Hotărârea Curții (Camera a noua) din 8 octombrie 2020.#Admiral Sportwetten GmbH ș.a. împotriva Magistrat der Stadt Wien.#Cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof.#Trimitere preliminară – Directiva (UE) 2015/1535 – Articolul 1 – Procedură de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale – Noțiunea de „reglementare tehnică” – Jocuri de noroc – Taxă locală pe exploatarea terminalelor de pariuri – Reglementare fiscală – Lipsa notificării către Comisia Europeană – Opozabilitate față de contribuabil.#Cauza C-711/19.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Admiral Sportwetten GmbH, Novomatic AG și AKO Gastronomiebetriebs GmbH (denumite în continuare, împreună, „Admiral și alții”), pe de o parte, și Magistrat der Stadt Wien (Municipalitatea Viena) (denumită în continuare „Municipalitatea Viena”), pe de altă parte, în legătură cu plata taxei pe terminalele de pariuri (denumită în continuare „taxa în litigiu”).

Articolul 1 alineatul (1) literele (b)-(f) din Directiva 2015/1535 este formulat după cum urmează: „(1) În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] (b) «serviciu» înseamnă orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului. În sensul prezentei definiții: (i) «la distanță» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan; (ii) «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis inițial și primit la destinație prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) și stocarea datelor și este transmis integral, transferat și recepționat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice; (iii) «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale. În anexa I este prevăzută o listă orientativă a serviciilor care nu intră sub incidența prezentei definiții; (c) «specificație tehnică» înseamnă o specificație inclusă într‑un document care stabilește caracteristicile unui produs, cum ar fi nivelurile de calitate, performanță, siguranță sau dimensiunile, inclusiv cerințele care se aplică produsului cu privire la numele sub care acesta este comercializat, terminologia, simbolurile, încercările și metodele de încercare, ambalarea, marcarea sau etichetarea și procedurile pentru evaluarea conformității. […] (d) «alte cerințe» înseamnă o cerință, alta decât specificația tehnică, impusă unui produs în scopul protecției în special a consumatorilor sau a mediului și care afectează ciclul de viață al produsului după introducerea sa pe piață, cum ar fi condițiile de utilizare, reciclare, reutilizare sau eliminare a acestuia, atunci când astfel de condiții pot influența semnificativ compoziția sau natura produsului ori comercializarea acestuia; (e) «normă cu privire la servicii» înseamnă o cerință de natură generală referitoare la inițierea și desfășurarea activităților de prestări de servicii în înțelesul literei (b), în special dispoziții referitoare la prestatorul de servicii, la servicii și la beneficiarul serviciilor, cu excepția normelor care nu se referă în mod specific la serviciile definite la litera respectivă. […] (f) «reglementare tehnică» înseamnă o specificație tehnică sau o altă cerință sau normă cu privire la servicii, inclusiv dispozițiile administrative relevante, a cărei respectare este obligatorie, de jure sau de facto, în cazul comercializării, prestării unui serviciu, stabilirii unui operator de servicii sau utilizării într‑un stat membru sau într‑o parte semnificativă a acestuia, precum și actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre, cu excepția celor prevăzute la articolul 7, care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii. Reglementările tehnice de facto includ: (i) actele cu putere de lege sau actele administrative ale unui stat membru care fac referire fie la specificații tehnice sau la alte cerințe sau la norme cu privire la servicii, fie la coduri profesionale sau coduri de bune practici, care la rândul lor fac referire la specificații tehnice sau la alte cerințe sau la norme cu privire la servicii, a căror respectare conferă prezumția de conformitate cu obligațiile impuse de actele cu putere de lege sau actele administrative respective; (ii) acordurile voluntare la care o autoritate publică este parte contractantă și care prevăd, în interesul general, respectarea specificațiilor tehnice sau a altor cerințe sau norme cu privire la servicii, cu excepția caietului de sarcini pentru achiziții publice; (iii) specificațiile tehnice sau alte cerințe sau norme cu privire la servicii în legătură cu măsuri fiscale sau financiare care afectează consumul de produse sau servicii prin încurajarea respectării acestor specificații tehnice sau a altor cerințe sau norme cu privire la servicii; specificațiile tehnice sau alte cerințe sau norme cu privire la servicii în legătură cu sistemele de asigurări sociale la nivel național nu sunt incluse. […]”

Articolul 5 alineatul (1) din această directivă prevede: „(1) Sub rezerva articolului 7, statele membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care doar se transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări, în cazul în care aceste motive nu au fost clarificate suficient în proiectul de reglementare tehnică. […] Referitor la specificațiile tehnice sau la alte cerințe sau norme cu privire la servicii, menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (f) paragraful al doilea punctul (iii) din prezenta directivă, comentariile sau avizele detaliate ale Comisiei sau ale statelor membre pot avea în vedere numai aspectele care pot obstrucționa comerțul sau, referitor la normele cu privire la servicii, libera circulație a serviciilor sau libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și nu aspectele fiscale sau financiare ale măsurii.”

O „[l]istă orientativă a serviciilor care nu intră sub incidența articolului 1 alineatul (1) litera (b) al doilea paragraf” este prevăzută în anexa I la directiva menționată. Punctul 1 litera (d) din această anexă prevede: „1. Serviciile care nu sunt prestate «la distanță» Serviciile prestate în prezența fizică a prestatorului și a beneficiarului, chiar dacă acest lucru presupune utilizarea de echipamente electronice: […] (d) jocurile electronice puse la dispoziție într‑un club specializat, în prezența fizică a clientului.”

Articolul 1 din Gesetz über die Einhebung einer Wettterminalabgabe, Wiener Wettterminalabgabegesetz (Legea landului Viena privind perceperea unei taxe pe terminalele de pariuri) din 4 iulie 2016 (LGBl. 32/2016, denumită în continuare „WWAG”), în vigoare la data situației de fapt, prevede: „Exploatarea terminalelor de pariuri în orașul Viena este supusă unei taxe.”

Potrivit articolului 2 punctul 1 din legea menționată, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei legi, se aplică următoarele definiții: 1. Terminal de pariuri: un loc de înregistrare a pariurilor, situat într‑o anumită locație, care este conectat prin intermediul unui cablu de date cu un agent de pariuri sau cu un totalizator și care permite unei persoane să participe în mod direct la un pariu. […]”

Articolul 3 din această lege, intitulat „Cuantumul taxei”, are următorul cuprins: „Taxa pe exploatarea terminalelor de pariuri este de 350 de euro pe terminal de pariuri și pe lună calendaristică începută. […]”

Articolul 8 alineatul 1 din WWAG prevede: „Acțiunile sau omisiunile prin care taxa este eludată constituie contravenții și se sancționează cu amendă de până la 42000 de euro; în cazul imposibilității de percepere a amenzii, se va aplica în schimb o pedeapsă privativă de libertate de până la șase săptămâni. Eludarea durează până la data la care persoana care datorează taxa o achită sau până la data la care autoritatea fiscală stabilește prin decizie cuantumul taxei. […]”

Admiral și alții desfășoară activități legate de exploatarea de terminale de pariuri. Mai precis, Admiral Sportwetten instalează astfel de terminale, Novomatic este proprietara lor, iar AKO Gastronomiebetriebs este proprietara unui spațiu utilizat pentru exploatarea acestor terminale.

Începând din luna august 2016, Admiral și alții s‑au adresat Municipalității Viena pentru a obține stabilirea cuantumului taxei în litigiu la 0 euro pentru motivul că nu exista nicio obligație fiscală.

Prin decizia din 31 octombrie 2016, Municipalitatea Viena a stabilit cuantumul acestei taxe datorate de Admiral și alții pentru lunile septembrie și octombrie 2016 la 350 de euro pe lună și pe terminal. Prin deciziile din 2 ianuarie și 24 iulie 2017, același cuantum a fost stabilit pentru perioadele cuprinse între lunile noiembrie și decembrie 2016, precum și între lunile ianuarie și iunie 2017.

Admiral și alții au introdus, fiecare, câte o acțiune împotriva acestor decizii, susținând că normele privind terminalele de pariuri cuprinse în WWAG constituie reglementări tehnice al căror proiect trebuia să fie comunicat de îndată Comisiei, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535.

La 23 august 2018, acțiunile menționate au fost respinse de Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal, Austria), care a constatat că normele amintite nu constituiau reglementări tehnice. Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituțională, Austria) a refuzat să examineze calea de atac împotriva acestei decizii, cu care fusese sesizată de Admiral și alții.

La 23 august 2018, Admiral și alții au introdus la Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) un recurs împotriva deciziei Bundesfinanzgericht (Tribunalul Fiscal Federal).

În acest context, instanța de trimitere arată că, dacă dispozițiile WWAG ar fi calificate drept „reglementări tehnice” în sensul Directivei 2015/1535, nerespectarea obligației de comunicare prealabilă a acestor dispoziții către Comisie ar avea ca efect interzicerea perceperii taxei în litigiu și că, în consecință, ar trebui să se constate inexistența unei obligații fiscale a recurentelor.

În ceea ce privește calificarea drept „reglementare tehnică” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535, instanța de trimitere apreciază că, deși face referire la terminalele de pariuri, WWAG nu reglementează totuși caracteristicile concrete ale terminalelor de pariuri, astfel încât nu constituie o „specificație tehnică”.

Citând jurisprudența Curții referitoare la categoria „altor cerințe”, această instanță observă că, deși WWAG nu conține interdicții, legislația respectivă urmărește totuși, pe lângă taxare, să combată acest tip de pariuri, astfel încât, ținând seama de obiectivul de protecție a consumatorilor, nu poate fi exclus ca ea să privească ciclul de viață al produsului ulterior introducerii sale pe piață, ceea ce este de natură să afecteze în mod direct comercializarea terminalelor de pariuri. Or, instanța de trimitere arată că numărul acestor terminale în Viena rămâne în esență neschimbat.

În ceea ce privește categoria „normelor cu privire la servicii”, instanța de trimitere precizează că aceasta privește numai serviciile societății informaționale. Potrivit instanței respective, nu pare să fie exclus, pentru aceleași considerații exprimate cu privire la categoria „altor cerințe”, ca dispozițiile WWAG să poată constitui „norme cu privire la servicii”, întrucât acestea pot să privească furnizarea de informații cu privire la pariurile posibile și încheierea unor pariuri, pe care le presupune exploatarea de terminale de pariuri.

În ceea ce privește categoria „interdicțiilor”, instanța de trimitere apreciază că dispozițiile WWAG nu intră în categoria menționată, întrucât nu conțin nicio interdicție, ci prevăd sancțiuni în cazul unor acte sau al unor omisiuni care au ca efect eludarea taxei.

În sfârșit, în ceea ce privește categoria „reglementărilor tehnice de facto”, această instanță observă că WWAG nu face trimitere la alte dispoziții și în special la Gesetz über den Abschluss und die Vermittlung von Wetten, Wiener Wettengesetz (Legea privind încheierea și intermedierea pariurilor, Legea landului Viena privind pariurile), din 13 mai 2016 (LGBl. 26/2016), astfel cum a fost modificată prin Gesetz, mit dem das Gesetz über den Abschluss und die Vermittlung von Wetten (Wiener Wettengesetz) geändert wird (Legea de modificare a Legii privind încheierea și intermedierea pariurilor, Legea landului Viena privind pariurile), din 6 august 2019 (LGBl. 43/2019, denumită în continuare „WW”), astfel încât nu intră în această categorie.

Pe de altă parte și presupunând că dispozițiile WWAG trebuie să fie calificate drept „reglementări tehnice” în sensul Directivei 2015/1535, instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama de jurisprudența Curții, încălcarea obligației de comunicare prealabilă a proiectului de WWAG, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, determină inopozabilitatea acestei legislații față de particulari.

În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 1 din Directiva [2015/1535] trebuie interpretat în sensul că dispozițiile [WWAG] care instituie o taxă pe exploatarea de terminale de pariuri ar trebui calificate drept «reglementări tehnice» în sensul dispoziției menționate? 2) Omiterea comunicării dispozițiilor [WWAG] în sensul Directivei 2015/1535 împiedică perceperea unei taxe precum taxa pe exploatarea de terminale de pariuri?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 din Directiva 2015/1535 trebuie să fie interpretat în sensul că o dispoziție națională fiscală care instituie o taxă pe exploatarea de terminale de pariuri constituie o „reglementare tehnică” în sensul acestui articol.

Pentru a se răspunde la această întrebare, trebuie amintit că noțiunea de „reglementare tehnică” include patru categorii de măsuri, și anume, în primul rând, „specificația tehnică”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/1535, în al doilea rând, „alte cerințe”, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (1) litera (d) din această directivă, în al treilea rând, „norma cu privire la servicii”, prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată, și, în al patrulea rând, „actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre […] care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din aceeași directivă [a se vedea, în ceea ce privește Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO 1998, L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282), Hotărârea din 12 septembrie 2019, VG Media, C‑299/17, EU:C:2019:716, punctul 25, precum și jurisprudența citată].

Trebuie precizat, în primul rând, că, pentru ca o măsură națională să intre sub incidența primei categorii de reglementări tehnice prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/1535, și anume a noțiunii de „specificație tehnică”, această măsură trebuie să se refere în mod necesar la produs sau la ambalajul acestuia ca atare și să stabilească, prin urmare, una dintre caracteristicile impuse unui produs (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, VG Media, C‑299/17, EU:C:2019:716, punctul 26 și jurisprudența citată).

În speță, după cum reiese din elementele dosarului prezentat Curții, specificațiile tehnice ale terminalelor de pariuri nu sunt reglementate de WWAG, ci de WW, o legislație care a fost notificată Comisiei în conformitate cu Directiva 2015/1535.

Astfel, articolul 1 coroborat cu articolul 2 punctul 1 din WWAG se limitează la a defini ce trebuie să se înțeleagă prin „terminal de pariuri” în scopul stabilirii sferei de aplicare a taxei în litigiu, și anume exploatarea acestor terminale, fără să stabilească însă caracteristicile pe care trebuie să le aibă acestea și în pofida faptului că procedează la descrierea lor.

În aceste condiții, o reglementare precum cea rezultată din articolul 1 coroborat cu articolul 2 punctul 1 din WWAG nu constituie o „specificație tehnică” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/1535.

În al doilea rând, în ceea ce privește noțiunea de „alte cerințe”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2015/1535, trebuie amintit că această noțiune vizează o cerință, alta decât specificația tehnică, impusă unui produs în scopul protecției în special a consumatorilor sau a mediului și care afectează ciclul de viață al produsului după introducerea sa pe piață, cum ar fi condițiile de utilizare, reciclare, reutilizare sau eliminare a acestuia, atunci când astfel de condiții pot influența semnificativ compoziția sau natura produsului ori comercializarea acestuia.

În speță, niciun element din dosar nu permite să se considere că articolul 1 coroborat cu articolul 2 punctul 1 din WWAG cuprinde o condiție care poate influența în mod semnificativ alcătuirea, utilizarea sau comercializarea terminalelor de pariuri. Aceste dispoziții se limitează, după cum s‑a arătat deja la punctul 28 din prezenta hotărâre, la a stabili sfera de aplicare a taxei în litigiu.

În aceste condiții, o reglementare precum cea rezultată din articolul 1 coroborat cu articolul 2 punctul 1 din WWAG nu intră în categoria „altor cerințe” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2015/1535.

În al treilea rând, în ceea ce privește categoria „normelor cu privire la servicii”, trebuie arătat că din cuprinsul punctului 1 litera (d) din anexa I la Directiva 2015/1535 reiese că „jocurile electronice puse la dispoziție într‑un club specializat în prezența fizică a clientului”, la fel ca pariurile puse la dispoziție prin intermediul terminalelor în discuție în litigiul principal, constituie un serviciu care nu este prestat „la distanță”.

Or, calificarea ca „norme cu privire la servicii”, prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535 coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (b) din această directivă, presupune, printre altele, existența unui serviciu prestat la distanță.

Prin urmare, o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal, care vizează un serviciu care nu este prestat la distanță, nu intră în categoria „normelor cu privire la servicii”.

În al patrulea rând, în ceea ce privește categoria „reglementărilor tehnice” prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535, trebui amintit că aceasta vizează actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii. În ceea ce privește în special interdicțiile de utilizare, Curtea a statuat deja că aceste interdicții cuprind măsuri care au un domeniu de aplicare ce depășește în mod clar o limitare la anumite utilizări posibile ale produsului în discuție și, prin urmare, nu se limitează la o simplă restrângere a utilizării acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2005, Lindberg, C‑267/03, EU:C:2005:246, punctul 76).

Or, în speță, articolul 1 coroborat cu articolul 2 punctul 1 din WWAG nu cuprinde nicio interdicție, astfel încât nu intră în această categorie de reglementări tehnice. Cunoașterea faptului că articolul 8 alineatul 1 din WWAG prevede sancțiuni administrative în cazul încălcării obligației de plată a taxei în litigiu nu repune în discuție această concluzie. Astfel, sancțiunile prevăzute de această din urmă dispoziție nu afectează produsele în discuție în litigiul principal sau serviciul de organizare a pariurilor, ci persoana obligată la plata taxei în litigiu.

În plus, trebuie adăugat că, în ceea ce privește reglementările tehnice de facto în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) punctul (iii) din Directiva 2015/1535, Curtea a statuat deja că o legislație fiscală care nu este însoțită de nicio specificație tehnică și de nicio altă cerință a cărei respectare ar urmări‑o nu poate fi calificată drept „reglementare tehnică de facto” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Berlington Hungary și alții, C‑98/14, EU:C:2015:386, punctul 97).

În speță, pe de o parte, nu se poate susține că articolul 1 coroborat cu articolul 2 punctul 1 din WWAG constituie o măsură fiscală care afectează consumul de produse sau de servicii încurajând respectarea acestor specificații tehnice, alte cerințe sau norme cu privire la servicii, întrucât nimic din modul de redactare a acestei dispoziții nu indică faptul că obligația de plată a acestei taxe urmărește să asigure respectarea reglementărilor tehnice referitoare la terminalele de pariuri care, la rândul lor, figurează într‑o altă legislație, și anume în WW. Pe de altă parte, această dispoziție națională nu este însoțită de specificații tehnice, de alte cerințe sau de norme cu privire la servicii.

Prin urmare, o reglementare precum cea rezultată din articolul 1 coroborat cu articolul 2 punctul 1 din WWAG nu intră în categoria „reglementărilor tehnice” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535.

În consecință, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 din Directiva 2015/1535 trebuie să fie interpretat în sensul că o dispoziție națională fiscală care instituie o taxă pe exploatarea de terminale de pariuri nu constituie o „reglementare tehnică” în sensul acestui articol.

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

8 octombrie 2020 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul austriac

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată