Concluziile avocatei generale J. Kokott prezentate la 19 noiembrie 2020.#Banco de Portugal ș.a. împotriva lui VR.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo.#Trimitere preliminară – Supraveghere bancară – Reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit – Directiva 2001/24/CE – Măsură de reorganizare a unei instituții de credit adoptată de o autoritate a statului membru de origine – Transferul drepturilor, al activelor sau al pasivelor către o „instituție‑punte” – Retransferarea către instituția de credit aflată în reorganizare – Articolul 3 alineatul (2) – Lex concursus – Efectul unei măsuri de reorganizare în alte state membre – Recunoașterea reciprocă – Articolul 32 – Efectele unei măsuri de reorganizare asupra unei cauze aflate pe rol – Excepție de la aplicarea lex concursus – Articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecție jurisdicțională efectivă – Principiul securității juridice.#Cauza C-504/19.

Atunci când o bancă trebuie să declare insolvența, este posibil ca funcțiile sale critice să nu mai poată fi menținute. În măsura în care acest lucru poate avea consecințe importante atât pentru deponenți, cât și pentru economia reală, este în interesul economic global să se evite procedurile de insolvență a băncilor și, în schimb, să se ia măsuri de reorganizare sau de lichidare ordonată ( 2 ).

În această privință, deși numeroase bănci fac parte dintr‑un grup de întreprinderi cu activitate transfrontalieră, până la adoptarea Directivei 2014/59 (denumită în continuare „BRRD”) ( 3 ) nu a existat un instrument uniform care să fie disponibil autorităților naționale de supraveghere. Dreptul Uniunii se limita, în această privință, la dispozițiile Directivei 2001/24 ( 4 ), potrivit cărora măsurile de reorganizare și de lichidare prevăzute de dreptul național al statelor membre trebuie, în principiu, să fie recunoscute în celelalte state membre fără nicio altă formalitate.

Un instrument de reorganizare și de rezoluție ordonată a băncilor, care este recunoscut atât în dreptul portughez, cât și, în prezent, de BRRD, este constituirea unei așa‑numite bănci‑punte. Acesteia îi sunt transferate toate domeniile de activitate viabile ale unei bănci aflate în dificultate, astfel încât să fie stabilizate activitățile anterioare ale acestei bănci, iar deținătorii de depozite să fie protejați. Ulterior, „banca rea” („bad bank”) face obiectul unei rezoluții ordonate.

La originea procedurii principale s‑a aflat insolvența iminentă în cursul anului 2014 a băncii Banco Espírito Santo (denumită în continuare „BES”), care fusese anterior a doua cea mai mare bancă portugheză. Cu această ocazie, Banco de Portugal, banca centrală portugheză și la acea dată autoritate de supraveghere, a înființat o instituție‑punte, denumită Novo Banco, transferându‑i acesteia, în luna august a anului 2014, toate activitățile viabile ale BES. Așa‑numitele pasive toxice au fost lăsate în patrimoniul BES și al filialelor sale, ceea ce le‑a transformat într‑o „bad bank”.

Reclamanta din litigiul principal (denumită în continuare „reclamanta”) era inițial investitoare a filialei spaniole a BES. Începând din luna august a anului 2014, relațiile contractuale au fost continuate însă de Novo Banco Spania. În urma introducerii de către reclamantă a unei acțiuni în anularea contractului respectiv împotriva Novo Banco Spania, din cauza existenței unei consilieri eronate furnizate de BES la încheierea investiției sale, Banco de Portugal a decis să retransfere, cu efect retroactiv, către BES anumite pasive, printre care și răspunderea BES în legătură cu încheierea contractului de investiții al reclamantei.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește aspectul dacă, în temeiul Directivei 2001/24, această hotărâre trebuie să fie recunoscută în mod automat de instanțele spaniole în cazul în care acest lucru conduce la respingerea acțiunii reclamantei împotriva Novo Banco Spania. Astfel, potrivit Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), această concluzie ar putea fi contrară principiilor protecției jurisdicționale efective și securității juridice. Cazul dobândește o semnificație specială prin faptul că instanța de trimitere repune astfel în discuție, în mod implicit, validitatea obligației de recunoaștere necondiționată a măsurilor de rezoluție prevăzute de Directiva 2001/24.

Considerentele (6), (23) și (30) ale Directivei 2001/24 au următorul cuprins: „(6) Autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine trebuie să aibă competențe exclusive privind hotărârea și aplicarea măsurilor de reorganizare prevăzute de legislația și uzanțele în vigoare în acest stat membru. Datorită dificultății armonizării legislațiilor și uzanțelor din statele membre, este necesar să se instituie recunoașterea reciprocă de către statele membre a măsurilor luate de către fiecare dintre acestea, pentru refacerea viabilității instituțiilor de credit autorizate. […] (23) Deși este important să fie urmat principiul conform căruia legea statului membru de origine determină toate efectele măsurilor de reorganizare sau ale procedurilor de lichidare, atât procedurale, cât și substanțiale, este de asemenea necesar să se țină seama că aceste efecte pot intra în conflict cu normele aplicabile în mod obișnuit în cadrul activității economice și financiare a instituției de credit în cauză și a sucursalelor acesteia din alte state membre. În unele cazuri, trimiterea la legea unui alt stat membru reprezintă o atenuare indispensabilă a principiului aplicării legii statului membru de origine. […] (30) Efectele măsurilor de reorganizare sau ale procedurilor de lichidare privind un proces pe rol sunt reglementate de legea statului membru în care acest proces este pe rol, prin exceptare de la aplicarea lex concursus. Efectele acestor măsuri și ale procedurilor privind cererile individuale de executare silită care rezultă din aceste procese sunt reglementate de legislația statului membru de origine, în conformitate cu regula generală stabilită de prezenta directivă.”

Articolul 2 din Directiva 2001/24 definește noțiunea de „măsură de reorganizare” ca fiind o măsură care „urmărește să garanteze sau să restabilească situația financiară a unei instituții de credit sau a unei firme de investiții și care ar putea afecta drepturile existente ale terților, inclusiv măsurile care prevăd posibilitatea de suspendare a plăților, de suspendare a măsurilor de executare sau de reducere a creanțelor; aceste măsuri includ aplicarea instrumentelor de rezoluție și exercitarea competențelor de rezoluție prevăzute în Directiva 2014/59/UE”.

Articolul 3 din Directiva 2001/24, intitulat „Adoptarea măsurilor de reorganizare – legea aplicabilă”, prevede următoarele: „(1) Autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine sunt singurele competente să decidă cu privire la punerea în aplicare a uneia sau mai multor măsuri de reorganizare într‑o instituție de credit, inclusiv în sucursalele stabilite în alte state membre. (2) Măsurile de reorganizare se aplică în conformitate cu actele cu putere de lege, normele administrative și procedurile aplicabile în statul membru de origine, cu excepția cazului în care prezenta directivă prevede altfel. Acestea produc efecte, în conformitate cu legislația statelor membre, în întreaga Comunitate, fără alte formalități, inclusiv față de terții din alte state membre, chiar dacă normele statului membru gazdă care le sunt aplicabile nu prevăd asemenea măsuri sau supun punerea lor în aplicare unor condiții care nu sunt îndeplinite. Măsurile de reorganizare produc efecte în întreaga Comunitate din momentul în care produc efecte în statul membru în care au fost luate.”

Articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2001/24 reglementează obligația publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a deciziilor privind măsurile de reorganizare care pot afecta drepturile terților într‑un stat membru gazdă și care sunt atacabile în statul membru de origine. Alineatele (4) și (5) ale acestei dispoziții au următorul cuprins: „(4) Extrasul din decizia care urmează să fie publicată trebuie să specifice, în limba sau în limbile oficiale ale statelor membre în cauză, în special obiectul și baza legală a deciziei adoptate, termenele de exercitare a căilor de atac, indicând cu precizie și claritate data expirării acestor termene și adresa completă a autorităților sau instanței competente să judece calea de atac. (5) Măsurile de reorganizare se aplică indiferent de măsurile prevăzute la alineatele (1)-(3) și își produc toate efectele față de creditori, cu excepția cazului în care autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine sau legislația acelui stat, care reglementează aceste măsuri, prevăd altfel.”

În schimb, articolul 32 din Directiva 2001/24 prevede următoarele: „Efectele măsurilor de reorganizare sau ale procedurilor de lichidare asupra unei cauze aflate pe rol cu privire la un bun sau un drept de care instituția de credit a fost lipsită sunt reglementate doar de legislația statului membru în care cauza se află pe rol.”

Considerentele (4), (5) și (59) ale BRRD au următorul cuprins: „(4) În prezent, procedurile de rezoluție a instituțiilor nu sunt armonizate la nivelul Uniunii. Unele state membre aplică în cazul instituțiilor aceleași proceduri pe care le aplică altor societăți insolvabile; aceste proceduri sunt uneori adaptate pentru [instituții]. Există mari diferențe de la un stat membru la altul în ceea ce privește fondul și procedurile prevăzute în actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează insolvența instituțiilor din statele membre. În plus, criza financiară a demonstrat faptul că procedurile generale de insolvență nu sunt întotdeauna adecvate pentru [instituții], deoarece ele nu asigură întotdeauna o intervenție suficient de rapidă, menținerea funcțiilor critice ale instituției ori păstrarea stabilității financiare. (5) Este, prin urmare, necesară instituirea unui regim care să ofere autorităților un set credibil de instrumente pentru a interveni suficient de timpuriu și de rapid în cazul unei instituții neviabile sau în curs de a intra în dificultate, astfel încât să garanteze continuitatea funcțiilor financiare și economice critice ale acesteia, reducând în același timp la minimum impactul situației de dificultate a instituției asupra economiei și a sistemului financiar. Acest regim ar trebui să garanteze faptul că acționarii sunt cei care suportă pierderile primii, iar creditorii suportă pierderi ulterior acționarilor […]. […] (59) Instrumentele de rezoluție ar trebui să includă vânzarea activității sau a acțiunilor instituției aflate în rezoluție, crearea unei instituții‑punte, separarea activelor performante ale instituției în curs de a intra în dificultate de activele slab performante sau toxice și recapitalizarea internă a acționarilor și creditorilor instituției în curs de a intra în dificultate.”

Articolul 40 din BRRD reglementează „instrumentul instituției‑punte”: „(1) Pentru ca instrumentul instituției‑punte să fie eficace și pentru a ține seama de necesitatea de a păstra funcțiile critice ale instituției‑punte, statele membre trebuie să se asigure că autoritățile de rezoluție dețin competența de a transfera către o instituție‑punte: (a) acțiuni sau alte instrumente de proprietate emise de una sau de mai multe instituții aflate în rezoluție; (b) oricare dintre activele, drepturile sau pasivele uneia sau mai multor instituții aflate în rezoluție sau totalitatea acestora. Sub rezerva articolului 85, transferul menționat la primul paragraf poate avea loc fără a obține aprobarea acționarilor instituțiilor aflate în rezoluție sau a oricărei părți terțe, alta decât instituția‑punte, și fără respectarea niciunei cerințe procedurale prevăzute de dreptul comercial sau de cel al titlurilor de valoare. […] (7) Autoritățile de rezoluție pot transfera înapoi acțiuni sau alte instrumente de proprietate sau active, drepturi sau pasive de la instituția‑punte în una dintre următoarele situații: (a) atunci când posibilitatea ca anumite acțiuni sau alte instrumente de proprietate, active, drepturi sau pasive specifice să fie transferate înapoi este precizată în mod expres în cadrul instrumentului prin care este efectuat transferul; (b) atunci când aceste acțiuni sau alte instrumente de proprietate, active, drepturi sau pasive specifice nu îndeplinesc condițiile de transfer sau nu se încadrează în categoria acțiunilor sau altor instrumente de proprietate, activelor, drepturilor sau pasivelor specificate în cadrul instrumentului prin care este efectuat transferul. Un astfel de transfer înapoi se poate efectua în orice moment dat și în conformitate cu orice alte condiții stipulate în cadrul instrumentului respectiv pentru scopul în cauză. (8) Transferurile între instituția aflată în rezoluție sau proprietarii inițiali ai acțiunilor sau ai altor instrumente de proprietate, pe de o parte, și instituția‑punte, pe de altă parte, fac obiectul mecanismelor de siguranță prevăzute în titlul IV capitolul VII. […]”

Dispozițiile de protecție din titlul IV capitolul VII cuprind articolele 73-80 din BRRD.

Articolul 83 din BRRD, intitulat „Obligații procedurale ale autorităților de rezoluție”, prevede următoarele: „[…] (2) Autoritatea de rezoluție notifică instituției aflate în rezoluție și următoarelor autorități, dacă sunt diferite: (a) autorității competente a instituției aflate în rezoluție; (b) autorității competente a unei eventuale sucursale a instituției aflate în rezoluție; […] (4) Autoritatea de rezoluție publică sau asigură publicarea unei copii a ordinului sau a instrumentului prin intermediul căruia este luată măsura de rezoluție, fie a unei informări care sumarizează efectele măsurii de rezoluție și, mai exact, efectele asupra clienților de retail și, dacă este cazul, condițiile și perioada de suspendare sau limitare menționată la articolele 69, 70 și 71, prin următoarele mijloace: (a) pe site‑ul său internet oficial; […] (c) pe site‑ul internet al instituției aflate în rezoluție; […]”

Potrivit articolului 131 din BRRD, directiva intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial, 12 iunie 2014. În conformitate cu articolul 130 din BRRD, statele membre adoptă și publică, până la 31 decembrie 2014, acte cu putere de lege și acte administrative necesare pentru a se conforma acestei directive și aplică aceste dispoziții începând cu 1 ianuarie 2015.

La 10 ianuarie 2008, reclamanta din litigiul principal a încheiat cu oficiul din Bilbao al Banco Espírito Santo, SA, Sucursal en España (denumită în continuare „BES Spania”), un contract privind achiziționarea de acțiuni preferențiale ale Kaupthing Bank ( 5 ), pentru care a plătit suma de 166021 de euro.

În urma unei crize grave a BES, banca centrală portugheză, Banco de Portugal, în exercitarea funcției sale de autoritate de supraveghere, a hotărât rezoluția BES prin decizia din 3 august 2014, modificată prin decizia din 11 august 2014 (denumită în continuare „decizia din august 2014”). În acest scop, prin decizia menționată a fost instituită o bancă‑punte, Novo Banco SA (denumită în continuare „Novo Banco”). Către aceasta au migrat o parte din operațiunile BES Novo Banco, fiind astfel transferate către Novo Banco activele, pasivele și alte elemente nepatrimoniale, descrise în anexa 2 la aceeași decizie. Au fost excluse de la transfer „în special obligațiile sau eventualele obligații care decurg din fraudă sau din încălcarea unor dispoziții sau decizii cu caracter normativ, penal sau administrativ”.

BES Spania a devenit, în consecință, sucursala băncii Novo Banco în Spania. Aceasta din urmă a menținut relațiile comerciale cu reclamanta, păstrând și gestionând valorile mobiliare și primind în schimb comisionul prevăzut de contract.

La 4 februarie 2015, reclamanta a introdus o acțiune împotriva Novo Banco Spania. Aceasta a solicitat anularea ordinului de cumpărare a acțiunilor preferențiale ale Kaupthing Bank pentru viciu de voință și obligarea Novo Banco Spania să îi ramburseze prețul de cumpărare de 166021 de euro. În subsidiar, aceasta a solicitat instanței să declare rezilierea contractului menționat din cauza nerespectării de către BES a obligațiilor de diligență, de loialitate și de informare și să oblige Novo Banco Spania să îi plătească aceeași sumă cu titlu de daune interese. Novo Banco s‑a opus acțiunii invocând lipsa calității procesuale pasive, întrucât, în temeiul deciziei Banco de Portugal din august 2014, răspunderea invocată constituia un pasiv care nu i‑a fost transferat.

Prin hotărârea din 15 octombrie 2015, Juzgado de Primera Instancia de Vitoria (Tribunalul de Primă Instanță din Vitoria, Spania) a admis acțiunea, considerând că răspunderea în litigiu era acoperită de transfer. Potrivit acestei instanțe, a existat un viciu de consimțământ, în măsura în care reclamanta, în vârstă de 68 de ani la momentul încheierii contractului și nedispunând de cunoștințe financiare, nu ar fi fost informată în mod adecvat de BES cu privire la natura și la riscurile acțiunilor preferențiale pe care le achiziționase. În consecință, acest tribunal a anulat contractul și a obligat Novo Banco Spania să îi ramburseze reclamantei integral prețul de cumpărare.

În apel, Novo Banco Spania a prezentat două decizii ale Banco de Portugal din 29 decembrie 2015 (denumită în continuare „decizia din decembrie 2015”), potrivit cărora următoarele pasive nu au fost transferate către Novo Banco: „[o]rice obligații, garanții, angajamente sau angajamente eventuale […] asumate în momentul comercializării, intermedierii financiare, încheierii contractului și vânzării legate de instrumente financiare ale oricăror instituții”.

Aceste decizii precizează de asemenea că, dintre pasivele BES, nu au fost transferate către Novo în special următoarele: „toate despăgubirile legate de neexecutarea contractelor încheiate înainte de 3 august 2014” și „toate despăgubirile și creditele rezultate din anularea tranzacțiilor efectuate de BES în calitate de prestator de servicii financiare sau de investiții”, precum și „orice obligație care face obiectul uneia dintre procedurile descrise în anexa I”. Anexa I menționează o serie de proceduri judiciare în diferite state, printre care procedura inițiată de reclamantă în Spania. În sfârșit, decizia din decembrie 2015 prevede: „În măsura în care activele, pasivele sau elementele nepatrimoniale care ar fi trebuit să rămână în patrimoniul BES au fost de facto transferate către Novo Banco, aceste active, pasive sau elemente nepatrimoniale sunt, prin prezenta decizie, retransferate de la Novo Banco la BES, cu efect de la 3 august 2014.”

Motivul invocat în apel de Novo Banco Spania, întemeiat pe lipsa calității sale procesuale pasive, a fost însă respins de instanța de apel, care a confirmat în întregime decizia pronunțată în primă instanță. Împotriva acestei hotărâri, Novo Banco Spania a formulat un recurs extraordinar pentru încălcări ale procedurii, precum și un recurs la instanța de trimitere.

Prin decizia din 25 iunie 2019, primită de Curte la 2 iulie 2019, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „O interpretare a articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24/CE care presupune recunoașterea efectelor, în procedurile judiciare pe rol din alte state membre, fără alte formalități, ale unei decizii a autorității administrative competente din statul de origine care are drept scop modificarea cu efecte retroactive a cadrului juridic existent la momentul inițierii litigiului și care implică privarea de eficacitate a hotărârilor judecătorești care nu respectă prevederile noii decizii este compatibilă cu dreptul fundamental la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu principiul statului de drept prevăzut la articolul 2 din Tratatul Uniunii Europene și cu principiul general al securității juridice?”

Au prezentat observații scrise Banco de Portugal și Fondo de Resolución, Novo Banco, Republica Portugheză, Republica Italiană, Regatul Spaniei, precum și Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Cu excepția Republicii Italiene, toate celelalte părți au fost reprezentate în cadrul ședinței din 30 septembrie 2020.

Banco de Portugal, Novo Banco, precum și guvernul portughez consideră că răspunderea invocată de reclamantă în procedura principală nu a fost niciodată transferată către Novo Banco. Astfel, potrivit anexei 2 la decizia din august 2014, obligațiile BES „care decurg din fraudă sau din încălcarea unor dispoziții sau decizii cu caracter normativ, penal sau administrativ” nu au fost transferate către Novo Banco. În consecință, nu s‑ar pune în niciun caz problema unei retransferări către BES prin decizia din decembrie 2015 și, respectiv, a efectelor sale asupra litigiului în curs.

În această privință este suficient să se arate că problema de a stabili dacă răspunderea invocată de reclamantă în procedura principală constituie o obligație „care decurge din fraudă sau din încălcarea unor dispoziții sau decizii cu caracter normativ, penal sau administrativ” necesită o apreciere juridică ce revine doar instanței de trimitere, în conformitate cu repartizarea sarcinilor între instanțele naționale și Curte în cadrul procedurii preliminare. Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța de trimitere definește cadrul normativ și factual pe propria răspundere, Curtea nefiind obligată să verifice exactitatea acestuia ( 6 ).

Pentru a răspunde la întrebarea preliminară, este însă necesar să se considere că, potrivit celor prezentate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă), răspunderea pentru consilierea în investiții eronată a reclamantei a fost, într‑o primă fază, transferată către Novo Banco prin decizia adoptată de Banco de Portugal în luna august a anului 2014. Abia în urma unei noi decizii, adoptată de Banco de Portugal în luna decembrie a anului 2015 – prin urmare, după introducerea acțiunii, în luna februarie 2015, și după pronunțarea hotărârii de către prima instanță în luna octombrie 2015 –, aceasta a fost retransferată către BES Spania, cu efect retroactiv de la 3 august 2014.

Având obligația de recunoaștere a acestei situații juridice materiale, prevăzută în principiu la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) se confruntă cu probleme legate de protecția juridică și de securitatea juridică. Astfel, potrivit prezentării sale, această instanță ar trebui, în aceste condiții, să anuleze hotărârile instanțelor inferioare și să respingă acțiunea în recurs, deși aceste hotărâri au fost pronunțate fără săvârșirea unor erori de drept – cel puțin ținând seama de situația juridică valabilă la momentul respectiv.

În această privință, întrebarea sa preliminară presupune, fără îndoială, că în prezenta cauză este aplicabil principiul enunțat la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, potrivit căruia măsurile de reorganizare prevăzute de legislația în vigoare în statul membru de origine „produc efecte, în conformitate cu legislația statelor membre, în întreaga [Uniune], fără alte formalități, […], chiar dacă normele statului membru gazdă care le sunt aplicabile nu prevăd asemenea măsuri sau supun punerea lor în aplicare unor condiții care nu sunt îndeplinite”. Cu alte cuvinte, problemele descrise nu s‑ar pune – iar acest aspect a fost menționat de aproape toate părțile la procedura în fața Curții – dacă instanța de trimitere nu ar fi obligată să recunoască, în concret, retransferarea răspunderii către BES.

Potrivit guvernelor spaniol și italian, precum și Comisiei, Consiliului și Parlamentului, la această concluzie s‑ar putea ajunge aplicând în cauza principală articolul 32 din Directiva 2001/24. Potrivit acestei dispoziții, „[e]fectele măsurilor de reorganizare sau ale procedurilor de lichidare asupra unei cauze aflate pe rol cu privire la un bun sau un drept de care instituția de credit a fost lipsită sunt reglementate doar de legislația statului membru în care cauza se află pe rol”.

În consecință, trebuie să se examineze mai întâi dacă articolul 32 din Directiva 2001/24 este aplicabil în prezentul litigiu și dacă aplicarea sa determină cu adevărat faptul că decizia din decembrie 2015 a Banco de Portugal nu produce efecte în procedura principală (a se vedea în acest sens secțiunea B de mai jos). În cazul în care această problemă va primi un răspuns negativ, va trebui să se stabilească în continuare dacă instanța de trimitere poate condiționa recunoașterea deciziei de respectarea principiilor securității juridice și protecției jurisdicționale efective (a se vedea în acest sens secțiunea C de mai jos). În sfârșit, rămâne să se examineze dacă, în împrejurările specifice ale procedurii principale, recunoașterea deciziei ca atare determină o încălcare a acestor principii (a se vedea în acest sens secțiunea D de mai jos).

Desigur, condițiile de aplicare a articolului 32 din Directiva 2001/24 sunt îndeplinite. Aplicarea acestei dispoziții nu conduce însă la concluzia că retransferarea răspunderii la BES nu produce efecte în procedura principală. Acesta ar putea fi motivul pentru care Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu a inclus în mod expres această dispoziție în întrebarea sa preliminară.

Toate condițiile de aplicare a articolului 32 din Directiva 2001/24 sunt îndeplinite în speță.

Astfel, în primul rând, retransferarea răspunderii către BES constituie o „măsură de reorganizare” în sensul articolului 2 din Directiva 2001/24, din moment ce, prin garantarea bunei funcționări a instituției‑punte, se urmărește restabilirea, respectiv menținerea situației financiare a BES.

Într‑adevăr, o instituție‑punte nu ar trebui să suporte pierderile și prejudiciile băncii aflate în dificultate, ci mai ales să asigure protecția deponenților ( 7 ). Faptul că retransferarea răspunderii constituie, din punct de vedere conceptual, o măsură de reorganizare este confirmat de articolul 40 din BRRD, care prevede în mod expres, la alineatul (1) litera (b) și la alineatul (7), că transferul oricăror „active, drepturi sau pasive”, precum și retransferarea acestora pot face parte din măsura de rezoluție „crearea unei instituții‑punte”. Articolul 2 din Directiva 2001/24 prevede, la rândul său, că toate instrumentele de rezoluție prevăzute de BRRD trebuie considerate măsuri de reorganizare în sensul Directivei 2001/24.

Măsura privește, în al doilea rând, un „drept sau un bun de care instituția de credit a fost lipsită”. Această condiție, care este, în orice caz, formulată în sens larg în numeroase versiuni lingvistice ale directivei ( 8 ), trebuie, în definitiv, să vizeze toate obiectele posibile ale măsurilor de reorganizare care ar putea face obiectul unui litigiu. În special, aceasta trebuie să includă de asemenea drepturi (pre)contractuale sau delictuale ale instituției de credit aflate în rezoluție, precum și pretenții (pre)contractuale sau delictuale formulate împotriva acesteia, dat fiind că acestea pot face obiectul unui transfer către alte instituții ( 9 ). Însă, de îndată ce titularul unui drept, al unei obligații sau al unui alt bun se schimbă în cursul unui litigiu pe rol, devine necesar regimul prevăzut la articolul 32 din Directiva 2001/24 ( 10 ).

În al treilea rând, procedura principală trebuie considerată o „cauză aflată pe rol” în sensul acestei dispoziții, din moment ce în sfera acestei noțiuni intră orice procedură pe fond care era deja pe rol la data măsurii în cauză ( 11 ). În această privință trebuie să se țină seama doar de expunerea Tribunal Supremo (Curtea Supremă), potrivit căreia, prin decizia Banco de Portugal din decembrie 2015 – așadar, la o dată la care este cert că litigiul principal era pendinte –, situația juridică a fost modificată cu efect retroactiv. Faptul că fusese deja pronunțată o hotărâre a unei instanțe de grad inferior nu exclude existența unei cauze aflate pe rol atât timp cât procedura nu este încheiată definitiv.

Or, articolul 32 din Directiva 2001/24 nu prevede pur și simplu că, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestei dispoziții – cu alte cuvinte, în special de îndată ce o cauză este pe rol într‑un stat membru –, o măsură de reorganizare străină nu produce, în sine, niciun efect sau nu trebuie să fie recunoscută în acest stat membru. Dimpotrivă, această dispoziție precizează că efectele măsurii de reorganizare asupra litigiului pe rol sunt reglementate exclusiv de legislația statului membru în care acesta este pe rol.

Astfel, în procedura principală, concluzia că retransferarea obligațiilor către BES ar fi lipsită de relevanță poate fi trasă numai dacă sunt îndeplinite două condiții: primo, trimiterea la dreptul spaniol efectuată la articolul 32 din Directiva 2001/24 ar trebui înțeleasă în sensul că aspectul dacă o măsură produce vreun efect în această privință – așadar, aprecierea validității sale în scopurile cauzei – este reglementat de dreptul statului membru gazdă. Secundo, retransferarea ar trebui să fie nevalidă în raport cu dreptul spaniol ( 12 ).

Considerăm însă că trimiterea efectuată de articolul 32 din Directiva 2001/24 la dreptul statului membru gazdă se limitează exclusiv la efectele procedurale ale unei măsuri de reorganizare asupra unei cauze aflate pe rol ( 13 ) și, prin urmare, nu poate afecta efectele materiale ale retransferării.

La prima vedere, s‑ar putea considera că „efectele asupra cauzei” acoperă rezultatul material al acesteia. Totuși, reiese în special din contextul normativ și din obiectivele articolului 32 din Directiva 2001/24 că această dispoziție nu trebuie interpretată în acest sens.

În primul rând, contrar celor susținute de anumite părți interesate, la originea acestei dispoziții nu se regăsește ideea că, din motive de securitate juridică, soluționarea unei cauze deja aflate pe rol nu poate fi influențată de evenimente ulterioare. Astfel, pe de o parte, nu se poate accepta că luarea în considerare a unor fapte ulterioare punerii pe rol a unei cauze determină, în general, o încălcare a principiului securității juridice. Pe de altă parte, într‑un asemenea caz, ar trebui ca articolul 32 din Directiva 2001/24 să prevadă, pur și simplu, că o măsură de reorganizare străină este lipsită de efecte asupra unei cauze aflate pe rol, cu alte cuvinte, că nu este afectată de aceasta. Dar nu este așa. Această dispoziție prevede mai degrabă că efectele asupra cauzei sunt reglementate de dreptul statului membru gazdă. Măsura de reorganizare respectivă ar putea fi legală și în raport cu dreptul acestui stat membru gazdă. Într‑un astfel de caz, în pofida aplicării articolului 32, soluționarea litigiului pendinte s‑ar modifica, așadar, în anumite împrejurări, ca urmare a unui eveniment ulterior.

Cu alte cuvinte, și în cazul unei interpretări în sens larg, prin însuși modul său de redactare, articolul 32 din Directiva 2001/24 nu determină în mod automat o „privilegiere” a creditorilor care au inițiat deja un litigiu. Nicăieri în Directiva 2001/24 nu există elemente care să permită să se considere că astfel de creditori trebuie privilegiați.

În al doilea rând, nu este clar motivul pentru care tocmai o procedură jurisdicțională pe rol ar justifica aprecierea tuturor efectelor unei măsuri de reorganizare în raport cu dreptul statului membru gazdă. O asemenea interpretare a articolului 32 menționat ar constitui o abatere deosebit de importantă de la principiul fundamental al Directivei 2001/24 potrivit căruia toate efectele unei măsuri de reorganizare sau de lichidare sunt determinate de lex concursus, nefiind, așadar, conformă cu economia directivei ( 14 ).

Pentru comparație, se face trimitere la dispozițiile articolelor 20-27 din Directiva 2001/24. Și aceste dispoziții cuprind excepții de la principiul aplicării lex concursus. Totuși, acestea stabilesc în mod clar situațiile juridice materiale care nu sunt afectate de măsurile de reorganizare. Aceste dispoziții nu prevăd că toate efectele materiale ale unei măsuri de reorganizare trebuie apreciate în raport cu legislația statului membru gazdă de îndată ce această măsură privește una dintre instituțiile juridice menționate în această legislație.

Prin urmare, articolul 32 din Directiva 2001/24 trebuie interpretat în sensul că numai implicațiile procedurale sunt reglementate de legislația statului membru gazdă, iar nu validitatea măsurii ca atare în scopurile procedurii. Această observație este valabilă mai ales în măsura în care, potrivit jurisprudenței Curții, Directiva 2001/24 și în mod special articolul 32 din aceasta au ca obiectiv să împiedice diminuarea disponibilității bunurilor aparținând masei credale ( 15 ). Astfel, interpretarea propusă aici corespunde de asemenea cerinței interpretării stricte care trebuie dată acestei dispoziții derogatorii ( 16 ).

În al treilea rând, adesea ar fi practic imposibil să se determine pe deplin toate efectele unei măsuri de reorganizare sau de lichidare pe baza legislației statului membru gazdă. Astfel, Directiva 2001/24 nu armonizează normele naționale referitoare la măsurile de reorganizare și de lichidare a instituțiilor de credit ( 17 ); o măsură de reorganizare adoptată într‑un stat membru poate, așadar, să nu aibă un echivalent în dreptul unui alt stat membru și, în consecință, nu ar putea să îndeplinească niciodată condițiile acestui drept. Drept urmare, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24 prevede în mod expres că o măsură de reorganizare străină trebuie să fie recunoscută „chiar dacă normele statului membru gazdă […] nu prevăd asemenea măsuri sau supun punerea lor în aplicare unor condiții care nu sunt îndeplinite”.

Acesta este motivul pentru care articolele 20-27 din Directiva 2001/24 se limitează la anumite situații juridice materiale, stabilite potrivit dreptului statului membru gazdă, iar articolul 32, la efectele procedurale asupra litigiului pe rol.

Având în vedere aceste efecte, se impune totuși abaterea de la aplicarea principiului lex concursus în cazul unei cauze deja aflate pe rol. Astfel, numai dreptul statului membru gazdă poate stabili dacă măsura necesită, de exemplu, o modificare a cererii introductive, lipsa necesității de a se pronunța sau o substituire a părților. În schimb, înainte de inițierea unei proceduri judiciare, efectele procedurale ale unei măsuri de reorganizare sau de lichidare pot fi reglementate de dreptul statului de origine. Astfel, dreptul statului de origine poate prevedea că, prin deschiderea procedurii de lichidare, o instituție de credit își pierde capacitatea procedurală și, din această cauză, trebuie să fie reprezentată în justiție de un lichidator.

În consecință, în ceea ce privește prezenta procedură, din articolul 32 din Directiva 2001/24 rezultă doar că retransferarea răspunderii către BES, efectuată în conformitate cu dreptul portughez, are asupra procedurii inițiate în Spania efectele procedurale care sunt prevăzute de dreptul spaniol ( 18 ). În concret, potrivit Tribunal Supremo (Curtea Supremă), acestea sunt dispariția calității procesuale pasive a Novo Banco fără posibilitatea substituirii pârâtului, fapt care determină, la rândul său, respingerea acțiunii formulate împotriva Novo Banco ( 19 ).

Desigur, această consecință este considerată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ca fiind nesatisfăcătoare. Cu toate acestea, ținând seama de importanța primordială a principiului aplicării lex concursus în ceea ce privește eficacitatea universală a măsurilor de reorganizare, care constituie obiectivul Directivei 2001/24 ( 20 ), ar fi totuși inacceptabil ca măsurii să i se refuze de la bun început toate efectele în cauza aflată pe rol. Acest lucru ar echivala, în opinia noastră, cu a arunca copilul, potrivit proverbului, odată cu apa din copaie. Soluționarea acestei probleme trebuie căutată mai degrabă în dreptul procedural spaniol, care trebuie aplicat în lumina dreptului Uniunii ( 21 ).

Din considerațiile care precedă rezultă că în cauza principală validitatea pe fond a transferului răspunderii către BES nu trebuie apreciată în raport cu dreptul spaniol. Numai consecințele procedurale ale acestei măsuri asupra cauzei aflate pe rol sunt stabilite de dreptul acestui stat membru. Prin urmare, instanța de trimitere nu poate refuza recunoașterea acestei situații juridice de fond pentru motivul că ar fi contrară dreptului spaniol.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, măsurile de reorganizare adoptate în conformitate cu legislația statului membru de origine își produc efectele pe deplin în întreaga Uniune, fără alte formalități. La baza principiului recunoașterii reciproce enunțat în această dispoziție stă principiul încrederii reciproce ( 22 ). Potrivit acestui din urmă principiu, legalitatea unei măsuri adoptate în conformitate cu normele statului membru de origine nu este controlată de autoritățile și de instanțele statului membru gazdă ( 23 ).

În ceea ce privește încrederea reciprocă, aceasta se întemeiază pe ipoteza conform căreia în toate statele membre există garanții comparabile în special în ceea ce privește valorile fundamentale ale statului de drept și democrației, precum și drepturile fundamentale ale Uniunii ( 24 ). Numai această ipoteză justifică faptul că nu mai există un control al conformității cu dreptul superior al statului membru gazdă a unei măsuri care trebuie aplicată ca urmare a recunoașterii reciproce ( 25 ).

În plus, recunoașterea deciziei din decembrie 2015 nu este condiționată în speță nici de respectarea altor cerințe ale dreptului Uniunii.

Astfel, în primul rând, retransferarea răspunderii către BES nu trebuie apreciată în lumina BRRD (a se vedea în această privință punctul 1). În al doilea rând, din acest motiv, nici adoptarea acestei măsuri de reorganizare nu constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, așa încât principiile generale de drept și drepturile fundamentale ale Uniunii nu sunt aplicabile (a se vedea în această privință punctul 2). În al treilea rând, în prezenta cauză nu se regăsește niciuna dintre situațiile identificate în jurisprudența Curții în care o măsură națională care intră sub incidența principiului recunoașterii reciproce trebuie, cu titlu excepțional, să facă obiectul unui control al respectării principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii (a se vedea în această privință punctul 3).

Cerințele BRRD nu sunt aplicabile ratione temporis retransferării răspunderii către BES prin decizia Banco de Portugal din decembrie 2015.

Să nu uităm: BRRD a intrat în vigoare la 2 iulie 2014 ( 26 ). În luna august 2014, Banco de Portugal a constituit, în scopul rezoluției BES, Novo Banco, transferându‑i acesteia, printre altele, pasivele invocate de reclamantă în procedura principală. Termenul de transpunere a BRRD a expirat la 31 decembrie 2014 ( 27 ). În luna decembrie 2015 a fost adoptată decizia Banco de Portugal de a retransfera către BES, cu efect retroactiv de la 3 august 2014, răspunderea în cauză.

Cu toate acestea, retransferarea pasivelor către BES în luna decembrie 2015 trebuie considerată doar o parte neautonomă a măsurii de reorganizare intitulată „crearea instituției‑punte Novo Banco”, care a fost decisă încă din luna august a anului 2014 și, prin urmare, înainte de expirarea termenului de transpunere a BRRD. În favoarea acestei aprecieri globale pledează faptul că ar fi artificial să se aprecieze diferitele măsuri de reorganizare în mod izolat unele de altele pentru simplul fapt că au fost adoptate la momente diferite în timp, deși în realitate ele sunt legate prin conținut și urmăresc același obiectiv, și anume crearea Novo Banco și atribuirea activelor performante, respectiv a celor neperformante.

Această idee este ilustrată de dispoziția articolului 40 alineatul (7) din BRRD. Aceasta supune legalitatea retransferării pasivelor către „banca rea” („bad bank”) – măsură adoptată în speță după expirarea obligației de transpunere – condiției ca această posibilitate să fi fost deja prevăzută în actul de constituire a băncii‑punte – care era anterior expirării termenului de transpunere. Astfel, pe de o parte, constituirea instituției‑punte este indisolubil legată de transferul și de retransferarea pasivelor. Pe de altă parte, dacă s‑ar dori să se examineze retransferarea în lumina articolului 40 alineatul (7) din BRRD, aceasta ar însemna, în definitiv, să se deducă din BRRD cerințe concrete referitoare la decizia din august 2014, deși, în mod cert, la acel moment, termenul de transpunere nu expirase încă ( 28 ). Prin urmare, nu este posibilă o luare în considerare separată a diferitor măsuri. Această considerație este valabilă independent de faptul că cerințele articolului 40 alineatul (7) din BRRD au fost în mod efectiv respectate.

Dacă s‑ar decide luarea în considerare a măsurilor în mod separat, ar trebui chiar să se împartă competența administrativă în privința măsurilor adoptate ulterior în legătură cu rezoluția BES. Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 806/2014 ( 29 ), competența pentru măsuri de rezoluție privind bănci de dimensiunea și relevanța BES a fost transferată Comitetului Unic de Rezoluție (Single Resolution Board, SRB) ( 30 ).

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că aplicarea vechiului cadru juridic în situații stabilite sub imperiul acestuia poate fi justificată și menținută după intrarea în vigoare a noului cadru juridic atunci când regimurile noi formează un ansamblu unic și au determinat totodată o schimbare a sistemului ( 31 ). Aceasta este situația în ceea ce privește BRRD.

În consecință, este întru totul rezonabil ca legalitatea măsurilor adoptate de Banco de Portugal în contextul rezoluției BES să fie analizate ca privind un pachet de măsuri unitar care are la bază situația juridică în vigoare în luna august 2014, așadar, la o dată la care termenul de transpunere a BRRD nu expirase încă.

Prezentele măsuri de reorganizare nu determină nici un eventual efect anticipat al BRRD. Desigur, în cursul termenului de transpunere a unei directive, statele membre trebuie să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav realizarea rezultatului impus prin aceasta ( 32 ). Nu rezultă însă că retransferarea răspunderii către BES este contrară obiectivelor BRRD, în special articolului 40 din aceasta.

Dimpotrivă, prin intermediul unei instituții‑punte se urmărește doar menținerea activităților viabile ale unei bănci aflate în dificultate. Or, o astfel de instituție nu ar trebui să preia răspunderea pentru un comportament foarte riscant și potențial prejudiciabil al acestei bănci. Dimpotrivă, acest instrument urmărește – în conformitate cu obiectivele generale ale rezoluției bancare ( 33 ) – în special să îi protejeze pe deținătorii de depozite și să atenueze eventuale consecințe sistemice. Astfel cum s‑a arătat deja, portofoliul de acțiuni al reclamantei nu este un depozit protejat ( 34 ).

Crearea Novo Banco și capitalizarea acesteia în valoare de 4,9 miliarde de euro au fost realizate prin intermediul resurselor de stat ( 35 ). Or, dacă Novo Banco ar trebui considerată în prezent răspunzătoare pentru practicile comerciale ale BES, calificate drept nelegale de instanțele spaniole, care constau în a vinde încă acțiuni ale băncii islandeze aflate în dificultate Kaupthing Bank cu puțin timp înainte de insolvența acesteia din urmă unor investitori neexperimentați, în definitiv ar trebui ca, din nou, contribuabilul să „suporte costurile” erorilor săvârșite de bănci. Obiectivul declarat al tuturor reformelor în domeniul reglementării bancare, care au fost puse în aplicare de la criza financiară din anul 2008, este însă de a limita așa‑numitul moral hazard în sectorul financiar și de a reduce la minimum costul salvării băncilor pentru colectivitate ( 36 ).

Desigur, la prima vedere poate părea nesatisfăcător faptul că reclamanta, care, potrivit constatărilor instanțelor spaniole, nu a putut cunoaște implicațiile investiției sale, în cele din urmă își pierde banii. Aceasta ține însă de faptul că în cazul reclamantei s‑au concretizat două riscuri generale: în primul rând, Kaupthing Bank a intrat în incapacitate de plată și fost supusă rezoluției. Dacă reclamanta ar fi deținut acțiuni solide în depozitul său la BES, cel mai probabil nu ar fi introdus, de la bun început, nicio acțiune în instanță având ca obiect consilierea în investiții eronată. În al doilea rând, BES a intrat, în plus, în incapacitate de plată, astfel încât, în pofida dreptului existent ca urmare a consilierii în investiții eronate, reclamanta nu mai are perspective de a‑și recupera banii de la această instituție. Totuși, nu rezultă de aici că aceste două riscuri trebuie să fie transferate statului și, respectiv, colectivității. Dimpotrivă, ar trebui să se aibă în vedere o răspundere personală a consilierului în investiții sau consecințe penale.

Pentru aceste motive, retransferarea răspunderii către BES, în discuție în prezenta cauză, este conformă cu obiectivele BRRD. BRRD nu este, așadar, aplicabilă acestei măsuri nici ca urmare a unui eventual efect anticipat.

Dacă s‑ar dori ca retransferarea răspunderii către BES să fie examinată în raport cu principiile securității juridice și protecției jurisdicționale efective din dreptul Uniunii, aceasta ar trebui considerată o „punere în aplicare a dreptului Uniunii” în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. În acest caz ar fi deschis nu numai domeniul de aplicare al cartei, în mod specific al articolului 47 din aceasta, ci și domeniul de aplicare al principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 37 ). Printre acestea din urmă se numără în special principiul securității juridice ( 38 ).

Însă retransferarea răspunderii către BES prin decizia din decembrie 2015 – spre deosebire de recunoașterea acestei decizii – nu constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii.

Astfel, Directiva 2001/24 nu urmărește să armonizeze normele naționale referitoare la reorganizarea și la lichidarea instituțiilor de credit ( 39 ). Desigur, Directiva 2001/24 prevede obligația statelor membre de a recunoaște astfel de măsuri care emană de la alte state membre. Cu toate acestea, recunoașterea de către statul membru gazdă – în speță Spania – este o măsură distinctă de adoptarea de către statul de origine – în speță Portugalia – a măsurii de reorganizare propriu‑zise. În ceea ce privește adoptarea și punerea în aplicare a măsurilor de reorganizare și de lichidare de către autoritățile publice și instanțele din statul de origine al unei instituții de credit, Directiva 2001/24 nu conține nicio obligație determinată, aceste măsuri fiind mai degrabă reglementate exclusiv de legislația statului membru de origine ( 40 ). În special, Directiva 2001/24 nu impune statelor membre adoptarea sau punerea în aplicare a unor măsuri de reorganizare și de lichidare determinate ( 41 ). Tocmai pentru acest motiv se impune recunoașterea reciprocă.

Totuși, în urma adoptării BRRD, măsurile de reorganizare și de lichidare a instituțiilor de credit au fost uniformizate în Uniune ( 42 ). BRRD pune la dispoziția autorităților de supraveghere ale statelor membre un instrumentar uniform de măsuri de rezoluție, din care fac parte de asemenea crearea unei bănci‑punte și tranzacțiile legate de aceasta ( 43 ). Însă, după cum tocmai s‑a constatat, cerințele impuse de BRRD nu sunt aplicabile ratione temporis retransferării răspunderii către BES, în discuție în litigiul principal ( 44 ). Dimpotrivă, Banco de Portugal a creat banca‑punte în temeiul dreptului portughez la un moment la care era în vigoare doar Directiva 2001/24, care, tocmai, nu a prevăzut armonizarea măsurilor de reorganizare.

Prin urmare, trebuie să se rețină faptul că decizia din decembrie 2015 nu constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii.

Dacă s‑ar considera că orice decizie națională care este supusă recunoașterii reciproce în temeiul dreptului Uniunii – cu alte cuvinte, orice hotărâre penală ( 45 ) sau civilă ( 46 ), orice hotărâre în materie de obligații de întreținere ( 47 ), orice autorizație de practicare a medicinei ( 48 ) etc. – constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, acest lucru ar reprezenta mai mult decât o extindere la extrem a domeniului de aplicare al cartei. Mai precis, sistemul recunoașterii reciproce ar fi redus la absurd. Astfel, în loc de recunoașterea unei măsuri ca urmare a încrederii în conformitatea sa cu principii superioare, aceasta ar putea face obiectul, în fiecare speță, al unui control din perspectiva drepturilor fundamentale și a principiilor generale ale dreptului Uniunii. Această posibilitate nu este însă admisă decât în cazuri cu totul excepționale, ale căror condiții nu sunt îndeplinite în speță.

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, excepțiile de la principiul recunoașterii reciproce pot fi invocate cel mult în cazul existenței unor „împrejurări excepționale” ( 49 ). În această privință, Curtea a admis, în contextul executării unui mandat european de arestare, că un risc real de încălcare a unui interes juridic fundamental din cauza unor deficiențe sistemice poate constitui o atare împrejurare excepțională. Mai precis, aceasta s‑a referit la interzicerea pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă ( 50 ), precum și la cerința de independență a judecătorilor ( 51 ). De asemenea, în ședință, Consiliul a formulat, cu titlu subsidiar, observații cu privire la jurisprudența Curții referitoare la statul de drept ( 52 ).

Or, în speță nu se poate pune problema unor încălcări grave și sistemice în Portugalia ale statului de drept. Cu toate acestea, în ipoteza în care Curtea ar considera totuși necesar să examineze măsura de reorganizare în lumina dreptului Uniunii, vom aborda în continuare, cu titlu subsidiar, motivele pentru care rezultă că retransferarea răspunderii către BES nu constituie o încălcare nici a principiului securității juridice și nici a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul securității juridice impune ca dispozițiile naționale să fie suficient de clare și de precise pentru a permite persoanelor interesate să cunoască fără ambiguitate obligațiile care le sunt impuse și drepturile care le sunt conferite de acestea, astfel încât aplicarea acestora să fie previzibilă pentru justițiabili ( 53 ). Drept corolar al acestui principiu, încrederea persoanelor interesate în menținerea acestor dispoziții este, în principiu, protejată ( 54 ).

Cu toate acestea, nu poate exista încredere legitimă în existența unei situații în cazul în care un operator economic prudent și avizat ar fi fost în măsură să prevadă o schimbare a situației juridice. În special, potrivit jurisprudenței, un operator economic nu poate avea încredere legitimă în menținerea unei situații în cazul în care, în cadrul puterii lor discreționare, autoritățile naționale sunt abilitate să o modifice ( 55 ).

În consecință, în cauza principală determinant ar fi aspectul dacă un investitor prudent și avizat putea să identifice faptul că, în temeiul articolului 145 H alineatul (5) din RGICSF, autoritatea de supraveghere poate să retransfere, inclusiv cu efect retroactiv, pasivele către banca rea („bad bank”). În favoarea posibilității de identificare pledează faptul că în decizia din august 2014 s‑a făcut încă o dată în mod expres referire la această posibilitate, aspect subliniat și de guvernul portughez în cursul procedurii în fața Curții. Această referire expresă presupune, la rândul său, că ar trebui să fi fost asigurat faptul că un investitor prudent și avizat putea să ia cunoștință de această decizie, ceea ce presupune, în orice caz, o publicare în limba spaniolă și într‑o formă uzuală pentru țara respectivă. În această privință, în ședință s‑a arătat că mass‑media spaniolă a relatat pe larg despre decizia Banco de Portugal.

În orice caz, simpla împrejurare că Novo Banco a devenit (cel puțin parțial) succesoarea BES ( 56 ) și că, în plus, continuă să asigure gestionarea portofoliului de acțiuni al reclamantei nu ar putea, în opinia noastră, să creeze o încredere legitimă în faptul că Novo Banco preia de asemenea obligațiile de garantare pentru consilierea în investiții eronată furnizată de BES, anterioare asumării acestei relații comerciale. Preluarea unui contract nu este în mod necesar însoțită de o preluare a obligațiilor de garantare preexistente.

În plus, chiar nu este conform cu obiectul și cu finalitatea creării unei instituții‑punte ca acesteia să i se transfere răspunderea pentru un comportament extrem de riscant și potențial prejudiciabil al băncii aflate în dificultate ( 57 ). Aceste considerații pot juca de asemenea un rol în aprecierea respectării principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime în cauza principală.

În această privință trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, în cazul actelor nelegale, protecția încrederii legitime este limitată de principiul legalității ( 58 ). Desigur, nu este necesar, în acest stadiu, să se aprecieze legalitatea deciziei Banco de Portugal din decembrie 2015 întrucât această sarcină nu revine Curții. În orice caz, în opinia noastră, încrederea în menținerea unei astfel de decizii de transfer poate beneficia doar de o protecție foarte redusă atunci când aceasta contravine în mod vădit obiectivelor măsurii de rezoluție.

De asemenea, și guvernul portughez a considerat, în cadrul răspunsului său la întrebările scrise adresate de Curte, că autorității de supraveghere trebuia să i se recunoască posibilitatea de a corecta decizii eronate. Acest lucru este valabil cu atât mai mult ținând seama de constrângerile reprezentate de termenele în care trebuie luată decizia de rezoluție ( 59 ) și de sarcinile financiare considerabile pentru colectivitate care rezultă din crearea unei bănci‑punte.

Având în vedere toate aceste împrejurări, reclamanta nu ar fi putut să se aștepte să fie menținut transferul către Novo Banco, prin decizia din august 2014, al răspunderii pentru consilierea în investiții eronată furnizată de BES. Prin urmare, nu rezultă că a existat o încălcare a principiului securității juridice.

Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre și care este consacrat la articolul 47 din cartă și de asemenea la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”) ( 60 ). Potrivit articolului 47 primul paragraf din cartă, orice persoană are dreptul la o cale de atac efectivă. În plus, din articolul 47 al doilea paragraf din cartă reiese faptul că posibilitatea unui proces echitabil trebuie să fie garantată. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) consideră că posibilitatea pur formală sau teoretică, dar practic exclusă a unei căi de atac nu este suficientă pentru a garanta accesul efectiv la un proces echitabil ( 61 ).

În prezenta cauză, potrivit informațiilor furnizate de guvernul portughez, reclamanta avea dreptul să atace decizia din decembrie 2015 în termen de trei luni de la publicarea acesteia, la 13 ianuarie 2016, pe site‑ul internet al Banco de Portugal. În acest context, ar trebui să se aprecieze, ținând seama de toate împrejurările speței, dacă această posibilitate de introducere a unei acțiuni poate fi considerată efectivă în sensul articolului 47 primul paragraf din cartă.

În această privință ar trebui să se țină seama de faptul că articolul 47 din cartă nu se opune, în principiu, stabilirii unor termene de introducere a unei căi de atac ( 62 ). Efectivitatea protecției jurisdicționale nu este compromisă sau îngreunată în mod excesiv printr‑un termen de decădere rezonabil, cu condiția ca acest termen să înceapă să curgă din momentul în care persoana vizată a luat cunoștință sau cel puțin ar fi trebuit să ia cunoștință de acesta ( 63 ).

În plus, potrivit explicațiilor furnizate de guvernul portughez, pe lângă publicarea sa la 13 ianuarie 2016, decizia Banco de Portugal a fost depusă la 26 ianuarie 2016 de Novo Banco la dosarul litigiului pendinte în Spania cu reclamanta. În cadrul acestui litigiu, reclamanta era în orice moment reprezentată de un avocat. Potrivit informațiilor furnizate de guvernul portughez, de altfel minimum șase investitori spanioli au introdus în Portugalia o acțiune împotriva deciziei din decembrie 2015.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de guvernul spaniol, nu se poate considera în general nerezonabil faptul că decizia Banco de Portugal trebuie să facă obiectul unei căi de atac în Portugalia. A admite, într‑un sistem de recunoaștere reciprocă, că și hotărârile străine pot produce efecte în alte state membre implică în mod necesar că instanța competentă pentru contestații împotriva hotărârii respective se poate afla într‑un alt stat membru decât cel în care se află domiciliul reclamantului ( 64 ).

În aceste condiții, ar trebui să se considere că reclamanta a beneficiat de asemenea de protecție jurisdicțională efectivă împotriva deciziei Banco de Portugal din decembrie 2015.

Rezultă că nu este aplicabilă nicio excepție de la principiul recunoașterii reciproce prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24. Reclamanta ar trebui să ridice în fața instanțelor portugheze eventuale obiecții împotriva deciziei Banco de Portugal.

În lumina concluziei care tocmai a fost prezentată, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ridică problema dacă obligația care decurge din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24 de recunoaștere necondiționată a situației juridice materiale, astfel cum rezultă din deciziile Banco de Portugal din decembrie 2015, este, la rândul său, contrară principiilor securității juridice și protecției jurisdicționale efective.

Potrivit acestei instanțe, modificarea adusă astfel situației juridice materiale în procedura pendinte are drept consecință procedurală în dreptul spaniol că acțiunea ar trebui respinsă în recurs și că reclamanta ar trebui să suporte cheltuielile de judecată. Tribunal Supremo (Curtea Supremă) consideră în mod special problematic în acest context faptul că ar trebui să anuleze hotărârile pronunțate de instanțele inferioare, deși acestea au fost pronunțate fără săvârșirea niciunei erori de drept, cel puțin ținând seama de situația juridică în vigoare la acea dată. Pentru acest motiv, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) repune implicit în discuție validitatea articolului 3 alineatul (2) din directivă în împrejurări precum cele din cauza principală.

Nu este însă mai puțin adevărat că anularea hotărârilor instanțelor inferioare și respingerea acțiunii în recurs nu decurg în mod direct din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24. Acestea sunt mai degrabă efectele procedurale specifice pe care dreptul spaniol – singurul relevant în acest context, în conformitate cu articolul 32 din Directiva 2001/24 ( 65 ) – le conferă unei modificări (retroactive) a situației juridice materiale în cursul procedurii.

În această privință, guvernul spaniol a confirmat în ședință că dreptul spaniol nu prevede, în acest stadiu al procedurii, nici posibilitatea unei schimbări a pârâtului, nici posibilitatea de a continua procedura împotriva pârâtului inițial și de a extinde autoritatea de lucru judecat la „noul” debitor al datoriei ( 66 ), nici o instituție precum retrait litigieux ( 67 ). În consecință, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu are altă opțiune decât să anuleze hotărârea primei instanțe pronunțată fără săvârșirea (la acea dată) a niciunei erori de drept și să respingă, în definitiv, acțiunea, obligând reclamanta la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată. Totuși, în alte ordini juridice, această soluție nu ar fi în niciun caz inevitabilă.

Prin urmare, la o analiză mai atentă, nu recunoașterea situației juridice materiale – și, așadar, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24 – ridică probleme, ci lipsa unor posibilități procedurale de reacție în dreptul spaniol. În consecință, se pune problema – evocată de asemenea implicit de Consiliu în cursul procedurii scrise în fața Curții – a compatibilității cu principiile securității juridice și protecției jurisdicționale efective a unei reglementări naționale care leagă recunoașterea unei măsuri de reorganizare străine, în cadrul unei proceduri jurisdicționale în curs, impusă de Directiva 2001/24, de consecința procedurală a respingerii în recurs a acțiunii anterior întemeiate, cu suportarea în totalitate de către reclamant a cheltuielilor de judecată.

Pentru a răspunde la această întrebare, sunt determinante principiile menționate astfel cum au fost definite în dreptul Uniunii, din moment ce recunoașterea unei măsuri de reorganizare străine – spre deosebire de adoptarea sa ( 68 ) – transpune obligația statelor membre care decurge din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24 și constituie, așadar, o „punere în aplicare a dreptului Uniunii” în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

În ceea ce privește compatibilitatea cu principiul securității juridice, dreptul procedural spaniol nu pune, în opinia noastră, probleme deosebite. În special, înainte de încheierea definitivă a unei proceduri, nu poate lua naștere nicio încredere legitimă în menținerea unei decizii pronunțate de o instanță inferioară.

Întrucât posibilitatea retransferării răspunderii către BES trebuie considerată ca fiind în sine conformă cu principiul securității juridice ( 69 ), situația nu poate fi diferită în ceea ce privește consecințele procedurale ale acestei retransferări. Astfel, se poate aștepta din partea unui reclamant prudent și avizat să cunoască dreptul procedural aplicabil. Cu alte cuvinte, reclamanta trebuia să se aștepte ca o eventuală modificare a situației juridice materiale să conducă la respingerea acțiunii sale, fiind obligată să suporte în totalitate cheltuielile de judecată.

Există totuși îndoieli serioase cu privire la compatibilitatea acestei concluzii cu dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, prevăzut la articolul 47 din cartă.

Desigur, efectivitatea unei căi de atac în sensul articolului 13 din CEDO și al articolului 47 primul paragraf din cartă nu poate fi echivalată cu admiterea acesteia ( 70 ). Articolul 47 din cartă nu garantează, așadar, admiterea căii de atac și nerecunoașterea deciziei Banco de Portugal din decembrie 2015.

Ridică totuși probleme obligația reclamantei de a suporta cheltuielile de judecată legate de respingerea căii de atac. În acest context, jurisprudența Curții a admis că cheltuielile de procedură disproporționat de ridicate pot de asemenea aduce atingere dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil ( 71 ). Or, costurile trebuie considerate disproporționate nu numai atunci când nu sunt proporționale în raport cu interesul economic al reclamantului de a obține o hotărâre de admitere a cererii, ci și atunci când nu sunt justificate pe fond.

Prin urmare, o normă potrivit căreia reclamantul, în cazul în care cade în pretenții, suportă în mod normal cheltuielile de judecată ale litigiului nu este, în principiu, criticabilă ( 72 ). Astfel, justificarea obiectivă a acestei obligații de suportare a cheltuielilor de judecată constă în împrejurarea că admisibilitatea și temeinicia acțiunii țin de responsabilitatea reclamantului.

Pot exista însă situații în care această considerație nu este exactă. Un astfel de caz este ilustrat de procedura principală. În această cauză, acțiunea nu (mai) este fondată, întrucât situația juridică materială s‑a modificat a posteriori și cu efect retroactiv, ceea ce nu intră în sfera de influență și de răspundere a reclamantei.

Desigur, în speță, reclamanta trebuia să se aștepte că situația juridică s‑ar putea eventual modifica în detrimentul său și că, în consecință, nu va obține, în definitiv, dreptul solicitat ( 73 ). Totuși, acest lucru nu poate avea ca efect că introducerea acțiunii, ca atare, îi produce un prejudiciu, iar acest fapt ar putea să o determine să renunțe, în principiu, la această acțiune. Astfel s‑ar aduce atingere înseși substanței dreptului la o cale de atac efectivă.

În consecință, într‑o asemenea situație, există – în opinia noastră – două soluții. Prima presupune ca dreptul național să prevadă o posibilitate procedurală de a reacționa. Poate fi avută în vedere, de exemplu, o declarație privind lipsa necesității de pronunțare asupra fondului, o modificare a cererii introductive sau orice alt instrument care permite evitarea căderii în pretenții prin simplul fapt al modificării ulterioare și cu efect retroactiv a situației juridice materiale. A doua soluție presupune ca Tribunalul să fie autorizat ca, în pofida respingerii acțiunii, să se abțină de la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În schimb, riscul căderii inevitabile în pretenții, cu obligația suportării în totalitate a cheltuielilor de judecată, este de natură să descurajeze un reclamant să își invoce drepturile pe cale jurisdicțională, nefiind, prin urmare, compatibil cu articolul 47 din cartă.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă) după cum urmează: Recunoașterea, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24/CE, a unei măsuri de reorganizare adoptate într‑un stat membru care modifică retroactiv situația juridică materială care face obiectul unei proceduri pendinte într‑un alt stat membru nu poate determina în acest litigiu ca partea în detrimentul căreia operează modificarea menționată să fie supusă în mod necesar la suportarea în totalitate a cheltuielilor de judecată. O asemenea soluție face ca simpla introducere a căii de atac să constituie un risc, fiind de natură să descurajeze un reclamant să își invoce drepturile pe cale jurisdicțională, și este, prin urmare, incompatibilă cu articolul 47 din cartă.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 19 noiembrie 2020 ( 1 )