejonowy dla Warszawy-Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Wola Varșovia, Polonia). El susține că a fost indus în eroare cu privire la natura investiției în care urmau să fie plasate primele.

Instanța de trimitere arată că, în funcție de versiunea lingvistică, obligația de informare prevăzută la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață coroborat cu subpunctele (a)11 și (a)12 ale punctului A din anexa III la aceasta și cu articolul 185 alineatul (3) din Directiva 2009/138/CE ( 7 ) (denumită în continuare „Directiva solvabilitate II”) impune comunicarea către reclamantul din cauza C‑143/20 a unor informații complete cu privire la instrumentele financiare și la strategiile de investiții propuse. Omisiunea de a furniza astfel de informații ar conduce, prin urmare, la o practică comercială neloială în sensul articolelor 5 și 7 din Directiva privind practicile comerciale neloiale.

În acest context factual și juridic, Sąd Rejonowy dla Warszawy-Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Wola, Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 185 alineatul (3) litera (i) din [Directiva solvabilitate II] și articolul 36 alineatul (1) [din Directiva privind asigurarea de viață] coroborat cu subpunctul 12 al punctului A din anexa III la [aceasta] trebuie interpretate în sensul că, în cazul contractelor de asigurare de viață cu capital variabil (fond de tip «unit-linked»), în care activele suport constau în instrumente derivate (sau instrumente financiare structurate care încorporează instrumente derivate), asigurătorul sau contractantul asigurării (care oferă această asigurare, distribuie produsul de asigurare, «vinde» asigurarea) este obligat să transmită asiguratului consumator informații privind natura, specificul tipului și caracteristicile (în limba engleză – «indication of the nature», în limba germană – «Angabe der Art», în limba franceză – «indications sur la nature») instrumentului suport (instrument derivat sau instrument financiar structurat care încorporează un instrument derivat) sau este suficientă indicarea doar a tipului activelor suport (de bază), fără comunicarea caracteristicilor acestui instrument? 2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este acela că asigurătorul sau contractantul asigurării (care oferă această asigurare, distribuie produsul de asigurare, «vinde» asigurarea cu capital variabil – fond de tip «unit-linked») este obligat să transmită asiguratului consumator informații privind natura, specificul tipului și caracteristicile instrumentului suport (instrument derivat sau instrument financiar structurat care încorporează un instrument derivat): articolul 185 alineatul (3) litera (i) din [Directiva solvabilitate II] și articolul 36 alineatul (1) [din Directiva privind asigurarea de viață] coroborat cu subpunctul 12 al punctului A din anexa III la [aceasta] trebuie interpretate în sensul că informațiile transmise asiguratului consumator privind natura, specificul tipului și caracteristicile instrumentului suport (instrument derivat sau instrument financiar structurat care încorporează un instrument derivat) trebuie să cuprindă informații identice cu cele prevăzute la articolul 19 alineatul (3) din Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului [(JO 2004, L 145, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 247)] și la articolul 24 alineatul (4) din Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind piețele instrumentelor financiare și de modificare a Directivei 2002/92/CE și a Directivei 2011/61/UE [JO 2014, L 173, p. 349], și anume informații complexe privind instrumentele derivate și strategiile de investiții propuse, care ar trebui să includă orientări și avertizări adecvate privind riscurile inerente investiției în aceste instrumente sau anumitor strategii de investiții, inclusiv în special informații despre metodologia de evaluare a instrumentului suport aplicată de asigurător sau de agentul de calcul în perioada acoperită de asigurare, informații privind riscul legat de instrumentul derivat și de emitentul acestuia, inclusiv privind modificările în timp ale valorii instrumentului derivat, diferiții factori care determină aceste modificări și gradul în care aceștia influențează valoarea instrumentului derivat? 3) Articolul 185 alineatul (4) din [Directiva solvabilitate II] trebuie interpretat în sensul că, în cazul contractelor de asigurare de viață și de supraviețuire cu capital variabil (fond de tip «unit-linked»), în care un activ suport este un instrument derivat (sau un instrument financiar structurat care încorporează un instrument derivat), asigurătorul sau contractantul asigurării (care oferă această asigurare, distribuie produsul de asigurare, «vinde» asigurarea) este obligat să transmită asiguratului consumator informații identice cu cele prevăzute la articolul 19 alineatul (3) din Directiva 2004/39/CE și la articolul 24 alineatul (4) din Directiva 2014/65/UE, și anume informații complexe privind instrumentele derivate și strategiile de investiții propuse, care ar trebui să includă orientări și avertizări adecvate privind riscurile inerente investiției în aceste instrumente sau anumitor strategii de investiții, inclusiv în special informații despre metodologia de evaluare a instrumentului suport aplicată de asigurător sau de agentul de calcul în perioada acoperită de asigurare, informații privind riscul legat de instrumentul derivat și de emitentul acestuia, inclusiv privind modificările în timp ale valorii instrumentului derivat, diferiții factori care determină aceste modificări și gradul în care aceștia influențează valoarea instrumentului derivat? 4) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua sau la a treia întrebare (sau la ambele întrebări): lipsa transmiterii către asiguratul consumator de către asigurător sau de către contractantul asigurării care oferă asigurarea de viață cu capital variabil (fond de tip «unit-linked») a informațiilor necesare (menționate la a doua și la a treia întrebare) cu ocazia ofertei de asigurare către consumator constituie o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din [Directiva privind practicile comerciale neloiale] sau lipsa transmiterii informațiilor necesare constituie o practică comercială înșelătoare în sensul articolului 7 din această directivă? 5) În cazul unui răspuns negativ atât la a doua, cât și la a treia întrebare: lipsa unei informări clare a consumatorului de către asigurător sau de către contractantul asigurării (care oferă această asigurare, distribuie produsul de asigurare, «vinde» asigurarea de viață cu capital variabil – fond de tip «unit-linked») asupra faptului că activele fondului de investiții (fond de tip «unit-linked») sunt plasate în instrumente derivate (sau produse structurate care încorporează un instrument derivat) constituie o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din Directiva privind practicile comerciale neloiale sau lipsa transmiterii informațiilor necesare constituie o practică comercială înșelătoare în sensul articolului 7 din această directivă? 6) În cazul unui răspuns negativ atât la a doua, cât și la a treia întrebare: lipsa unor explicații detaliate oferite consumatorului de către asigurător sau de către contractantul asigurării care oferă asigurarea de viață cu capital variabil (fond de tip «unit-linked») cu privire la caracteristicile exacte ale instrumentului în care sunt plasate activele fondului de investiții (fond de tip «unit-linked»), care să cuprindă informații privind regulile de funcționare a acestui instrument, în situația în care este vorba despre un instrument derivat (sau un instrument structurat care încorporează un instrument derivat), constituie o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din Directiva privind practicile comerciale neloiale sau lipsa transmiterii informațiilor necesare constituie o practică comercială înșelătoare în sensul articolului 7 din această directivă?”

A. Towarzystwo Ubezpieczeń Życie S.A. (denumită în continuare „pârâta din cauza C‑213/20”) este o persoană juridică cu sediul în Polonia care vinde produse de asigurare de viață. În iulie 2011, aceasta a încheiat cu A. S.A., societate care își desfășoară activitatea în sectorul bancar, un contract de asigurare de viață de grup bazat pe unități de cont în temeiul căruia pârâta din cauza C‑213/20 urma să acționeze în calitate de asigurător, iar A. S.A. în calitate de titular al poliței de asigurare (denumită în continuare „titularul poliței de asigurare din cauza C‑213/20”).

Contractul în discuție, încheiat între pârâta și titularul poliței de asigurare din cauza C‑213/20, era bazat pe unitățile de cont ale unui fond. Normele fondului prevedeau că primele de asigurare vor fi investite până la 100 % în obligațiuni indexate ale unei societăți terțe.

La 28 și la 30 noiembrie 2011, G.W. și E.S., ambele persoane fizice (denumite în continuare „reclamantele din cauza C‑213/20”), și‑au depus declarațiile individuale de aderare la contractul de asigurare de viață de grup. În temeiul dispozițiilor acestor declarații, reclamantele din cauza C‑213/20 urmau să plătească o primă inițială și apoi o primă de asigurare lunară regulată. Perioada de asigurare aferentă a fost stabilită la 15 ani.

Oferta de aderare la contractul de asigurare de viață de grup în cauză a fost prezentată cu ocazia unei singure întâlniri la sediul titularului poliței de asigurare. Produsul de asigurare a fost prezentat reclamantelor din cauza C‑213/20 ca o investiție de capital sub forma economisirii sistematice. Prezentarea orală a produsului de asigurare s‑a concentrat pe prezentarea graficelor referitoare la randamentul potențial al investițiilor într‑un fond de investiții de asigurare. În cadrul aceleiași întâlniri, reclamantele din cauza C‑213/20 au primit de asemenea documente, și anume declarația de aderare și clauzele contractuale standard.

Cu toate acestea, reclamantelor din cauza C‑213/20 nu le‑au fost furnizate informații cu privire la condițiile de achiziționare a obligațiunilor indexate în societatea terță. Prin urmare, reclamantele din cauza C‑213/20 nu dispuneau de informații cu privire la factorii de risc asociați investiției în astfel de produse structurate. Singurele informații privind riscurile, care decurgeau din normele fondului, includeau în special riscurile legate de deprecierea indicelui în care au fost investite primele de asigurare ca urmare a evoluțiilor de pe piețele financiare și posibila pierdere a unei părți din primele investite în cazul rezilierii contractului de asigurare înainte de sfârșitul perioadei de asigurare.

Împreună cu declarația de aderare la contractul de asigurare de viață de grup, reclamantele din cauza C‑213/20 au semnat și un înscris care conținea informații ce explicau faptul că, în perioada de asigurare, valoarea unităților fondului putea fluctua în mod semnificativ în funcție de evaluarea instrumentelor financiare în care a investit fondul. Cu toate acestea, ele au fost asigurate că, la sfârșitul perioadei contractuale de 15 ani, le va fi achitată valoarea totală investită în unitățile fondului de investiții.

În conformitate cu termenii și condițiile contractului de asigurare de viață de grup, primele plătite de reclamantele din cauza C‑213/20 au fost investite în obligațiuni indexate ale societății terțe. În perioada de asigurare, valoarea unităților fondului de investiții a scăzut progresiv. După o perioadă de opt ani, reclamanta G.W. a reziliat contractul cu efect de la 23 ianuarie 2019.

Societatea de asigurare a plătit G.W. o valoare de răscumpărare corespunzătoare valorii unităților sale din cont minus anumite costuri de lichidare. La momentul formulării cererii de decizie preliminară, reclamanta E.S. continua să plătească primele și nu încetase încă raportul juridic care decurge din contractul pe care îl încheiase.

Cu toate acestea, reclamantele din cauza C‑213/20 au introdus o acțiune împotriva pârâtei la Sąd Rejonowy dla Warszawy-Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Wola, Varșovia). În susținerea cererilor lor, acestea arată că pârâta nu le‑a furnizat informații complete cu privire la caracteristicile obligațiunilor indexate ale întreprinderii terțe și la riscurile asociate acestora. Prin urmare, nu a existat nicio declarație efectivă de intenție de a adera la contractul de asigurare de viață de grup.

Instanța de trimitere arată că, deși reclamantele din cauza C‑213/20 nu au în mod formal calitatea de parte la contractul de asigurare încheiat între pârâtă și titularul poliței de asigurare, articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață conține o obligație de informare cu privire la „cel puțin informațiile enumerate în anexa III punctul A” la directivă, „înainte de încheierea” unui contract de asigurare. Având în vedere că, în aceste condiții, consumatorul își asumă o parte dintre obligațiile titularului poliței de asigurare, în special obligația de a plăti primele, instanța de trimitere ridică problema dacă asiguratului trebuie să i se furnizeze toate informațiile care i‑au fost furnizate titularului poliței de asigurare din cauza C‑213/20 la momentul încheierii contractului cu pârâta din cauza C‑213/20. Dacă aceasta este situația, atunci se creează o incertitudine cu privire la momentul acestei divulgări și la modul în care ar trebui interpretat domeniul de aplicare al subpunctelor (a)11 și (a)12 ale punctului A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață.

Prin urmare, Sąd Rejonowy dla Warszawy-Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Wola, Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 36 alineatul (1) [din Directiva privind asigurarea de viață] coroborat cu punctul A subpunctul (a)12 din anexa III la [aceasta] trebuie interpretat în sensul că obligația de a comunica informațiile indicate de aceste dispoziții se aplică și în privința unui asigurat care nu este, în același timp, titularul poliței de asigurare și care acționează ca persoană care aderă în calitate de consumator la un contract de asigurare de grup de viață cu un fond de tip «unit-linked», încheiat între o întreprindere de asigurare și un titular al poliței de asigurare profesionist, și ca investitor efectiv al sumelor plătite cu titlu de prime de asigurare? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 36 alineatul (1) [din Directiva privind asigurarea de viață] coroborat cu punctul A subpunctele (a)11 și (a)12 din anexa III la [aceasta] trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unui raport juridic precum cel descris la prima întrebare, obligația de informare cu privire la caracteristicile activelor legate de fondul de tip «unit-linked» implică de asemenea că un consumator-asigurat trebuie să fie informat în mod exhaustiv și inteligibil cu privire la toate riscurile aferente investiției în activele unui fond de tip «unit-linked» (cum ar fi obligațiuni structurate sau instrumente financiare derivate), natura și amploarea acestor riscuri sau dacă, în sensul dispoziției menționate, este suficient să se furnizeze consumatorului-asigurat doar informații de bază privind principalele tipuri de riscuri legate de investirea unor sume prin intermediul unui fond de tip «unit-linked»? 3) Articolul 36 alineatul (1) [din Directiva privind asigurarea de viață] coroborat cu punctul A subpunctele (a)11 și (a)12 din anexa III la [aceasta] trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unui raport juridic precum cel descris la prima și la a doua întrebare, din acesta rezultă obligația ca un consumator care aderă la un contract de asigurare de viață în calitate de asigurat să fie informat cu privire la toate riscurile de investiții și la condițiile aferente acestora, despre care emitentul activelor (obligațiuni structurate sau instrumente derivate) care compun fondul de tip «unit-linked», l‑a informat pe asigurător? 4) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările anterioare, articolul 36 alineatul (1) din [Directiva privind asigurarea de viață] trebuie interpretat în sensul că un consumator care aderă, în calitate de asigurat, la un contract de asigurare de grup de viață cu un fond de tip «unit-linked» trebuie să primească informațiile privind caracteristicile activelor și riscurile legate de investiția în aceste active înainte de încheierea contractului, în cadrul unei proceduri precontractuale distincte, și, prin urmare, acest alineat se opune unei dispoziții de drept intern precum articolul 13 alineatul 4 din [Legea privind activitatea de asigurare], potrivit căruia este suficient ca aceste informații să fie divulgate abia în cuprinsul contractului de asigurare și la momentul încheierii acestuia, iar momentul primirii informațiilor nu este în mod clar și explicit determinat și distinct în procedura de aderare la contract? 5) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările prima-a treia, articolul 36 alineatul (1) [din Directiva privind asigurarea de viață] coroborat cu punctul A subpunctele (a)11 și (a)12 din anexa III la [aceasta] trebuie interpretat și în sensul că îndeplinirea corectă a obligației de informare menționate de aceste dispoziții trebuie considerată un element esențial al contractului de asigurare de grup de viață cu un fond de tip «unit-linked» și că, prin urmare, constatarea că această obligație nu a fost îndeplinită în mod corect poate avea ca efect acordarea asiguratului-consumator a dreptului de a cere restituirea tuturor primelor de asigurare plătite, ca urmare a eventualei constatări a nulității sau a ineficacității inițiale a contractului ori ca urmare a eventualei constatări a nulității sau a ineficacității declarației individuale de aderare la un asemenea contract?”

Prin Decizia din 24 martie 2021, cele două cauze, C‑143/20 și C‑213/20, au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

Reclamantele din cauza C‑213/20, pârâta din cauza C‑213/20, guvernele elen, italian și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Reclamantele din cauza C‑213/20, pârâta din cauza C‑213/20, guvernele italian și polonez, precum și Comisia au răspuns de asemenea la întrebările scrise care le‑au fost adresate la 23 martie 2021.

Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. Vom începe prin a prezenta și a explica natura produselor de asigurare în cauză și apoi vom rezuma împrejurările de fapt comune care se vor dovedi relevante pentru prezentele concluzii (A). În continuare, vom analiza ordinea întrebărilor adresate de instanța de trimitere (B) înainte de a le examina pe fond: cine are obligația de a divulga informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață (C); ce informații trebuie să fie prezentate în temeiul acestui articol (D); când trebuie să aibă loc o astfel de divulgare (E) și care sunt consecințele nerespectării acestei obligații (F).

Sectorul asigurărilor reprezintă un domeniu deosebit de sensibil în ceea ce privește nevoia de protecție a consumatorului ( 8 ). Contractele de asigurare sunt produse financiare complexe din punct de vedere juridic, care pot să difere în mod considerabil în funcție de întreprinderea de asigurare care le oferă și care pot implica angajamente financiare importante și, eventual, cu o durată foarte lungă. În astfel de situații, consumatorul se află în mod firesc într‑o situație dezavantajoasă în raport cu asigurătorul ( 9 ). În anul 2013, Comisia Europeană a elaborat un raport referitor la Directiva privind practicile comerciale neloiale, subliniind faptul îngrijorător că, în ceea ce privește serviciile financiare și bunurile imobile, practicile neloiale raportate cel mai frecvent în statele membre se refereau la o lipsă de informații esențiale în etapa de publicitate și la o descriere înșelătoare a produselor în cauză ( 10 ).

Tocmai pentru aceste motive, jurisprudența Curții stabilește un cadru strict în materie de protecție a consumatorilor ( 11 ). Fără a fi absolut ( 12 ), nivelul sporit de protecție pe care Curtea îl recunoaște astfel urmărește să reechilibreze poziția de negociere a părții defavorizate care încheie un raport contractual cu o întreprindere de asigurare (și anume a titularului poliței de asigurare sau a consumatorului) ( 13 ).

Aceste considerații nu sunt diferite în ceea ce privește sectorul asigurărilor. În linii mari, în timp ce asigurarea acoperă pericolele sau riscurile care pot apărea (și, prin urmare, are o valoare numai în cazul unei cereri de despăgubire), asigurarea de viață se referă la acoperirea financiară care prevede remunerarea unui eveniment cert. Aceasta din urmă promite astfel o plată fie sub forma unui minim garantat, fie sub forma unei evaluări a investiției atunci când este răscumpărată.

Un contract de asigurare de viață de grup este un singur contract de asigurare de viață încheiat între o societate de asigurare și un titular al poliței de asigurare. Consumatorii individuali pot opta să adere la acoperirea oferită de contractul de grup prin depunerea unor declarații individuale care să indice voința lor de a face acest lucru. În schimbul plății unor prime regulate, acești consumatori beneficiază de protecția pe care o oferă schema de bază a contractului respectiv.

Cu toate acestea, numeroase produse sau contracte de asigurare de viață sunt concepute și vândute exclusiv ca instrumente de investiții financiare personale sau ca instrumente care oferă multe elemente similare. Adesea, acestea sunt comercializate ca metodă de economisire pentru pensie. Acesta este cazul polițelor de asigurare bazate pe unități de cont. În cadrul acestor tipuri de contracte, primele plătite sunt investite în „unități” ale unui fond de investiții. Valoarea acestor unități depinde apoi de activul-suport al fondului. În cazul în care valoarea activului-suport fluctuează, va fluctua și valoarea unităților în care au fost investite primele titularului poliței de asigurare. Pentru a răspunde cererii de securitate în lumina unor astfel de fluctuații posibile ale valorii, este probabil ca planurile de asigurare bazate pe unități de cont să conțină „sume garantate la scadență”. În esență, aceste sume garantate stabilesc un nivel minim al valorii contractului la scadență, și anume la momentul expirării contractului, indiferent de valoarea de piață a unităților-suport.

Tipul de sisteme de asigurare de viață de grup bazate pe unități de cont în discuție în litigiul principal tinde să constituie produse de asigurare populare. Acestea sunt comercializate consumatorilor medii cu promisiunea că aceștia vor încheia un angajament de economisire sigur, pe termen lung, care ar putea duce la o rentabilitate sporită la expirarea poliței sau la concretizarea evenimentului asigurat prin polița de asigurare ( 14 ). Astfel, după cum arată instanța de trimitere, cauzele în discuție nu reprezintă decât două exemple din numărul mare de litigii similare pendinte în fața aceleiași instanțe.

În sfârșit, înainte de a aborda fondul (complex) al litigiilor principale, ar putea fi util să amintim pe scurt împrejurările de fapt relevante și comune aflate la originea litigiilor principale.

La o dată care nu a fost comunicată de instanța de trimitere, între o societate de asigurare și un titular de poliță de asigurare au fost încheiate două contracte de asigurare de viață de grup independente și fără legătură între ele. Ambele părți sunt persoane juridice. În anii 2010 și 2011, reclamanții din litigiile principale, care sunt persoane fizice din Polonia și, aparent, și consumatori în sensul legislației relevante a Uniunii, au aderat în mod voluntar la acoperirea oferită de aceste contracte pentru o perioadă de 15 ani. În schimb, aceștia și‑au asumat obligația de a plăti o primă fixă în fiecare lună pentru întreaga perioadă respectivă.

Întrucât acoperirea asigurării de viață respective era bazată pe unități de cont ale unui fond de investiții, societatea de asigurare urma să investească primele plătite de reclamanți în „unități” (cu alte cuvinte titluri de participare) ale fondului respectiv. Aceste investiții presupuneau riscul ca valoarea unităților menționate să fluctueze semnificativ pe durata perioadei de asigurare.

Cu toate acestea, la sfârșitul perioadei contractuale de 15 de ani, reclamanților li s‑a garantat că vor beneficia de o suma garantată la scadență care va reprezenta cel puțin cuantumul total al primelor investite (C‑143/20) sau valoarea totală a unităților fondului de investiții (C‑213/20). Exista de asemenea posibilitatea să primească o sumă mai mare în cazul în care valoarea fondurilor respective de care era legat contractul de asigurare de viață de grup în cauză creștea în perioada de asigurare relevantă.

În cazul rezilierii contractului de asigurare înainte de data scadenței, reclamanților din litigiile principale urma să li se ramburseze numai o sumă egală cu valoarea respectivelor unități ale fondului de investiții, evaluată la momentul retragerii și supusă unei taxe de lichidare. În litigiile principale, acest lucru a însemnat că valoarea totalității fondurilor investite era semnificativ mai mică decât cea investită de reclamantul respectiv.

Reclamanții din litigiile principale susțin că nu au fost informați suficient cu privire la natura și la caracteristicile instrumentelor financiare aflate la baza contractelor de asigurare de viață de grup la care au aderat. În consecință, aceasta însemna că ei nu au avut o imagine suficient de clară asupra riscurilor aferente. Prin urmare, ei au introdus acțiuni împotriva unui titular de poliță de asigurare (C‑143/20) și, respectiv, împotriva unei societăți de asigurare (C‑213/20), prin care au solicitat să se declare nulitatea declarațiilor de aderare la contractele de asigurare de viață de grup în cauză și să le fie rambursate toate sumele investite în acele polițe.

Înainte de a analiza pe fond întrebările adresate de instanța de trimitere, trebuie făcute precizări introductive cu privire la două aspecte ale prezentelor cauze: în primul rând, dreptul Uniunii aplicabil și, pe baza acestuia, în al doilea rând, formularea și simplificarea întrebărilor preliminare.

În primul rând, în cadrul mai multor întrebări, instanța de trimitere solicită interpretarea anumitor dispoziții ale Directivei solvabilitate II. Cu toate acestea, astfel cum au arătat în mod întemeiat guvernul polonez și Comisia, aplicarea acestei directive a fost amânată până la 1 ianuarie 2016 ( 15 ). Prin urmare, dat fiind că reclamanții din litigiile principale au dat deja declarațiile de aderare la contractele de asigurare de viață de grup în cauză la 8 octombrie 2010 (C‑143/20) și, respectiv, la 28 și la 30 noiembrie 2011 (C‑213/20), Directiva solvabilitate II nu este aplicabilă ratione temporis în prezentele cauze.

În mod similar, prin intermediul celei de a doua întrebări din cauza C‑143/20, instanța de trimitere solicită o comparație a domeniului de aplicare al articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață cu articolul 19 alineatul (3) din Directiva 2004/39/CE și cu Directiva 2014/65/UE. Cu toate acestea, Directivele 2004/39 și 2014/65 exclud în mod expres întreprinderile de asigurare din domeniul lor de aplicare ( 16 ). În plus, Directiva 2014/65 oricum nu era aplicabilă ratione temporis faptelor din litigiile principale. Astfel, orice evaluare efectuată în temeiul acestora ar fi complet teoretică ( 17 ).

În consecință, propunem reformularea primei și a celei de a doua întrebări adresate în cauza C‑143/20, precum și a primei, a celei de a doua și a celei de a treia întrebări adresate în cauza C‑213/20 în sensul că vizează numai interpretarea articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață. În plus, având în vedere faptul că a treia întrebare adresată în cauza C‑143/20 nu vizează decât o interpretare a articolului 185 alineatul (4) din Directiva solvabilitate II, această întrebare rămâne fără obiect și nu necesită, așadar, un răspuns din partea Curții.

În al doilea rând, întrebările, reformulate și simplificate, abordează divulgarea de informații înainte de aderarea la un contract de asigurare în temeiul Directivei privind asigurarea de viață din patru perspective diferite: cine are sarcina de a informa consumatorii cu privire la caracteristicile și riscurile produselor de asigurare de viață de grup bazate pe unități de cont, ce informații trebuie divulgate, când trebuie să aibă loc o astfel de divulgare și care sunt consecințele neefectuării unei astfel de divulgări.

Prin prima întrebare adresată în cauza C‑143/20 și prima întrebare adresată în cauza C‑213/20 se solicită în esență să se stabilească cine exact are obligația de informare a titularului poliței de asigurare în temeiul articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață. În împrejurările de fapt specifice din litigiile principale, această constatare este complicată de faptul că „vânzătorul” efectiv al produsului de asigurare nu este o întreprindere de asigurare, ci o altă persoană (juridică) (C).

Prin a doua întrebare adresată în cauza C‑143/20, precum și prin a doua și a treia întrebare adresate în cauza C‑213/20 se solicită în esență interpretarea noțiunii „ce”. Astfel cum au fost reformulate, prin aceste întrebări se solicită să se stabilească ce tip de informații trebuie comunicate reclamanților din litigiile principale și la ce nivel de detaliu în temeiul articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață coroborat cu subpunctele (a)11 și (a)12 ale punctului A din anexa III (D).

A patra întrebare adresată în cauza C‑213/20 este „cum” trebuie comunicate astfel de informații. Se solicită să se stabilească dacă articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață implică cerința de instituire a unei proceduri precontractuale separate în cursul căreia informațiile cuprinse în anexa III punctul A trebuie să fie comunicate consumatorului. Dacă aceasta este situația, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă acel articol s‑ar opune unei dispoziții de drept național precum articolul 13 alineatul (4) din Legea privind activitatea de asigurare, care nu precizează în ce moment trebuie să intervină obligația de informare (E).

Întrebările a patra-a șasea adresate în cauza C‑143/20 și a cincea întrebare adresată în cauza C‑213/20 se referă la consecințele omisiunii de a divulga informațiile necesare pentru informarea consumatorului cu privire la natura și la caracteristicile unui produs de asigurare. Aceste întrebări sunt adresate din perspectiva Directivei privind practicile comerciale neloiale și, respectiv, a Directivei privind asigurarea de viață (F).

Vom aborda aceste întrebări pe rând.

Prin intermediul primei întrebări adresate în cauza C‑213/20 și al primei întrebări adresate în cauza C‑143/20, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o persoană asigurată care nu este titulară a poliței de asigurare și care doar a aderat în calitate de consumator la un contract de asigurare de viață de grup bazat pe unități de cont ar trebui să primească informațiile care fac obiectul obligației de informare prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață.

Pârâta din cauza C‑213/20 consideră că răspunsul la aceste întrebări trebuie să fie negativ. Aceasta arată că articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață prevede numai o obligație de informare între întreprinderea de asigurare și titularul poliței de asigurare. În cazul în care consumatorii aderă la un contract de asigurare de viață de grup încheiat între o întreprindere de asigurare și un titular al poliței de asigurare, fără a deveni totuși ei înșiși titulari ai poliței de asigurare, articolul 36 alineatul (1) din directiva menționată nu este aplicabil.

Reclamanții din cauza C‑213/20, guvernele italian și polonez, precum și Comisia susțin în esență că rezultă dintr‑o interpretare sistematică și teleologică a articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață că obligația de informare pe care o conține acest articol ar trebui să fie interpretată în sensul că se aplică și cu privire la consumatorii care aderă la un contract de asigurare de viață de grup în cazul în care acești consumatori își asumă principalele obligații ale titularului poliței (cum ar fi plata primei și asumarea riscului de investiție care stă la baza contractului).

Împărtășim cea de a doua abordare.

Potrivit considerentelor (2), (3) și (5), Directiva privind asigurarea de viață urmărește să promoveze o piață internă a asigurărilor de viață, asigurând în același timp o protecție adecvată a titularilor de polițe și a beneficiarilor din Uniunea Europeană.

În ceea ce privește acest din urmă obiectiv, directiva urmărește să protejeze consumatorii prin intermediul unei alegeri bazate pe informații ( 18 ). Această abordare este reflectată în considerentul (52), care explică faptul că Directiva privind asigurarea de viață urmărește printre altele coordonarea normelor minime, astfel încât consumatorul să primească informații clare și exacte cu privire la caracteristicile esențiale ale produselor care îi sunt propuse. Astfel cum se arată în același considerent, pentru a putea profita la maximum, pe o piață internă a asigurărilor, de gama mai largă și mai variată de contracte și de concurența crescută, consumatorului trebuie să i se ofere toate informațiile necesare care să îi permită să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale ( 19 ).

O astfel de protecție adecvată ar trebui să fie asigurată, inter alia, prin obligația de informare prevăzută la articolul 36 din Directiva privind asigurarea de viață. La primul alineat al acestui articol, dispoziția respectivă prevede că cel puțin informațiile enumerate în anexa III punctul A trebuie comunicate „titularului” înainte de încheierea unui „contract de asigurare”. Astfel cum reiese din al doilea alineat, „titularul poliței de asigurare” ar trebui să fie ținut la curent cu orice modificare a informațiilor enumerate în anexa III punctul B pe durata contractului de asigurare. În cazul în care sunt necesare pentru ca „titularul” să înțeleagă exact elementele esențiale ale angajamentului, alineatul (3) prevede că statele membre pot cere „întreprinderii de asigurare” să furnizeze informații suplimentare celor enumerate la alineatele (1) și (2). Conform articolului 36 alineatul (4) din această directivă, dreptul național reglementează modalitățile de aplicare a acestor obligații.

Alineatele (1) și (2) ale articolului 36 din Directiva privind asigurarea de viață sunt redactate la diateza pasivă. Acestea nu specifică entitatea căreia îi revin respectivele obligații de informare. Ele contrastează, de exemplu, cu alineatul (3) al acestei dispoziții, care desemnează în mod specific „întreprinderile de asigurare” ca putând fi supuse unor obligații informare suplimentare față de cele armonizate în directivă.

De ce legiuitorul Uniunii nu a precizat cine ar trebui să îndeplinească obligația de informare prevăzută la articolul 36 alineatul (1) [și alineatul (2)] din Directiva privind asigurarea de viață? Argumentele părților nu oferă nicio indicație cu privire la motivele care au stat la baza acestui stil de redactare. Asemenea informații nu pot fi deduse nici din lucrările pregătitoare ale Directivei privind asigurarea de viață.

Răspunsul la întrebarea cine are obligația de informare este simplu și intuitiv în cazul unor scenarii contractuale simple între două părți contractuale, în care există un singur asigurător și un singur titular al poliței de asigurare. Același răspuns devine mai puțin evident în cazul unor acorduri mai complexe, în care există mai mult de două părți. Ce se întâmplă în cazul în care titularul poliței (inițial, nominal) începe să invite alte persoane să adere la poliță sau revinde produsul respectiv unor terți care își asumă efectiv riscurile juridice și/sau economice care decurg din contractul de asigurare?

Calificarea juridică exactă a acestor regimuri complexe poate depinde în mare măsură de categoriile de drept național (civil) aplicabile și de tipul exact de regim juridic stabilit în temeiul acestora. Cu toate acestea, indiferent de taxonomia care va fi stabilită în cele din urmă, atunci când se interpretează articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață în lumina considerentelor (2), (3) și (52) ale acesteia, nu se poate ajunge pur și simplu la concluzia potrivit căreia consumatorul, care ar fi trebuit întotdeauna să fie protejat prin obligația de informare prevăzută la articolul 36, ar ieși complet din această ecuație. Alegerea unui anumit model de afaceri sau de vânzare pentru produsele de asigurare, introducând astfel în ecuație un număr mai mare de actori decât cel prevăzut anterior de legislație, nu poate avea drept consecință sustragerea de la obligațiile impuse prin această directivă.

Admitem că includerea scenariilor mai complexe în textul articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață necesită o mică extindere a acestei dispoziții ( 20 ). Totuși, ținând seama de logica și de finalitatea dispoziției respective, precum și de acest domeniu general de drept, ea este întru totul firească. În plus, este compatibilă cu diateza pasivă utilizată la articolul 36 alineatele (1) și (2) din directivă, care precizează cine obține informațiile, dar nu cine le furnizează.

Astfel, având în vedere acest context, obligațiile de informare prevăzute la articolul 36 alineatele (1) și (2) din Directiva privind asigurarea de viață iau naștere pentru orice parte care încheie un contract de asigurare cu un „titular de poliță de asigurare”. Aceste alineate impun o obligație „dinamică” de informare care „se deplasează” odată cu schimbarea cocontractantului în temeiul unui contract de asigurare încheiat cu un „titular de poliță de asigurare”. În schimb, eventuala obligație suplimentară prevăzută la alineatul (3) al aceluiași articol nu intervine decât pentru „întreprinderile de asigurare”, care sunt un grup definit și închis în conformitate cu cerințele articolului 4 din Directiva privind asigurarea de viață, în cazul în care statele membre decid să adopte standarde care depășesc standardele minime armonizate prevăzute de directivă. În cazul în care apare această obligație suplimentară, aceasta se aplică, prin urmare, unui singur tip de parte contractuală (și anume „întreprinderilor de asigurare”). Această obligație rămâne, așadar, „statică”.

Utilizând o expresie cu adevărat algebrică, pentru a identifica cui îi revine obligația de informare dinamică prevăzută la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață, trebuie să fie evaluate două variabile. Prima este existența unui „contract de asigurare”. A doua este prezența unui „titular al poliței de asigurare”. Vom analiza dacă aceste două variabile sunt prezente în împrejurările din litigiile principale [(1) și (2)], înainte de a propune un răspuns la prima întrebare adresată în cauza C‑143/20 și la prima întrebare adresată în cauza C‑213/20 (3).

Ce este un „contract de asigurare” în sensul Directivei privind asigurarea de viață? Textul directivei nu conține nicio precizare cu privire la această noțiune. Directiva nu face trimitere nici la dreptul statelor membre cu privire la acest aspect. Astfel, considerentul (44) al directivei precizează în mod expres că aceasta nu urmărește armonizarea legislației statelor membre în materie contractuală. În schimb, lasă la latitudinea statelor membre deciziile privind conținutul acestei legislații, în cazul în care nu se prevede altfel ( 21 ). Prin urmare, domeniul de aplicare al noțiunii de „contract de asigurare” trebuie stabilit ținând seama de contextul în care se încadrează Directiva privind asigurarea de viață și trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă specifică dreptului Uniunii ( 22 ).

Curtea Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) a avut deja ocazia să explice că unul dintre fundamentele unui „contract de asigurare”, în sensul Directivei privind asigurarea de viață, este existența unui act juridic care implică „o asumare a unui risc nou și independent cu titlu oneros” ( 23 ). Aceasta este și direcția adoptată de Curte, în diferite contexte, cu ocazia examinării caracteristicilor esențiale ale unei operațiuni de asigurare. Și în acest caz, elementul-cheie constă în faptul că asigurătorul se obligă, în schimbul plății prealabile a unei prime, să furnizeze asiguratului, în cazul în care se realizează riscul asigurat, prestația convenită cu ocazia încheierii contractului ( 24 ). O asemenea operațiune presupune existența unui raport contractual între prestatorul serviciului de asigurare și persoana ale cărei riscuri sunt asigurate prin asigurare ( 25 ).

Elementul comun celor două definiții este accentul pus mai degrabă pe logica economică (și anume pe asumarea riscului) decât pe acordurile contractuale formale. Astfel, în cazul special al produselor de asigurare de viață, „riscul” suportat de entitatea (instituțională) – de obicei întreprinderea de asigurare – este acela că politica de plată se aplică pentru perioada convenită și că titularul poliței trebuie să fie despăgubit pentru orice pierderi la scadența contractului. Obligația asumată de titularul poliței corespunde, în general, plății unei prime pentru întreaga durată a poliței.

Este clar că articolul 36 din Directiva privind asigurarea de viață urmărește să ajute titularii polițelor să facă o alegere calculată în ceea ce privește acceptarea obligațiilor lor în cadrul unei relații contractuale nou asumate pentru produse de asigurare. Astfel, considerentul (52) al acestei directive explică faptul că în centrul obligației de informare se află intenția de a susține titularii polițelor de asigurare și consumatorii atunci când efectuează o operațiune juridică ce are ca rezultat încheierea unui contract de asigurare de viață ( 26 ). Aceasta implică faptul că directiva intenționează să ofere părților respective toate instrumentele necesare pentru a le permite să efectueze propria evaluare a riscurilor pe care este probabil să și le asume ( 27 ).

Astfel, atunci când un consumator își asumă un risc nou și independent (sau o obligație nouă și independentă) prin încheierea acestui tip de raport juridic cu un terț, obligațiile de informare precontractuale și postcontractuale care decurg din articolul 36 din Directiva privind asigurarea de viață urmăresc să permită consumatorului respectiv să facă o alegere informată cu privire la contractul cel mai adecvat nevoilor sale, înainte și pe durata acelui contract.

Aspectul dacă o astfel de obligație a fost asumată ține apoi de o apreciere a împrejurărilor de fapt dintr‑o anumită cauză, pe care instanța de trimitere este cea mai în măsură să o realizeze. Cu toate acestea, din observațiile prezentate Curții este cert că reclamanții din litigiile principale au depus „declarații” individuale pentru a adera la contractele de asigurare de viață de grup în cauză. Procedând astfel, reclamanții din litigiile principale au acceptat anumite drepturi și obligații. Printre acestea din urmă se menționează că se numără sarcina economică reprezentată de plata periodică a primelor pe care societatea de asigurare ar urma să le investească ulterior în unități ale fondurilor de investiții asociate. Drepturile s‑ar reflecta, inter alia, într‑o sumă garantată la scadență în sensul că, la sfârșitul unei perioade de 15 ani, reclamanții ar urma să primească o sumă potențial mai mare sau cel puțin egală cu investiția lor globală în polița de asigurare. Având în vedere prezența acestor elemente de bază, ar rezulta că, din punctul de vedere al Directivei privind asigurarea de viață, declarațiile de aderare la contractul de asigurare de viață de grup în cauză au condus la încheierea unor „contracte de asigurare” în sensul acestei directive.

Această constatare nu este repusă în discuție de explicația instanței de trimitere potrivit căreia, în temeiul dreptului polonez, atunci când un consumator aderă la un contract de asigurare de viață de grup, nu devine efectiv parte la acest contract, ci doar dobândește calitatea de „persoană asigurată”.

Nu este de competența Curții să interpreteze sau să comenteze dreptul național. Cu toate acestea, suntem nedumeriți în ceea ce privește modul în care s‑ar putea obține statutul de persoană asigurată în lipsa unui contract. În mod logic, presupunem că persoana asigurată aflată într‑o astfel de situație trebuie să se afle într‑un anumit tip de raport juridic (contractual). S‑ar putea considera că o declarație de aderare, care se pare că a fost semnată de reclamanții din litigiile principale, echivalează cu aderarea la contractul inițial încheiat între asigurător și titularul poliței de asigurare, reclamanții devenind titulari (afiliați) ai poliței de asigurare în temeiul contractului inițial. În mod alternativ, aceeași declarație ar putea fi interpretată ca o încheiere a unui al doilea contract între titularul poliței de asigurare și persoana asigurată. Prin urmare, din punctul de vedere al dreptului național, ar exista două contracte succesive: cel inițial încheiat între asigurător și titularul inițial al poliței de asigurare și un al doilea contract încheiat între titularul poliței de asigurare și consumator.

Cu toate acestea, este dificil să presupunem că niciuna dintre aceste două ipoteze nu a fost efectiv prezentă în dreptul național, asigurații aflându‑se efectiv într‑un fel de vid juridic (fără contract) ( 28 ).

Având în vedere informațiile furnizate de instanța de trimitere, a doua variantă pare mai plauzibilă. În acest caz, ar exista de fapt două contracte consecutive în temeiul dreptului național. Pe de o parte, ar exista raportul juridic „în amonte” dintre întreprinderea de asigurare și titularul „inițial” al poliței de asigurare, care constituie temeiul contractului de asigurare de viață de grup. Pe de altă parte, există un raport juridic nou și independent „în aval” între titularul poliței de asigurare și consumator.

Astfel, se pare că reclamanții din litigiile principale au încheiat un „contract de asigurare” în sensul Directivei privind asigurarea de viață, indiferent de calificarea juridică neclară și neprevizibilă a acestei realități în dreptul polonez, și că acele raporturi juridice decurg separat din contractul de asigurare „inițial” (și „în amonte”) încheiat între întreprinderea de asigurare și titularul poliței de asigurare.

În ceea ce privește noțiunea de „titular de poliță de asigurare”, Directiva privind asigurarea de viață nu conține o definiție sau o trimitere la dreptul național. Cu toate acestea, din structura Directivei privind asigurarea de viață reiese că, deși noțiunea de „titular al poliței de asigurare” este în general înțeleasă ca reprezentând persoana care acționează în calitate de destinatar în cadrul raportului juridic care caracterizează un „contract de asigurare” ( 29 ), aceste noțiuni nu trebuie neapărat să se suprapună ( 30 ).

În ceea ce privește articolul 36 din Directiva privind asigurarea de viață, Curtea a arătat recent că referirea la „titularul poliței de asigurare” trebuie să fie interpretată în sens larg pentru a include și noțiunea de „consumator”, având în vedere obiectivul de protecție a consumatorilor prevăzut în considerentul (52) al directivei ( 31 ).

În opinia noastră, aceeași logică ar trebui să se aplice și în prezentele cauze.

Astfel cum am explicat la punctele 77 și 78 din prezentele concluzii, rezultă că, în cauzele principale, reclamanții au încheiat „contracte de asigurare” individuale, în sensul articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață, cu diferiți titulari ai polițelor de asigurare. În temeiul acestor contracte, care decurg „în aval” din raportul dintre întreprinderea de asigurare și titularii polițelor de asigurare din litigiile principale, acești titulari ai polițelor de asigurare au acționat în calitate de ofertanți în ceea ce privește aderarea la contractul de asigurare de viață de grup. Faptul probabil că respectivii titulari ai polițelor de asigurare nu au jucat decât rolul de intermediari pentru a promova față de terți (și anume față de reclamanții din litigiile principale) acoperirea asigurării de viață de grup nu le afectează calitatea de ofertanți în cadrul respectivelor contracte de asigurare „în aval”. Astfel, după cum explică instanța de trimitere, un consumator care aderă la un contract de asigurare de viață de grup se poate aștepta să se bucure de aceleași drepturi și să își asume aceleași obligații cu cele care decurg dintr‑un contract individual de asigurare de viață încheiat direct cu o întreprindere de asigurare.

În consecință și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, deși au doar calitatea de consumatori în raport cu o poliță de asigurare de viață de grup, reclamanții din litigiile principale și‑au asumat efectiv aceleași drepturi și obligații ca și „titularii polițelor de asigurare” în sensul articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață atunci când au semnat „declarațiile” în discuție cu titularii polițelor de asigurare din litigiile principale.

Odată clarificate cele două variabile ale articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață, devine posibil să se stabilească dacă această dispoziție se aplică în împrejurările din prezentele cauze.

Astfel cum am explicat la punctul 66 din aceste concluzii, natura obligației de informare precontractuală prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață instituie o sursă „itinerantă” a obligației de informare, care gravitează în jurul necesității de a proteja consumatorul în cauză.

După cum arată în mod întemeiat guvernul polonez, atunci când titularii polițelor de asigurare din litigiile principale au propus crearea unor raporturi juridice distincte cu reclamanții în cauză, prin care aceștia din urmă urmau să își asume riscuri noi și independente în schimbul dreptului de a beneficia de asigurarea de viață de grup, acești titulari ai polițelor de asigurare au devenit ofertanți în temeiul contractelor de asigurare în cauză. Ei au activat în acest fel obligația de informare „dinamică” prevăzută la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață. Acești titulari ai polițelor de asigurare aveau astfel obligația de a comunica reclamanților din litigiile principale cel puțin informațiile enumerate la punctul A din anexa III la directiva menționată, pentru a le permite să aprecieze efectele și riscurile asigurării de viață de grup aplicabile și să aleagă această asigurare în condițiile cunoașterii depline a tuturor elementelor pertinente.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată în cauza C‑143/20 și la prima întrebare adresată în cauza C‑213/20 după cum urmează: Articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață trebuie să fie interpretat în sensul că obligația de informare precontractuală prevăzută de acest articol obligă partea la un contract încheiat cu un consumator, în cazul în care acesta din urmă aderă la un contract de asigurare de viață de grup fără a deveni titular al poliței de asigurare în temeiul contractului de asigurare inițial de bază, să comunice consumatorului respectiv cel puțin informațiile enumerate la punctul A din anexa III la această directivă.

Prin intermediul celei de a doua întrebări adresate în cauza C‑143/20 și al celei de a doua și al celei de a treia întrebări adresate în cauza C‑213/20, instanța de trimitere solicită în esență clarificări cu privire la tipul de informații care trebuie comunicate reclamanților din litigiul principal și la nivelul de detaliere al informațiilor respective în temeiul articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață coroborat cu subpunctele (a)11 și (a)12 ale punctului A din anexa III la aceasta. Instanța de trimitere adaugă că o evaluare lingvistică comparativă a versiunilor în limbile germană, franceză, engleză și polonă ale subpunctului (a)12 al punctului A din anexa III la directivă indică un prag inferior în versiunea în limba polonă a directivei („wskazanie” sau „indicare”), în timp ce versiunile în limbile germană, franceză și engleză prevăd obligația de transmitere de informații privind natura, specificul tipului și caracteristicile activelor-suport.

În cauza C‑143/20, reclamantul pare să susțină că ar fi trebuit să primească informații detaliate cu privire la caracteristicile investiției și la normele care reglementează alocarea primei de asigurare diferitor unități ale indicelui. Simpla menționare a faptului că investiția în cauză se referă la „certificate”, astfel cum pare să fi făcut pârâta în acest caz, ar fi insuficientă. În ceea ce privește cauza C‑213/20, reclamanții susțin că ar fi trebuit să primească informații „complete” cu privire la caracteristicile obligațiunilor structurate achiziționate pentru fondurile bazate pe unități de cont, inclusiv informații „detaliate” și „exhaustive” cu privire la întinderea, amploarea și tipul „tuturor riscurilor” asociate acestor investiții.

La rândul său, pârâta din cauza C‑213/20 susține că subpunctul (a)12 al punctului A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață nu impune comunicarea unei descrieri „detaliate” a nivelului, amplorii și naturii riscului de investiție inerent activelor fondului de investiții. Acest tip de informații nu ar face parte din „natura” activelor-suport pentru produsele bazate pe unități de cont în sensul dispoziției respective.

Guvernul polonez și Comisia urmează în linii mari acest punct de vedere. În esență, aceste părți susțin că numai caracteristicile esențiale ale activului-suport reprezentativ al fondului de investiții trebuie să fie prezentate în mod clar și precis. Aceasta implică divulgarea naturii economice și juridice a activului respectiv, precum și a riscului asociat acestuia.

Împărtășim cea de a doua abordare.

Din subpunctele (a)11 și (a)12 ale punctului A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață rezultă că informațiile care trebuie comunicate consumatorului înainte de încheierea unui contract de asigurare de viață de grup bazat pe unități de cont trebuie să includă două elemente. Primul element, menționat la subpunctul (a)11, prevede comunicarea „definiției unităților” pe care sunt bazate beneficiile în temeiul poliței de asigurare. Al doilea element, menționat la subpunctul (a)12 din aceeași anexă, impune „indicarea naturii activelor” care acoperă contractul cu capital variabil.

Fără explicații suplimentare, o „definiție a unităților” unui fond de investiții poate fi extrem de detaliată, însă nu trebuie să fie astfel. În mod similar, „natura activelor” care acoperă contractul de asigurare ar putea, în sine, să fie explicată prin referire la termenul financiar general (ca de exemplu „instrument derivat”), dar ar putea necesita și o explicație destul de detaliată cu privire la tipul de activ în cauză și la funcționarea acestuia.

Sub acest aspect devine important considerentul (52) al Directivei privind asigurarea de viață. Acesta conține o serie de criterii care ar trebui să ghideze interpretarea articolului 36 alineatul (1) și a punctului A din anexa III la directivă ( 32 ). În acest scop, considerentul (52) prevede, în partea relevantă, că directiva ar trebui să coordoneze între statele membre întinderea acestui volum minim de informații, astfel încât consumatorului să i se comunice „toate informațiile necesare care să îi permită să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale”. Informațiile furnizate trebuie să fie „clare și exacte cu privire la caracteristicile esențiale ale produselor care îi sunt propuse” ( 33 ).

În opinia noastră, toate aceste elemente conduc la trei considerații. În primul rând, Directiva privind asigurarea de viață nu a urmărit armonizarea completă a sferei informațiilor care trebuie să fie puse la dispoziția consumatorului înainte de încheierea unui contract de asigurare. Prin urmare, o anumită marjă este lăsată la latitudinea dreptului național pentru a depăși cerințele conținute în Directiva privind asigurarea de viață. În al doilea rând, nivelul la care informațiile trebuie detaliate depinde de o evaluare a nevoilor exprimate de consumator. Totuși, aceste cerințe trebuie să fie comparate prin prisma obiectivă a „necesității”. În al treilea rând, informațiile comunicate la finalul acestui proces de comparare trebuie să includă cel puțin „caracteristicile esențiale” ale produsului de asigurare. În sensul obligației de informare prealabilă prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din directiva menționată, aceste caracteristici sunt prezentate la punctul A din anexa III, în special la subpunctele (a)11 și (a)12 ( 34 ).

Este evident că o apreciere a celui de al treilea aspect nu poate avea loc în mod abstract. Având în vedere complexitatea produselor de asigurare, „caracteristicile esențiale” ale unui produs pot să nu coincidă neapărat cu cele ale altuia. Prin urmare, respectarea obligației de informare prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață trebuie să aibă loc de la caz la caz, având în vedere împrejurările de fapt specifice, ținând seama de evaluarea comparativă prezentată la punctul anterior din prezentele concluzii.

Deși nu este de competența Curții să efectueze această apreciere în prezentele cauze, poate fi totuși util să se formuleze trei observații referitoare la explicația instanței de trimitere cu privire la examinarea în drept și în fapt în litigiile cu care este sesizată.

În primul rând, orice divergență cu privire la sensul versiunii lingvistice polone a subpunctului (a)11 al punctului A din anexa III nu modifică sfera informațiilor care trebuie comunicate în temeiul acestei anexe. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, este clar că formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții de drept al Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice în această privință. Astfel, necesitatea interpretării uniforme a unei măsuri a Uniunii exclude posibilitatea ca aceasta să fie privită în mod izolat în una dintre versiunile sale și impune ca ea să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte ( 35 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește situația reclamantului din cauza C‑143/20, suntem de acord cu instanța de trimitere, cu guvernul polonez și cu Comisia că o definiție simplă, cu alte cuvinte definirea unităților fondului de investiții ca fiind compuse din „instrumente financiare derivate” sau din „produse structurate”, nu este suficientă pentru a îndeplini cerințele de la subpunctul a(11) al punctului A din anexa III. Este evident că „caracteristicile esențiale” ale unui produs necesită cel puțin o descriere economică și/sau juridică a acestor unități, astfel încât consumatorul să poată decide dacă produsul respectiv este adecvat nevoilor sale.

În plus, instanța de trimitere arată că contractul prezentat reclamantului din cauza C‑143/20 nu cuprindea norme privind evaluarea nici a unităților fondului, nici a activelor nete ale fondului total și nici, de altfel, informații cu privire la modul în care urmau să fie selectate certificatele în care urmau să fie plasate primele. Informațiile cu o întindere atât de limitată sunt în mod evident insuficiente pentru ca un consumator să fie în măsură să înțeleagă natura economică și juridică a activelor-suport și să evalueze riscurile aferente acestora. Ultimul cuvânt cu privire la această apreciere în raport cu pragul de informare prevăzut la subpunctele (a)11 și (a)12 ale punctului A din anexa III îl are însă instanța națională.

În al treilea rând, în ceea ce privește reclamantele din cauza C‑213/20, dacă se ține seama în vreun fel de considerentul (52) al directivei, informațiile care trebuie să le fie comunicate nu pot fi la fel de „detaliate” sau „exhaustive” din punctul de vedere al întinderii sau al amplorii și al tipurilor „tuturor riscurilor” asociate investiției. Prin definiție, „caracteristicile esențiale” ale unui produs nu sunt nici „detaliate”, nici „exhaustive”. Ele nu vizează decât elementele „esențiale” ale acestora. Astfel, este în mod firesc imposibil să se detalieze toate riscurile unui produs complex de investiții. Tot ceea ce este necesar să se comunice este natura reală a instrumentului-suport și riscurile structurale inerente acestuia, cunoscute sau previzibile în mod rezonabil la momentul divulgării. În aceste condiții, numai instanța națională poate efectua o evaluare completă a aspectului dacă cererile reclamanților din cauza C‑213/20 nu intră în domeniul de aplicare al subpunctelor (a)11 și (a)12 ale punctului A din anexa III, așa cum se prevede la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață.

Având în vedere aceste observații, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare adresată în cauza C‑143/20 și la a doua și a treia întrebare adresate în cauza C‑213/20 după cum urmează: Articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață trebuie să fie interpretat în sensul că impune comunicarea adevăratei naturi a produsului de bază și a riscurilor structurale inerente acestuia. Aceste informații includ o definiție a unităților pe care sunt bazate beneficiile polițelor bazate pe unități și indicarea naturii activelor care acoperă polițele respective, cuprinzând cel puțin caracteristicile economice și/sau juridice esențiale ale unităților respective și ale activelor-suport. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă, având în vedere împrejurările specifice ale unei cauze, informațiile comunicate unui consumator ating acest prag.

Prin intermediul celei de a patra întrebări adresate în cauza C‑213/20, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață implică cerința instituirii unei proceduri precontractuale separate în cursul căreia informațiile cuprinse în anexa III punctul A trebuie să fie comunicate consumatorului. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă acest articol s‑ar opune unei dispoziții de drept național precum articolul 13 alineatul (4) din Legea privind activitatea de asigurare, potrivit căreia este suficient ca informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață să fie divulgate abia în cuprinsul contractului de asigurare și la momentul încheierii acestuia.

Reclamanții din cauza C‑213/20 susțin că informațiile cuprinse la punctul A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață ar fi trebuit să le fie comunicate înainte, iar nu în timpul semnării declarațiilor de aderare la contractul de asigurare de viață de grup în cauză. Numai în acest mod consumatorul ar putea lua o decizie în cunoștință de cauză cu privire la alegerea asigurării care este cea mai adecvată nevoilor sale.

Pârâta din cauza C‑213/20 și guvernul polonez nu sunt de acord cu această poziție. Acestea explică în esență că modul de redactare a articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață nu indică nici necesitatea unei proceduri precontractuale, nici momentul exact în care informațiile cuprinse la punctul A din anexa III trebuie să fie comunicate consumatorului. În acest sens, pârâta din cauza C‑213/20 și guvernul polonez explică faptul că, întrucât articolul 13 alineatul (4) din Legea privind activitatea de asigurare nu precizează momentul în care ar trebui îndeplinită obligația de informare, articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață nu se opune acestei dispoziții.

Comisia face o analogie cu jurisprudența existentă a Curții în domeniul creditelor de consum și al drepturilor consumatorilor, în care au făcut obiectul interpretării obligații similare de comunicare a informațiilor „în timp util” anterior semnării contractului ( 36 ). În acest temei, nu ar fi suficientă comunicarea informațiilor cuprinse la punctul A din anexa III abia la momentul încheierii contractului.

Suntem de acord cu Comisia.

Modul de redactare a articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață constituie punctul de plecare. Această dispoziție precizează că cel puțin informațiile enumerate la punctul A din anexa III trebuie divulgate „înainte de încheierea contractului de asigurare” ( 37 ). Nu se furnizează nicio altă explicație cu privire la momentul în care trebuie să intervină această comunicare și nici dacă o procedură „precontractuală” distinctă trebuie instituită de dreptul național. Primul paragraf al anexei III punctul A se limitează să adauge că astfel de informații trebuie formulate „în mod clar și exact, în scris, într‑o limbă oficială a statului membru al angajamentului”.

Astfel, textul Directivei privind asigurarea de viață impune ca informațiile minime prevăzute de aceasta să fie comunicate înainte de încheierea contractului de asigurare în cauză. În sine, acest lucru ar exclude deja în mod logic posibilitatea ca „momentul divulgării informațiilor” să fie identic cu „momentul încheierii contractului”.

În plus, astfel cum a arătat în mod întemeiat guvernul polonez, din interpretarea articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață în lumina considerentului (52) al acesteia reiese că scopul distincției dintre acele două momente este de a oferi consumatorului o anumită perioadă în care să poată profita la maximum de diversitatea și de concurența crescută (de pe piața internă a asigurărilor), care „să îi permită să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale”.

Cu toate acestea, spre deosebire de anumite alte instrumente ale dreptului Uniunii ( 38 ), Directiva privind asigurarea de viață nu prevede o perioadă minimă în această privință. În lipsa unor astfel de norme, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a stabili modalitățile procedurale destinate să asigure protecția drepturilor consumatorilor în acest sens. Aceste norme nu trebuie, cu toate acestea, să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 39 ).

Nu există niciun indiciu că litigiile principale ridică probleme în materie de echivalență. Cu toate acestea, astfel cum sugerează instanța de trimitere, în măsura în care articolul 13 alineatul (4) din Legea privind activitatea de asigurare permite divulgarea informațiilor cuprinse la punctul A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață concomitent cu încheierea unui contract de asigurare de viață, este necesar să se examineze dispoziția respectivă din perspectiva eficacității obiectivului urmărit de Directiva privind asigurarea de viață, în special de articolul 36 alineatul (1) din aceasta.

În această privință, din explicațiile părților din dosar reiese că articolul 13 alineatul (4) din Legea privind activitatea de asigurare preia modul neexhaustiv de redactare a articolului 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață, fără a preciza însă momentul în care trebuie să aibă loc divulgarea informațiilor cuprinse la punctul A din anexa III la această directivă.

Aceasta nu este o problemă în sine. Chiar interpretat în lumina obiectului și a finalității directivei, articolul 36 din aceasta nu impune ca reglementarea națională care o transpune să prevadă un moment precis, un termen minim de divulgare sau măcar o procedură distinctă de divulgare. În același timp însă, în cazuri concrete individuale, consumatorului trebuie să i se acorde suficient timp pentru a face o alegere în cunoștință de cauză cu privire la contractul de asigurare pe care dorește să îl încheie. O astfel de alegere în cunoștință de cauză poate interveni numai dacă consumatorului i se oferă, în scris, un volum minim de informații relevante și i se acordă un anumit timp, cu excepția cazului în care acesta refuză în mod explicit să utilizeze timpul respectiv, pentru a evalua riscurile și beneficiile care decurg din decizia contractuală ulterioară.

Este evident că principiul efectivității s‑ar opune ca astfel de informații să fie furnizate fie numai verbal, fie în scris abia la momentul semnării contractului de asigurare. Acesta este motivul pentru care unele directive ale Uniunii în materie de protecție a consumatorilor fac referire la necesitatea de a lua o decizie legată de consum „în timp util” ( 40 ). De asemenea, Curtea a dedus pe cale interpretativă o formulare subiectivă similară cu privire la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/83/UE, fără ca această directivă să conțină o astfel de formulare ( 41 ).

Obiectul și finalitatea Directivei privind asigurarea de viață impun același tip de perioadă „tampon” în care consumatorul să își formuleze decizia. Durata exactă a acestei perioade de reflecție corespunzătoare trebuie să depindă de caz, ținând seama de elemente precum complexitatea contractului de asigurare propus, situația consumatorului în cauză, precum și circumstanțele încheierii contractului și prezentarea acestuia. Ținând seama de cele ce precedă, ceea ce înseamnă exact „timp util” și aspectul dacă a fost atins nivelul de „reflecție rezonabilă” poate în mod firesc să difere în fiecare caz în parte.

În consecință, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare adresată în cauza C‑213/20 după cum urmează: Articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu garantează că un consumator primește cel puțin informațiile prevăzute la punctul A din anexa III la această directivă la un anumit moment înainte de încheierea contractului, în scris și într‑un mod clar și precis care să îi permită, după o perioadă de reflecție, să facă o alegere în cunoștință de cauză. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceste condiții au fost îndeplinite în litigiul principal.

Întrebările a patra-a șasea adresate în cauza C‑143/20 și a cincea întrebare adresată în cauza C‑213/20 se referă la consecințele omisiunii de a divulga cel puțin informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață.

Întrebările menționate ridică această problemă din perspectiva Directivei privind practicile comerciale neloiale și, respectiv, a Directivei privind asigurarea de viață. Având în vedere că cea de a doua prevalează asupra celei dintâi în caz de conflict între aceste instrumente ( 42 ), este necesar să se analizeze mai întâi a cincea întrebare adresată în cauza C‑213/20. Numai în cazul în care analiza cu privire la această întrebare evidențiază că Directiva privind asigurarea de viață nu reglementează consecințele omisiunii de a divulga cel puțin informațiile cuprinse la punctul A din anexa III la această directivă, a patra întrebare adresată în cauza C‑143/20 poate fi abordată în mod valabil.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări adresate în cauza C‑213/20 se solicită să se stabilească dacă articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață ar trebui interpretat în sensul că, în cazul în care obligația pe care o prevede nu este îndeplinită în mod corect, consumatorul ar avea dreptul de a solicita restituirea tuturor primelor de asigurare plătite, indiferent dacă temeiul îl constituie o eventuală constatare a nulității relative sau absolute a contractului.

În opinia noastră, nu poate fi aceasta situația. Astfel cum subliniază în mod întemeiat toate părțile, cu excepția reclamantei din cauza C‑213/20, o astfel de interpretare nu rezultă din articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață. Această dispoziție pur și simplu nu reglementează consecințele unei încălcări a obligației de a furniza informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din directivă ( 43 ).

Astfel, după cum a statuat Curtea, chiar dacă în legătură cu dispoziția precursoare a actualului articol 36 alineatul (3) din Directiva privind asigurarea de viață, „efectele pe care dreptul intern le atribuie necomunicării acestor informații sunt, în principiu, lipsite de relevanță în ceea ce privește conformitatea obligației de comunicare cu [dispoziția menționată]” ( 44 ).

Nu există niciun indiciu și nu au fost prezentate argumente care să sugereze că această constatare ar trebui să fie diferită în ceea ce privește articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață. Desigur, trebuie să existe consecințe ale omisiunii de a comunica cel puțin informațiile care figurează la punctul A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață. Cu toate acestea, revine dreptului național sarcina de a stabili tipurile specifice de consecințe în conformitate cu principiul autonomiei procedurale naționale și sub rezerva cerințelor echivalenței și efectivității.

Prin urmare, în opinia noastră, articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață nu reglementează consecințele omisiunii de a comunica cel puțin informațiile enumerate la punctul A din anexa III la aceasta, aspect care trebui stabilit, așadar, prin dreptul național.

Prin întrebările a patra-a șasea adresate în cauza C‑143/20 se solicită de asemenea să se stabilească dacă omisiunea de a divulga cel puțin informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață constituie o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din directiva menționată sau o omisiune înșelătoare în sensul articolului 7 din aceasta.

Având în vedere răspunsul pe care îl propunem la prima și la a doua întrebare adresate în cauza C‑143/20 ( 45 ), a cincea și a șasea întrebare adresate în aceeași cauză rămân fără obiect. Prin urmare, în prezenta secțiune vom examina numai a patra întrebare adresată în cauza C‑143/20 și vom analiza astfel dacă omisiunea de a divulga anumite informații minime către un consumator poate constitui o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din directiva menționată sau o omisiune înșelătoare în sensul articolului 7 din aceasta.

Guvernul polonez și Comisia consideră în esență că omisiunea de a comunica cel puțin informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață poate constitui o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din Directiva privind practicile comerciale neloiale. Aceasta ar putea constitui în special o omisiune înșelătoare în sensul articolului 7 din această directivă, atunci când o astfel de omisiune determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări.

Guvernul polonez adaugă că această considerație nu este repusă în discuție de articolul 3 alineatul (4) din Directiva privind practicile comerciale neloiale. Cea din urmă directivă nu intră în conflict cu Directiva privind asigurarea de viață. În schimb, ea completează Directiva privind asigurarea de viață în ceea ce privește consecințele nerespectării cerințelor minime de informare stabilite de dreptul Uniunii.

Împărtășim în mare măsură punctul de vedere al Comisiei și al guvernului polonez.

„Clauza privind conflictul de legi” de la articolul 3 alineatul (4) din Directiva privind practicile comerciale neloiale este explicată în considerentul (10) al acestei directive în sensul că se aplică numai „în cazul în care nu există dispoziții comunitare speciale care să reglementeze aspecte particulare ale practicilor comerciale neloiale, precum cerințele privind informațiile sau normele ce reglementează modul în care datele sunt prezentate consumatorilor”. Aceasta acordă astfel prioritate altor dispoziții ale dreptului Uniunii care prevăd asemenea consecințe ( 46 ).

Astfel cum s‑a arătat însă la punctele 121-125 din prezentele concluzii, Directiva privind asigurarea de viață nu reglementează problema specifică a consecințelor nerespectării obligațiilor de informare prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din această directivă. Prin urmare, nu poate exista niciun conflict evident care să rezulte din aplicarea simultană a acestor două instrumente juridice ( 47 ). Dimpotrivă, Directiva privind practicile comerciale neloiale completează Directiva privind asigurarea de viață cu privire la acest aspect prin simpla indicare a tipului de cerințe de la articolul 36 din cea din urmă directivă care pot fi considerate „semnificative” în sensul articolului 7 din prima directivă menționată ( 48 ).

După clarificarea acestui aspect, este necesar să se stabilească dacă neîndeplinirea obligației de informare prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață ar putea constitui o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din Directiva privind practicile comerciale neloiale sau o omisiune înșelătoare în sensul articolului 7 din aceasta.

Directiva privind practicile comerciale neloiale urmărește să instituie norme uniforme referitoare la practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori, pentru a contribui la buna funcționare a pieței interne și pentru a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor ( 49 ). Aceasta se aplică practicilor neloiale utilizate înainte, în timpul și după încheierea unei tranzacții comerciale ( 50 ). În acest context, pare cert că, prin faptul că au consimțit la aderarea la contractul de asigurare de viață de grup bazat pe unități de cont în discuție în litigiile principale, pârâtele și reclamanții din litigiile principale s‑au angajat în „practici comerciale” în sensul articolului 2 litera (d) din directiva menționată ( 51 ).

Articolul 5 din Directiva privind practicile comerciale neloiale se referă la interzicerea practicilor comerciale neloiale. Alineatul (1) al acestuia prevede interdicția generală menționată ( 52 ). Alineatul (2) al acestui articol explică ce practici sunt considerate neloiale: practicile comerciale care sunt contrare cerințelor diligenței profesionale și care denaturează sau pot denatura semnificativ comportamentul economic al „consumatorului mediu” ( 53 ). Alineatul (4) definește apoi două categorii specifice de practici comerciale „neloiale”. Una dintre aceste categorii privește practicile comerciale „înșelătoare”.

Articolul 7 din Directiva privind practicile comerciale neloiale reprezintă o expresie a categoriei specifice a „practicilor comerciale înșelătoare” ( 54 ). El se referă la „omisiuni înșelătoare”. Alineatul (1) al acestui articol impune comercianților obligația pozitivă de a comunica consumatorilor toate informațiile considerate „semnificative”, omiterea comunicării acestora făcând obiectul unor sancțiuni în conformitate cu dreptul intern ( 55 ), cu condiția ca omisiunea respectivă să determine sau să poată determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări.

În același timp, considerentul (15) al Directivei privind practicile comerciale neloiale coroborat cu articolul 7 alineatul (5) și cu anexa II la aceasta implică o prezumție legislativă potrivit căreia informațiile prevăzute la articolul 36 din Directiva privind asigurarea de viață, inclusiv la alineatul (1) al acestuia, trebuie considerate „semnificative” în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva privind practicile comerciale neloiale ( 56 ).

În consecință, revine instanței naționale sarcina de a aprecia, în lumina tuturor împrejurărilor de fapt care îi sunt prezentate, dacă, în primul rând, titularii polițelor de asigurare din cauza C‑143/20 au omis să comunice „informațiile semnificative” cuprinse la punctul A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață și, în al doilea rând, dacă era probabil ca, pe baza acestei omisiuni, reclamanții din cauza C‑143/20 (raportați la standardul unui consumator mediu suficient de avizat), să fi luat sau să fi putut lua o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări ( 57 ).

În esență, aceasta este o apreciere pe care numai instanța națională o poate realiza în deplină cunoștință de cauză cu privire la situația de fapt din litigiul principal. În aceste condiții, ar putea fi util să se formuleze două observații care merită să fie luate în considerare de instanța de trimitere în cadrul aprecierii sale efectuate din perspectiva articolului 7 din Directiva privind practicile comerciale neloiale.

În primul rând, este important să se considere că, în temeiul articolului 7 alineatul (5) din Directiva privind practicile comerciale neloiale, legiuitorul Uniunii a considerat că informațiile care figurează la punctul A din anexa III la Directiva privind asigurarea de viață reprezintă informațiile absolut minime care trebuie comunicate în cazul produselor de asigurare de viață. În caz contrar, considerentul (52) al Directivei privind asigurarea de viață sugerează că un consumator nu are capacitatea de a alege „contractul cel mai adecvat nevoilor sale”. În continuare, aceste prezumții trebuie să joace un rol important atunci când se apreciază dacă omisiunea de divulgare a lor a determinat sau ar fi putut determina un consumator mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări.

În al doilea rând, standardul de control atunci când se evaluează dacă un consumator mediu ar fi luat decizia comercială în cauză are caracter obiectiv. Acesta ține seama de consumatorul normal informat și suficient de avizat ( 58 ). Ca atare, criteriul este separat de orice dorință subiectivă specifică sau deosebită a unui anumit consumator. În special, sentimentele subiective ale unui consumator, și anume faptul că acesta ar fi dorit din punct de vedere subiectiv să primească mai multe informații, nu sunt determinante în cazul unei astfel de aprecieri (în mod necesar obiectivizată).

Având în vedere considerațiile prezentate, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare adresată în cauza C‑143/20 după cum urmează: Articolul 7 alineatele (1) și (5) din Directiva privind practicile comerciale neloiale trebuie să fie interpretat în sensul că omisiunea de a comunica cel puțin informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva privind asigurarea de viață constituie o practică comercială înșelătoare în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, consumatorul mediu nu a primit informațiile de care are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză și care, în consecință, determină sau poate determina consumatorul respectiv să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceste condiții au fost îndeplinite în litigiul principal.

Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Rejonowy dla Warszawy-Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Wola, Varșovia, Polonia) după cum urmează: Prima întrebare adresată în cauza C‑143/20 și prima întrebare adresată în cauza C‑213/20: Articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață trebuie să fie interpretat în sensul că obligația de informare precontractuală prevăzută de acest articol obligă partea la un contract încheiat cu un consumator, în cazul în care acesta din urmă aderă la un contract de asigurare de viață de grup fără a deveni titular al poliței de asigurare în temeiul contractului de asigurare inițial de bază, să comunice consumatorului respectiv cel puțin informațiile enumerate la punctul A din anexa III la această directivă. A doua întrebare adresată în cauza C‑143/20 și a doua și a treia întrebare adresate în cauza C‑213/20: Articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83 trebuie să fie interpretat în sensul că impune comunicarea adevăratei naturi a produsului de bază și a riscurilor structurale inerente acestuia. Aceste informații includ o definiție a unităților pe care sunt bazate beneficiile polițelor bazate pe unități și indicarea naturii activelor care acoperă polițele respective, cuprinzând cel puțin caracteristicile economice și/sau juridice esențiale ale unităților respective și ale activelor-suport. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă, având în vedere împrejurările specifice ale unei cauze, informațiile comunicate unui consumator ating acest prag. A patra întrebare adresată în cauza C‑213/20: Articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu garantează că un consumator primește cel puțin informațiile prevăzute la punctul A din anexa III la această directivă la un anumit moment înainte de încheierea contractului, în scris și într‑un mod clar și precis care să îi permită, după o perioadă de reflecție, să facă o alegere în cunoștință de cauză. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceste condiții au fost îndeplinite în litigiul principal. A patra întrebare adresată în cauza C‑143/20: Articolul 7 alineatele (1) și (5) din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului trebuie să fie interpretat în sensul că omisiunea de a comunica cel puțin informațiile prevăzute la articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83 constituie o practică comercială înșelătoare în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, consumatorul mediu nu a primit informațiile de care are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză și care, în consecință, determină sau poate determina consumatorul respectiv să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceste condiții au fost îndeplinite în litigiul principal.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MICHAL BOBEK

prezentate la 2 septembrie 2021 ( 1 )