Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 25 ianuarie 2022.#Comisia Europeană împotriva European Food SA și alții.#Recurs – Ajutoare de stat – Articolele 107 și 108 TFUE – Tratat bilateral de investiții – Clauză de arbitraj – România – Aderarea la Uniunea Europeană – Abrogarea unei scheme de stimulente fiscale înainte de aderare – Hotărâre arbitrală prin care se acordă despăgubiri după aderare – Decizie a Comisiei Europene prin care această plată este declarată drept ajutor de stat incompatibil cu piața internă și se dispune recuperarea ei – Competența Comisiei – Aplicarea ratione temporis a dreptului Uniunii – Determinarea datei la care se conferă beneficiarului dreptul de a încasa ajutorul – Articolul 19 TUE – Articolele 267 și 344 TFUE – Autonomia dreptului Uniunii.#Cauza C-638/19 P.

Cauza C‑638/19 P

Comisia Europeană

împotriva

European Food SA și alții

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 25 ianuarie 2022

„Recurs – Ajutoare de stat – Articolele 107 și 108 TFUE – Tratat bilateral de investiții – Clauză de arbitraj – România – Aderarea la Uniunea Europeană – Abrogarea unei scheme de stimulente fiscale înainte de aderare – Hotărâre arbitrală prin care se acordă despăgubiri după aderare – Decizie a Comisiei Europene prin care această plată este declarată drept ajutor de stat incompatibil cu piața internă și se dispune recuperarea ei – Competența Comisiei – Aplicarea ratione temporis a dreptului Uniunii – Determinarea datei la care se conferă beneficiarului dreptul de a încasa ajutorul – Articolul 19 TUE – Articolele 267 și 344 TFUE – Autonomia dreptului Uniunii”

Recurs – Motive – Apreciere eronată a faptelor și a elementelor de probă – Inadmisibilitate – Controlul exercitat de Curte cu privire la aprecierea faptelor și a elementelor de probă – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare – Controlul exercitat de Curte cu privire la calificarea juridică dată situației de fapt a litigiului – Admisibilitate

[art. 256 alin. (1) TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf]

(a se vedea punctele 71-74)

Recurs – Motive – Necesitatea unei critici precise a unui aspect din motivarea Tribunalului – Motiv izvorât din însăși hotărârea atacată și care vizează contestarea temeiniciei – Admisibilitate

[art. 256 alin. (1) TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf; Regulamentul de procedură al Curții, art. 168 alin. (1) lit. (d)]

(a se vedea punctele 75-79 și 81)

Ajutoare acordate de state – Examinare de către Comisie – Aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană – Aplicarea dispozițiilor în materie de ajutoare de stat de la data aderării – Competențe ale Comisiei – Control al măsurilor de ajutor adoptate începând cu această dată – Plata de către un stat membru a unei despăgubiri acordate printr‑o hotărâre arbitrală pronunțată după aderarea sa la Uniune pentru repararea unui prejudiciu cauzat înainte de această dată – Măsură calificată drept ajutor de stat de către Comisie – Determinarea datei la care este acordat ajutorul – Criteriu – Dobândirea de către beneficiari a unui drept cert de a percepe ajutorul – Drept cert dobândit de beneficiarii despăgubirii la data pronunțării hotărârii arbitrale – Comisia, competentă să controleze măsura în temeiul articolului 108 TFUE

(art. 107 și 108 TFUE)

(a se vedea punctele 109-127)

Acorduri internaționale – Acorduri încheiate de statele membre – Acorduri anterioare aderării la Uniune a unui stat membru – Tratat bilateral de investiții încheiat între Regatul Suediei și România – Efectele acestui tratat după aderarea la Uniune – Dispoziție care permite unui investitor dintr‑un stat membru să sesizeze un tribunal arbitral în cazul unui litigiu cu celălalt stat membru – Clauză de arbitraj contrară dreptului Uniunii – Inadmisibilitate – Consecință – Consimțământ dat de statul membru pentru sistemul de arbitraj care a devenit lipsit de obiect

[art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE și art. 267 și 344 TFUE]

(a se vedea punctele 137-144)

Rezumat

Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat necompetența Comisiei de a examina, în lumina dreptului privind ajutoarele de stat, despăgubirea plătită unor investitori suedezi de România în executarea unei hotărâri arbitrale

Deși această hotărâre a admis argumentația investitorilor respectivi potrivit căreia acest stat membru abrogase în mod nelegal o schemă de stimulente fiscale înainte de aderarea sa la Uniune, măsura de ajutor vizată de Comisie a fost totuși acordată după această aderare

La 29 mai 2002, Regatul Suediei și România au încheiat un tratat bilateral de investiții privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor (denumit în continuare „TBI”), al cărui articol 2 alineatul 3 prevedea că fiecare parte contractantă asigura întotdeauna un tratament just și echitabil investițiilor investitorilor celeilalte părți contractante. TBI prevede în plus că diferendele dintre investitori și țările semnatare sunt soluționate de un tribunal arbitral.

În anul 2005, în cadrul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, guvernul român a abrogat o schemă națională de stimulente fiscale în favoarea anumitor investitori din regiunile defavorizate (denumită în continuare „schema de stimulente fiscale”).

Apreciind că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale, România și‑a încălcat obligația de a asigura un tratament just și echitabil investițiilor lor în conformitate cu TBI, mai mulți investitori suedezi au solicitat constituirea unui tribunal arbitral pentru a obține repararea prejudiciului cauzat. Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, acest tribunal a obligat România la plata către respectivii investitori a unei sume de aproximativ 178 de milioane de euro cu titlu de daune interese.

Deși Comisia Europeană a atras atenția autorităților române în diferite rânduri cu privire la necesitatea de a respecta în acest dosar normele și procedurile aplicabile în materie de ajutoare de stat, acestea au plătit despăgubirea acordată de tribunalul arbitral în favoarea investitorilor suedezi.

Prin decizia din 30 martie 2015 (denumită în continuare „decizia în litigiu”) ( 1 ), Comisia a calificat plata acestei compensații drept ajutor de stat incompatibil cu piața internă, a interzis punerea sa în aplicare și a dispus recuperarea sumelor deja plătite.

Sesizat cu mai multe acțiuni, Tribunalul a anulat această decizie ( 2 ) în esență pentru motivul că Comisia a făcut uz retroactiv de competențele sale cu privire la fapte anterioare aderării României la Uniune la 1 ianuarie 2007. Tribunalul a plecat astfel de la premisa că ajutorul vizat fusese acordat de România la data abrogării schemei de stimulente fiscale, și anume în anul 2005.

În recurs, Curtea, reunită în Marea Cameră, anulează această hotărâre a Tribunalului și confirmă competența Comisiei de a adopta decizia în litigiu, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele și la argumentele invocate în fața sa cu referire la temeinicia acestei decizii.

Aprecierea Curții

Întrucât Comisiei i s‑a conferit competența de a controla, în temeiul articolului 108 TFUE, măsurile de ajutor adoptate de România începând de la aderarea sa la Uniune, Curtea amintește că ajutoarele de stat trebuie considerate acordate, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, la data la care dreptul de a le percepe este conferit beneficiarului în temeiul reglementării naționale aplicabile. Elementul determinant pentru stabilirea acestei date este legat de dobândirea de către beneficiari a unui drept cert de a percepe ajutorul în cauză și de angajamentul corelativ al statului de a acorda acest ajutor. În realitate, acesta este momentul în care o astfel de măsură este susceptibilă să determine o denaturare a concurenței de natură să afecteze schimburile dintre statele membre, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În speță, Curtea constată că dreptul la repararea prejudiciului invocat de investitorii suedezi, deși izvorăște din abrogarea, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale de către România, nu a fost conferit decât prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, care nu doar că a constatat existența acestui drept, dar l‑a și cuantificat. Prin urmare, abia la finalul procedurii arbitrale acești investitori au putut obține plata efectivă a despăgubirii, chiar dacă aceasta vizează parțial repararea prejudiciului pe care pretind că l‑au suferit pe parcursul unei perioade anterioare aderării României la Uniune.

Astfel, având în vedere faptul că măsura de ajutor vizată a fost acordată după aderarea României la Uniune, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând Comisia necompetentă ratione temporis să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE.

Curtea precizează că chestiunea dacă despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală poate constitui un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, depășește competența sa în cadrul recursului, întrucât ea nu a fost examinată de Tribunal. În aceste condiții, competența Comisiei întemeiată pe articolul 108 TFUE nu poate în niciun caz să depindă de rezultatul examinării acestei chestiuni, din moment ce controlul preventiv exercitat de Comisie în aplicarea acestei dispoziții are ca obiect în special stabilirea aspectului dacă despăgubirea în cauză constituie sau nu un ajutor de stat.

În sfârșit, Curtea constată că Tribunalul a mai săvârșit o eroare de drept statuând că Hotărârea Curții Achmea ( 3 ) este irelevantă în speță.

În Hotărârea Achmea, Curtea a statuat că articolele 267 și 344 TFUE se opun unui acord internațional încheiat între două state membre care prevede că un investitor din unul din aceste state membre poate, în cazul unui litigiu referitor la investiții în celălalt stat membru, să introducă o procedură împotriva acestui din urmă stat membru la un tribunal arbitral în privința căruia acest stat membru s‑a obligat să îi accepte competența. Astfel, prin încheierea unui asemenea acord, statele membre consimt să înlăture competența propriilor instanțe și, implicit, sistemul jurisdicțional de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune acestora să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii pentru litigiile care pot viza aplicarea sau interpretarea acestui drept.

Or, în speță, este cert că despăgubirea solicitată de investitorii suedezi privea de asemenea prejudiciile pretins suferite după data aderării României la Uniune, dată de la care dreptul Uniunii, în special articolele 107 și 108 TFUE, era aplicabil acestui stat membru. În acest sens, litigiul introdus la tribunalul arbitral nu putea fi considerat ca fiind limitat în toate elementele sale la o perioadă în cursul căreia România, dat fiind că nu aderase încă la Uniune, nu era deocamdată legată prin normele și principiile care decurg din Hotărârea Achmea. Este în plus cert faptul că acest tribunal arbitral nu există în cadrul sistemului jurisdicțional al Uniunii, acest tribunal nefiind circumscris sistemului de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune statelor membre să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

În aceste condiții, consimțământul României pentru sistemul de arbitraj prevăzut de TBI a devenit fără obiect ca urmare a aderării acestui stat membru la Uniune.

Având în vedere toate aceste considerații, Curtea anulează hotărârea recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe asupra motivelor și argumentelor invocate în fața sa ce privesc temeinicia deciziei în litigiu, cu precădere asupra chestiunii dacă măsura vizată de decizie îndeplinește, pe plan material, condițiile enunțate la articolul 107 alineatul (1) TFUE.

( 1 ) Decizia (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015 privind ajutorul de stat SA.38517 (2014/C) (ex 2014/NN) pus în aplicare de România – Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11 decembrie 2013 (JO 2015, L 232, p. 43).

( 2 ) Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2019, European Food și alții/Comisia (T‑624/15, T‑694/15 și T‑704/15, EU:T:2019:423).

( 3 ) Hotărârea Curții de Justiție din 6 martie 2018, Achmea (C‑284/16, EU:C:2018:158).