Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 9 martie 2021.#VG Bild-Kunst împotriva Stiftung Preußischer Kulturbesitz.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Noțiunea de „comunicare publică” – Integrarea pe site‑ul internet al unui terț a unei opere protejate de dreptul de autor prin procedeul framingului – Operă accesibilă în mod liber cu autorizarea titularului dreptului de autor pe site‑ul internet al licențiatului – Clauza contractului de exploatare care impune licențiatului să introducă măsuri tehnice eficiente împotriva framingului – Caracter licit – Drepturi fundamentale – Articolul 11 și articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.#Cauza C-392/19.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 01, p. 230).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între VG Bild‑Kunst, o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul artelor vizuale din Germania, pe de o parte, și Stiftung Preußischer Kulturbesitz (denumită în continuare „SPK”), o fundație germană a patrimoniului cultural, pe de altă parte, în legătură cu refuzul VG Bild‑Kunst de a încheia cu SPK un contract de licență de utilizare a catalogului său de opere fără includerea unei dispoziții care o obligă pe aceasta din urmă, în calitate de titular de licență, să pună în aplicare, în cadrul utilizării operelor și a obiectelor protejate prevăzute de acest contract, măsuri tehnice eficiente împotriva framingului de către terți al acestor opere sau al acestor obiecte protejate.

Considerentele (3), (4), (9), (10), (23) și (31) ale Directivei 2001/29 au următorul cuprins: „(3) Armonizarea propusă va ajuta la punerea în aplicare a celor patru libertăți ale pieței interne și se referă la respectarea principiilor fundamentale ale dreptului, în special proprietatea, inclusiv proprietatea intelectuală, libertatea de exprimare și interesul public. (4) Printr‑o certitudine juridică sporită și oferind un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, un cadru juridic armonizat privind dreptul de autor și drepturile conexe va încuraja investiții substanțiale în creativitate și inovație […]. […] (9) Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, al artiștilor interpreți sau executanți, al producătorilor, al consumatorilor, al culturii, al industriei și al publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății. (10) Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca și producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi «serviciile la cerere», este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală. […] (23) Prezenta directivă trebuie să armonizeze într‑o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act. […] (31) Trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate. Excepțiile existente și limitările de drepturi stabilite de statele membre trebuie reanalizate prin prisma noului mediu electronic. Diferențele existente între excepțiile și limitările privind anumite acte restricționate au efecte negative directe asupra funcționării pieței interne în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe. Asemenea diferențe ar putea deveni mai accentuate odată cu dezvoltarea exploatării în străinătate a operelor și a activităților transfrontaliere. Pentru a asigura buna funcționare a pieței interne, astfel de excepții și limitări trebuie definite într‑un mod mai armonizat. Gradul de armonizare a acestor excepții depinde de impactul lor asupra bunei funcționări a pieței interne.”

Potrivit articolului 3 din această directivă, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”: „(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment. […] (3) Drepturile menționate la alineatele (1) și (2) nu se epuizează prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului în sensul prezentului articol.”

Articolul 6 din Directiva 2001/29, intitulat „Obligații privind măsurile tehnice”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Statele membre prevăd o protecție juridică adecvată împotriva nerespectării oricăror măsuri tehnice eficiente, pe care persoana respectivă le efectuează cu bună știință sau având motive întemeiate să știe că urmărește acest obiectiv. […] (3) În sensul prezentei directive, «măsuri tehnice» înseamnă orice tehnologie, dispozitiv sau componentă care, în cadrul funcționării normale, este proiectată pentru a preveni sau limita, în ceea ce privește operele sau alte obiecte protejate, acte care nu sunt autorizate de titularul dreptului de autor al unui drept conex dreptului de autor conform dispozițiilor legale sau de titularul dreptului sui generis prevăzut în capitolul III din Directiva 96/9/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 1996 privind protecția juridică a bazelor de date (JO 1996, L 77, p. 20, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 102)]. Măsurile tehnologice sunt considerate eficiente când utilizarea unei opere sau a unui alt obiect protejat este controlată de către titularii de drepturi în baza aplicării unui cod de acces sau a unui procedeu de protecție, cum ar fi criptarea, bruierea sau alte transformări ale operei sau ale altui obiect protejat, sau a unui mecanism de control al copierii, care atinge obiectivul protecției.”

Potrivit dispozițiilor articolului 16 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de licențe multiteritoriale pentru drepturile asupra operelor muzicale pentru utilizare online pe piața internă (JO 2014, L 84, p. 72). „(1) Statele membre se asigură că organismele de gestiune colectivă și utilizatorii negociază cu bună‑credință pentru acordarea de licențe privind drepturile. Organismele de gestiune colectivă și utilizatorii își oferă reciproc toate informațiile necesare. (2) Condițiile de acordare a licențelor trebuie să se bazeze pe criterii obiective și nediscriminatorii. La acordarea de licențe pentru drepturi, organismele de gestiune colectivă nu sunt obligate să utilizeze, cu titlu de precedent pentru alte servicii online, condițiile de acordare a licențelor convenite cu un utilizator atunci când utilizatorul furnizează un nou tip de serviciu online care a fost pus la dispoziția publicului din Uniune pe o durată mai mică de trei ani. Titularii de drepturi primesc o remunerație adecvată pentru utilizarea drepturilor acestora. Tarifele pentru drepturile exclusive și drepturile la remunerație trebuie să fie rezonabile în raport cu, printre altele, valoarea economică a utilizării drepturilor în cauză, ținând seama de caracteristicile și de sfera de utilizare a operelor și a altor obiecte protejate, precum și de valoarea economică a serviciului prestat de organismul de gestiune colectivă. Organismul de gestiune colectivă informează utilizatorul în cauză cu privire la criteriile utilizate la stabilirea acestor tarife.”

În temeiul articolului 19a din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe), o punere la dispoziția publicului a unor opere protejate de dreptul de autor este supusă autorizării titularilor drepturilor.

În conformitate cu articolul 34 alineatul 1 prima teză din Gesetz über die Wahrnehmung von Urheberrechten und verwandten Schutzrechten durch Verwertungsgesellschaften (Legea privind gestionarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe de către societățile de gestiune colectivă, denumită în continuare „VGG”), societățile de gestiune colectivă au obligația de a acorda oricărei persoane, la cerere, în condiții rezonabile, o licență de utilizare a drepturilor a căror gestionare le‑a fost încredințată.

SPK este operatorul Deutsche Digitale Bibliothek (denumită în continuare „DDB”), o bibliotecă digitală dedicată culturii și științei care pune în rețea instituții culturale și științifice germane.

Site‑ul internet al DDB conține linkuri către conținuturi digitalizate stocate pe portalurile internet ale instituțiilor participante. Totuși, DDB, ca „vitrină digitală”, nu stochează ea însăși decât imagini de previzualizare (thumbnails), și anume versiuni ale imaginilor a căror dimensiune este redusă în raport cu cea a obiectului original. Atunci când utilizatorul accesează una dintre aceste imagini de previzualizare, el este redirecționat către pagina referitoare la obiectul în cauză de pe site‑ul DDB, care conține o versiune mărită a imaginii de previzualizare în discuție, cu o rezoluție de 440×330 pixeli. Accesând această miniatură mărită sau utilizând funcția „lupă”, o versiune și mai mărită a imaginii de previzualizare menționate, cu o rezoluție maximă de 800×600 pixeli, se afișează într‑o fereastră suprapusă (lightbox). Pe de altă parte, butonul „Afișarea obiectului pe site‑ul de origine” conține un link direct către site‑ul internet al instituției care furnizează obiectul în cauză, fie către pagina sa principală, fie către pagina referitoare la acest obiect.

VG Bild‑Kunst condiționează încheierea cu SPK a unui contract de licență de utilizare a catalogului său de opere sub forma unor imagini de previzualizare de includerea unei dispoziții potrivit căreia titularul licenței se angajează să pună în aplicare, în cadrul utilizării operelor și a obiectelor protejate prevăzute de acest contract, măsuri tehnice eficiente împotriva framingului de către terți al imaginilor de previzualizare ale acestor opere sau ale acestor obiecte protejate, afișate pe site‑ul DDB.

Apreciind că o astfel de condiție contractuală nu este rezonabilă în raport cu reglementarea aplicabilă în materia dreptului de autor, SPK a formulat în fața Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania) o acțiune prin care urmărea să se constate că VG Bild‑Kunst este obligată să acorde SPK licența menționată fără ca aceasta din urmă să fie condiționată de punerea în aplicare a unor asemenea măsuri tehnice.

Această acțiune a fost respinsă de Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin). Hotărârea acestuia din urmă a fost infirmată, în urma apelului formulat de SPK, de Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania). Prin recursul formulat, VG Bild‑Kunst solicită respingerea acțiunii SPK.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) precizează, pe de o parte, că, în conformitate cu articolul 34 alineatul 1 prima teză din VGG, care transpune articolul 16 din Directiva 2014/26, societățile de gestiune colectivă au obligația de a acorda oricărei persoane, la cerere, în condiții rezonabile, o licență de utilizare a drepturilor a căror gestionare le‑a fost încredințată.

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței sale stabilite în perioada în care se aplica legislația națională abrogată de VGG, jurisprudență care, potrivit instanței de trimitere, nu și‑a pierdut întreaga relevanță, se admitea că societățile de gestiune colectivă puteau, cu titlu excepțional, să deroge de la obligația lor și să refuze acordarea unei licențe de utilizare a drepturilor a căror gestionare le‑a fost încredințată, cu condiția ca acest refuz să nu constituie un abuz de monopol și sub rezerva posibilității de a opune interese legitime superioare cererii de licență. În această privință, pentru a stabili existența unei excepții justificate în mod obiectiv, trebuia să se evalueze comparativ interesele persoanelor interesate ținând seama de finalitatea legii și de obiectivul care stă la baza acestei obligații de principiu a societăților de gestiune colectivă.

Soluționarea recursului ar depinde de aspectul dacă, contrar celor statuate de instanța de apel, încorporarea prin framing în site‑ul internet al unui terț a unei opere disponibile, cu consimțământul titularului drepturilor, în speță VG Bild‑Kunst, pe un site internet precum cel al DDB, constituie o comunicare publică a operei în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 atunci când aceasta eludează măsuri de protecție împotriva framingului adoptate de titularul drepturilor sau impuse de acesta unui licențiat. Dacă aceasta ar fi situația, drepturile membrilor VG Bild‑Kunst ar putea fi afectate, iar VG Bild‑Kunst ar putea condiționa în mod valabil acordarea unei licențe către SPK de faptul ca aceasta din urmă să se angajeze în contractul de licență să pună în aplicare asemenea măsuri de protecție.

Instanța de trimitere consideră că, atunci când sunt încorporate imagini de previzualizare prin framing în site‑ul unui terț, eludând măsuri tehnice de protecție adoptate sau impuse de titularul drepturilor, o astfel de încorporare constituie o comunicare către un public nou. Dacă situația nu ar fi aceasta, dreptul de comunicare publică pe internet a unei opere ar fi, contrar articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/29, epuizat de facto de îndată ce această operă a fost pusă la libera dispoziție a tuturor internauților pe un site internet cu autorizarea titularului drepturilor, fără ca acest titular să poată păstra controlul exploatării economice a operei sale și fără să poată asigura o participare adecvată la utilizarea sa în scopuri economice.

Având totuși îndoieli cu privire la răspunsul care trebuie dat la această întrebare, dată fiind jurisprudența Curții referitoare la practica framingului (Ordonanța din 21 octombrie 2014, BestWater International, C‑348/13, nepublicată, EU:C:2014:2315) și la libertatea de exprimare și de informare garantată de articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) în contextul digital (Hotărârea din 8 septembrie 2016, GS Media, C‑160/15, EU:C:2016:644, punctul 45), jurisprudență din care rezultă că hiperlinkurile contribuie la buna funcționare a internetului, precum și la schimbul de opinii și de informații, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Încorporarea, prin intermediul framingului, pe site‑ul internet al unui terț, a unei opere disponibile cu consimțământul titularului drepturilor pe un site liber accesibil reprezintă o comunicare publică a operei în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 în cazul în care aceasta eludează măsuri de protecție împotriva framingului adoptate sau impuse de titularul drepturilor?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că reprezintă o comunicare publică în sensul acestei dispoziții încorporarea prin tehnica framingului într‑o pagină de internet a unui terț a operelor protejate de dreptul de autor puse la dispoziția publicului cu acces liber cu autorizarea titularului dreptului de autor pe un alt site internet atunci când această încorporare eludează măsuri de protecție împotriva framingului adoptate sau impuse de respectivul titular.

În această privință trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, statele membre trebuie să garanteze dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.

În temeiul acestei dispoziții, autorii dispun astfel de un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operei lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 29 și jurisprudența citată).

În speță trebuie să se observe cu titlu introductiv că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 10 din prezenta hotărâre, cauza principală privește în principal reproducerile digitale sub formă de imagini de previzualizare ale unor opere protejate a căror dimensiune este, în plus, redusă în raport cu originalul.

Or, pe de o parte, este necesar să se arate că, așa cum arată instanța de trimitere, între părțile din litigiul principal nu se dispută faptul că publicarea avută în vedere de SPK a unor imagini de previzualizare stocate de aceasta și provenite din opere protejate de dreptul de autor care sunt cuprinse în catalogul VG Bild‑Kunst reprezintă un act de comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și este, așadar, supusă autorizării titularilor de drepturi.

Întrucât SPK refuză însă punerea în aplicare a unor măsuri pentru împiedicarea framingului acestor imagini de previzualizare pe site‑uri internet terțe, este necesar să se stabilească dacă un asemenea framing trebuie să fie el însuși considerat drept o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, ceea ce, în cazul unui răspuns afirmativ, ar permite VG Bild‑Kunst, ca societate colectivă de gestiune a drepturilor de autor, să impună SPK punerea în aplicare a acestor măsuri.

Pe de altă parte, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 120 din concluzii, modificarea dimensiunii operelor în cauză nu joacă niciun rol în aprecierea existenței unui act de comunicare publică atât timp cât elementele originale ale acestor opere sunt perceptibile, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere în litigiul principal.

Astfel cum a statuat deja Curtea, noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie, după cum se subliniază în considerentul (23) al acestei directive, să fie înțeleasă în sens larg, ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării și, așadar, orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers, C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctul 49 și jurisprudența citată).

Astfel, din considerentele (4), (9) și (10) ale Directivei 2001/29 rezultă că aceasta are drept obiectiv principal să instituie un nivel ridicat de protecție în favoarea autorilor, permițându‑le să obțină o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, în special cu ocazia unei comunicări publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 18 și jurisprudența citată).

În plus, din articolul 3 alineatul (3) din directiva menționată rezultă că autorizarea includerii unor opere protejate într‑o comunicare publică nu epuizează dreptul de a autoriza sau de a interzice alte comunicări publice ale acestor opere (Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting și alții, C‑607/11, EU:C:2013:147, punctul 23).

Astfel cum a statuat în mod repetat Curtea, noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 asociază două elemente cumulative, și anume un act de comunicare a unei opere și comunicarea publică a acesteia din urmă [Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI, C‑753/18, EU:C:2020:268, punctul 30 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 octombrie 2020, BY (Probă fotografică), C‑637/19, EU:C:2020:863, punctul 22 și jurisprudența citată].

În primul rând, orice act prin care un utilizator acordă, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, accesul la opere protejate poate constitui un act de comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI, C‑753/18, EU:C:2020:268, punctul 32, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 octombrie 2020, BY (Probă fotografică), C‑637/19, EU:C:2020:863, punctul 23, precum și jurisprudența citată].

În al doilea rând, pentru a intra sub incidența noțiunii de „comunicare publică” în sensul acestei dispoziții, operele protejate trebuie să fie comunicate efectiv publicului, comunicarea menționată vizând un număr nedeterminat de destinatari potențiali (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers, C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctul 66 și jurisprudența citată), și presupune existența unui număr de persoane destul de important (Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST, C‑265/16, EU:C:2017:913, punctul 45 și jurisprudența citată).

Pentru a fi calificată drept „comunicare publică”, trebuie, în plus, ca comunicarea operei protejate să fie efectuată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau, în lipsă, unui public nou, altfel spus, un public care nu a fost deja luat în considerare de titularul dreptului de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers, C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctul 70 și jurisprudența citată).

Curtea a subliniat de asemenea, în ceea ce privește noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, că aceasta presupune o apreciere individualizată (Hotărârea din 14 iunie 2017, Stichting Brein, C‑610/15, EU:C:2017:456, punctul 23 și jurisprudența citată).

În vederea unei astfel de aprecieri, trebuie să se țină seama de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente unele în raport cu celelalte. Întrucât aceste criterii pot avea, în diferite situații concrete, o intensitate foarte variabilă, este necesar să fie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI, C‑753/18, EU:C:2020:268, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

Mai precis, din jurisprudența Curții rezultă, pe de o parte, că tehnica framingului, constând în a împărți o pagină a unui site internet în mai multe cadre și în a afișa într‑unul dintre acestea, prin intermediul unui link care poate fi accesat sau al unui link încorporat (inline linking), un element care provine de pe un alt site pentru a disimula utilizatorilor acestui site mediul de origine căruia îi aparține acest element, constituie un act de comunicare publică în sensul jurisprudenței menționate la punctele 30 și 31 din prezenta hotărâre, în măsura în care această tehnică are drept efect punerea la dispoziția ansamblului potențialilor utilizatori ai acestui site internet a elementului afișat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2014, Svensson și alții, C‑466/12, EU:C:2014:76, punctele 20, 22 și 23).

Pe de altă parte, din jurisprudența Curții rezultă că, din moment ce tehnica framingului utilizează aceeași modalitate tehnică precum cea deja utilizată pentru comunicarea publică a operei protejate pe site‑ul internet de origine, și anume internetul, această comunicare nu îndeplinește condiția unui public nou și că, întrucât comunicarea menționată nu intră astfel sub incidența unei comunicări „publice” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, autorizarea titularilor dreptului de autor nu se impune în cazul unei asemenea comunicări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2014, Svensson și alții, C‑466/12, EU:C:2014:76, punctele 24-30).

Cu toate acestea, trebuie să se observe că jurisprudența menționată se întemeia pe constatarea factuală că accesul la operele în cauză pe site‑ul internet de origine nu era supus niciunei măsuri restrictive (Hotărârea din 13 februarie 2014, Svensson și alții, C‑466/12, EU:C:2014:76, punctul 26, precum și Ordonanța din 21 octombrie 2014, BestWater International, C‑348/13, nepublicată, EU:C:2014:2315, punctele 16 și 18). În lipsa unor asemenea măsuri, Curtea a considerat, așadar, că, prin punerea operei sale în mod liber la dispoziția publicului sau prin autorizarea unei astfel de puneri la dispoziție, titularul de drepturi a vizat încă de la început toți internauții ca public și a consimțit astfel ca terții să efectueze ei înșiși acte de comunicare a acestei opere.

Prin urmare, în situația în care un autor autorizează în prealabil, explicit și fără rezerve, publicarea articolelor sale pe site‑ul internet al unui editor de presă, fără a utiliza, pe de altă parte, măsuri tehnice care să limiteze accesul la aceste opere pornind de la alte site‑uri internet, se poate considera în esență că acest autor a autorizat comunicarea respectivelor opere către toți internauții (Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Soulier și Doke, C‑301/15, EU:C:2016:878, punctul 36 precum și jurisprudența citată).

În schimb, în conformitate cu cerința aprecierii individualizate a noțiunii de „comunicare publică”, amintită la punctele 33 și 34 din prezenta hotărâre, constatarea efectuată de Curte menționată în cuprinsul punctului 37 din această hotărâre nu se poate aplica atunci când titularul drepturilor a instituit sau a impus încă de la început măsuri restrictive legate de publicarea operei sale.

Mai precis, în ipoteza în care un link care poate fi accesat permite utilizatorilor site‑ului pe care se găsește acest link să eludeze măsurile restrictive puse în aplicare pe site‑ul pe care se găsește opera protejată în scopul de a restrânge accesul publicului numai la abonații săi și în acest fel constituie o intervenție în lipsa căreia acești utilizatori nu ar putea beneficia de operele difuzate, este necesar să se considere că totalitatea utilizatorilor menționați reprezintă un public nou, care nu a fost luat în considerare de titularii dreptului de autor atunci când au autorizat comunicarea inițială, astfel încât autorizarea acestor titulari se impune în cazul unei asemenea comunicări publice. Aceasta este situația în special atunci când opera în cauză nu mai este la dispoziția publicului pe site‑ul pe care a fost comunicată inițial sau atunci când este disponibilă în continuare pe acest site numai pentru un public restrâns, în timp ce este accesibilă pe un alt site internet fără autorizarea titularilor dreptului de autor (Hotărârea din 13 februarie 2014, Svensson și alții, C‑466/12, EU:C:2014:76, punctul 31).

Or, cauza principală privește tocmai o situație în care titularul dreptului de autor urmărește să condiționeze acordarea unei licențe de punerea în aplicare a unor măsuri restrictive împotriva framingului, astfel încât să limiteze accesul la operele sale de pe alte site‑uri internet decât cele ale licențiaților săi. În asemenea condiții, nu se poate considera că acest titular a consimțit ca terții să poată comunica public în mod liber operele sale.

Astfel, conform jurisprudenței citate la punctul 38 din prezenta hotărâre, prin adoptarea sau prin obligarea licențiaților săi să recurgă la măsuri tehnice care limitează accesul la operele sale pornind de la alte site‑uri internet decât cel pe care a autorizat comunicarea publică a acestora, se consideră că titularul dreptului de autor și‑a exprimat intenția de a însoți de rezerve autorizația sa de a comunica public pe internet aceste opere în scopul de a restrânge publicul operelor respective numai la utilizatorii unui anumit site internet.

În consecință, atunci când titularul dreptului de autor a adoptat sau a impus licențiaților săi recurgerea la măsuri restrictive împotriva framingului, astfel încât să limiteze accesul la operele sale de pe alte site‑uri internet decât cel al licențiaților săi, punerea inițială la dispoziție pe site‑ul internet de origine și punerea la dispoziție secundară prin tehnica framingului constituie comunicări publice diferite și fiecare dintre ele trebuie, prin urmare, să primească autorizația titularilor de drepturi în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST, C‑265/16, EU:C:2017:913, punctul 49).

În această privință, nu se poate deduce nici din Hotărârea din 13 februarie 2014, Svensson și alții (C‑466/12, EU:C:2014:76), nici din Ordonanța din 21 octombrie 2014, BestWater International (C‑348/13, nepublicată, EU:C:2014:2315), că postarea pe un site internet a unor hiperlinkuri către opere protejate care au fost puse în mod liber la dispoziție pe un alt site internet, dar fără autorizarea titularilor dreptului de autor asupra acestor opere, nu este o „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Dimpotrivă, aceste decizii confirmă importanța unei astfel de autorizații din perspectiva acestei dispoziții, aceasta din urmă prevăzând tocmai că fiecare act de comunicare publică a unei opere trebuie autorizat de titularul dreptului de autor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2016, GS Media, C‑160/15, EU:C:2016:644, punctul 43).

Or, aceleași constatări se impun atunci când un terț comunică public opere protejate disponibile în mod liber pe anumite site‑uri internet cu autorizarea titularului dreptului de autor, în condițiile în care acest titular a adoptat sau a impus licențiaților săi să recurgă la măsuri tehnice care limitează accesul la operele sale de pe alte site‑uri internet prin tehnica framingului, în scopul de a restrânge publicul operelor sale numai la utilizatorii site‑ului internet de origine.

Trebuie precizat că, pentru a garanta securitatea juridică, precum și buna funcționare a internetului, titularului dreptului de autor nu i se poate permite să își limiteze consimțământul altfel decât prin intermediul unor măsuri tehnice eficiente în sensul articolului 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2001/29 (a se vedea în această ultimă privință Hotărârea din 23 ianuarie 2014, Nintendo și alții, C‑355/12, EU:C:2014:25, punctele 24, 25 și 27). Astfel, în lipsa unor asemenea măsuri, ar putea fi dificil, în special în cazul particularilor, să verifice dacă acest titular a intenționat să se opună framingului operelor sale. O astfel de verificare s‑ar dovedi cu atât mai dificilă atunci când aceste opere au făcut obiectul unor sublicențe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2016, GS Media, C‑160/15, EU:C:2016:644, punctul 46).

Pe de altă parte, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 73 și 84 din concluzii, în asemenea împrejurări, publicul care a fost luat în considerare de titularul dreptului de autor atunci când a autorizat comunicarea operei sale pe site‑ul internet pe care aceasta a fost publicată inițial este constituit doar din utilizatorii site‑ului, iar nu din utilizatorii site‑ului internet pe care opera a fost încadrată ulterior fără autorizația titularului menționat sau din ceilalți internauți (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 35).

Ținând seama de aceste elemente, este necesar să se considere că, în asemenea condiții, încorporarea prin tehnica framingului într‑o pagină de internet a unui terț a unei opere protejate de dreptul de autor și puse la dispoziția publicului cu acces liber cu autorizarea titularului dreptului de autor pe un alt site internet trebuie calificată drept „punere la dispoziția unui public nou a acestei opere”.

Desigur, nu poate fi ignorat faptul că hiperlinkurile, fie că sunt sau nu utilizate în cadrul tehnicii framingului, contribuie la buna funcționare a internetului, care are o importanță aparte pentru libertatea de exprimare și de informare, garantată prin articolul 11 din cartă, precum și la schimbul de opinii și de informații în această rețea caracterizată prin disponibilitatea unor cantități imense de informații (Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online, C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 81 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, o abordare potrivit căreia se consideră că titularul dreptului de autor, chiar și în ipoteza în care a introdus măsuri restrictive împotriva framingului operelor sale, a consimțit la orice act de comunicare publică a operelor respective de către un terț în favoarea tuturor internauților ar fi contrară dreptului său exclusiv și inepuizabil de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor sale, în temeiul articolului 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 2001/29.

După cum a arătat domnul avocat general la punctele 100 și 101 din concluzii, titularul unui drept de autor nu poate fi pus în fața alternativei fie de a tolera utilizarea neautorizată a operei sale de către o altă persoană, fie de a renunța la utilizarea acesteia, eventual printr‑un contract de licență.

Astfel, a considera că încorporarea într‑o pagină de internet a unui terț, prin tehnica framingului, a unei opere comunicate în prealabil pe un alt site internet cu autorizația titularului dreptului de autor, în condițiile în care acest titular a adoptat sau a impus măsuri de protecție împotriva framingului, nu constituie o punere la dispoziția unui public nou a acestei opere ar însemna să se consacre o regulă de epuizare a dreptului de comunicare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctele 32 și 33).

Pe lângă faptul că ar fi contrară textului articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/29, o asemenea regulă l‑ar priva pe titularul respectiv de posibilitatea de a solicita o remunerație adecvată pentru utilizarea operei sale, amintită în considerentul (10) al acestei directive, chiar dacă, astfel cum a amintit Curtea, obiectul specific al proprietății intelectuale urmărește în special să asigure titularilor de drepturi în cauză protecția posibilității de a valorifica din punct de vedere comercial punerea în circulație sau punerea la dispoziție a obiectelor protejate, prin acordarea unor licențe în schimbul plății unei remunerații adecvate pentru fiecare utilizare a acestora (Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 34 și jurisprudența citată).

Autorizarea unei asemenea încorporări prin tehnica framingului fără ca titularul dreptului de autor să se poată prevala de drepturile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ar încălca, în consecință, justul echilibru, vizat în considerentele (3) și (31) ale acestei directive, care trebuie menținut în mediul digital între, pe de o parte, interesul titularilor dreptului de autor și ai drepturilor conexe pentru protecția dreptului lor de proprietate intelectuală, garantată la articolul 17 alineatul (2) din cartă, și, pe de altă parte, protecția intereselor și a drepturilor fundamentale ale utilizatorilor unor obiecte protejate, în special a libertății lor de exprimare și de informare, garantată la articolul 11 din cartă, precum și a interesului general (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 41).

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că reprezintă o comunicare publică în sensul acestei dispoziții încorporarea prin tehnica framingului într‑o pagină de internet a unui terț a operelor protejate de dreptul de autor puse la dispoziția publicului cu acces liber cu autorizarea titularului dreptului de autor pe un alt site internet atunci când această încorporare eludează măsuri de protecție împotriva framingului adoptate sau impuse de respectivul titular.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

9 martie 2021 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2001/29

Directiva 2014/26/UE

Dreptul german

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată