Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 10 septembrie 2020.#VG Bild-Kunst împotriva Stiftung Preußischer Kulturbesitz.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Noțiunea de „comunicare publică” – Integrarea pe site‑ul internet al unui terț a unei opere protejate de dreptul de autor prin procedeul framingului – Operă accesibilă în mod liber cu autorizarea titularului dreptului de autor pe site‑ul internet al licențiatului – Clauza contractului de exploatare care impune licențiatului să introducă măsuri tehnice eficiente împotriva framingului – Caracter licit – Drepturi fundamentale – Articolul 11 și articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.#Cauza C-392/19.

Eroii din saga cinematografică de George Lucas, Star Wars, erau capabili să se deplaseze în „hiperspațiu” cu viteze superluminice cu ajutorul „hiperpropulsiei”. În mod asemănător, utilizatorii de internet pot „călători” în „cyberspațiu” cu ajutorul hiperlinkurilor. Deși aceste linkuri nu sfidează legile fizicii astfel cum făcea hiperpropulsia navelor din Star Wars, acestea prezintă totuși o serie de provocări din punctul de vedere al legii și în special al dreptului de autor. Aceste provocări au fost deja parțial soluționate, printre altele, în jurisprudența Curții. Prezenta cauză va da ocazia să se revadă și să se completeze această jurisprudență.

Gândindu‑ne la internet, este obișnuit să ne referim în realitate la o singură funcționalitate a acestei rețele, probabil cea mai utilizată: World Wide Web, cu alte cuvinte Pânza sau „rețeaua mondială”. Această rețea este compusă din unități de informație și din resurse cuprinse pe pagini de internet (web page). O pagină de internet este un document scris în limbajul HTLM (hypertext markup language) și care conține eventual alte resurse anexe, printre care imagini sau fișiere audiovizuale sau fișiere text. Un ansamblu structurat de pagini de internet și de eventuale alte resurse publicate de un proprietar și găzduite pe unul sau mai multe servere constituie un site internet (website).

La momentul consultării unui site internet, calculatorul creează o conexiune cu serverul sau cu serverele pe care este găzduit acest site, solicitând informațiile care constituie site‑ul. O copie a acestor informații este atunci trimisă și înregistrată (provizoriu) în memoria intermediară sau „memoria cache” a calculatorului. Aceste informații pot fi citite și redate pe ecranul calculatorului printr‑un software special, un browser de internet.

Fiecare resursă de pe web, cu alte cuvinte fiecare fișier, pagină și site internet, deține un identificator unic denumit URL (uniform resource locator), care constituie un fel de „adresă internet” ( 2 ). Pagina spre care duce adresa unui site internet este denumită pagina principală (home page). Există două moduri de a accesa o resursă de pe web prin utilizarea adresei URL. Primul mod constă în introducerea acestei adrese în fereastra de adresă a browserului, iar al doilea, în discuție în prezenta cauză, în utilizarea unui hiperlink.

Hiperlinkurile (hypertext links) sunt cele care „țes pânza” (webbing the Web). Acestea permit să se acceseze, plecând de la un site internet, direct resursele prezente pe un alt site. De fapt, hiperlinkurile sunt cele care constituie esența însăși a webului și îl diferențiază, de exemplu, de biblioteca din Alexandria. Curtea a recunoscut în jurisprudența sa importanța hiperlinkurilor pentru funcționarea webului și libertatea cuvântului la care contribuie acesta ( 3 ).

Un hiperlink este o instrucțiune pentru browser de a merge să caute resurse pe un alt site internet. Acesta exprimă în limbaj HTML adresa URL a resursei‑țintă și textul sau imaginea care simbolizează linkul pe pagina de internet de origine ( 4 ), precum și, eventual, alte elemente, cum ar fi modul de deschidere a resursei‑țintă pe ecran. Pentru a funcționa, un link trebuie în mod normal să fie activat (să fie accesat).

Un link simplu cuprinde numai adresa URL a site‑ului la care trimite, cu alte cuvinte a paginii sale principale. După accesarea linkului, această pagină se deschide fie în locul paginii în care se afla linkul, fie într‑o nouă fereastră. Fereastra de adresă a browserului indică adresa URL a noului site, astfel încât utilizatorul este conștient de faptul că a schimbat site‑ul. Există însă și alte tipuri de linkuri.

Linkul denumit „profund” (deep link) conduce nu spre pagina principală a site‑ului‑țintă, ci spre o altă pagină a acestui site, sau chiar spre o resursă specifică cuprinsă pe această pagină, de exemplu un fișier grafic sau text ( 5 ). Astfel, fiecare pagină și fiecare resursă au o adresă URL care poate fi utilizată în link în locul simplei adrese principale a site‑ului. Un link profund ignoră ordinea presupusă a navigării pe site‑ul‑țintă, ocolind pagina principală. Cu toate acestea, întrucât adresa URL a unei pagini de internet conține în mod normal denumirea site‑ului, utilizatorul este întotdeauna informat cu privire la site‑ul pe care este pe cale să îl consulte.

O pagină de internet poate conține și alte resurse decât text, printre care fișiere grafice sau audiovizuale. Aceste fișiere nu formează părți integrante ale documentului HTML care constituie pagina, ci sunt legate de acesta. Încorporarea (embedding) acestor resurse se face cu ajutorul unor instrucțiuni specifice care există în limbajul HTML în acest scop. De exemplu, pentru a încorpora o imagine, există tag‑ul „image” („<img>”) ( 6 ). În mod normal, acest tag este utilizat pentru a încorpora pe o pagină de internet un fișier grafic stocat pe același server cu această pagină (fișier local). Este suficient însă să se înlocuiască, în atributul „source” al tag‑ului „image”, adresa unui fișier local („URL relativ”) cu cea a unui fișier cuprins pe un alt site internet („URL absolut”) pentru a‑l încorpora, fără a trebui reprodus, pe propria pagină de internet ( 7 ).

Această tehnică utilizează funcționalitatea unui hiperlink, cu alte cuvinte elementul, de exemplu o imagine, este afișat în browser plecând de la locația sa de origine (site‑ul internet țintă), prin urmare, acesta nu este reprodus pe serverul site‑ului pe care apare. Cu toate acestea, elementul încorporat se afișează automat, fără să fie necesar să se acceseze vreun link. Din punctul de vedere al utilizatorului, efectul este identic cu cel al unui fișier cuprins pe aceeași pagină pe care apare. Această practică este cunoscută sub denumirea de inline linking sau de hotlinking.

Framing‑ul este o tehnică care permite divizarea ecranului în mai multe părți, fiecare putând afișa, în mod autonom, o pagină sau o resursă internet diferită. Astfel, pe o parte a ecranului poate fi afișată pagina de internet de origine și, pe alta, o pagină sau o altă resursă care provine dintr‑un alt site. Această altă pagină nu este reprodusă pe serverul site‑ului care o încadrează, dar este consultată direct cu ajutorul unui link profund. Adresa URL a paginii‑țintă a acestui link este adesea ascunsă, astfel încât utilizatorul poate avea impresia că consultă o singură pagină de internet, deși consultă de fapt două (sau mai multe).

Framing‑ul este considerat în prezent învechit și a fost abandonat în ultima versiune a limbajului HTLM (HTML5). Acesta a fost înlocuit cu inline frame‑ul ( 8 ), care permite plasarea unei resurse externe, precum un site internet, o pagină, sau chiar un element al unei pagini de internet care provine dintr‑un alt site, într‑un cadru ale cărui dimensiuni și locație sunt definite în mod liber de autorul paginii de internet în discuție. Inline frame‑ul se comportă ca un element integrant al acestei pagini, întrucât această tehnică, spre deosebire de framing‑ul clasic, nu este o tehnică de divizare a ecranului, ci o metodă de încorporare (embedding) a resurselor externe pe o pagină de internet.

Pentru a complica mai mult lucrurile, inline frame‑ul poate fi definit ca locație de deschidere a unui hiperlink ( 9 ). În același mod, după ce un link a fost activat (printr‑un clic), resursa‑țintă se deschide într‑un cadru (ale cărui margini sunt sau nu sunt vizibile pe ecran), la locația definită de autorul paginii care conține linkul ( 10 ).

Aceste manipulări pot părea complexe și pot necesita cunoștințe aprofundate de informatică, dar numeroasele servicii de creare de site‑uri internet și platformele de partajare de conținut automatizează aceste procedee, permițând crearea cu ușurință a paginilor de internet, încorporarea conținuturilor pe acestea și crearea hiperlinkurilor fără a deține aceste cunoștințe.

Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că hiperlinkurile către obiecte protejate de dreptul de autor, puse la dispoziția publicului cu acces liber pe internet cu autorizarea titularului acestor drepturi, nu constituie acte care necesită o autorizare a titularului menționat ( 11 ). O jurisprudență mai recentă invită însă la a vedea acest acquis jurisprudențial într‑o lumină puțin diferită. Astfel, ar trebui să se stabilească dacă faptul că un titular al drepturilor de autor utilizează mijloace tehnice destinate prevenirii utilizării operei sale sub formă de hiperlinkuri sau prin intermediul framing‑ului schimbă aprecierea din punctul de vedere al dreptului de autor. De asemenea, va fi necesar, în opinia noastră, să se revadă problema legată de încorporarea în paginile de internet a unor opere care provin din alte site‑uri (inline linking).

Articolul 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 12 ) prevede: „(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment. […] (3) Drepturile menționate la alineatele (1) și (2) nu se epuizează prin nici un act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului în sensul prezentului articol.”

În temeiul articolului (6) alineatele (1) și (3) din Directiva 2001/29: „(1) Statele membre prevăd o protecție juridică adecvată împotriva nerespectării oricăror măsuri tehnice eficiente, pe care persoana respectivă le efectuează cu bună știință sau având motive întemeiate să știe că urmărește acest obiectiv. […] (3) În sensul prezentei directive, «măsuri tehnice» înseamnă orice tehnologie, dispozitiv sau componentă care, în cadrul funcționării normale, este proiectată pentru a preveni sau limita, în ceea ce privește operele sau alte obiecte protejate, acte care nu sunt autorizate de titularul dreptului de autor al unui drept conex dreptului de autor conform dispozițiilor legale sau de titularul dreptului sui generis prevăzut în capitolul III din Directiva 96/9/CE[ ( 13 )]. Măsurile tehnologice sunt considerate eficiente când utilizarea unei opere sau a unui alt obiect protejat este controlată de către titularii de drepturi în baza aplicării unui cod de acces sau a unui procedeu de protecție, cum ar fi criptarea, bruierea sau alte transformări ale operei sau ale altui obiect protejat, sau a unui mecanism de control al copierii, care atinge obiectivul protecției.”

Articolul 16 alineatul (1) și alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de licențe multiteritoriale pentru drepturile asupra operelor muzicale pentru utilizare online pe piața internă ( 14 ) prevede: „(1) Statele membre se asigură că organismele de gestiune colectivă și utilizatorii negociază cu bună‑credință pentru acordarea de licențe privind drepturile. Organismele de gestiune colectivă și utilizatorii își oferă reciproc toate informațiile necesare. (2) Condițiile de acordare a licențelor trebuie să se bazeze pe criterii obiective și nediscriminatorii. La acordarea de licențe pentru drepturi, organismele de gestiune colectivă nu sunt obligate să utilizeze, cu titlu de precedent pentru alte servicii online, condițiile de acordare a licențelor convenite cu un utilizator atunci când utilizatorul furnizează un nou tip de serviciu online care a fost pus la dispoziția publicului din Uniune pe o durată mai mică de trei ani. […]”

Dreptul de comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, este reglementat în dreptul german la articolul 19a („punere la dispoziție”) și la articolul 15 alineatul 2 („drept nedefinit” de comunicare publică) din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe) din 9 septembrie 1965 ( 15 ) (denumită în continuare „UrhG”).

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/29 a fost transpus în dreptul german prin articolul 95a din UrhG.

În sfârșit, în conformitate cu articolul 34 alineatul 1 prima teză din Gesetz über die Wahrnehmung von Urheberrechten und verwandten Schutzrechten durch Verwertungsgesellschaften – Verwertungsgesellschaftengesetz (Legea privind gestionarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe de către societățile de gestiune colectivă) din 24 mai 2016 ( 16 ) (denumită în continuare „VGG”), care a transpus articolul 16 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/26, societățile de gestiune colectivă au obligația de a acorda oricărei persoane, la cerere, în condiții rezonabile, o licență de utilizare a drepturilor a căror gestionare le‑a fost încredințată.

Verwertungsgesellschaft Bild‑Kunst (denumită în continuare „VG Bild‑Kunst”) este o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul artelor vizuale din Germania. Stiftung Preußischer Kulturbesitz (denumită în continuare „SPK”) este o fundație de drept german.

SPK este operatorul Deutsche Digitale Bibliothek (DDB), o bibliotecă digitală dedicată culturii și științei care pune în rețea instituții culturale și științifice germane.

Site‑ul internet al DDB conține linkuri către conținuturi digitalizate stocate pe portalurile internet ale instituțiilor participante. DDB, ca „vitrină digitală”, nu stochează ea însăși decât miniaturi (thumbnails), și anume versiuni ale imaginilor a căror dimensiune este redusă în raport cu dimensiunea lor originală. Atunci când utilizatorul accesează unul dintre rezultatele căutării, acesta este redirecționat către pagina obiectului de pe site‑ul DDB, care conține o versiune mărită a ilustrației (440 × 330 pixeli). Accesând această ilustrație sau utilizând funcția „lupă”, o versiune mărită a miniaturii, cu o rezoluție maximă de 800 × 600 pixeli, se afișează într‑un lightbox. Pe de altă parte, butonul „Afișarea obiectului pe site‑ul de origine” conține un link direct către site‑ul internet al instituției care furnizează obiectul (fie un link simplu către pagina sa principală, fie un link profund către pagina obiectului). DDB utilizează operele cu autorizarea titularilor drepturilor de autor asupra acestor opere.

VG Bild‑Kunst condiționează încheierea, cu SPK, a unui contract de licență de utilizare a catalogului său de opere sub forma unor miniaturi de includerea unei dispoziții potrivit căreia titularul licenței se angajează să pună în aplicare, în cadrul utilizării operelor și a obiectelor protejate prevăzute în contract, măsuri tehnice eficiente împotriva framing‑ului, de către terți, a miniaturilor acestor opere sau ale acestor obiecte protejate, afișate pe site‑ul internet al DDB.

Apreciind că o astfel de dispoziție contractuală nu era rezonabilă din punctul de vedere al dreptului de autor, SPK a formulat o acțiune în constatare în fața Landgericht (Tribunalul Regional, Germania) prin care urmărea să se constate că VG Bild‑Kunst era obligată să acorde SPK licența în discuție fără ca această licență să fie condiționată de punerea în aplicare a acestor măsuri tehnice. Această acțiune a fost respinsă inițial de Landgericht (Tribunalul Regional). Hotărârea acestuia din urmă a fost infirmată, în urma apelului formulat de SPK, de Kammergericht (Tribunalul Regional Superior, Germania). Prin recursul formulat, VG Bild‑Kunst solicită respingerea acțiunii SPK.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) precizează, pe de o parte, că, în conformitate cu articolul 34 alineatul 1 prima teză din VGG, societățile de gestiune colectivă au obligația de a acorda oricărei persoane, la cerere, în condiții rezonabile, o licență de utilizare a drepturilor a căror gestionare le‑a fost încredințată. Instanța de trimitere arată, pe de altă parte, că, potrivit jurisprudenței sale aplicabile în speță, se admite că societățile de gestiune colectivă pot, cu titlu excepțional, să deroge de la obligația lor și să refuze acordarea unei licențe, cu condiția ca acest refuz să nu constituie un abuz de monopol și sub rezerva de a putea opune cererii de licență interese legitime superioare. În această privință, pentru a determina existența unei excepții justificate în mod obiectiv, ar trebui să se evalueze comparativ interesele persoanelor interesate ținând seama de finalitatea legii, precum și de obiectivul care stă la baza acestei obligații de principiu a societăților de gestiune colectivă.

Soluționarea recursului ar depinde de aspectul dacă încorporarea prin framing în site‑ul internet al unui terț a unei opere disponibile, cu consimțământul titularului drepturilor, pe un site internet precum cel al DDB, constituie o comunicare publică a operei în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 atunci când aceasta eludează măsuri de protecție împotriva framing‑ului adoptate de titularul drepturilor sau impuse de acesta unui licențiat. În acest caz, drepturile membrilor VG Bild‑Kunst ar fi vizate, iar aceasta ar putea solicita în mod valabil inserarea obligației de punere în aplicare a măsurilor tehnice împotriva framing‑ului în contractul de licență cu SPK.

Având îndoieli cu privire la răspunsul care trebuie dat la această problemă, având în vedere jurisprudența Curții referitoare la practica hiperlinkurilor pe internet, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Încorporarea unei opere disponibile cu consimțământul titularului dreptului pe un site fără restricții în ceea ce privește accesul pe site‑ul unui terț prin intermediul framing‑ului reprezintă o comunicare publică a operei în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 în cazul în care aceasta eludează măsuri de protecție împotriva framing‑ului adoptate sau impuse de titularul dreptului?”

Cererea de decizie preliminară a fost primită de Curte la 21 mai 2019. Părțile din litigiul principal, guvernul francez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 25 mai 2020.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că încorporarea, prin framing, în site‑ul internet al unui terț, a unei opere disponibile, cu consimțământul titularului drepturilor de autor, pe un site internet accesibil în mod liber, constituie o comunicare publică a acestei opere în sensul dispoziției menționate atunci când această încorporare eludează măsuri de protecție împotriva framing‑ului adoptate sau impuse de titularul menționat.

Atât instanța de trimitere, cât și părțile care au prezentat observații propun răspunsuri la această întrebare care ar rezulta, în opinia acestora, din jurisprudența Curții privind aprecierea hiperlinkurilor din punctul de vedere al dreptului de autor. Cu toate acestea, analiza lor privind această jurisprudență le conduce la rezultate contradictorii. Astfel, deși instanța de trimitere, precum și VG Bild‑Kunst, guvernul francez și Comisia propun să se răspundă afirmativ la întrebarea preliminară, SPK dezvoltă argumente serioase în favoarea unui răspuns negativ.

Împărtășim opinia potrivit căreia răspunsul la întrebarea preliminară poate fi dedus parțial din jurisprudența Curții. Considerăm totuși că această jurisprudență trebuie să fie precizată în urma unei analize care să ia în considerare jurisprudența recentă care nu privește în mod direct hiperlinkurile.

Punerea la dispoziția publicului a operelor protejate de dreptul de autor pe internet intră sub incidența dreptului exclusiv de comunicare publică prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ( 17 ). Acest drept include „orice comunicare publică a operelor […], prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor […], astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment”. Punerea la dispoziția publicului este cea care joacă un rol major pe internet, deși comunicarea „clasică” este de asemenea prezentă ( 18 ).

Prin urmare, problema care se ridică în ceea ce privește hiperlinkurile este dacă faptul de a include pe o pagină de internet un link către o operă a altei persoane disponibilă de asemenea pe internet (pe web, mai precis) constituie o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, cu alte cuvinte dacă includerea unui astfel de link intră sub incidența dreptului titularului drepturilor de autor asupra acestei opere.

În Hotărârea Svensson și alții ( 19 ), Curtea a răspuns, în principiu, negativ la această întrebare. Curtea a constatat, în primul rând, că un hiperlink constituia un act de comunicare, întrucât linkul oferă utilizatorilor un acces direct la operă ( 20 ). Această comunicare este îndreptată către un public compus dintr‑un număr nedeterminat și destul de important de persoane, cu alte cuvinte un public ( 21 ).

Cu toate acestea, în al doilea rând, Curtea a statuat că, în cazul unei opere disponibile deja cu acces liber pe un site internet, publicul vizat de hiperlinkul postat pe un alt site internet nu constituia un public nou în raport cu publicul comunicării inițiale. Astfel, Curtea a considerat că publicul vizat de comunicarea inițială era constituit din totalitatea vizitatorilor potențiali ai unui site internet cu acces liber, și anume toți utilizatorii de internet. Prin urmare, toți acești utilizatori trebuiau luați în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul comunicării inițiale ( 22 ). În mod logic, hiperlinkul nu poate conferi acces la operă unui cerc mai mare de utilizatori.

Or, în cazul unei comunicări secundare efectuate prin același mijloc tehnic precum comunicarea inițială (ceea ce este cazul tuturor comunicărilor pe web), jurisprudența Curții impune existența unui public nou pentru ca această comunicare secundară să intre sub incidența dreptului exclusiv de comunicare publică prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ( 23 ).

În consecință, Curtea a concluzionat că faptul de a posta pe un site internet un hiperlink (un „link care poate fi accesat”, potrivit termenilor hotărârii în discuție) către o operă protejată de dreptul de autor accesibilă deja în mod liber pe internet nu necesită o autorizare a titularului drepturilor de autor asupra acestei opere ( 24 ). Situația ar putea fi diferită numai în ipoteza în care linkul ar permite să se eludeze măsuri restrictive în ceea ce privește accesul la operă pe site‑ul de origine, caz în care acest link ar avea ca efect să se extindă publicul comunicării inițiale și să se confere accesul la aceasta unui public nou ( 25 ).

Această analiză a fost rapid confirmată în ceea ce privește hiperlinkurile care utilizează framing‑ul ( 26 ).

Ulterior, Curtea a precizat că analiza descrisă mai sus se aplica doar atunci când comunicarea inițială a operei a fost făcută cu autorizarea titularului drepturilor de autor ( 27 ).

În ceea ce privește linkurile către site‑uri internet pe care sunt puse la dispoziția publicului opere fără autorizarea titularilor drepturilor de autor, Curtea a considerat că acestea constituiau o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 dacă utilizatorul care a postat linkul știa sau trebuia să știe că acest link conduce către o operă pusă la dispoziția publicului fără autorizarea impusă de dreptul de autor ( 28 ). Atunci când acest utilizator acționează în scop lucrativ, această cunoștință de cauză trebuie prezumată iuris tantum ( 29 ).

Pentru a rezuma jurisprudența referitoare la hiperlinkuri, atunci când linkul conduce către o operă pusă deja la dispoziția publicului cu autorizarea titularului drepturilor de autor și cu acces liber, acest link nu este considerat o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, întrucât, deși constituie un act de comunicare, linkul menționat se adresează unui public care a fost deja luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție inițiale, și anume totalitatea utilizatorilor de internet.

Soluțiile jurisprudențiale pe care tocmai le‑am amintit nu sunt întotdeauna evidente la prima vedere și pot ridica semne de întrebare, în special în ceea ce privește trei aspecte majore: calificarea linkurilor drept „acte de comunicare” (de punere la dispoziție), introducerea criteriului subiectiv privind cunoștința de cauză în definiția noțiunii de „comunicare publică” și aplicarea în ceea ce privește internetul a criteriului privind publicul nou ( 30 ).

Astfel cum am amintit la punctul 36 din prezentele concluzii, Curtea a considerat, în Hotărârea Svensson și alții ( 31 ), că un hiperlink către o operă protejată accesibilă pe internet constituie un act de comunicare a acestei opere în scopul aplicării dreptului de comunicare publică reglementat la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Însă, această afirmație este, pe plan tehnic, departe de a fi evidentă ( 32 ).

Desigur, nu împărtășim opinia exprimată în această privință, potrivit căreia fiecare act de comunicare trebuie în mod necesar să implice o transmitere sau o retransmitere a operei ( 33 ). În special, forma cea mai răspândită de comunicare pe web, care este punerea la dispoziția publicului a operelor astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment, nu presupune nicio transmitere. Într‑o astfel de situație, opera este pusă la dispoziția publicului, cu alte cuvinte stocată pe serverul care găzduiește site‑ul internet în discuție, publicul putând accesa acest site cu ajutorul adresei sale URL. O formă de transmitere a operei nu intervine decât odată ce un membru al publicului a accesat serverul menționat, întrucât acest acces declanșează o reproducere temporară a paginii de internet consultate pe calculatorul său client.

Or, Curtea a amintit că, pentru ca un act de comunicare să existe, este suficient ca o operă să fie pusă la dispoziția publicului, fără a avea relevanță dacă membrii publicului o accesează în mod efectiv ( 34 ). Cu alte cuvinte, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 intră în joc de la punerea la dispoziția publicului a unei opere, chiar înainte ca o transmitere efectivă a operei să aibă loc.

Acestea fiind spuse, în cazul unui hiperlink către o operă accesibilă deja în mod liber pe internet, punerea la dispoziția publicului se efectuează pe site‑ul internet de origine. În ceea ce privește linkul, acesta nu este decât o instrucțiune dată browserului de internet de a o accesa urmând adresa URL care face parte din link. Prin urmare, utilizatorul este redirecționat către un alt site internet. Conexiunea (și, prin urmare, transmiterea operei) se face în continuare în mod direct între calculatorul client al utilizatorului și serverul (adesea mai multe servere) pe care este găzduit site‑ul‑țintă al linkului, fără nicio intermediere a site‑ului care conține acest link ( 35 ). Pe de altă parte, adresa URL către care conduce linkul apare în mod obișnuit efectuând clic dreapta (right click) pe link. Astfel, este posibil să se copieze acest link în fereastra de adresă a browserului pentru a accesa același loc precum cel vizat de hiperlink. Linkul nu face decât să automatizeze acest procedeu, permițând accesarea unui alt site internet „cu un singur clic”.

Curtea a depășit însă această analiză pur tehnică atunci când a considerat că un hiperlink constituie un act de comunicare în măsura în care conferă „un acces direct” la opera conținută pe un alt site internet ( 36 ).

În opinia noastră, această abordare funcțională ia în considerare și alte elemente decât simpla automatizare a stabilirii conexiunii cu site‑ul internet țintă. Ceea ce este mult mai important și constituie forța hiperlinkurilor ca pivot în arhitectura webului este faptul că linkul conține adresa URL a paginii de internet țintă, scutind utilizatorul de căutarea acestei adrese (sau linkul este rezultatul unei căutări efectuate de utilizator, astfel cum este cazul în mod normal în motoarele de căutare pe internet). Astfel, o resursă poate fi disponibilă pe internet, însă nu este accesibilă decât cu ajutorul adresei sale URL. Fără cunoașterea acestei adrese de către utilizatori, disponibilitatea sa este pur teoretică. Or, mijlocul cel mai eficient de a transmite adresa URL a unei pagini de internet este de a crea un hiperlink către această pagină. Nu este întâmplător că motoarele de căutare, care sunt „cărțile de telefoane” ale webului, utilizează tehnica hiperlinkurilor.

Prin urmare, această capacitate tehnică de a conferi un acces direct la o operă specificată prin adresa sa URL (sau adresa paginii de internet care conține această operă) este cea care justifică, în opinia noastră, calificarea hiperlinkurilor drept „acte de comunicare” în scopul aplicării articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

Amintim că regula jurisprudențială stabilită de Curte în Hotărârea Svensson și alții ( 37 ), potrivit căreia un hiperlink către o operă accesibilă în mod liber pe internet nu constituie o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, nu se aplică decât atunci când opera în discuție a fost pusă la dispoziția publicului cu autorizarea titularului drepturilor de autor.

În caz contrar, cu alte cuvinte atunci când opera a fost pusă la dispoziție fără autorizarea titularului menționat, situația juridică rezultată din jurisprudența Curții este mult mai complexă. Astfel, Curtea a statuat că, într‑o asemenea situație, existența unei comunicări publice depinde de aspectul dacă utilizatorul care a postat linkul știa sau trebuia să știe că opera vizată de acest link a fost pusă la dispoziția publicului fără autorizarea titularului drepturilor de autor. În cazul linkurilor furnizate în scop lucrativ, cunoștința de cauză trebuie prezumată, această prezumție fiind refragabilă ( 38 ).

Curtea a făcut această distincție în scopul legitim de a păstra echilibrul just între, pe de o parte, interesul titularilor drepturilor de autor și, pe de altă parte, protecția intereselor și a drepturilor fundamentale ale utilizatorilor de obiecte protejate ( 39 ). Însă, această soluție este puțin ortodoxă din punctul de vedere al normelor generale privind dreptul de autor, în special în măsura în care introduce un criteriu subiectiv (cunoștința de cauză) în definiția unui element obiectiv, și anume întinderea actelor care intră sub incidența dreptului exclusiv al autorului ( 40 ).

Deși aplicarea criteriului privind publicul nou pentru aprecierea existenței unei comunicări publice a operelor protejate de dreptul de autor a fost avută în vedere chiar înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2001/29 ( 41 ), numai începând de la intrarea în vigoare a acesteia criteriul menționat a fost preluat de Curte, mai întâi în contextul retransmisiei emisiunilor de televiziune ( 42 ). Potrivit formulării actuale a acestui criteriu, o comunicare secundară a unei opere protejate făcută prin același mijloc tehnic precum comunicarea inițială trebuie să vizeze un public nou, altfel spus un public care nu a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul comunicării inițiale, pentru a fi calificată drept „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și pentru a intra, prin urmare, sub incidența dreptului exclusiv al titularului menționat ( 43 ).

Aplicat în ceea ce privește internetul, acest criteriu pleacă de la postulatul, care ține de un fel de ficțiune juridică ( 44 ), că o operă, de la punerea sa la dispoziția publicului cu acces liber pe web, poate fi consultată de orice utilizator de internet și că totalitatea acestor utilizatori trebuie să fie considerată, prin urmare, ca fiind luată în considerare de titularul drepturilor de autor ca public de la punerea la dispoziție inițială ( 45 ). Vorbim în acest caz despre ficțiune juridică, întrucât această afirmație, deși este adevărată în teorie, omite faptul că cyberspațiul format de web este pur și simplu prea vast pentru ca oricine să poată avea cunoștință și cu atât mai puțin să poată accesa toate resursele sale.

Or, acest postulat nu numai că se întemeiază pe o premisă construită artificial și fictivă, ci, împins la extremitatea logicii sale, conduce la epuizarea dreptului de comunicare publică, exclusă totuși în mod expres la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/29. Astfel cum vom arăta în continuare, acest postulat pare în prezent depășit în jurisprudența Curții.

Această analiză a jurisprudenței Curții privind hiperlinkurile ne determină, fără a o repune în discuție, să propunem o interpretare evolutivă a acesteia, în linia unei jurisprudențe mai recente a Curții.

Deși Curtea operează în cadrul aparatului terminologic clasic al dreptului de autor, definind actele care intră sub incidența dreptului exclusiv al autorului și distingându‑le de cele care nu intră sub incidența acestuia, ea nu abordează dreptul de autor din perspectivă teoretică. Chemată să interpreteze dreptul Uniunii, în speță Directiva 2001/29, desigur în mod abstract, prin urmare, aplicabil erga omnes, însă pe baza unui litigiu concret cu care este sesizată de o instanță națională, Curtea trebuie să dea un răspuns care să permită acestei instanțe să stabilească răspunderea unei părți pentru încălcarea unui drept de autor. Prin urmare, ea trebuie să stabilească condițiile acestei răspunderi, ceea ce depășește simpla definire a contururilor actului care intră în monopolul autorului. O abordare mai restrictivă ar risca să pună în pericol efectul util al armonizării realizate de Directiva 2001/29, lăsând la aprecierea inevitabil eterogenă a instanțelor naționale elementele decisive ale unei asemenea răspunderi ( 46 ).

Astfel, Curtea a putut statua că atât punerea la dispoziție și gestionarea pe internet a unei platforme de partajare a operelor protejate în cadrul unei rețele de la utilizator la utilizator (peer‑to‑peer), cât și vânzarea unui player multimedia pe care au fost preinstalate hiperlinkuri care trimit la site‑uri internet liber accesibile publicului pe care au fost puse la dispoziția publicului opere protejate de dreptul de autor fără autorizarea titularilor acestui drept se încadrează în noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ( 47 ), deși în ambele cazuri adevărata punere la dispoziția publicului a operelor a avut loc într‑o etapă anterioară. Curtea s‑a întemeiat însă pe rolul indispensabil și pe deplina cunoștință de cauză a utilizatorului respectiv atunci când oferă accesul efectiv la aceste opere ( 48 ).

Această abordare poate de asemenea să conducă la atenuarea răspunderii. Într‑un domeniu al dreptului de autor diferit (mai precis, în domeniul drepturilor conexe), Curtea a statuat că dreptul producătorului de fonograme de a autoriza sau de a interzice reproducerea fonogramei sale, recunoscut la articolul 2 litera (c) din Directiva 2001/29, nu îi permite să se opună utilizării de către un terț a unui eșantion sonor din fonograma sa în vederea includerii acestui eșantion într‑o altă fonogramă, dacă acest eșantion este inclus sub o formă modificată și nu poate fi recunoscut în momentul ascultării ( 49 ), deși în mod evident orice utilizare a unui eșantion dintr‑o fonogramă necesită o reproducere a acesteia.

În ceea ce privește hiperlinkurile, abordarea Curții centrată pe delimitarea condițiilor răspunderii pentru încălcarea drepturilor de autor explică, printre altele, introducerea elementului subiectiv în analiza actului care poate fi sursa acestei încălcări ( 50 ).

Criteriul privind publicul nou, care, astfel cum am amintit, a permis Curții să considere că hiperlinkurile nu necesită, în principiu, autorizarea titularului drepturilor de autor ( 51 ), trebuie înțeles, în opinia noastră, în aceeași logică.

Amintim că, potrivit acestui criteriu, o comunicare publică secundară a unei opere care utilizează aceeași modalitate tehnică și se adresează aceluiași public precum cel pe care titularul drepturilor de autor l‑a luat în considerare la momentul comunicării inițiale nu necesită o nouă autorizare ( 52 ). Acesta este cazul hiperlinkurilor care, utilizând aceeași modalitate tehnică, și anume webul, se adresează aceluiași public precum comunicarea inițială, și anume totalitatea utilizatorilor de internet, dacă această comunicare inițială a fost făcută fără restricții de acces.

Or, mai întâi, Curtea însăși a observat deja că această soluție poate fi justificată nu atât prin lipsa unui act de comunicare, întrucât o asemenea comunicare există în opinia sa, ci prin faptul că, întrucât cunoaște arhitectura internetului (sau, mai precis, a webului), prin autorizarea punerii la dispoziția publicului fără restricții a operei, se consideră că titularul drepturilor de autor a autorizat și postarea hiperlinkurilor către această operă. Astfel, Curtea a statuat că, deși orice act care intră sub incidența dreptului exclusiv al autorului trebuie să primească consimțământul său prealabil, Directiva 2001/29 nu impune ca acest consimțământ să fie obligatoriu dat în mod expres ( 53 ).

În continuare, Curtea a constatat, referindu‑se expres la Hotărârea Svensson și alții ( 54 ), că, „într‑o cauză în care Curții i s‑a solicitat să se pronunțe cu privire la noțiunea «public nou», aceasta a apreciat că, în situația în care un autor a autorizat în mod prealabil, explicit și fără rezerve, publicarea articolelor sale pe site‑ul internet al unui editor de presă, fără a utiliza, pe de altă parte, măsuri tehnice care să limiteze accesul la aceste opere pornind de la alte site‑uri internet, se poate considera în esență că acest autor a autorizat comunicarea respectivelor opere către toți internauții” ( 55 ).

Mai trebuie să se analizeze dacă acest consimțământ implicit al titularului drepturilor de autor poate privi efectiv „toți internauții”. Considerăm că nu.

Astfel, limitele acestui postulat au fost evidențiate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Renckhoff ( 56 ). În această cauză, nu era vorba despre un hiperlink către o operă protejată, ci despre o operă care a fost descărcată de pe un site internet pe care fusese pusă la dispoziția publicului cu autorizarea autorului și care a fost publicată, fără autorizarea sa, pe un alt site internet.

Or, dacă criteriul privind publicul nou s‑ar aplica literă cu literă ( 57 ), acest act nu ar intra sub incidența dreptului exclusiv al titularului drepturilor de autor, deoarece, atât timp cât opera în discuție este accesibilă cu autorizarea titularului menționat pe primul site internet (sau pe orice alt site, nu neapărat site‑ul de pe care a fost copiată opera), punerea la dispoziție pe al doilea site internet nu vizează un public nou, întrucât orice utilizator de internet a fost luat în considerare la momentul primei puneri la dispoziție. Astfel, titularul drepturilor de autor ar pierde controlul asupra difuzării operei sale, ceea ce, după cum a recunoscut Curtea în hotărârea sa, ar avea ca rezultat epuizarea dreptului său exclusiv ( 58 ).

În consecință, Curtea a considerat că trebuie limitată aplicabilitatea criteriului privind publicul nou prin modificarea definiției publicului care se presupune că a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție inițiale a operei. Prin urmare, Curtea a statuat că acest public este constituit doar din utilizatorii site‑ului internet pe care a avut loc această punere la dispoziție inițială, „iar nu din utilizatorii site‑ului internet pe care opera a fost publicată ulterior fără autorizația titularului menționat sau din ceilalți internauți” ( 59 ).

Astfel, ca urmare a Hotărârii Renckhoff ( 60 ), ficțiunea juridică potrivit căreia orice punere la dispoziția publicului a unei opere protejate pe internet cu acces liber vizează totalitatea utilizatorilor (efectivi sau potențiali) de internet nu poate fi susținută și în contextul hiperlinkurilor. Nu numai că aceasta conduce la epuizarea de facto a dreptului de comunicare publică pe internet, dar este în mod logic ireconciliabilă cu această hotărâre.

Să ne imaginăm astfel implicațiile Hotărârii Svensson și alții ( 61 ) într‑o situație asemănătoare cu cea din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Renckhoff menționată. Potrivit acestei din urmă hotărâri, faptul de a fi descărcat opera protejată de pe un site internet pe care aceasta fusese pusă la dispoziția publicului cu autorizarea titularului drepturilor de autor și de a o posta pe un alt site internet aduce atingere drepturilor titularului menționat. Însă, faptul de a posta pe al doilea site internet un link către aceeași operă disponibilă pe primul site, chiar și utilizând framing‑ul, astfel încât opera apare ca și cum ar fi postată pe al doilea site, nu ar fi supus monopolului autorului și, prin urmare, nu ar aduce atingere acestui monopol ( 62 ). Or, publicul punerii la dispoziție inițiale ar fi în ambele cazuri același: totalitatea utilizatorilor de internet!

Prin urmare, trebuie să se considere, astfel cum a făcut Curtea în Hotărârea Renckhoff ( 63 ), că publicul care a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție a unei opere pe un site internet este constituit din publicul care consultă site‑ul menționat. O asemenea definiție a publicului luat în considerare de titularul drepturilor de autor reflectă, în opinia noastră, realitatea internetului. Astfel, deși un site internet accesibil în mod liber poate fi vizitat în teorie de orice utilizator de internet, în practică, numărul utilizatorilor potențiali susceptibili de a‑l accesa este desigur mai mare sau mai mic, dar este determinat aproximativ. Titularul drepturilor de autor ia în considerare întinderea acestui cerc de utilizatori potențiali atunci când autorizează punerea la dispoziție a operei sale. Acest lucru este important în special atunci când această punere la dispoziție se efectuează sub o licență, întrucât numărul potențial de vizitatori prezumați poate constitui un factor important în stabilirea prețului licenței.

Or, este posibil să se acceseze acest site internet, și aceasta va fi chiar majoritatea cazurilor de acces, prin intermediul unui hiperlink. Publicul site‑ului care conține linkul devine astfel publicul site‑ului‑țintă al linkului, cu alte cuvinte publicul vizat de titularul drepturilor de autor menționat.

Pentru a rezuma, jurisprudența Curții privind hiperlinkurile sau, mai general, comunicarea publică a operelor pe internet trebuie înțeleasă, în opinia noastră, în sensul că, atunci când autorizează punerea la dispoziția publicului a operei sale pe o pagină de internet, cu acces liber, titularul drepturilor de autor ia în considerare tot publicul susceptibil de a accesa această pagină de internet, inclusiv prin intermediul hiperlinkurilor. În consecință, aceste linkuri, deși constituie acte de comunicare, întrucât conferă acces direct la operă, sunt, în principiu, acoperite de autorizarea titularului drepturilor de autor dată la momentul punerii la dispoziție inițiale și nu necesită o autorizare suplimentară.

Amintim că prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă încorporarea prin framing pe un site internet a unei opere protejate puse la dispoziția publicului, cu autorizarea titularului drepturilor de autor, cu acces liber pe un alt site internet constituie o comunicare publică a acestei opere, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, atunci când aceasta eludează măsuri de protecție împotriva framing‑ului adoptate sau impuse de titularul menționat pe al doilea site internet.

Trebuie să se clarifice de la bun început anumite aspecte terminologice. Terminologia privind internetul nu este stabilită cu o claritate carteziană, iar termenii framing, inline linking și embedding sunt adesea utilizați ca sinonime. De altfel, Curtea a adoptat în jurisprudența sa termenul francez „transclusion” care pare să poată desemna toate aceste tehnici. Deși instanța de trimitere se referă în întrebarea sa la framing, în opinia noastră, se poate presupune în mod rezonabil că problema din litigiul principal privește sau poate privi toate mijloacele de încorporare pe o pagină de internet a unei resurse care provine de pe un alt site internet.

Or, tehnicile care permit un astfel de rezultat nu se limitează la framing, care constă în divizarea ecranului în mai multe părți, fiecare putând prezenta conținutul unui alt site internet. În special, inline linking permite încorporarea unui element, cel mai adesea un fișier grafic sau audiovizual, într‑o pagină de internet plecând de la un alt site internet ( 64 ). Elementul încorporat apare astfel pe ecran în mod automat, fără ca utilizatorul să trebuiască să acceseze linkul. Considerăm că acest automatism este mult mai important din punctul de vedere al dreptului de autor decât utilizarea sau neutilizarea framing‑ului. Vom dezvolta această idee mai detaliat în continuare.

Există măsuri tehnice de protecție împotriva acestor tipuri de linkuri. Aceste măsuri constau, printre altele, în introducerea în codul HTML al paginii de internet protejate a unor instrucțiuni care împiedică funcționarea linkului, care împiedică deschiderea paginii într‑un cadru (frame) solicitând o nouă fereastră sau un tab sau inclusiv care trimit în locul elementului dorit o altă imagine, de exemplu un avertisment cu privire la drepturile de autor.

Prin urmare, întrebarea preliminară trebuie înțeleasă ca privind aspectul dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că încorporarea unei opere puse la dispoziția publicului, cu consimțământul titularului drepturilor de autor, cu acces liber pe un site internet, într‑un alt site internet cu ajutorul hiperlinkurilor, astfel încât opera apare pe cel de al doilea site internet ca și cum ar face parte integrantă din acest al doilea site, constituie o comunicare publică în sensul acestei dispoziții atunci când respectiva încorporare eludează măsuri de protecție împotriva unei astfel de utilizări a operei.

Astfel cum am amintit, în temeiul jurisprudenței constante a Curții, faptul de a posta un hiperlink către o operă protejată de dreptul de autor pusă la dispoziția publicului cu acces liber pe un alt site internet cu consimțământul titularului drepturilor de autor constituie un act de comunicare a acestei opere în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

Pentru acest motiv, nu împărtășim analiza SPK potrivit căreia din jurisprudența Curții ar decurge că hiperlinkurile către opere protejate, inclusiv cele care utilizează framing‑ul sau tehnici asemănătoare, s‑ar afla în afara drepturilor exclusive ale titularilor drepturilor de autor, astfel încât nu ar exista niciodată comunicare publică, în pofida aplicării eventuale de către acești titulari a unor măsuri de protecție împotriva utilizării unor astfel de linkuri.

Astfel, din jurisprudența Curții reiese că postarea hiperlinkului este un act relevant din punctul de vedere al dreptului de autor, întrucât conferă acces direct la operă. Totuși, acest act nu face obiectul unei autorizări suplimentare din partea titularului drepturilor de autor, întrucât, vizând publicul care a fost deja luat în considerare de acesta la momentul punerii la dispoziție inițiale, el este acoperit de autorizarea care a fost dată de titularul menționat la momentul respectivei comunicări inițiale.

În ceea ce privește definiția publicului care a fost luat în considerare de titularul menționat, propunem să se considere, în lumina întregii jurisprudențe relevante a Curții, că acesta este compus din publicul, inclusiv potențial, al site‑ului internet pe care a avut loc punerea la dispoziție inițială ( 65 ).

Acest public poate accesa site‑ul menționat în diferite moduri, printre care cu ajutorul hiperlinkurilor. Această constatare nu ridică probleme în cazul linkurilor simple, care trimit către pagina principală a site‑ului. Același lucru este valabil, în opinia noastră, și în cazul linkurilor profunde către pagini concrete ale unui site. De fapt, nimeni nu se poate aștepta ca opera sa să fie întotdeauna citită sau vizionată începând de la pagina de gardă sau de la genericul de deschidere. De altfel, problema care se pune nu se referă atât la accesul la opere în sens strict, ci la circumstanțele acestui acces, precum omiterea publicității asociate eventual operei și care conferă venituri titularului drepturilor de autor. Însă, acest lucru nu ar trebui să determine întinderea drepturilor exclusive ale titularului menționat.

Probleme mai delicate sunt ridicate de utilizarea framing‑ului și în special a inline frame‑ului. Astfel, în acest caz, este dificil să se stabilească dacă trebuie să se considere că publicul care accesează în acest mod un site internet plecând de la un alt site a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție inițiale a operei pe primul site internet.

În opinia noastră, este destul de clar că răspunsul trebuie să fie pozitiv atunci când obiectul framing‑ului constă într‑un site internet în întregime sau într‑o pagină întreagă a acestui site. Este adevărat că o astfel de utilizare a unui site internet al altei persoane poate constitui un abuz și poate provoca anumite probleme din punctul de vedere al drepturilor morale de autor, al dreptului mărcilor sau, de asemenea, al concurenței loiale. Însă, din punctul de vedere al accesului la operă și, prin urmare, al dreptului de comunicare publică, această situație nu este diametral opusă celei a linkurilor clasice. Utilizatorii accesează site‑ul internet‑țintă al linkului și, deși acesta se afișează în interiorul paginii care conține linkul, ei constituie publicul acestui site, cu alte cuvinte publicul care a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție a operei pe site‑ul menționat.

Cazul linkurilor care conduc către elemente specifice ale unei pagini de internet (de exemplu, imagini sau fișiere audiovizuale) este mai problematic, în special atunci când elementul apare ca parte integrantă a unui alt site prin intermediul framing‑ului sau al inline frame‑ului. Însă și în această situație, accesând linkul, utilizatorul stabilește o conexiune cu site‑ul de origine al elementului legat, provocând astfel o transmitere a acestui element. Prin urmare, acest utilizator trebuie considerat ca făcând parte din publicul acestui site, cu alte cuvinte publicul care a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor atunci când a autorizat punerea la dispoziție a operei sale pe site‑ul menționat.

Pe de altă parte, necesitatea de a activa un link semnalează utilizatorului faptul că accesează un conținut care nu face parte integrantă din pagina de internet care conține acest link. Deși paternitatea acestui conținut poate fi ascunsă într‑o măsură mai mare sau mai mică, utilizatorul avizat în mod rezonabil cu privire la modalitățile de funcționare a internetului trebuie să se aștepte ca acest conținut vizat de link să poată proveni dintr‑o altă sursă decât pagina de internet pe care este pe cale să o consulte. Astfel, titularul drepturilor de autor poate invoca drepturi morale sau chiar, dacă este cazul, drepturi care țin de alte domenii ale proprietății intelectuale, precum dreptul mărcilor, pentru a combate eventuale abuzuri ( 66 ).

Considerăm, de altfel, că este dificil să se traseze în acest caz o linie clară de partajare, întrucât situațiile pot fi foarte variate: framing‑ul site‑urilor sau al paginilor de internet al căror conținut semnificativ este constituit din opere protejate sau care constituie ele însele astfel de opere, linkuri profunde către obiecte protejate care se deschid într‑o fereastră separată a browserului cu sau fără indicarea adresei site‑ului de origine, linkuri simple către site‑uri a căror pagină principală sau site‑ul însuși constituie opere protejate etc. Analiza acestor situații diferite ar necesita aprecieri factuale de la caz la caz, cu rezultate aleatorii. Or, cercul persoanelor care pot accesa opera sa, pe care titularul drepturilor de autor se presupune că l‑a luat în considerare la momentul punerii la dispoziție a acesteia, nu poate depinde de astfel de aprecieri factuale ( 67 ).

Prin urmare, apreciem că, în cazul operelor protejate de dreptul de autor puse la dispoziția publicului cu acces liber pe internet cu autorizarea titularului drepturilor de autor, publicul care accesează astfel de opere prin intermediul unor linkuri care pot fi accesate și care utilizează framing‑ul, inclusiv inline frame‑ul, trebuie considerat ca făcând parte din publicul care a fost luat în considerare de acest titular la momentul punerii la dispoziție inițiale a respectivelor opere ( 68 ). Bineînțeles, această apreciere nu se aplică în cazurile în care linkurile eludează măsurile de restricționare a accesului și nici în cel în care linkurile trimit către opere puse la dispoziția publicului fără autorizarea titularului drepturilor de autor, în care soluțiile stabilite în Hotărârile Svensson și alții ( 69 ) și, respectiv, GS Media ( 70 ) sunt cele care se aplică.

Vom analiza acum situația în care opere protejate de dreptul de autor cuprinse pe alte site‑uri internet sunt încorporate într‑o pagină internet, astfel încât acestea se afișează automat de la deschiderea acestei pagini, fără nicio acțiune suplimentară a utilizatorului (inline links). Vom califica această tehnică drept „linkuri automate”. În opinia noastră, situația acestor linkuri automate este diferită în mai multe privințe de cea a linkurilor care pot fi accesate, inclusiv a linkurilor care utilizează framing‑ul ( 71 ).

Un link automat face să apară resursa ca element care face parte integrantă din pagina de internet care conține acest link. Prin urmare, pentru utilizator nu există nicio diferență între o imagine încorporată pe o pagină de internet plecând de la același server și cea încorporată plecând de la un alt site internet. Dacă, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Renckhoff ( 72 ), proprietarul site‑ului pe care a avut loc comunicarea secundară ar fi postat un link automat către imaginea în discuție în loc să o reproducă și să o publice plecând de la propriul server, rezultatul pentru public ar fi fost identic. Numai „în spatele scenei” diferă modul de operare.

Prin urmare, linkurile automate permit exploatarea fără autorizare a unei opere a altei persoane pe internet în mod egal, în practică, cu o reproducere și cu o punere la dispoziția publicului autonomă. În același timp, pretextul utilizării tehnologiei hiperlinkului dă acestei practici o aparență de legalitate, opera fiind publicată, tehnic vorbind, plecând numai de la serverul care găzduiește site‑ul de origine ( 73 ).

Cu toate acestea, în cazul unui link automat, nu se poate considera în niciun caz că publicul care beneficiază de operă constituie publicul site‑ului de origine al acestei opere. Astfel, pentru public, nu mai există nicio legătură cu site‑ul de origine, totul se întâmplă pe site‑ul care conține linkul. Prin urmare, publicul acestui din urmă site este cel care beneficiază de operă. În opinia noastră, nu se poate prezuma că titularul drepturilor de autor a luat în considerare acest public atunci când a dat autorizarea pentru punerea la dispoziție inițială, cu excepția cazului în care se revine la interpretarea noțiunii de public în sensul că acesta este constituit din totalitatea utilizatorilor de internet ( 74 ), care este contrar Hotărârii Renckhoff ( 75 ). Or, în măsura în care efectul unui link automat este același cu cel al unei reproduceri puse la dispoziția publicului în mod autonom, nu vedem niciun motiv pentru a le trata în mod diferit. O astfel de diferență de tratament ar lipsi de efect util atât jurisprudența stabilită în Hotărârea Renckhoff, cât și dreptul exclusiv al autorului, care are caracter preventiv, dacă ar fi posibil, în loc să se reproducă o operă și să se publice online, să se încorporeze pur și simplu opera în propriul site internet cu ajutorul unui link automat ( 76 ).

Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât situația unui link automat diferă de cea a unui link care poate fi accesat și din punctul de vedere al conceperii dreptului de comunicare publică, astfel cum acesta este reglementat la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

Amintim că acest drept exclusiv include actele de punere la dispoziția publicului a operei astfel încât oricine să poată avea acces la aceasta din orice loc și în orice moment. Acesta este modul obișnuit de comunicare publică pe web. Astfel, opera este pusă la dispoziție pe un site internet, utilizatorii declanșând o transmitere a acesteia în momentul în care accesează acest site. În cazul linkurilor care pot fi accesate, faptul de a activa linkul și, prin urmare, acțiunea utilizatorului este cea care declanșează această transmitere.

În cazul unui link automat, transmiterea, plecând de la site‑ul de origine al operei, este declanșată de automatismul înscris în codul HTML al site‑ului care conține linkul. Prin urmare, acest site este la originea comunicării. Astfel, proprietarul său joacă un rol decisiv în comunicarea operei care face obiectul linkului către un public care nu a fost avut în vedere de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție inițiale, și anume publicul propriului site internet ( 77 ). Acesta efectuează astfel un act de comunicare suplimentar (act de transmitere), independent atât de punerea la dispoziția publicului a operei, care are loc pe site‑ul de origine, cât și de actul prin care se conferă acces direct la această operă pe care îl constituie faptul de a posta un link. Acest act suplimentar necesită o autorizare a titularului drepturilor de autor asupra operei în discuție.

Este adevărat că, în cazul linkului automat, spre deosebire de situația existentă în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Renckhoff, titularul drepturilor de autor păstrează, în principiu, controlul final asupra comunicării operei, întrucât acesta poate retrage respectiva operă de pe site‑ul de origine, făcând astfel inutilizabil orice link către aceasta ( 78 ).

Cu toate acestea, în primul rând, astfel cum subliniază în mod întemeiat guvernul francez, a pune titularul drepturilor de autor în fața alternativei categorice de a tolera utilizarea neautorizată a operei de către alte persoane sau de a renunța la utilizarea acesteia de la sine ar fi contrar oricărei idei de drept de autor. Astfel, obiectivul dreptului de autor este de a permite titularului să aleagă în mod liber modul în care exploatează opera și în care obține venituri din aceasta, fără ca această exploatare să poată conduce la o utilizare subsecventă neautorizată a operei în discuție.

În al doilea rând, titularul drepturilor de autor nu este întotdeauna în măsură să retragă opera de pe un site internet, întrucât utilizarea sa poate face obiectul unui contract de licență ( 79 ). Prin urmare, acest titular ar fi obligat să își revoce consimțământul pentru exploatarea operei, cu toate consecințele juridice și financiare care ar decurge din aceasta.

În sfârșit, în al treilea rând, pierderea controlului de către titularul drepturilor de autor asupra operei sale nu este nicidecum o condiție a existenței unui act care intră în monopolul titularului și, prin urmare, a unei încălcări a acestui monopol atunci când acest act este realizat fără autorizarea sa. În special, în cazul comunicării publice, comunicarea secundară poate constitui un astfel de act, chiar fiind dependentă de comunicarea inițială efectuată de titularul drepturilor de autor sau cu autorizarea sa ( 80 ).

Prin urmare, acest control teoretic pe care îl exercită titularul drepturilor de autor asupra punerii la dispoziție inițiale a operei nu poate, în opinia noastră, să determine aprecierea, din punctul de vedere al dreptului de autor, a utilizării subsecvente a acestei opere sub formă de link automat.

Același lucru este valabil și ca urmare a faptului că este relativ ușor să se facă inutilizabil un link automat prin modificarea adresei URL a operei în discuție, de exemplu prin modificarea denumirii fișierului care conține această operă. Pe de o parte, titularul drepturilor de autor nu este întotdeauna stăpânul punerii la dispoziție inițiale a operei, în special atunci când aceasta este efectuată pe un site internet a unui licențiat. Prin urmare, nu este întotdeauna liber să modifice adresa operei, la fel cum nu o poate retrage de pe site‑ul internet. Pe de altă parte, această măsură nu este posibilă decât odată detectată utilizarea operei sub forma unui link automat, în timp ce drepturile exclusive ale autorului au un caracter preventiv, astfel cum subliniază Curtea în jurisprudența sa ( 81 ).

Pentru aceste motive, în opinia noastră, trebuie să se facă distincție între linkurile „care pot fi accesate”, la care se referă jurisprudența Curții, și linkurile automate, care fac să apară resursa spre care conduce linkul în mod automat pe pagina de internet care conține acest link, fără ca utilizatorul să trebuiască să întreprindă vreo acțiune. Astfel, atunci când aceste linkuri automate vizează opere protejate de dreptul de autor, există, atât din punct de vedere tehnic, cât și funcțional, un act de comunicare a operei vizate către un public care nu a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție inițiale a acesteia, și anume publicul unui alt site internet decât cel pe care a avut loc această punere la dispoziție inițială.

O asemenea interpretare ar oferi titularilor drepturilor de autor instrumente juridice de protecție împotriva exploatării neautorizate a operelor lor pe internet. Astfel, acest lucru le‑ar consolida poziția de negociere în vederea acordării licențelor de utilizare a acestor opere. Într‑adevăr, cine ar accepta să plătească un preț convenabil pentru utilizarea unei opere pe internet dacă ar fi posibil și perfect legal să se posteze în mod gratuit un link automat către site‑ul internet al autorului sau către orice alt site pe care este pusă la dispoziția publicului opera în discuție?

Această soluție ar permite de asemenea flexibilitatea necesară în cazurile în care titularii drepturilor de autor ar dori să autorizeze linkuri automate către operele lor. Astfel, anumiți autori publică operele lor pe internet în vederea celei mai largi distribuiri posibile a acestora, fără a urmări să obțină în mod direct venituri din aceasta. Acești autori ar putea, așadar, să însoțească punerea la dispoziție a operei lor pe internet de o licență care să specifice modalitățile de utilizare autorizate (de exemplu, utilizare comercială sau necomercială) și condițiile acestei utilizări (de exemplu, indicarea numelui autorului), asemenea sistemului licențelor „Creative Commons” ( 82 ). Platformele de partajare a conținuturilor pe internet reglementează deja această problemă în politicile lor privind reutilizarea conținutului descărcat de utilizatori, lăsând acestora din urmă mai multă sau mai puțină libertate în această privință ( 83 ). Deși polemica apare uneori cu privire la aspectul dacă aceste licențe acoperă linkurile automate sau framing‑ul, aceasta are ca origine incertitudinea din jurul statutului acestor tehnici din punctul de vedere al dreptului de autor. Odată înlăturată această incertitudine, platformele vor fi în măsură să adapteze condițiile lor de utilizare în consecință ( 84 ).

Pe de altă parte, anumite linkuri automate către opere puse la dispoziția publicului pe internet ar putea fără îndoială să intre sub incidența uneia dintre excepțiile de la dreptul de comunicare publică prevăzute la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29. Avem în vedere în acest caz în special excepțiile privind utilizarea de citate, precum și caricaturile, parodierea sau pastișele [articolul 5 alineatul (3) litera (d) și, respectiv, (k) din Directiva 2001/29], care ar putea acoperi o bună parte din practicile curente pe internet. Aceste utilizări ar trebui să îndeplinească, bineînțeles, condițiile de aplicare a excepțiilor menționate.

În sfârșit, interpretarea propusă mai sus poate părea a nu fi pe deplin conformă cu soluția reținută în Ordonanța BestWater International ( 85 ). Trebuie să formulăm însă următoarele considerații în legătură cu această ordonanță.

Ordonanța menționată este întemeiată pe afirmația, cuprinsă în Hotărârea Svensson și alții, potrivit căreia constatarea că un link care poate fi accesat nu constituie o comunicare a operei către un public nou „nu poate fi repusă în discuție în cazul în care instanța de trimitere trebuie să constate […] că, atunci când internauții accesează linkul respectiv, opera apare dând impresia că este afișată de pe site‑ul pe care se găsește acest link, deși provine în realitate de pe un alt site” ( 86 ). În Ordonanța BestWater International, această situație a fost asimilată „în esență” celei a unui inline link ( 87 ).

Cu toate acestea, astfel cum am arătat la punctele 93-105 din prezentele concluzii, există o diferență substanțială între încorporarea unei resurse cu ajutorul unei tehnici de tipul inline linking și linkurile care pot fi accesate, chiar și atunci când acestea utilizează framing‑ul. Or, Hotărârea Svensson și alții ( 88 ) nu privește decât linkuri care pot fi accesate. Prin urmare, această hotărâre nu putea servi în mod valabil drept temei unei ordonanțe privind inline linking. De altfel, se pare că litigiul principal în această cauză privea un link care poate fi accesat. Dispozitivul Ordonanței BestWater International nu menționează inline linking‑ul, ci numai framing‑ul ( 89 ).

În plus, instanța de trimitere, în formularea întrebării în cauza în care s‑a pronunțat Ordonanța BestWater International ( 90 ), și, ulterior, această ordonanță au omis să ia în considerare anumite împrejurări de fapt care, dacă ar fi fost luate în considerare, ar fi trebuit să conducă la adoptarea unei soluții diferite în această cauză. În primul rând, această cauză privea încorporarea pe un site internet a unei opere audiovizuale publicate pe platforma YouTube. Or, astfel cum am menționat ( 91 ), condițiile de utilizare a acestei platforme conțin o licență expresă pentru utilizarea de către terți a conținuturilor publicate pe această platformă. După cunoștințele noastre, acesta era cazul deja la momentul situației de fapt din litigiul principal în cauza în discuție. În al doilea rând, opera în discuție fusese pusă la dispoziția publicului pe platforma menționată fără autorizarea titularului drepturilor de autor ( 92 ). Prin urmare, s‑ar putea ca această cauză să fi trebuit să fie judecată potrivit principiilor stabilite ulterior de Curte în Hotărârea GS Media ( 93 ).

Prin urmare, suntem de părere că Ordonanța BestWater International ( 94 ) nu trebuie considerată un precedent obligatoriu în ceea ce privește aprecierea linkurilor automate în lumina dreptului de comunicare publică, astfel cum este prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

Aplicarea diferenței de tratament pe care o propunem, pe de o parte, în privința linkurilor care pot fi accesate și care utilizează framing‑ul și, pe de altă parte, în privința linkurilor automate, astfel cum le‑am definit mai sus, poate să nu pară justificată în mod evident. Astfel, odată ce utilizatorul a accesat linkul, rezultatul acestor două tehnici este, din punctul său de vedere, similar: obiectul linkului se afișează ca parte integrantă a paginii de internet care conține linkul. Astfel, s‑ar putea ridica în mod legitim problema dacă linkurile care pot fi accesate și care utilizează framing‑ul nu ar trebui, asemenea linkurilor automate, să fie considerate acte de comunicare publică atunci când conduc către opere protejate de dreptul de autor.

Cu toate acestea, în afară de diferențele tehnice și funcționale dintre aceste două tipuri de linkuri descrise la punctele 93-98 din prezentele concluzii, considerăm că această distincție permite să se realizeze cel mai bine unul dintre obiectivele Directivei 2001/29, care este de a asigura un echilibru just între interesele titularilor drepturilor de autor și cele ale utilizatorilor ( 95 ). Astfel, ar fi dificil adesea pentru utilizator să știe cu certitudine dacă obiectul către care a postat un link pe pagina sa de internet constituie o operă protejată de dreptul de autor. Nici măcar un link simplu nu este la adăpost de orice risc, întrucât pagina principală a unui site internet sau acest site în întregime poate constitui o astfel de operă. Această dificultate ar avea ca efect descurajarea utilizatorilor de internet, într‑o măsură disproporționată, în opinia noastră, în raport cu interesele legitime ale titularilor drepturilor de autor, de a recurge la framing, răspândit totuși pe internet și util funcționării sale și atractivității numeroaselor site‑uri internet.

În schimb, trebuie să se arate, pe de o parte, că distincția dintre linkurile care pot fi accesate și linkurile automate este ușor perceptibilă pentru orice utilizator de internet și nu ar trebui să creeze nicio incertitudine. De altfel, rareori linkurile automate sunt utilizate pentru a încorpora pagini sau chiar site‑uri internet în întregime. Această tehnică servește în mod normal la încorporarea fișierelor grafice sau audiovizuale.

Pe de altă parte, deși Curtea a subliniat că hiperlinkurile contribuie la buna funcționare a internetului, permițând difuzarea de informații în această rețea ( 96 ), acest lucru este fără nicio îndoială adevărat în ceea ce privește linkurile care pot fi accesate ( 97 ). Nu considerăm însă că se poate invoca același argument în ceea ce privește linkurile automate. Dimpotrivă, aceste linkuri „aspiră” conținutul prezent pe web, scutind utilizatorii de „navigarea” între diferitele site‑uri internet. Astfel, acestea contribuie la monopolizarea webului și la concentrarea informației într‑un număr restrâns de servicii care domină pe piață și care aparțin unui număr și mai limitat de societăți.

Prin urmare, considerăm că echilibrul între diferitele interese existente justifică o diferență de tratament între linkurile care pot fi accesate, inclusiv cele care utilizează framing‑ul, și linkurile automate. Astfel, deși se poate prezuma că titularii drepturilor de autor le‑au luat în considerare pe primele atunci când au autorizat punerea la dispoziție pe internet a operelor lor, nu se poate impune acestora să le tolereze pe celelalte.

Astfel, propunem să se statueze că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că reprezintă o comunicare publică în sensul acestei dispoziții încorporarea într‑o pagină de internet a operelor protejate de dreptul de autor puse la dispoziția publicului cu acces liber cu autorizarea titularului drepturilor de autor pe alte site‑uri internet, astfel încât aceste opere se afișează automat pe această pagină de la deschiderea sa, fără nicio acțiune suplimentară a utilizatorului.

Această considerație se aplică independent de faptul că opera este eventual încorporată sub forma unei miniaturi (thumbnail) sau că, precum în cauza principală, sursa încorporării este o miniatură a operei originale. Astfel, modificarea dimensiunii nu joacă niciun rol în aprecierea existenței unui act de comunicare publică, atât timp cât elementele originale ale operei sunt perceptibile ( 98 ). Pe de altă parte, dimensiunea unei imagini pe o pagină de internet este relativă, întrucât depinde de rezoluția imaginii și de dimensiunea ecranului pe care aceasta este vizualizată. Dimensiunea afișării este adaptată nu numai la conturul paginii de internet ci și, de obicei, la dimensiunea ecranului aparatului pe care se deschide această pagină. În schimb, imaginile sunt rareori afișate la dimensiunea lor reală, întrucât aceasta depășește adesea, în ceea ce privește fișierele moderne, dimensiunea unui ecran standard al unui calculator. Prin urmare, ar fi dificil să se determine ceea ce constituie o miniatură sau dimensiunea „normală” a imaginii.

Interpretarea pe care o propunem în legătură cu linkurile automate nu răspunde totuși în mod complet la întrebarea adresată de instanța de trimitere. Astfel, faptul de a considera linkurile automate drept acte de comunicare publică nu rezolvă problema, ridicată în întrebarea preliminară, dacă utilizarea framing‑ului în cazul linkurilor care pot fi accesate nu trebuie considerată de asemenea o comunicare publică atunci când aceste linkuri eludează măsurile tehnice de protecție împotriva framing‑ului.

În opinia VG Bild‑Kunst, a guvernului francez, precum și a Comisiei, această întrebare trebuie să primească un răspuns afirmativ. Aceasta este și poziția instanței de trimitere.

Trebuie să recunoaștem că această soluție pare la prima vedere surprinzătoare. Ea are cu siguranță meritul de a fi clară. Astfel cum observă guvernul francez, utilizarea măsurilor tehnice de protecție ar indica în mod clar voința titularului drepturilor de autor de a nu permite accesul publicului la opera sa prin intermediul hiperlinkurilor care utilizează framing‑ul. Această expresie de voință ar delimita cu certitudine cercul persoanelor luate în considerare de titularul menționat la momentul punerii la dispoziție inițiale a operei.

Considerăm însă că o astfel de interpretare este contrazisă de mai multe argumente majore.

În primul rând, în numeroase situații de punere la dispoziția publicului a operelor protejate pe internet (sau, mai precis, pe Web), titularul drepturilor de autor nu este în măsură să decidă cu privire la utilizarea măsurilor tehnice de protecție. Acesta este, printre altele, cazul operelor publicate sub licență, cu alte cuvinte nu de către titularul drepturilor de autor însuși, ci de către un terț cu autorizarea sa ( 99 ). Acesta este de asemenea cazul operelor publicate pe diferite platforme de partajare, ai căror utilizatori nu controlează nici politica de protecție a conținutului, nici utilizarea măsurilor tehnice în scopul acestei protecții. În sfârșit, prezenta cauză demonstrează că organizațiile de gestiune colectivă a drepturilor de autor pot impune utilizarea unor astfel de măsuri de protecție, fără să fie mandatate în mod expres în acest sens de membrii lor.

În toate aceste situații, nu vedem cum s‑ar putea considera că utilizarea sau neutilizarea unor măsuri tehnice de protecție reflectă o oarecare voință a titularului drepturilor de autor în ceea ce privește accesul la opera sa prin intermediul hiperlinkurilor care utilizează framing‑ul.

În al doilea rând, soluția avută în vedere s‑ar întemeia pe o analogie cu soluția stabilită de Curte în Hotărârea Svensson și alții, potrivit căreia, „în ipoteza în care un link care poate fi accesat permite utilizatorilor site‑ului pe care se găsește acest link să eludeze măsuri restrictive luate de site‑ul pe care se găsește opera protejată în scopul de a restrânge accesul publicului numai la abonații săi și astfel constituie o intervenție în lipsa căreia utilizatorii menționați nu ar putea beneficia de operele difuzate, este necesar să se considere că totalitatea acestor utilizatori reprezintă un public nou, care nu a fost luat în considerare de titularii drepturilor de autor atunci când au autorizat comunicarea inițială, astfel încât autorizarea titularilor se impune în cazul unei asemenea comunicări publice” ( 100 ). Cu alte cuvinte, un hiperlink nu face obiectul unei autorizări a titularului drepturilor de autor decât atunci când extinde cercul publicului care are acces la operă în raport cu publicul care a fost luat în considerare de titularul menționat la momentul punerii la dispoziție inițiale, printre altele prin eludarea măsurilor de restricționare a accesului implementate la momentul acestei puneri la dispoziție inițiale.

Cu toate acestea, există o diferență fundamentală între măsurile de restricționare a accesului despre care este vorba în această hotărâre și măsurile de protecție împotriva framing‑ului. Măsurile de restricționare a accesului limitează efectiv cercul persoanelor susceptibile de a avea acces la opera în discuție. Prin urmare, persoanele care o accesează prin eludarea acestor măsuri constituie un public nou, cu alte cuvinte un public care nu a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor la momentul punerii la dispoziție a operei sale. Deși este adevărat că titularul menționat nu are întotdeauna controlul asupra utilizării acestor măsuri, această utilizare constituie în mod normal un element de negociere a prețului licenței de utilizare, întrucât ea determină venitul așteptat din această utilizare și, prin urmare, valoarea licenței. Prin urmare, titularul drepturilor de autor ia în considerare aceste măsuri de restricționare atunci când acceptă prețul licenței. În ceea ce privește cazurile de punere la dispoziție a operelor de către înșiși titularii drepturilor de autor, aceștia din urmă au în mod normal un anumit grad de control asupra cercului de persoane care au acces la opere. Acesta este cazul, printre altele, al site‑urilor internet construite „la comandă”, dar și al platformelor de partajare care permit, de obicei, cel puțin, să se specifice dacă publicarea are un caracter „public” sau „privat”. Astfel, se poate considera, în opinia noastră, că alegerea făcută în această privință de titularul drepturilor de autor reflectă efectiv, în orice caz în majoritatea situațiilor, voința sa în ceea ce privește publicul pe care l‑a luat în considerare la momentul punerii la dispoziție inițiale a operei.

Situația este complet diferită în cazul măsurilor de protecție împotriva framing‑ului. Astfel, aceste măsuri nu restrâng accesul la operă, nici măcar o cale de acces la aceasta, ci numai un mod de a o afișa pe ecran. Acestea au ca efect adesea un refuz al browserului de a deschide pagina‑țintă a linkului într‑un cadru, care, în continuare, fie propune deschiderea acestei pagini într‑o nouă fereastră, fie o deschide în mod automat în locul paginii care conține linkul. Linkul se comportă astfel ca un hiperlink standard. Prin urmare, nu poate fi vorba nicidecum de un public nou în acest caz, întrucât publicul este întotdeauna același: cel al site‑ului internet țintă al linkului. Prin urmare, nu există o analogie cu măsurile de restricționare a accesului la operă în ceea ce privește aprecierea existenței publicului nou. Astfel, în afară de faptul că utilizarea unor asemenea măsuri nu reflectă decât rareori voința titularului drepturilor de autor, aceste măsuri nu determină cercul de persoane care a fost luat în considerare ca public potențial al punerii la dispoziție a operei. Prin urmare, eludarea eventuală a acestora nu extinde acest cerc și, în consecință, nu poate constitui un act de comunicare publică în temeiul teoriei privind publicul nou.

În sfârșit, în al treilea rând, soluția care constă în a lega întinderea drepturilor exclusive de autor de aplicarea nu a măsurilor tehnice de restricționare a accesului, ci a măsurilor tehnice de protecție împotriva anumitor practici pe internet ar împinge, în opinia noastră, legislația Uniunii în materia dreptului de autor într‑o direcție periculoasă. Astfel, o asemenea soluție ar însemna că aplicarea măsurilor de protecție tehnică ar fi o condiție prealabilă protecției juridice conferite de dreptul de autor și ar fi contrară principiului potrivit căruia protecția conferită de dreptul de autor este necondiționată ( 101 ). Curtea a respins deja în mod explicit ideea că protecția conferită de dreptul de comunicare publică ar putea fi condiționată de restrângerea de către titularul drepturilor de autor a posibilității de utilizare a operei de către internauți ( 102 ).

În opinia noastră este preferabil să se delimiteze în mod cert întinderea drepturilor exclusive ale autorului și să se permită soluții opt‑out, precum cele descrise la punctul 107 din prezentele concluzii, mai degrabă decât să se transforme sistemul dreptului de autor, în ceea ce privește utilizările online, într‑un sistem opt‑in condiționat de aplicarea măsurilor tehnice de protecție. Obiectivele Directivei 2001/29, care urmăresc, pe de o parte, instituirea unui nivel ridicat de protecție a titularilor drepturilor și, pe de altă parte, asigurarea unui echilibru just între interesele titularilor menționați și cele ale utilizatorilor ( 103 ), vor fi astfel mai bine realizate.

Pentru toate motivele pe care tocmai le‑am expus, propunem să se răspundă la întrebarea preliminară că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că nu constituie o comunicare publică, în sensul acestei dispoziții, încorporarea prin intermediul framing‑ului în site‑ul internet al unui terț a unei opere puse la dispoziție cu acces liber pe un site internet cu consimțământul titularului drepturilor atunci când această încorporare eludează măsuri de protecție împotriva framing‑ului adoptate sau impuse de titularul drepturilor de autor.

Ar mai putea fi relevant, pentru soluționarea litigiului principal, să se determine dacă măsurile tehnice de protecție împotriva încorporării pe pagini de internet a unor opere conținute pe alte site‑uri internet pot beneficia ele însele de protecție, juridică de această dată, în temeiul articolului 6 din Directiva 2001/29.

În temeiul acestui articol, statele membre au obligația de a asigura o protecție juridică împotriva nerespectării, în cunoștință de cauză, a oricăror măsuri de protecție eficiente. Măsurile de protecție în sensul acestei dispoziții sunt, printre altele, tehnologiile proiectate pentru a preveni sau limita acte care nu sunt autorizate de titularii drepturilor de autor. Acestea sunt considerate eficiente atunci când conferă titularilor menționați controlul utilizării operei pe baza, printre altele, a oricărei transformări a operei.

Se pare că măsurile de protecție împotriva încorporării operelor plecând de la alte site‑uri internet îndeplinesc, în principiu, aceste condiții. Astfel, este vorba despre tehnologii care, pe baza unei transformări a operei, și anume codificarea paginii de internet care conține această operă, conferă titularului drepturilor de autor controlul asupra utilizării operei sub forma încorporării sale într‑un alt site internet. Deși aceste măsuri nu pot preveni în mod complet o astfel de utilizare, întrucât există „contramăsuri”, ele pot cu siguranță să o limiteze.

Curtea a statuat însă că protecția juridică vizată la articolul 6 din Directiva 2001/29 se aplică exclusiv în vederea protejării titularului drepturilor de autor împotriva actelor pentru care se impune autorizația din partea sa ( 104 ). Or, astfel cum propunem să se statueze, încorporarea operelor care provin din alte site‑uri internet cu ajutorul unor linkuri care pot fi accesate și care utilizează framing‑ul nu necesită autorizarea titularului drepturilor de autor, întrucât se consideră că acesta a dat‑o la momentul punerii la dispoziție inițiale a operei. Prin urmare, măsurile de protecție împotriva unor asemenea acte, deși legale, nu beneficiază de protecție în temeiul articolului 6 din Directiva 2001/29.

În schimb, încorporarea operelor care provin de pe alte site‑uri internet cu ajutorul linkurilor automate (inline linking) necesită, potrivit propunerii noastre, autorizarea titularului drepturilor de autor. Prin urmare, măsurile tehnice de protecție împotriva unei asemenea încorporări intră sub incidența articolului 6 din Directiva 2001/29.

Prin urmare, propunem să se considere că măsurile tehnice de protecție împotriva încorporării într‑o pagină de internet a operelor protejate de dreptul de autor puse la dispoziția publicului cu acces liber cu autorizarea titularului drepturilor de autor pe alte site‑uri internet, astfel încât acestea se afișează automat de la deschiderea acestei pagini, fără nicio acțiune suplimentară a utilizatorului, constituie măsuri de protecție eficiente în sensul articolului 6 din Directiva 2001/29.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem să se dea următorul răspuns la întrebarea preliminară adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania): 1) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretat în sensul că reprezintă o comunicare publică în sensul acestei dispoziții încorporarea într‑o pagină de internet a operelor protejate de dreptul de autor puse la dispoziția publicului cu acces liber cu autorizarea titularului drepturilor de autor pe alte site‑uri internet, astfel încât acestea se afișează automat pe această pagină de la deschiderea sa, fără nicio acțiune suplimentară a utilizatorului. 2) Acest articol trebuie interpretat în sensul că nu constituie o comunicare publică, în sensul acestei dispoziții, încorporarea, cu ajutorul unui link care poate fi accesat și care utilizează tehnica framing‑ului, în site‑ul internet al unui terț a unei opere care a fost pusă la dispoziția publicului cu acces liber pe un site internet cu consimțământul titularului drepturilor atunci când această încorporare eludează măsuri de protecție împotriva framing‑ului adoptate sau impuse de titularul drepturilor de autor. 3) Măsurile tehnice de protecție împotriva încorporării într‑o pagină de internet a operelor protejate de dreptul de autor puse la dispoziția publicului cu acces liber cu autorizarea titularului drepturilor de autor pe alte site‑uri internet, astfel încât acestea se afișează automat de la deschiderea acestei pagini, fără nicio acțiune suplimentară a utilizatorului, constituie măsuri de protecție eficiente în sensul articolului 6 din Directiva 2001/29.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 10 septembrie 2020 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul german

Situația de fapt din litigiul principal, procedura și întrebarea preliminară

Analiză

Jurisprudența referitoare la hiperlinkuri

Analiza critică a jurisprudenței referitoare la hiperlinkuri

Calificarea hiperlinkurilor drept „acte de comunicare”

Elementul subiectiv în comunicarea publică

Criteriul privind publicul nou

Noua interpretare a jurisprudenței referitoare la hiperlinkuri

Aplicare în cazurile de încorporare a operelor pe pagini de internet plecând de la alte site‑uri internet

Conținutul întrebării preliminare

Linkuri care pot fi accesate

Încorporarea (embedding)

Măsurile de protecție

Articolul 6 din Directiva 2001/29

Concluzie