Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 22 aprilie 2021.#RH împotriva AB Volvo ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil n.° 2 de Madrid.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 7 punctul 2 – Competența în materie delictuală sau cvasidelictuală – Locul materializării prejudiciului – Înțelegere declarată contrară articolului 101 TFUE și articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European – Stabilirea competenței internaționale și teritoriale – Concentrarea competențelor în favoarea unei instanțe specializate.#Cauza C-30/20.

Cererea de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil no 2 de Madrid (Tribunalul Comercial nr. 2 din Madrid, Spania) privește interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni inițiate de RH, stabilită în Córdoba (Spania), în repararea prejudiciului pe care i l‑ar fi cauzat o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 ( 3 ), împotriva a patru societăți din grupul Volvo ale căror sedii, în privința a trei dintre ele, sunt situate în alte state membre decât Regatul Spaniei.

Curtea este sesizată pentru a preciza dacă articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 desemnează în mod direct instanța competentă, fără a face trimitere la normele interne ale statelor membre.

Deși răspunsul la această întrebare pare să poată fi dedus, în opinia noastră, din anumite hotărâri ale Curții și în special din cele mai recente în materie delictuală sau cvasidelictuală, rezultă, în special în raport cu îndoielile exprimate de instanța de trimitere, că acesta ar trebui completat în legătură cu alte trei aspecte strâns legate.

Astfel, obiectivele de securitate juridică și de eficacitate a contenciosului complex al reparării prejudiciilor cauzate de practici anticoncurențiale justifică formularea unor precizări utile pentru instanțele naționale în ceea ce privește desemnarea instanței competente teritorial și coexistența mai multor puncte de legătură reținute în deciziile Curții. Problema libertății statelor membre de a concentra soluționarea acestui contencios în fața instanțelor specializate, invocată de unele dintre ele în observațiile scrise, va trebui de asemenea examinată cu această ocazie.

Vom prezenta astfel motivele care ne determină să considerăm în esență că: – articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește atât competența internațională, cât și competența internă a instanței sesizate; – în împrejurările din cauza principală, instanța competentă din punct de vedere teritorial este cea în a cărei rază teritorială se află locul achiziției bunurilor în cauză, și – statele membre au posibilitatea, în cadrul organizării lor jurisdicționale, să aleagă să concentreze soluționarea litigiilor în materie de practici anticoncurențiale în fața anumitor instanțe specializate, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității.

Considerentele (15), (16) și (34) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins: „(15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență. (16) În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. Acest lucru este important în special în litigiile privind obligații necontractuale care rezultă din încălcări ale intimității și ale drepturilor legate de personalitatea sa, inclusiv privind calomnia. […] (34) Ar trebui asigurată continuitatea între Convenția [din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială ( 4 ), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție ( 5 )], Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 6 )] și prezentul regulament, fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității este valabilă cu privire la interpretarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a [convenției menționate] și a regulamentelor de înlocuire a acesteia.”

În cadrul capitolului I din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulat „Domeniu de aplicare și definiții”, articolul 1 alineatul (1) prevede: „Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței […]”

Capitolul II din acest regulament, intitulat „Competența”, conține în cadrul secțiunii 1, referitoare la „[d]ispoziții generale”, articolele 4-6.

Articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

Potrivit articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012: „Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

Secțiunea 2 din capitolul menționat, intitulată „Competențe speciale”, cuprinde articolele 7-9.

Articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 are următorul cuprins: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru: […] 2. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.”

Articolul 26 din regulamentul menționat, care figurează în capitolul II secțiunea 7, intitulată „Prorogarea de competență”, prevede la alineatul (1): „Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 24.”

Astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, RH, stabilită în Córdoba, a achiziționat pentru activitatea sa de transport rutier, între anii 2004 și 2009, cinci camioane de la un concesionar al Volvo Group España SA. Dreptul de proprietate asupra unuia dintre camioane a fost transferat către RH în anul 2008, după ce a făcut obiectul unui contract de leasing.

La 19 iulie 2016, Comisia Europeană a adoptat Decizia referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT.39824 – Camioane) [C(2016) 4673 final], al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 6 aprilie 2017 ( 7 ).

Prin această decizie, Comisia a constatat existența unei înțelegeri între 15 producători de camioane, printre care AB Volvo, Volvo Lastvagnar AB și Volvo Group Trucks Central Europe GmbH, între 17 ianuarie 1997 și 18 ianuarie 2011, în ceea ce privește două categorii de produse, și anume camioanele cu o greutate cuprinsă între 6 și 16 tone (camioane de tonaj mediu) și camioanele cu o greutate mai mare de 16 tone (camioane de tonaj mare), atât autocamioane, cât tractoare‑rutiere.

Potrivit deciziei menționate ( 8 ), „[î]ncălcarea a constat în acorduri coluzive privind stabilirea prețurilor și majorările prețului brut al camioanelor în [Spațiul Economic European (SEE)] și calendarul și transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor cu emisii scăzute pentru camioane de tonaj mediu și mare impuse de standardele EURO 3 până la EURO 6. Sediile centrale ale destinatarilor au fost direct implicate în discuții privind prețurile, majorările de prețuri și introducerea noilor standarde de emisii până în 2004. Cel puțin începând cu luna august 2002, au avut loc discuții prin intermediul unor filiale germane care, în proporții diferite, raportau sediilor lor centrale. Schimbul de informații a avut loc atât la nivel multilateral, cât și la nivel bilateral. Aceste acorduri coluzive au inclus acorduri și/sau practici concertate privind stabilirea prețurilor și majorările prețului brut în vederea alinierii prețurilor brute în SEE și calendarul și transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor cu emisii scăzute cerute de standardele EURO 3 până la EURO 6. Încălcarea a vizat întregul SEE și a durat între 17 ianuarie 1997 și 18 ianuarie 2011”.

În consecință, Comisia a aplicat amenzi tuturor entităților participante, inclusiv Volvo, Volvo Lastvagnar și Volvo Group Trucks Central Europe, cu excepția unei entități care a beneficiat de imunitate ( 9 ).

RH a acționat în justiție Volvo, Volvo Lastvagnar și Volvo Group Trucks Central Europe, precum și filiala spaniolă a acestor societăți‑mamă, Volvo Group España (denumite în continuare „societățile Volvo”).

Acestea au contestat numai competența internațională ( 10 ) a instanței de trimitere. Ele au invocat articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 și jurisprudența Curții din care ar rezulta că criteriul de competență care este enunțat de acesta, și anume „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”, este o noțiune a dreptului Uniunii și că este vorba despre locul unde s‑a produs evenimentul cauzator, în prezenta cauză, locul în care s‑a încheiat înțelegerea privind camioanele. Acesta nu ar putea fi identificat cu locul în care se află domiciliul reclamantei și s‑ar situa în afara Spaniei, în alte state membre.

Instanța de trimitere arată că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, competența internațională a unei instanțe spaniole ar putea fi justificată având în vedere locul unde s‑a produs prejudiciul. Ea amintește că acest loc ar fi acela al sediului social al persoanei prejudiciate, potrivit Hotărârii din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide ( 11 ). Instanța de trimitere adaugă că, în Hotărârea din 29 iulie 2019, Tibor‑Trans ( 12 ), care se referea la o acțiune îndreptată în Ungaria împotriva unui alt membru al aceleiași înțelegeri și având un obiect identic cu cel formulat de RH, Curtea a decis că, „atunci când piața afectată de comportamentul anticoncurențial se găsește în statul membru pe teritoriul căruia se pretinde că a avut loc prejudiciul invocat, este necesar să se considere că locul materializării prejudiciului, în scopul aplicării articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, se găsește în acest stat membru” ( 13 ).

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă jurisprudența respectivă se referă la competența internațională a instanțelor din statul membru în care s‑a produs prejudiciul sau dacă aceasta stabilește, în plus, în mod direct, competența teritorială internă pe teritoriul acestui stat membru.

Ea precizează că, potrivit jurisprudenței constante a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) ( 14 ), norma stabilită la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu guvernează competența teritorială internă. Prin urmare, în lipsa unei norme naționale speciale pentru determinarea competenței teritoriale a unei instanțe în acțiunile de drept privat din domeniul concurenței, normele de competență adecvate sunt cele care se aplică în materie de concurență neloială, prevăzute la articolul 52 alineatul 1 punctul 12 din Legea de procedură civilă 1/2000. În consecință, instanța competentă este cea de la locul unde s‑a produs prejudiciul, și anume locul în care s‑a achiziționat vehiculul sau în care s‑a încheiat contractul de leasing.

Instanța de trimitere apreciază că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 ar putea fi interpretat în același sens cu cel reținut de Curte în jurisprudența sa referitoare la competența jurisdicțională în materie contractuală. În Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack ( 15 ), și în Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder ( 16 ), Curtea ar fi hotărât că articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 desemnează în mod direct forul competent fără a face trimitere la normele interne ale statelor membre. Dacă aceasta este situația, instanța competentă ar fi cea de la sediul social al victimei înțelegerii.

În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil no 2 de Madrid (Tribunalul Comercial nr. 2 din Madrid) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012], atunci când prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru «în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă», trebuie interpretat în sensul că stabilește numai competența internațională a instanțelor din statul membru în care se află acel loc, astfel încât, pentru a stabili instanța națională competentă din punct de vedere teritorial din statul respectiv, se face trimitere la normele procedurale interne, sau trebuie interpretat ca fiind o normă mixtă care, prin urmare, stabilește în mod direct atât competența internațională, cât și competența teritorială națională, fără a fi necesar să se facă trimitere la reglementarea internă?”

Societățile Volvo, guvernele spaniol, francez și neerlandez, precum și Comisia au prezentat Curții observații scrise.

Ședința de audiere a pledoariilor, a cărei organizare fusese stabilită inițial la 17 decembrie 2020, a fost anulată din cauza crizei sanitare, iar întrebarea care fusese adresată pentru răspuns oral a fost transformată în întrebare pentru răspuns scris și completată cu alte întrebări. Societățile Volvo, precum și guvernul spaniol și Comisia au răspuns la aceste întrebări în termenele stabilite.

Societățile Volvo au solicitat declararea inadmisibilității cererii pentru motivul că răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere ar fi clar.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, în primul rând, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, din moment ce întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. În al doilea rând, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește pe proprie răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență, cu excepția cazului în care nu prezintă nicio legătură cu litigiul principal ( 17 ).

În speță, instanța de trimitere a expus cu precizie motivele îndoielii pe care le are în ceea ce privește competența sa teritorială, care a justificat cererea sa de decizie preliminară. Acestea se întemeiază pe lipsa unei decizii exprese a Curții în materie delictuală sau cvasidelictuală în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 și pe jurisprudența constantă a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) potrivit căreia această dispoziție nu ar exclude aplicarea normelor de competență interne.

În aceste condiții, întrebarea adresată de instanța de trimitere este, în opinia noastră, admisibilă.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că stabilește, în materie delictuală sau cvasidelictuală, nu numai competența internațională a instanțelor din statul membru în care se situează criteriul de legătură prevăzut de această dispoziție, ci și competența teritorială a instanțelor din acest stat.

În susținerea cererii sale de decizie preliminară, instanța de trimitere a amintit în mod întemeiat că, într‑un cadru de fapt identic cu cel din cauza principală, respectiv cartelul camioanelor, Curtea s‑a pronunțat în Hotărârea Tibor‑Trans cu privire la problema competenței instanței sesizate cu o acțiune în repararea unui prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului concurenței. De asemenea, ea a arătat că răspunsul Curții în această hotărâre nu privește în mod expres caracterul „mixt” al normei de competență prevăzute la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, spre deosebire de hotărârile pronunțate în materie contractuală, și anume Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack ( 18 ), și Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder ( 19 ).

Observăm, pe de o parte, că această întrebare inedită nu este izolată ( 20 ). Prin urmare, s‑ar părea că o interpretare mai precisă a dispozițiilor Regulamentului nr. 1215/2012 este așteptată de instanțele naționale. Pe de altă parte, trebuie să se recomande, în opinia noastră, să se răspundă instanței de trimitere în lumina Hotărârii Verein für Konsumenteninformation și a Hotărârii din 24 noiembrie 2020, Wikingerhof ( 21 ), care au fost pronunțate după sesizarea Curții.

Acesta este motivul pentru care analiza noastră va fi consacrată mai întâi întrebării adresate referitoare la domeniul de aplicare al normei de competență prevăzute la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. În continuare, vom prezenta considerații care urmăresc să precizeze criteriile de stabilire a instanței competente din punct de vedere teritorial. În sfârșit, vom examina propunerea guvernului francez și a Comisiei referitoare la posibilitatea statelor membre de a alege o organizare materială a instanțelor care să concentreze soluționarea anumitor litigii în fața instanțelor specializate.

Amintim că, în vederea examinării tuturor acestor aspecte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 abrogă și înlocuiește Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit el însuși Convenția de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor din urmă instrumente juridice rămâne valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca „echivalente” ( 22 ). Acesta este cazul articolului 5 punctul 3 din această convenție și din Regulamentul nr. 44/2001, pe de o parte, și al articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, pe de altă parte ( 23 ).

Considerăm că îndoiala exprimată de instanța de trimitere în ceea ce privește obiectul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 poate fi înlăturată cu ușurință de la pronunțarea Hotărârii Wikingerhof. Curtea a reținut că „instanța competentă în temeiul articolului 7 punctul 2 [din acest regulament], și anume […] cea în jurisdicția căreia se află piața afectată de pretinsul comportament anticoncurențial, este cea mai adecvată să se pronunțe” ( 24 ).

În consecință, apreciem, asemenea tuturor părților și persoanelor interesate care au depus observații scrise în fața Curții și a avocaților generali care s‑au exprimat cu titlu incident cu privire la această problemă cu ocazia unor cauze anterioare ( 25 ), că se poate preciza în mod expres că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 are ca obiect reglementarea competenței instanțelor nu numai între statele membre, ci și la nivel intern, celelalte aspecte procedurale rămânând guvernate de dreptul statului membru în care se află instanța sesizată ( 26 ).

Astfel, ar putea fi suficient să se arate, pe de o parte, la fel ca în Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder ( 27 ), pronunțată în materie contractuală, în ceea ce privește dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001, că argumentele de aceeași natură cu cele pe care Curtea s‑a întemeiat pentru a ajunge la interpretarea formulată în Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack ( 28 ), sunt valabile în ceea ce privește normele de competență specială echivalente în Regulamentul nr. 1215/2012 ca urmare a genezei, a obiectivelor și a locului pe care îl ocupă în sistemul stabilit de regulamentul menționat. Pe de altă parte, aceste motive au determinat Curtea să interpreteze normele de competență în materia obligațiilor de întreținere în același sens.

Cu toate acestea, pentru a favoriza înțelegerea legăturii dintre dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 în ansamblu, ne pare oportun să detaliem elementele utile interpretării articolului 7 punctul 2 din acest regulament nu numai în considerarea modului său de redactare, ci și a sistemului pe care îl stabilește și a obiectivelor pe care le urmărește ( 29 ).

În primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie deduse concluzii din comparația sa cu cel al articolului 4 alineatul (1) din acest regulament. În articolul menționat sunt vizate „instanțele” statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul persoanele acționate în justiție. Această expresie generală stabilește competența instanțelor dintr‑un stat membru, luate în considerare în ansamblu ( 30 ). Desemnarea instanței competente din punct de vedere teritorial este guvernată în acest caz de norme naționale.

În schimb, la articolul 7 din Regulamentul nr. 1215/2012, cu excepția punctului 6, expresia „în fața instanțelor de la locul” ( 31 ) sau „în fața instanței” a fost reținută de legiuitorul Uniunii întrucât este vorba despre o opțiune oferită reclamantului, în considerarea unui loc concret, ca excepție de la norma de competență generală ( 32 ), în funcție de obiectul cererii. Astfel, în materie delictuală sau cvasidelictuală, la articolul 7 punctul 2 din acest regulament, criteriul enunțat este cel al „locul[ui] unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”. De asemenea, în temeiul articolului 7 punctul 1 litera (a) din regulamentul menționat, pârâtul poate fi acționat în justiție „în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză”.

În al doilea rând, trebuie subliniat caracterul derogatoriu al sistemului instituit de Regulamentul nr. 1215/2012, care permite reclamantului să invoce una dintre normele de competență specială prevăzute de regulamentul menționat ( 33 ), în măsura în care este rezervat anumitor materii sau destinat să protejeze o parte defavorizată.

În al treilea rând, trebuie să se sublinieze că formularea acestor norme de competență specială este justificată, astfel cum s‑a precizat în considerentul (16) al Regulamentului nr. 1215/2012, de obiectivul legiuitorului de a autoriza alegerea unui instanțe dintr‑un stat membru în funcție de locul cu care litigiul are o legătură strânsă și în scopul bunei administrări a justiției ( 34 ). Aceste principii au ghidat Curtea în mod constant în interpretarea normelor de competență specială în vederea recunoașterii punctelor de legătură adecvate pentru unificarea normelor de conflict de competență judiciară ( 35 ) și a desemnării instanței celei mai în măsură să se pronunțe.

Această analiză este confirmată de raportul domnului P. Jenard referitor la Convenția de la Bruxelles ( 36 ), a cărui analiză este confirmată în raportul domnului P. Schlosser privind Convenția referitoare la aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția de la Bruxelles, precum și la Protocolul privind interpretarea sa de către Curtea de Justiție ( 37 ).

În aceste condiții și după cum se putea deduce deja din motivarea hotărârilor anterioare ale Curții atât în materie contractuală ( 38 ), cât și în materia obligațiilor de întreținere ( 39 ), nu există nicio îndoială că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 desemnează în mod direct forul competent ( 40 ), în raport cu obiectivele urmărite de acest regulament.

Un asemenea răspuns, în măsura în care impune unei instanțe dintr‑un stat membru sesizate în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 să nu aplice normele interne de competență teritorială, ar trebui, în opinia noastră, în special ca urmare a evoluției jurisprudenței Curții în materie de competență în cazul încălcării dreptului concurenței, să fie completat în mod util de precizări privind locul materializării prejudiciului invocat ( 41 ), precum și desemnarea concretă a instanței special competente.

În motivarea cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere a făcut trimitere la Hotărârile CDC Hydrogen Peroxide ( 42 ) și Tibor‑Trans, referitoare la stabilirea instanței competente pentru a se pronunța cu privire la acțiuni în repararea prejudiciilor cauzate de înțelegeri sancționate de Comisie ( 43 ), fără a face distincție între ele, în condițiile în care două localizări diferite ale prejudiciului au fost reținute de Curte, iar împrejurările de fapt ale cauzei principale impuneau o apropiere în raport cu cea de a două hotărâre.

În consecință, în opinia noastră, este oferită astfel Curții ocazia de a aduce toate clarificările utile pentru instanțele naționale cu privire la domeniul de aplicare al Hotărârii Tibor‑Trans, în lumina Hotărârilor Verein für Konsumenteninformation și Wikingerhof, pronunțate de Curte după cererea de decizie preliminară. Curtea ar trebui de asemenea să precizeze dacă mai multe criterii de competență pot fi reținute pentru atingerea obiectivului care justifică existența acestuia, și anume acordarea unei priorități legăturii de proximitate cu litigiul.

Chiar dacă Hotărârea Tibor‑Trans a fost pronunțată într‑un context aproape identic cu cel din litigiul principal, analiza sa merită să fie detaliată din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, la fel ca în cauza principală, în cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Tibor‑Trans, instanța de trimitere fusese sesizată cu o acțiune având ca obiect repararea prejudiciilor care au constat în supraprețuri plătite ca urmare a unor prețuri ridicate în mod artificial aplicate camioanelor, cauzate de aceleași practici anticoncurențiale.

Deși, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tibor‑Trans, societatea reclamantă a ales să își îndrepte acțiunea numai împotriva unuia dintre participanții la înțelegerea în cauză, de la care aceasta nu se aprovizionase ( 44 ), în speță, RH a acționat în justiție, dintre alte societăți responsabile pentru înțelegerea în cauză, mai multe dintre ele stabilite în afara Spaniei, de la care camioanele, fabricate de ele, nu fuseseră cumpărate în mod direct. În plus, RH a acționat în justiție filiala spaniolă a acestor societăți ( 45 ) de care depinde concesionarul de autovehicule spaniol de la care s‑a aprovizionat RH, după cum se poate deduce din înscrisurile din dosar ( 46 ).

În al doilea rând, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tibor‑Trans, instanța de trimitere avea îndoieli cu privire la aplicarea prin analogie a Hotărârii CDC Hydrogen Peroxide, în care Curtea identificase ca instanță competentă pe cea a sediului social al societății reclamante, ca urmare a lipsei unei legături contractuale directe între părți și a obligației de a nu reține o normă de competență care favorizează forum actoris ( 47 ).

Curtea a declarat că „articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în repararea unui prejudiciu cauzat de o încălcare a articolului 101 TFUE, care constă în special în acorduri coluzive privind stabilirea prețurilor și majorarea prețurilor brute ale camioanelor, «locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă» vizează, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, locul pieței afectate de această încălcare, mai precis locul în care prețurile pieței au fost denaturate, în care victima pretinde că a suferit acest prejudiciu, chiar dacă acțiunea este îndreptată împotriva unui participant la înțelegerea în cauză cu care respectiva victimă nu a stabilit raporturi contractuale” ( 48 ).

În ceea ce privește stabilirea prejudiciului, Curtea a arătat că „prejudiciul invocat în litigiul principal decurge în esență din [supraprețurile] plătite din cauza prețurilor ridicate în mod artificial și, astfel, rezultă că este consecința imediată a încălcării articolului 101 TFUE și reprezintă, așadar, un prejudiciu direct care poate constitui, în principiu, temeiul competenței instanțelor statului membru pe teritoriul căruia s‑a materializat acesta” ( 49 ).

În ceea ce privește localizarea prejudiciului suferit în mod direct, Curtea a decis că, „atunci când piața afectată de comportamentul anticoncurențial se găsește în statul membru pe teritoriul căruia se pretinde că a avut loc prejudiciul invocat, este necesar să se considere că locul materializării prejudiciului, în scopul aplicării articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, se găsește în acest stat membru” ( 50 ).

În susținerea acestei decizii, Curtea a citat punctul 40 din Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines. În consecință, subliniem, pe de o parte, că, într‑o cauză referitoare la o înțelegere privind prețurile de aceeași natură și sancționată în aceleași condiții cu cea care constituia temeiul acțiunii în despăgubire în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide ( 51 ), Curtea a extins soluția pe care o reținuse într‑o cauză în care un abuz de poziție dominantă fusese constatat de un consiliu al concurenței național și era invocat un acord anticoncurențial ( 52 ). Pe de altă parte, această soluție se întemeiază pe concordanța a două elemente, și anume locul pieței afectate și cel unde se pretinde că a avut loc prejudiciul invocat ( 53 ).

Mai general, în Hotărârea Tibor‑Trans, alte numeroase referiri la Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines exprimă evoluția jurisprudenței Curții în vederea armonizării punctelor de legătură cu locul unde a avut loc prejudiciul suferit în mod direct, fie că este vorba despre supraprețuri suportate în timpul cumpărării ( 54 ), fie despre pierderea unor vânzări ( 55 ), fără a se face distincție după cum comportamentele anticoncurențiale au făcut sau nu obiectul unei constatări printr‑o decizie prealabilă a unei autorități ( 56 ).

Acest curent jurisprudențial în favoarea referirii la piața afectată de practici anticoncurențiale a căror reparare se solicită în fața unei instanțe a fost confirmată foarte recent în Hotărârea Wikingerhof, în care Curtea a declarat că privește materia delictuală sau cvasidelictuală, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, o acțiune în încetarea anumitor practici utilizate în cadrul relației contractuale dintre reclamant și pârât și întemeiate pe un pretins abuz de poziție dominantă săvârșit de acesta din urmă, cu încălcarea dreptului concurenței ( 57 ).

Curtea a considerat că, în împrejurările din cauza principală, „instanța competentă în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, și anume […] cea în jurisdicția căreia se află piața afectată de pretinsul comportament anticoncurențial, este cea mai adecvată să se pronunțe asupra problemei principale a temeiniciei acestei afirmații, iar aceasta în special în ceea ce privește colectarea și evaluarea elementelor de probă corespunzătoare în această privință” ( 58 ).

Observăm, pe de o parte, că, în Hotărârea Wikingerhof, Curtea a acordat o importanță deosebită acestei precizări privind localizarea faptei prejudiciabile care s‑a produs sau riscă să se producă, din moment ce era întrebată cu privire la aplicabilitatea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 conform calificării pretențiilor reclamantului ( 59 ), iar nu cu privire la stabilirea unuia dintre criteriile de competență întemeiate pe acest articol ( 60 ).

Pe de altă parte, în opinia noastră, trebuie deduse concluzii din trimiterile, de la punctul 37 din Hotărârea Wikingerhof, la Hotărârile Tibor‑Trans și Verein für Konsumenteninformation pentru a justifica, prin analogie, decizia Curții cu privire la competența jurisdicțională.

La punctul 34 din Hotărârea Tibor‑Trans, la care face trimitere Hotărârea Wikingerhof ( 61 ), care trebuie coroborat cu punctele 33 și 35 din această primă hotărâre, Curtea a considerat că alegerea locului unde se situează piața afectată în cadrul căreia victima pretinde că a suferit un prejudiciu rezultă din necesitatea de a identifica instanța cel mai bine plasată pentru a examina acțiunile în despăgubire în legătură cu un act care restrânge concurența, de a se asigura predictibilitatea unei astfel de norme pentru operatorul economic în cauză și de a respecta cerințele de conformitate cu legea aplicabilă unor asemenea acțiuni în despăgubire ( 62 ).

La punctul 38 din Hotărârea Verein für Konsumenteninformation, la care Hotărârea Wikingerhof face de asemenea trimitere ( 63 ), Curtea a justificat interpretarea care a determinat‑o să rețină ca loc al materializării prejudiciului locul în care a fost achiziționat vehiculul în discuție ( 64 ) ca fiind „conformă și cu obiectivele de proximitate și de bună administrare a justiției, vizate de considerentul (16) al Regulamentului nr. 1215/2012, în măsura în care, pentru a determina cuantumul prejudiciului suferit, instanța națională poate fi nevoită să evalueze condițiile pieței din statul membru pe teritoriul căruia a fost cumpărat vehiculul menționat. Or, instanțele acestui ultim stat membru sunt susceptibile să aibă acces cel mai ușor la mijloacele de probă necesare pentru realizarea acestor evaluări” ( 65 ).

În aceste trei hotărâri, evoluția justificării punctului de legătură reținut de Curte evidențiază, în opinia noastră, luarea în considerare concretă a dimensiunii specifice a contenciosului în materie de concurență. Astfel, în cazul unor comportamente ilicite care afectează piața economică, accesul mai ușor la mijloacele de probă necesare pentru evaluarea condițiilor acestei piețe și a consecințelor unor asemenea comportamente contribuie la organizarea utilă a procesului ( 66 ). Prin urmare, este vorba despre un element determinant cu privire la alegerea instanței celei mai în măsură să garanteze respectarea regulilor unei concurențe sănătoase care presupune sancționarea oricărei atingeri aduse acesteia și garantarea efectivității dreptului la protecția victimei.

Prin urmare, jurisprudența Curții, reiterată pe baza unor asemenea considerații probatorii pragmatice, trebuie să fie replasată într‑un context a cărui importanță a fost subliniată chiar foarte recent ( 67 ). Într‑adevăr, construcția jurisprudențială a Curții continuă să contribuie la punerea în aplicare a dreptului concurenței și în special a fazei private a aplicării articolului 101 TFUE ( 68 ), în măsura în care favorizează dezvoltarea și consolidarea acțiunilor în reparație inițiate în fața instanțelor naționale ( 69 ). În această privință, trebuie să se sublinieze că Curtea a însărcinat instanțele respective cu protejarea acestui drept, care întărește caracterul operațional al normelor Uniunii în materie de concurență ( 70 ). În plus, Curtea a precizat că acțiunile în repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență, introduse în fața instanțelor naționale, fac parte integrantă din sistemul de punere în aplicare a acestor norme, al cărui scop principal constă în a reprima comportamentele anticoncurențiale ale întreprinderilor și a le descuraja să se angajeze în asemenea comportamente ( 71 ).

În sfârșit, acțiunea complementară a autorităților de concurență din statele membre și a instanțelor naționale a fost consacrată de Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat ( 72 ). În plus, pentru a soluționa acțiunile în despăgubire în dreptul național pentru încălcarea dispozițiilor dreptului statelor membre și al Uniunii în materie de concurență, Directiva 2014/104 a definit noi norme de procedură și de fond, care trebuiau transpuse în toate statele membre până la 27 decembrie 2016 ( 73 ).

Totuși, deși aceste norme urmăresc să permită întreprinderilor prejudiciate să fie despăgubite integral prin prevederea, printre altele, a unor norme privind probele destinate să depășească dificultățile importante pe care le prezintă condițiile de angajare a răspunderii în contenciosul reparării prejudiciilor în dreptul concurenței, ele nu prevăd însă dispoziții specifice în materie de competență.

În consecință, deși, în principiu, determinarea de către Curte, în Hotărârea Tibor‑Trans, a locului materializării prejudiciului ca fiind locul pieței afectate de încălcare, respectiv locul în care prețurile pieței au fost denaturate, în care victima pretinde că a suferit un prejudiciu ( 74 ), este adaptată contextului pe care tocmai l‑am amintit pentru a stabili instanța care este competentă la nivel internațional ( 75 ), considerăm că această localizare nu este suficient de precisă pentru a desemna instanța competentă din punct de vedere teritorial în cadrul statului membru în cauză ( 76 ). Or, din punctul nostru de vedere, în raport cu alte hotărâri ale Curții, aceasta constituie o sursă de insecuritate juridică în momentul alegerii opțiunii de competență prevăzute la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 de care dispune reclamantul ( 77 ).

Prin urmare, considerăm oportun ca răspunsul Curții la întrebările instanței de trimitere, care ar trebui, având în vedere împrejurările cauzei principale, să se înscrie în linia Hotărârii Tibor‑Trans, să fie completat în această privință pentru ca instanțele naționale să poată dispune de un răspuns care depășește cadrul strict al cauzei care a justificat cererea de decizie preliminară. Trebuie luat în considerare și numărul de proceduri care pot fi inițiate din cauza amplorii înțelegerii în cauză.

În Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines, care constituie baza Hotărârii Tibor‑Trans, Curtea a statuat că, „în cadrul unei acțiuni în repararea unui prejudiciu cauzat de comportamente anticoncurențiale, «locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă» vizează, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în special locul materializării unui câștig nerealizat care constă într‑o pierdere de vânzări, adică locul pieței afectate de comportamentele menționate în cadrul căreia victima pretinde că a suferit aceste pierderi” ( 78 ).

Localizarea exactă a prejudiciului invocat putea fi dedusă cu ușurință din această interpretare. Astfel, litigiul rezulta din comportamentele anticoncurențiale ale unui operator economic pe piața pe care victima acestuia, o companie aeriană, își desfășura majoritatea activităților sale, și anume zboruri organizate cu plecarea și cu destinația pe aeroportul din Vilnius (Lituania), capitala statului membru în care era stabilită această companie. Curtea a constatat că era vorba despre „piața afectată în principal” ( 79 ).

În plus, la punctul 40 din Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines, Curtea a arătat că această soluție este întemeiată pe concordanța a două elemente reprezentate de locul pieței afectate de practicile care au denaturat concurența și cel al apariției prejudiciului invocat cauzat de practicile respective. În acest sens, sunt garantate limitarea competenței la prejudiciul suferit pe teritoriul unui singur stat membru, precum și existența unei legături între atingerea adusă interesului general și cea adusă intereselor întreprinderii sau, mai general, intereselor private.

Cu toate acestea, întrucât piața afectată era cea pe care victima își desfășura majoritatea activităților de vânzare de călătorii aeriene și ea suferise un câștig nerealizat ( 80 ), această condiție de concordanță era în mod necesar îndeplinită ( 81 ). Aceasta trebuia să conducă, în mod concret, la desemnarea instanței competente din punct de vedere teritorial ca fiind cea a locului unde este stabilită întreprinderea victimă a practicilor anticoncurențiale ( 82 ), ca urmare a naturii prejudiciului invocat.

În Hotărârea Tibor‑Trans, a fost adoptat un raționament asemănător celui reținut în Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines. Existența unei legături între piața afectată de încălcare și cea pe care victima susținea că a suferit un suprapreț a putut fi constatată de Curte ca urmare a faptului că, la fel ca în cauza principală, piața afectată de înțelegerea privind prețul camioanelor este cea a statului membru din care întreprinderea victimă a acesteia a cumpărat vehicule, prin intermediul unui concesionar, stabilit în același stat care este și cel în care își desfășoară activitatea de transport ( 83 ).

Astfel, în Hotărârea Tibor‑Trans, Curtea a reținut ca loc al materializării prejudiciului „locul în care prețurile pieței au fost denaturate, în care victima pretinde că a suferit [un] prejudiciu” ( 84 ), iar nu locul unde s‑a suportat plata supraprețului ( 85 ) care s‑ar putea deduce dintr‑o adaptare directă a punctului 43 din Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlinest ( 86 ), fără a preciza însă că este vorba despre locul materializării prejudiciului ( 87 ).

Or, trebuie să se constate, pe de o parte, că instanța competentă din punct de vedere teritorial în statul membru astfel desemnat nu poate fi identificată în mod clar, spre deosebire de ceea ce a decis Curtea în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide într‑un caz similar de încălcare sancționată de Comisie, și anume reținerea ca punct de legătură a locului sediului social al persoanei prejudiciate.

Pe de altă parte, pentru a depăși cadrul factual în care se solicită Curții să se pronunțe, trebuie să se țină seama de varietatea împrejurărilor în care pot fi suferite prejudicii în cazul unei înțelegeri privind prețurile, care constituie o diferență majoră față de cazurile de atingere adusă desfășurării unei activități economice. Astfel, în special în sectorul vânzării de vehicule și al transportului, locul pieței afectate de practicile anticoncurențiale care generează supraprețuri nu este în mod necesar concordant cu locul de achiziție a bunurilor în cauză sau cu cel al desfășurării activităților cumpărătorului final, spre deosebire de situația cumpărătorului direct.

Pentru aceste motive, având în vedere principiul potrivit căruia noțiunea de „loc unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” trebuie interpretată în mod strict ( 88 ), ar trebui stabilite criteriile de identificare a instanței pe care reclamantul o poate sesiza.

În acest scop, asemenea societăților Volvo, guvernului spaniol și Comisiei, solicităm Curții să realizeze o legătură cu Hotărârea Verein für Konsumenteninformation pentru motivul că această hotărâre a fost pronunțată într‑o cauză care are mai multe puncte comune cu cauza principală, precum și cu cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Tibor‑Trans și care se situează în continuarea acesteia ( 89 ). Astfel, acțiunea în discuție avea ca obiect repararea prejudiciului cauzat de achiziționarea de vehicule de la un terț, la un preț mai mare decât valoarea lor reală ( 90 ) ca urmare a unui comportament ilegal din partea constructorilor ( 91 ).

Curtea a hotărât că prejudiciul suferit de dobânditorul final, care nu este nici indirect, nici pur patrimonial, se materializează la achiziționarea vehiculului în cauză de la un terț ( 92 ). Acest criteriu constituie singurul punct de legătură pertinent, ca urmare a existenței unei legături cu un bun material care justifică faptul că nu sunt identificate alte împrejurări speciale precum în cauzele în care investiții financiare determinaseră o scădere a activelor persoanelor vizate ( 93 ).

Astfel, în primul rând, rezultă în mod clar de acum înainte că, în cazul unui prejudiciu material care rezultă din pierderea de valoare a unui bun ( 94 ), care nu este, așadar, un prejudiciu pur patrimonial, locul materializării prejudiciului este cel al achiziționării acestui bun ( 95 ).

În plus, faptul din care decurge prejudiciul material este că plata efectuată pentru achiziționarea bunului în discuție are drept contraprestație, odată cu dezvăluirea comportamentului ilegal al producătorului acestuia, un bun cu o valoare mai mică ( 96 ).

În al doilea rând, împrejurările din cauza principală justifică să se ridice problema semnificației termenului „achiziție”, din moment ce RH încheiase contracte de leasing în cadrul cărora a devenit proprietara camioanelor.

Faptul de cererea de despăgubire se întemeiază pe dreptul concurenței justifică, în opinia noastră, o abordare economică ( 97 ) a noțiunii de „achiziție”, din moment ce aceasta se reflectă în înregistrarea bunului care face obiectul unui contract de leasing în contabilitate în activului bilanțului.

În acest sens, suntem de acord cu opinia exprimată de avocatul general Campos Sánchez‑Bordona potrivit căreia „[p]unctul de plecare corect este […] actul în temeiul căruia bunul a fost inclus în patrimoniul persoanei afectate și a cauzat paguba. Locul materializării prejudiciului este acela unde a fost încheiată tranzacția” ( 98 ).

Locul de tranzacționare ar putea fi astfel înțeles în sens larg ca fiind cel în care a avut loc acordul privind bunul și prețurile ( 99 ), iar nu cel al plății prețului ( 100 ) sau al punerii la dispoziție a bunului, care pot interveni în alte locuri într‑un stadiu ulterior acestui acord ( 101 ).

Cerința previzibilității ( 102 ) în privința pârâtului este, în opinia noastră, respectată din moment ce, din punctul său de vedere, este reținut locul de comercializare a bunului și, în speță, de către un concesionar al vehiculelor sau de către orice alt intermediar însărcinat cu vânzarea acestora, independent de orice transfer de proprietate în sens juridic.

Cerința unei bune administrări a justiției este în aceeași măsură respectată ca urmare a interesului major pe care îl poate prezenta faptul că instanța este competentă să examineze și eventualele cereri ale intermediarului însărcinat cu tranzacția în același temei sau chestiunea transferului eventual al supraprețurilor de la acesta cumpărătorului în aval, care constituie un mijloc de apărare recurent ( 103 ).

Considerăm că obiectivele Regulamentului nr. 1215/2012, astfel cum au fost precizate de Curte în hotărârile cele mai recente cu privire la cerințele probatorii în litigiile în discuție, care trebuie îndeplinite în cele mai bune condiții ( 104 ), sunt de asemenea realizate prin desemnarea locului materializării prejudiciului în locul de tranzacționare, fără alte împrejurări speciale în cazul lipsei unui transfer de proprietate.

Astfel, spre deosebire de litigiile în care prejudiciul pur patrimonial invocat justifică faptul că mai multe elemente concrete atenuează lipsa unei legături cu un bun material, legătura cu locul de tranzacționare este, în principiu, suficientă pentru a desemna instanța mai bine plasată în mod obiectiv pentru a analiza elementele constitutive ale răspunderii pârâtului ( 105 ).

În consecință, identificarea instanței competente ca fiind cea de la locul cumpărării camioanelor ale căror prețuri au fost ridicate în mod artificial răspunde nevoilor probatorii din litigiu, din moment ce victima susține că a suferit un prejudiciu legat de un suprapreț al camioanelor într‑un loc în cadrul pieței afectate, care este cel al activității sale, pentru aceleași motive cu cele reținute în Hotărârea Verein für Konsumenteninformation ( 106 ). În speță, aceasta este situația RH.

Prin urmare, la finalul acestei prime părți a analizei noastre privind desemnarea instanței competente pe piața afectată de practici anticoncurențiale, propunem Curții să considere că instanța competentă să soluționeze o acțiune pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a supraprețurilor plătite de persoana prejudiciată de o înțelegere privind prețurile este, în principiu, cea de la locul achiziționării bunurilor în cauză.

Totuși, astfel cum am arătat deja ( 107 ), este necesar, în opinia noastră, să se aibă în vedere și situația în care locul producerii prejudiciului invocat nu este concordant cu locul activității victimei practicilor care au denaturat prețurile ( 108 ), de exemplu în cazul achiziționării de vehicule în mai multe state membre sau în mai multe puncte de aprovizionare în cadrul aceluiași stat membru sau chiar în cazul achiziției de la un vânzător stabilit în afara pieței afectate ( 109 ).

Dacă, în locul fiecăreia dintre tranzacțiile în cadrul pieței sau piețelor afectate, condițiile de analiză a acesteia/acestora sunt identice, situația este diferită în ceea ce privește evaluarea prejudiciului suferit de reclamant, victimă directă a prejudiciului ( 110 ). În mod ipotetic, analiza ar putea fi mai dificilă în cazul în care instanța competentă nu ar fi cea în a cărei rază teritorială se desfășoară activitatea economică a persoanei prejudiciate. Or, astfel cum Curtea a subliniat deja, în cazul unei înțelegeri ilicite constatate printr‑o decizie obligatorie, această evaluare constituie partea principală a atribuțiilor instanței sesizate cu o cerere de reparare a prejudiciului care decurge din aceasta ( 111 ).

În aceste condiții, considerăm că problema dacă mai poate fi oportun să se recurgă la legătura cu locul sediului social al întreprinderii prejudiciate, reținut de Curte în împrejurări speciale ( 112 ), merită să fie aprofundată.

Anumite împrejurări justifică, în opinia noastră, în raport cu obiectivul proximității stabilit în Regulamentul nr. 1215/2012 ( 113 ), ca punctul de legătură cu locul sediului social al victimei unor practici anticoncurențiale să poată fi pertinent, în plus, pentru a garanta eficacitatea soluționării acestor acțiuni în reparație, care sunt complexe prin natura ( 114 ) și prin obiectul lor în cazul unor atingeri foarte dispersate din punct de vedere geografic ( 115 ).

Astfel, în practică, nu vedem modul în care ar fi conforme cu acest obiectiv de proximitate, ce apare foarte concret de acum înainte în jurisprudența Curții ( 116 ), alegerea unui criteriu de legătură ce ar obliga o întreprindere care ar fi cumpărat mai multe camioane din diferite state membre să sesizeze instanța în a cărei rază teritorială s‑ar situa fiecare loc de achiziție și, în plus, faptul că întreprinderea prejudiciată nu și‑ar desfășura acolo activitatea ( 117 ). Mai mult, normele de conexitate, prevăzute la articolul 30 din Regulamentul nr. 1215/2012, nu oferă soluții satisfăcătoare din cauza condiției stabilite la alineatul (2), întrucât se consideră că instanța nu poate fi competentă decât în legătură cu prejudiciul produs în raza sa teritorială ( 118 ).

În aceste condiții, decizia Curții pronunțată în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide impune o atenție reînnoită. Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre avea ca obiect cereri de reparare a tuturor prejudiciilor cauzate de o înțelegere privind prețul peroxidului de hidrogen în mai multe state membre la date și în locuri diferite ( 119 ), constatată de Comisie ( 120 ), între întreprinderi care activează în sectorul procesării celulozei și a hârtiei și care cumpăraseră între anul 1994 și anul 2006 cantități considerabile de peroxid de hidrogen din diferite state membre ale Uniunii sau ale SEE. În plus, pentru unele dintre ele, peroxidul de hidrogen fusese livrat în fabrici situate în mai multe state membre ( 121 ).

În aceste împrejurări, caracterizate de multitudinea locurilor de achiziție pe diverse piețe afectate de înțelegerea în cauză, Curtea a statuat că instanța de la locul în care întreprinderea reclamantă are sediul social este competentă să judece, pentru întregul prejudiciu cauzat întreprinderii respective din cauza supraprețurilor pe care le‑a plătit pentru a se aproviziona cu produse care fac obiectul înțelegerii în cauză, o acțiune formulată fie împotriva oricărui autor al acestei înțelegeri, fie împotriva unei pluralități a acestora ( 122 ). La punctul 52 din hotărârea menționată, Curtea a considerat că locul în care prejudiciul se manifestă în mod concret, în ceea ce privește prejudiciul care constă în aceste supraprețuri, se va afla, „în principiu”, la sediul social al acesteia.

În consecință, în primul rând, în opinia noastră, interpretarea reținută în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide pare că poate fi conciliată cu cea a hotărârilor pronunțate ulterior în caz de concordanță între locul pieței afectate de denaturarea concurenței și producerea prejudiciului materializat într‑un suprapreț sau într‑o pierdere de vânzări, și anume atât Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines, cât și Hotărârea Tibor‑Trans, din moment ce, în cauza în care s‑a pronunțat această din urmă hotărâre, vehiculele fuseseră achiziționate dintr‑un singur stat membru, cel pe teritoriul căruia victima își desfășura activitatea ( 123 ). Cu alte cuvinte, deși imperativul proximității justifică preferința pentru forum actoris, nu vedem care ar fi dificultatea ( 124 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește locul sediului social sau al punctului principal de activitate, astfel cum a fost definit la articolul 63 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, acest loc trebuie să asigure o legătură strânsă cu locul producerii prejudiciului ( 125 ). Mai precis, activitatea desfășurată în acest loc, în raport cu litigiul, ar trebui să se afle la originea tranzacției pe care se întemeiază cererea de reparare a prejudiciului. Considerăm de asemenea că locul în care este afectată activitatea întreprinderii sau locul din care se organizează activitatea este determinant.

În al treilea rând, întinderea locurilor în care au avut loc prejudiciile, care caracterizează activitățile anticoncurențiale în cadrul pieței interne ( 126 ), precum și dezvoltarea tranzacțiilor încheiate pe internet ( 127 ) pledează pentru alegerea localizării materializării prejudiciului la sediul social. În această privință, în opinia noastră, pare posibil să se tindă către o anumită coerență cu jurisprudența Curții care ține seama de amploarea atingerilor aduse drepturilor realizate în contextul internetului ( 128 ). Curtea a precizat că această posibilitate a persoanei care se consideră prejudiciată de a sesiza instanțele din statul membru în care se află centrul intereselor sale cu o acțiune pentru întregul prejudiciu invocat se justifică în interesul bunei administrări a justiției, iar nu pentru a proteja în mod special reclamantul ( 129 ).

În al patrulea rând, în materie de practici concurențiale, riscul de a fi admise proceduri abuzive, presupuse a fi inițiate mai ușor la locul sediului social (sau al domiciliului) persoanei prejudiciate, care să justifice în parte opțiunea de a prefera locul domiciliului pârâtului ( 130 ), nu ne pare dirimant. Astfel, trebuie să se țină seama de faptul că, în majoritatea cazurilor, acțiunea în reparație se întemeiază pe constatarea prealabilă a unei încălcări a dreptului concurenței ( 131 ).

Pe de altă parte, considerăm că sugestiile doctrinei în favoarea posibilității de fi sesizată instanța de la locul sediului social al reclamantului trebuie să fie luate în considerare întrucât se întemeiază pe constatarea multitudinii piețelor afectate ( 132 ) sau pe riscul sesizării instanței dintr‑un stat membru afectat de un cartel internațional în care niciuna dintre părțile la litigiu nu are sediul ( 133 ) sau chiar pe relativizarea obiectivului de a stabili un criteriu de legătură identic, și anume cel al pieței afectate, pentru conflictele de legi și de competență ( 134 ).

Într‑o manieră mai generală, considerăm de asemenea foarte interesantă propunerea de a defini ca orientare principală a stabilirii competenței instanțelor facilitarea reparării satisfăcătoare a actelor ilicite sau a atingerilor aduse principiilor fundamentale ( 135 ). Astfel, aceasta reflectă ideea că intensificarea exercitării efective a drepturilor în aceste domenii speciale contribuie la punerea în aplicare a politicilor generale de prevenire.

În opinia noastră, din ansamblul acestor considerații rezultă că pot coexista două criterii de localizare a prejudiciului pentru a determina competența jurisdicțională, în ceea ce privește acțiunile în reparare privind practicile anticoncurențiale, ca urmare a obiectivului de proximitate care trebuie îndeplinit și, mai precis, a aceluia de a facilita accesul la mijloacele de probă. O asemenea soluție permite asigurarea conformității cu obiectivele Directivei 2014/104, care cuprinde numeroase dispoziții în materie de probe, date fiind dificultățile în colectarea datelor contabile și financiare privind întreprinderile, precum și piața relevantă ( 136 ), și contribuie la soluționarea mai eficientă a litigiilor a căror complexitate reiese din documentele elaborate de Comisie, concepute ca ajutoare practice destinate instanțelor naționale ( 137 ).

În aceste condiții, o asemenea interpretare a normelor de competență ne pare să contribuie la garantarea unei protecții jurisdicționale efective a dreptului concurenței al Uniunii ( 138 ).

La finalul analizei noastre globale privind stabilirea locului materializării prejudiciului invocat și desemnarea instanței competente pe teritoriul statului membru în care este situat, propunem Curții să considere că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de o încălcare în temeiul articolului 101 TFUE care constă în special în aranjamente coluzive privind stabilirea și majorarea prețului bunurilor, locul materializării prejudiciului se situează în statul membru în care se află piața afectată de această încălcare în cadrul căreia au fost suportate supraprețurile. Instanța competentă din punct de vedere teritorial este, în principiu, cea în a cărei rază teritorială se află locul achiziționării acestor bunuri de către întreprinderea care își desfășoară activitatea în același stat membru, care trebuie determinată în funcție de criterii economice. În lipsa unei concordanțe între locul materializării prejudiciului și cel al activității persoanei prejudiciate, acțiunea poate fi formulată în fața instanței în a cărei rază teritorială este stabilită persoana prejudiciată.

Vom explica în continuare motivele care ne determină să propunem Curții să precizeze că identificarea concretă a instanței, desemnată în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, este reglementată de normele interne de organizare a instanțelor pe care statele membre le pot defini în vederea unei eventuale specializări a acestora.

În observațiile scrise prezentate Curții, guvernul francez și Comisia subliniază în esență că, deși articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește competența internațională și teritorială a instanțelor competente să soluționeze litigii transfrontaliere în materie delictuală sau cvasidelictuală, revine totuși numai statelor membre, în cadrul organizării lor jurisdicționale, sarcina de a defini raza teritorială a instanțelor competente și mai ales a celor specializate în materia acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea dispozițiilor dreptului concurenței. În răspunsul la întrebarea scrisă a Curții cu privire la acest aspect, guvernul spaniol susține analiza menționată.

Susținem acest punct de vedere și ca urmare a sistemului instituit prin Regulamentul nr. 1215/2012 și a particularității acțiunilor în materie de reparare a prejudiciilor cauzate de practici anticoncurențiale ( 139 ).

Cu privire la anumite aspecte, considerăm că poate fi adoptat un raționament prin analogie cu cel reținut de Curte în Hotărârea Sanders și Huber ( 140 ), precum și, într‑o mai mică măsură, în Hotărârea din 9 ianuarie 2015, RG ( 141 ).

În Hotărârea Sanders și Huber, Curtea era sesizată cu întrebări privind o concentrare a competențelor jurisdicționale în materie de obligații de întreținere transfrontaliere în favoarea unei instanțe de prim grad de jurisdicție stabilită la sediul instanței de apel ( 142 ).

Astfel, Curtea a interpretat articolul 3 litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere ( 143 ), în temeiul căruia instanța competentă să hotărască cu privire la litigii transfrontaliere în materie de obligații de întreținere este cea de la „locul reședinței obișnuite a creditorului”.

Este vorba despre una dintre dispozițiile referitoare la normele de competență care le‑au înlocuit pe cele ale Regulamentului nr. 44/2001, care se înscrie în continuarea Convenției de la Bruxelles ( 144 ). Curtea a declarat că „[a]ceastă dispoziție, care determină atât competența internațională, cât și competența teritorială, urmărește să unifice normele privind conflictele de competență (a se vedea în acest sens Hotărârea Color Drack, C‑386/05, EU:C:2007:262, punctul 30)” ( 145 ).

În Hotărârea Sanders și Huber, Curtea a constatat că, deși normele privind conflictele de competență au fost armonizate prin stabilirea unor criterii comune de legătură, identificarea concretă a instanței competente rămâne în competența statelor membre, cu condiția ca această legislație națională să nu repună în discuție obiectivele Regulamentului nr. 4/2009 și să nu lipsească acest regulament de efectul său util ( 146 ).

Curtea a precizat că punerea în aplicare a obiectivelor de proximitate și de bună administrare a justiției nu presupune ca statele membre să instituie instanțe competente în fiecare loc ( 147 ) și că este important ca instanța competentă să fie cea care asigură o legătură deosebit de strânsă cu locul în care creditorul obligației de întreținere are reședința obișnuită, menționată la articolul 3 litera (b) din Regulamentul nr. 4/2009 ( 148 ).

În această privință, Curtea a luat în considerare în mod pozitiv concentrarea competențelor, întrucât, în materie de obligații de întreținere, o asemenea opțiune de organizare poate contribui la dezvoltarea unei experiențe speciale care răspunde unei părți din obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 4/2009 și unei bune organizări a justiției ( 149 ).

În consecință, pentru aceleași motive, este suficient în opinia noastră, în ceea ce privește articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, să se considere că instanța sesizată își recunoaște competența, în acest temei, ca urmare a punctului de legătură relevant situat în raza sa teritorială ( 150 ), cu alte cuvinte în partea din teritoriul național pe întinderea căreia aceasta își exercită atribuțiile ( 151 ). De asemenea, nu trebuie să se facă din criteriul geografic un punct de legătură, în sens strict, care favorizează proximitatea în detrimentul bunei administrări a justiției ( 152 ).

Cu toate acestea, în Hotărârea Sanders și Huber, Curtea a reținut că, în cazul unei concentrări a competențelor, o analiză concretă a situației existente în statul membru în cauză se impune pentru a se asigura că legislația națională nu lipsește regulamentul aplicabil litigiului de efectul său util ( 153 ).

Această rezervă a fost exprimată din nou în Hotărârea din 9 ianuarie 2015, RG ( 154 ), referitoare la atribuirea în favoarea unei instanțe specializate a competenței de a examina problemele privind înapoierea sau încredințarea copilului, în condițiile în care o instanță judecătorească era deja sesizată cu o procedură pe fond privind răspunderea părintească față de copil ( 155 ), cu ocazia examinării dispozițiilor referitoare la stabilirea instanței naționale competente care ține de alegerea statelor membre. Este interesant de observat că, în acest caz, obiectivul privind celeritatea procedurilor, rezultat din Regulamentul nr. 2201/2003, a fost reținut de Curte ( 156 ).

Or, în materia încălcării dreptului concurenței, cadrul legislativ în care este instituită concentrarea competențelor într‑un stat membru ( 157 ) este foarte diferit. Trebuie să se arate, în opinia noastră, lipsa unor limite în materie delictuală sau cvasidelictuală cum ar fi cele rezultate îndeosebi din obiectul specific al Regulamentului nr. 4/2009 ( 158 ) și, în ceea ce privește cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Sanders și Huber, particularitățile legislației naționale în discuție în raport cu obiectivele regulamentului menționat ( 159 ).

În acest sens, suntem de acord cu punctele de vedere exprimate anterior de alți avocați generali cu privire la autonomia statelor membre în materia concentrării competențelor teritoriale rezultate sau nu din repartizarea competențelor materiale, limitată de lipsa unei atingeri aduse efectului util al Regulamentului nr. 1215/2012 și de principiul echivalenței ( 160 ).

În plus, din moment ce obiectul acțiunilor în cauză ocupă o parte importantă în analiza Curții ( 161 ), trebuie subliniate elementele care caracterizează în mod specific contenciosul în reparație în materia practicilor anticoncurențiale.

În primul rând, trebuie amintită lipsa unei reglementări a condițiilor procedurale de exercitare a acțiunilor în materia dreptului concurenței, care justifică să se considere că statele membre, în cadrul organizării lor jurisdicționale, stabilesc instanța care este competentă ratione materiae și întinderea razei sale teritoriale, sub rezerva respectării principiilor echivalenței ( 162 ) și efectivității ( 163 ).

În al doilea rând, considerăm, asemenea Comisiei, că trebuie să se țină seama de intrarea în vigoare și de transpunerea Directivei 2014/104 ( 164 ), precum și de complexitatea tehnică a normelor aplicabile acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea dispozițiilor dreptului concurenței ( 165 ).

Pentru aceste motive, considerăm că este indispensabil ca, pentru a răspunde instanței de trimitere, Curtea să se inspire din modul de redactare a Hotărârii din 16 mai 2013, Melzer ( 166 ), sau a Hotărârii CDC Hydrogen Peroxide, referitoare la competența în materie delictuală sau cvasidelictuală, în care este utilizată expresia „instanța în a cărei rază teritorială”.

Având în vedere toate aceste considerații referitoare la concentrarea competențelor instanțelor, propunem Curții să interpreteze articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 în sensul că, deși stabilește competența teritorială atât pe plan internațional, cât și pe plan intern a instanțelor competente să soluționeze litigiile transfrontaliere în materie delictuală sau cvasidelictuală, statele membre au posibilitatea să aleagă să concentreze soluționarea acestor litigii în fața anumitor instanțe, în cadrul organizării lor jurisdicționale, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. În special, în domeniul dreptului concurenței, statele membre trebuie să se asigure că normele pe care le stabilesc sau le aplică nu aduc atingere aplicării efective a articolelor 101 și 102 TFUE.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Juzgado de lo Mercantil no 2 de Madrid (Tribunalul Comercial nr. 2 din Madrid, Spania) după cum urmează: Articolul 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că: – desemnează instanța competentă a statului membru în a cărei rază teritorială, printre altele, s‑a materializat prejudiciul direct; – în cadrul unei acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de o încălcare în temeiul articolului 101 TFUE, care constă în special în aranjamente coluzive privind stabilirea și majorarea prețului bunurilor, locul materializării prejudiciului se situează în statul membru în care se află piața afectată de această încălcare, în cadrul căreia au fost suportate supraprețuri. Instanța competentă teritorial este, în principiu, cea în a cărei rază teritorială se află locul achiziției acestor bunuri de către întreprinderea care își desfășoară activitatea în același stat membru, care trebuie determinată în funcție de criterii economice. În lipsa unei concordanțe între locul materializării prejudiciului și cel al activității persoanei prejudiciate, acțiunea poate fi formulată în fața instanței în a cărei rază teritorială este stabilită persoana prejudiciată, și – statele membre au posibilitatea să aleagă să concentreze soluționarea litigiilor în fața anumitor instanțe, în cadrul organizării lor jurisdicționale, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. În special, în domeniul dreptului concurenței, statele membre trebuie să se asigure că normele pe care le stabilesc sau le aplică nu aduc atingere aplicării efective a articolelor 101 și 102 TFUE.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 22 aprilie 2021 ( 1 )