Concluziile avocatului general E. Tanchev prezentate la 18 martie 2021.#YT și alții împotriva Ministero dell'Istruzione, dell'Università e della Ricerca - MIUR și Ufficio Scolastico Regionale per la Campania.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Napoli.#Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Clauzele 4 și 5 – Contracte de muncă pe durată determinată în sectorul public – Profesori de religie catolică – Noțiunea de «motive obiective» care justifică reînnoirea unor asemenea contracte – Nevoie permanentă de personal suplinitor.#Cauza C-282/19.

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli, Italia, denumit în continuare „instanța de trimitere”) se înscrie într‑o serie de cauze referitoare la recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată în sectorul public din Italia și la normele naționale care se opun transformării acestora în contracte pe durată nedeterminată ( 2 ). Aceasta se încadrează într‑o subserie a acestor decizii de trimitere, și anume cele referitoare la încadrarea în muncă a profesorilor în școlile publice ( 3 ), solicitând de asemenea să se stabilească influența articolului 17 alineatul (1) TFUE asupra rezultatului procedurilor, potrivit căruia Uniunea respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase. Se pune această problemă întrucât reclamanții din litigiul principal sunt profesori de religie catolică în școlile publice italiene.

Am ajuns la concluzia că situația de fapt din litigiul principal nu beneficiază de protecția acordată organizațiilor religioase în ceea ce privește statutul lor în temeiul dreptului național, astfel cum este garantat acesta de articolul 17 alineatul (1) TFUE. Astfel, litigiul principal poate fi soluționat prin trimitere la jurisprudența constantă a Curții cu privire la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP ( 4 ) (denumită în continuare „acordul‑cadru”), astfel cum este interpretată în lumina interdicției discriminării pe motiv de religie sau convingeri, protejată de articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), și a dreptului la o cale de atac efectivă pentru a o pune în aplicare în temeiul articolului 47 primul paragraf din cartă ( 5 ).

Instanța de trimitere are două preocupări esențiale. În primul rând, dacă circumstanțele din litigiul principal prezintă „motive obiective” care să justifice recurgerea la contracte pe durată determinată, astfel cum prevede clauza 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru. În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă o interdicție în temeiul legislației statului membru și care a fost afirmată de Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) ( 6 ), privind transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, este compatibilă cu clauza 5 din acordul‑cadru sau este incompatibilă într‑un alt mod cu dreptul Uniunii, inclusiv articolul 21 din cartă.

Am ajuns la concluzia că situația de fapt din litigiul principal nu evidențiază nicio problemă care să afecteze „statutul” Bisericii Catolice în temeiul articolului 17 alineatul (1) TFUE și că nu există „motive obiective” în conformitate cu clauza 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru care să justifice recurgerea succesivă la contracte pe durată determinată.

Cu toate acestea, având în vedere că clauza 5 alineatul (1) din acordul‑cadru nu îndeplinește condițiile prealabile pentru a beneficia de efect direct ( 7 ), iar transformarea contractelor pe durată determinată ale reclamanților în contracte pe durată nedeterminată pare a fi exclusă în mod neechivoc în temeiul legislației statului membru ( 8 ), obligația impusă de jurisprudența Curții instanțelor din statele membre de a interpreta normele naționale relevante astfel încât să asigure eficacitatea clauzei 5 ( 9 ) nu se extinde la necesitatea interpretării contra legem a dreptului statelor membre, astfel încât să fie periclitată securitatea juridică sau principiul neretroactivității ( 10 ).

În consecință, instanța de trimitere va avea obligația de a transforma contractele pe durată determinată ale reclamanților în contracte pe durată nedeterminată numai în cazul încălcării dreptului acestora de a nu fi discriminați pe motiv de religie sau convingeri, astfel cum este protejat de articolul 21 din cartă, și a dreptului la o cale de atac efectivă pentru a remedia această încălcare, în temeiul articolului 47 primul paragraf din cartă, în conformitate cu principiile stabilite de Curte în hotărârea sa pronunțată în cauza Egenberger ( 11 ). Dacă această încălcare este dovedită, eliminarea interdicției de transformare a contractelor pe durată determinată în cauză va fi impusă de dreptul Uniunii, în absența uneia sau a mai multor căi de atac în structura sistemului juridic național în cauză ( 12 ), ceea ce va face posibilă garantarea, chiar și în mod indirect, a drepturilor reclamanților în temeiul articolelor 21 și 47 din cartă ( 13 ).

Articolul 17 alineatul (1) TFUE prevede: „Uniunea respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase din statele membre.”

Clauza 5 din acordul‑cadru este intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”. Alineatul (1) al acesteia prevede: „Pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislația, convențiile colective și practicile naționale, și partenerii sociali introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare și categorii specifice de lucrători, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: (a) motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă; (b) durata totală maximă a contractelor sau raporturilor de muncă pe durată determinată succesive; (c) numărul de reînnoiri ale unor asemenea contracte sau raporturi de muncă.”

Articolul 3 din Legge del 18 luglio 2003, n. 186 – Norme sullo stato giuridico degli insegnanti di religione cattolica degli istituti e delle scuole di ogni ordine e grado (Legea nr. 186 din 18 iulie 2003 privind normele cu privire la statutul juridic al profesorilor de religie catolică din instituțiile de învățământ și din școlile de orice nivel și grad) (GURI nr. 170 din 24 iulie 2003, denumită în continuare „Legea nr. 186/2003”) prevede la alineatul (3) că persoanele candidate la concursul pentru un post de profesor de religie catolică trebuie să dețină un certificat de aptitudine eliberat de episcopul diecezan competent teritorial. În temeiul articolului 3 alineatul (8), recrutarea laureaților concursului cu contract pe perioadă nedeterminată este dispusă de directorul regional cu acordul episcopului diecezan. În temeiul articolului 3 alineatul (9), revocarea certificatului de către episcopul diecezan constituie un motiv de reziliere a raportului de muncă.

Articolul 5 alineatul (4-bis) din Decreto legislativo del 6 settembre 2001, n. 368 – Attuazione della direttiva 1999/70/CE relativa all’accordo quadro sul lavoro a tempo determinato concluso dall’UNICE, dal CEEP e dal CES (Decretul legislativ nr. 368 din 6 septembrie 2001 de transpunere a Directivei 1999/70/CE privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP) (GURI nr. 235 din 9 octombrie 2001, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 368/2001”) prevedea: „[…] în cazul în care, prin efectul succesiunii unor contracte pe durată determinată pentru exercitarea unor atribuții echivalente, raportul de muncă dintre același angajator și același lucrător depășește, în mod global, durata de 36 de luni, inclusiv prelungirile și reînnoirile, independent de perioadele de întrerupere dintre contracte, raportul de muncă este considerat pe durată nedeterminată […]” ( 14 )

Articolul 10 alineatul (4-bis) din Decretul legislativ nr. 368/2001 a exclus aplicarea articolului 5 alineatul (4-bis) din Decretul legislativ nr. 368/2001 în cazul contractelor pe durată determinată încheiate pentru posturile de suplinitor al personalului didactic, administrativ, tehnic sau auxiliar, dată fiind necesitatea de a asigura furnizarea permanentă a serviciilor de învățământ și educație ( 15 ).

Articolul 36 din Decreto legislativo del 30 marzo 2001, n. 165 – Norme generali sull’ordinamento del lavoro alle dipendenze delle amministrazioni pubbliche (Decretul legislativ nr. 165 din 30 martie 2001 privind normele generale de organizare a muncii în administrațiile publice) (Supliment ordinar la GURI nr. 106 din 9 mai 2001, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 165/2001”) prevede la alineatul (1) că administrațiile publice recrutează, de regulă, exclusiv pe bază de contracte de muncă pe durată nedeterminată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 36 alineatul (2), se poate recurge la formele contractuale flexibile de recrutare a personalului prevăzute de lege pentru satisfacerea unor cerințe de natură exclusiv temporară sau excepțională. Articolul 36 alineatul (5) declară că, „în orice caz, încălcarea de către administrațiile publice a unor dispoziții imperative în materie de recrutare sau de încadrare în muncă a lucrătorilor nu poate conduce la încheierea unor contracte de muncă pe durată nedeterminată cu administrațiile publice menționate, fără a aduce atingere răspunderii și sancțiunilor la care acestea se expun. Lucrătorul în cauză are dreptul la repararea prejudiciului care decurge din prestarea de muncă efectuată cu încălcarea unor dispoziții imperative […]”.

Articolul 309 din Decreto legislativo del 16 aprile 1994, n. 297 – Approvazione del testo unico delle disposizioni legislative vigenti in materia di istruzione, relative alle scuole di ogni ordine e grado (Decretul legislativ nr. 297 din 16 aprilie 1994 de aprobare a textului unic al dispozițiilor legislative aplicabile în domeniul educației, privind școlile de orice nivel și grad) (GURI nr. 115 din 19 mai 1994, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 297/1994”), privind educația religioasă catolică, prevede la alineatul (1) că, în școlile publice neuniversitare de orice nivel și grad, activitatea de educație religioasă catolică este reglementată prin acordul încheiat între Republica Italiană și Sfântul Scaun și prin protocolul adițional aferent, ratificat prin Legea nr. 121 din 25 martie 1985, și prin acordurile prevăzute de acest protocol la punctul 5 litera (b). În conformitate cu articolul 309 alineatul (2), „pentru predarea religiei catolice, șeful unității de învățământ atribuie misiuni anuale, după consultarea episcopului diecezan”. În conformitate cu articolul 309 alineatul (3) din Decretul legislativ nr. 297/1994, profesorii de educație religioasă catolică fac parte din personalul didactic al școlilor și au aceleași drepturi și obligații ca și ceilalți profesori. Cu toate acestea, ei participă doar la evaluări periodice și evaluări finale pentru elevii care au urmat un curs de educație religioasă catolică. În conformitate cu articolul 309 alineatul (4) din Decretul legislativ nr. 297/1994, pentru predarea religiei catolice, în locul acordării de note și organizării de examene, profesorii trebuie să pregătească și să transmită familiilor o notă specială, care să însoțească buletinul sau carnetul școlar, referitoare la interesul elevilor pentru curs și la ce au câștigat din acesta.

Articolul 1 alineatul (95) din Legge n. 107 – Riforma del sistema nazionale di istruzione e formazione e delega per il riordino delle disposizioni legislative vigenti (Legea nr. 107 privind reforma sistemului național de formare și delegare pentru reorganizarea celorlalte dispoziții legislative în vigoare) din 13 iulie 2015 (GURI nr. 162 din 15 iulie 2015, denumită în continuare „Legea nr. 107/2015”) prevede că, pentru anul școlar 2015/16, Ministero dell’Istruzione dell’università e della ricerca (Ministerul Educației, Universităților și Cercetării, Italia) este autorizat să pună în practică un plan extraordinar de recrutare a cadrelor didactice pentru o durată nedeterminată pentru instituțiile școlare publice de toate tipurile și toate nivelurile.

În conformitate cu articolul 40 alineatul (5) din CCNL (Contratto collettivo nazionale di lavoro) Scuola (contractul colectiv de muncă la nivel național) al personalului didactic din 27 noiembrie 2007 (denumit în continuare „CCNL din 27 noiembrie 2007”), „profesorii de religie catolică sunt recrutați în conformitate cu dispozițiile articolului 309 din [Decretul legislativ nr. 297/1994], prin intermediul unor contracte de misiune anuale care se consideră confirmate în cazul în care se mențin condițiile și cerințele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare”.

Articolul 1 din Acordul din 18 februarie 1984 dintre statul italian și Sfântul Scaun (denumit în continuare „Acordul din 18 februarie 1984”) prevede: „Republica Italiană și Sfântul Scaun reafirmă faptul că statul și Biserica Catolică sunt, fiecare în ordinea sa, independente și suverane și se obligă să respecte pe deplin aceste principii în relațiile lor și să colaboreze reciproc pentru înălțarea omului și binele țării.”

Articolul 9 alineatul (2) din Acordul din 18 februarie 1984 prevede: „Republica Italiană, recunoscând valoarea culturii religioase și ținând cont de faptul că principiile catolicismului fac parte din patrimoniul istoric al poporului italian, va continua să asigure, în cadrul obiectivelor școlare, predarea religiei catolice în școlile publice neuniversitare de orice nivel și grad. Din respect pentru libertatea de conștiință și responsabilitatea educațională a părinților, este garantat dreptul oricărei persoane de a alege să urmeze sau nu aceste cursuri. Elevii sau părinții acestora își exercită acest drept în raport cu autoritățile școlare în momentul înscrierii, iar această opțiune nu poate da naștere niciunei forme de discriminare.”

Articolul 2 alineatul (5) din Intesa tra Autorità scolastica e la Conferenza Episcopale Italiana per l’insegnamento della religione cattolica nelle scuole pubbliche (Acordul privind educația religioasă catolică în școlile publice, încheiat între autoritatea de învățământ italiană și Conferința Episcopală Italiană) din 16 decembrie 1985 prevede că predarea religiei catolice este asigurată de profesori care dețin un certificat de aptitudine eliberat de episcopul diecezan și care nu a fost revocat de acesta, numiți, după consultarea cu episcopul diecezan, de autoritățile de învățământ competente potrivit reglementării statale ( 16 ).

În temeiul canonului 804 alineatul (2) din Codul de drept canonic ( 17 ), episcopul diecezan veghează ca persoanele care sunt desemnate profesori de educație religioasă în școli, chiar și în școlile necatolice, să se remarce prin corectitudinea doctrinală, mărturia unei vieți creștine și abilitățile pedagogice.

YT și alte 18 persoane (denumiți în continuare „reclamanții”) sunt profesori de religie catolică angajați de ministerul pârât cu contracte de muncă pe durată determinată. Raporturile de muncă fac obiectul unor misiuni anuale, care sunt reconfirmate în mod automat potrivit articolului 40 alineatul (5) din CCNL din 27 noiembrie 2007 (a se vedea punctul 15 de mai sus). Toți reclamanții dețin un certificat de aptitudine eliberat de episcopul diecezan.

Reclamanții au fost numiți de autoritatea de învățământ pe baza unei propuneri a episcopului diecezan. Fiecare contract pe durată determinată în cauză are o durată totală globală mai mare de 36 de luni (a se vedea punctul 10 de mai sus). În unele cazuri, contractele depășesc 20 de ani ( 18 ).

La 31 iulie 2015, reclamanții au introdus în fața instanței de trimitere o acțiune prin care solicită (i) transformarea contractelor lor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată și, cu titlu subsidiar, (ii) repararea prejudiciului suferit. S‑a constituit de asemenea parte în judecată Federazione GILDA-UNAMS (Federația GILDA‑UNAMS), sindicat semnatar al CCNL din 27 noiembrie 2007.

Ministerul pârât s‑a opus acțiunii.

Instanța de trimitere precizează că Directiva 1999/70 a fost transpusă în dreptul italian prin Decretul legislativ nr. 368/2001 (a se vedea punctele 10 și 11 de mai sus). Articolul 5 alineatul (4-bis) din acesta, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevedea în special transformarea raporturilor de muncă pe durată determinată în raporturi pe durată nedeterminată în cazul în care, ca urmare a unor contracte pe durată determinată succesive încheiate între același angajator și același lucrător, acestea depășesc, global, durata de 36 de luni ( 19 ).

Aceste dispoziții, în special cerința privind transformarea în contract pe durată nedeterminată, nu sunt însă aplicabile lucrătorilor din sectorul public. Astfel cum se arată mai sus (a se vedea punctul 12 de mai sus), în privința acestora din urmă, articolul 36 din Decretul legislativ nr. 165/2001 prevede în special că autoritățile publice pot recurge la recrutarea de personal prin încheierea unor contracte pe durată determinată numai pentru satisfacerea unor cerințe temporare sau excepționale și că încălcarea unor dispoziții imperative nu poate conduce la formarea unor raporturi de muncă pe durată nedeterminată. În schimb, lucrătorii au dreptul la repararea prejudiciului de către autoritățile publice.

Cu toate acestea, Decretul legislativ nr. 165/2001 nu se aplică contractelor pe durată determinată încheiate în sectorul învățământului pentru profesorii suplinitori și pentru personalul administrativ, tehnic și auxiliar (ATA) (a se vedea punctul 11 de mai sus).

Prin urmare, interdicțiile și sancțiunile pentru utilizarea repetată a contractelor cu durată determinată prevăzute de dreptul național italian nu sunt aplicabile în sectorul învățământului.

Instanța de trimitere precizează că raporturile de muncă ale reclamanților sunt cu totul precare și lipsite de protecție. Astfel, articolul 309 din Decretul legislativ nr. 297/1994 prevede că, pentru educația religioasă catolică, directorul instituției de învățământ conferă misiuni anuale, după consultarea episcopului diecezan, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în acordul încheiat între Republica Italiană și Sfântul Scaun și în acordurile dintre autoritatea de învățământ italiană și Conferința Episcopală Italiană privind educația religioasă catolică în școlile publice (a se vedea punctul 13 de mai sus). Acordurile prevăd că profesorii de religie catolică trebuie să dețină un certificat de aptitudine, care să nu fie revocat, eliberat de episcopul diecezan, și că aceștia sunt numiți, după consultarea acestuia din urmă, de autoritățile de învățământ competente (a se vedea punctul 18 de mai sus).

În ceea ce privește profesorii de religie catolică recrutați prin singurul concurs public organizat vreodată, revocarea certificatului de aptitudine de către episcopul diecezan competent constituie un motiv de reziliere a raportului de muncă, în temeiul articolului 3 alineatul (9) din Legea nr. 186/2003 (a se vedea punctul 9 de mai sus).

Instanța de trimitere menționează ceea ce ea apreciază a fi o contradicție între jurisprudența rezultată din hotărârea Curții pronunțată în cauza Sciotto ( 20 ), în legătură cu interpretarea clauzei 5 din acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, și jurisprudența Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), care, în hotărârea nr. 248/18 ( 21 ), a statuat că, „potrivit jurisprudenței constante naționale și a Uniunii, nu se poate decât să se confirme, pentru întregul sector public, imposibilitatea unei transformări a contractului pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată”. În consecință, rezultă că instanța națională nu poate niciodată să constituie raporturi de muncă pe durată nedeterminată în diferitele sectoare ale administrației publice, chiar în situația în care, potrivit instanței de trimitere, lipsesc orice măsuri de prevenire a abuzurilor în sensul clauzei 5 din acordul-cadru.

Hotărârea 248/2018 viza controlul constituționalității articolului 10 alineatul (4-bis) din Decretul legislativ nr. 368/2001 (a se vedea punctul 11 de mai sus) și a articolului 36 alineatele (5), (5-ter) și (5-quarter) din Decretul legislativ nr. 165/2001 (a se vedea punctul 12 de mai sus) și făcea trimitere printre altele la Hotărârea din 7 martie 2018, Santoro ( 22 ), și la Hotărârea din 7 septembrie 2006, Marrosu și Sardino ( 23 ).

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea legislației italiene de transpunere a Directivei 1999/70 și în special a clauzei 5 din acordul‑cadru cu articolul 21 din cartă și Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( 24 ), în privința tratamentului diferit rezervat profesorilor de religie catolică în raport cu celelalte cadre didactice.

Instanța de trimitere subliniază că toți profesorii, cu excepția profesorilor de religie catolică, au obținut titularizarea pe post și, în consecință, dețin în prezent contracte pe durată nedeterminată în temeiul planului special de recrutare prevăzut de Legea nr. 107/2015 (a se vedea punctul 14 de mai sus) și solicită să se stabilească dacă, în temeiul articolului 21 din cartă, al clauzei 4 din acordul‑cadru și al articolului 1 din Directiva 2000/78, se poate înlătura aplicarea dispozițiilor naționale care împiedică transformarea automată a unui contract pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată atunci când raportul de muncă depășește o anumită durată.

Pentru aceste motive, instanța de trimitere solicită răspunsuri la următoarele întrebări preliminare: „1) Tratamentul diferit rezervat exclusiv profesorilor de religie catolică, cum sunt reclamanții, constituie o discriminare pe motive de religie în sensul articolului 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și al Directivei 2000/78/CE sau împrejurarea că certificatul de aptitudine de care dispune deja un lucrător poate fi revocat este un motiv justificativ adecvat pentru ca exclusiv profesorii de religie catolică, cum sunt reclamanții, să fie tratați în mod diferit față de celelalte cadre didactice, fără a beneficia de niciuna dintre măsurile de prevenire a abuzurilor prevăzute de clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP? 2) În cazul în care se consideră că există o discriminare directă, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78/CE, pe motive de religie (articolul 1), precum și în sensul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prezenta instanță trebuie să solicite Curții să se pronunțe cu privire la instrumentele pe care le poate utiliza în vederea eliminării consecințelor acesteia, având în vedere că toate cadrele didactice, altele decât profesorii de religie catolică, au beneficiat de planul special de recrutare prevăzut de Legea nr. 107/2015, obținând titularizarea pe post cu încheierea, în consecință, a unui contract de muncă pe durată nedeterminată, și, prin urmare, prezenta instanță trebuie să instituie un raport de muncă pe durată nedeterminată cu administrația pârâtă? 3) Clauza 5 din acordul‑cadru cuprins în Directiva 1999/70/CE trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție, în temeiul căreia normele de drept comun care guvernează raporturile de muncă și prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată succesive prin recalificarea automată a contractului pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată atunci când raportul de muncă se menține dincolo de o anumită dată nu sunt aplicabile în sectorul învățământului, în ceea ce privește în mod specific cadrele didactice de religie catolică, astfel încât permite încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive pe termen nelimitat? În special, necesitatea unui acord al episcopului diecezan poate constitui un motiv obiectiv în sensul clauzei 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru sau, dimpotrivă, trebuie reținută o discriminare interzisă potrivit articolului 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene? 4) În cazul unui răspuns afirmativ la cea de a treia întrebare, articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, clauza 4 din acordul‑cadru anexat la Directiva 1999/70/CE și/sau articolul 1 din Directiva 2000/78/CE permit înlăturarea aplicării normelor care împiedică recalificarea automată a unui contract pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată atunci când raportul de muncă este menținut dincolo de o anumită dată?”

Au depus observații scrise la Curte Federația GILDA‑UNAMS (la care s‑au alăturat toți cei 18 reclamanți), Republica Italiană și Comisia Europeană. Nu s‑a organizat o ședință.

Contrar argumentelor formulate în observațiile scrise ale Republicii Italiene, împrejurările din litigiul principal nu au influență asupra „statutului” în temeiul dreptului național al statelor membre al unei organizații religioase prevăzut la articolul 17 alineatul (1) TFUE. În consecință, argumentul Republicii Italiene cu privire la admisibilitate trebuie respins.

În primul rând, astfel cum s‑a subliniat în observațiile scrise ale Comisiei, eliberarea certificatului de aptitudine pentru profesorii de educație religioasă catolică este irelevantă pentru stabilirea sau nu a contractului. Acest lucru se datorează faptului că certificatul este necesar atât profesorilor de educație religioasă catolică cu contracte pe durată determinată, cât și profesorilor de educație religioasă catolică cu contracte pe durată nedeterminată (a se vedea punctele 9 și 18 de mai sus). În plus, consecințele revocării acestuia de către episcopul diecezan sunt aceleași pentru profesori în cazul ambelor tipuri de contracte.

În plus, două hotărâri anterioare privind interpretarea articolului 17 alineatul (1) TFUE au precizat în mod clar pierderea „statutului” de către o organizație religioasă, în temeiul articolului 17 alineatul (1) prima teză TFUE, în cazul în care normele relevante de drept al Uniunii ar fi aplicabile acestora ( 25 ), articolul 17 alineatul (1) TFUE prevăzând o „exceptare” de la această aplicare. Totuși, această situație nu se regăsește în litigiul principal. Nu numai că nu se contestă competența episcopului diecezan de a elibera certificatul de aptitudine, ci această competență va subzista indiferent dacă solicitanții reușesc sau nu să își transforme contractele pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată.

Preocupările generalizate cu privire la independența bisericilor în temeiul Constituției statului membru (a se vedea punctul 16 de mai sus) și rolul unei biserici în aprobarea profesorilor de religie catolică (a se vedea punctele 9, 13 și 18 de mai sus), astfel cum sunt exprimate în observațiile scrise ale Republicii Italiene, sunt insuficiente pentru a declanșa aplicarea articolului 17 alineatul (1) TFUE.

În plus, în memoriile Republicii Italiene se sugerează că, în cazul în care 30 % dintre profesorii de religie catolică nu au contracte temporare, impactul practic al schemei legislative prevăzute în partea I (B) de mai sus, predarea acestei religii în școlile publice italiene va fi periclitată din cauza nevoii de flexibilitate. Cu toate acestea, toți reclamanții au fost angajați stabili ai pârâtului pentru perioade lungi de timp ( 26 ), unii fiind angajați de peste 20 de ani. Nici în acest caz nu este de la sine înțeles care este miza în ceea ce privește „statutul” prevăzut la articolul 17 alineatul (1) TFUE, având în vedere că în practică cererea a fost constantă.

Aplicarea acordului‑cadru în împrejurările din litigiul principal nu constituie o apreciere cu privire la caracterul opțional al predării religiei catolice în școlile publice italiene, astfel cum se sugerează în observațiile scrise ale Republicii Italiene. Aceasta privește mai degrabă condițiile de angajare ale celor care predau o disciplină opțională.

Astfel, deși Curtea a recunoscut că articolul 17 TFUE exprimă neutralitatea Uniunii în ceea ce privește organizarea de către statele membre a rapoartelor acestora cu bisericile și cu asociațiile sau cu comunitățile religioase ( 27 ), aceasta a statuat de asemenea că dispozițiile naționale care urmăresc să acorde lucrătorilor care sunt membri ai anumitor biserici o zi de sărbătoare legală suplimentară care coincide cu o sărbătoare religioasă importantă pentru aceste biserici nu urmăresc să organizeze raporturile dintre un stat membru și aceste biserici ( 28 ). De asemenea, normele naționale care permit unui stat membru să angajeze 30 % dintre cadrele didactice care predau o anumită religie prin contracte pe durată determinată succesive și exclud transformarea acestor contracte în contracte pe durată nedeterminată chiar și în caz de abuz în temeiul clauzei 5 din acordul‑cadru nu vizează organizarea relațiilor dintre acest stat membru și Biserica Catolică.

Contrar argumentelor formulate în observațiile scrise ale Republicii Italiene, admisibilitatea deciziei de trimitere nu poate fi pusă în discuție de articolul 351 alineatul (1) TFUE. În conformitate cu această dispoziție, drepturile și obligațiile prevăzute de acordurile de drept internațional public încheiate de un stat membru cu un stat terț înainte de aderarea la Uniune nu sunt afectate de dreptul Uniunii. Cu toate acestea, acordurile cu Sfântul Scaun sau legate de acesta rămân neafectate de litigiul principal, având în vedere că privesc competențele episcopilor diecezani de a emite și revoca certificate de aptitudine (a se vedea punctele 9 și 18 de mai sus), o competență neafectată de clauza 5 din acordul‑cadru. Articolul 351 TFUE oferă statelor membre opțiunea de a continua să respecte obligațiile care decurg din dreptul internațional public asumate înainte de aderarea lor la Uniune ( 29 ). Cu toate acestea, articolul 351 TFUE este relevant numai pentru acordurile internaționale care au incidență asupra aplicării dreptului Uniunii ( 30 ). Această situație nu se regăsește în litigiul principal.

Acordul‑cadru, mai degrabă decât Directiva 2000/78, este norma dominantă de drept al Uniunii, care guvernează litigiul principal. În împrejurările din litigiul principal, atât pretinsa discriminare, cât și problemele rezultate privind căile legale se soluționează în raport cu dreptul primar al Uniunii, și anume cu articolele 21 și 47 din cartă.

Clauza 5 din acordul‑cadru este sursa jurisprudenței relevante pentru soluționarea litigiului principal. În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în fapt, dacă interdicția discriminării pe motiv de religie prevăzută la articolul 21 din cartă, o dispoziție pe care clauza 5 din acordul‑cadru este obligată să o respecte, impune instanței de trimitere eliminarea unui impediment legislativ, existent în temeiul dreptului italian, împotriva transformării contractelor pe durată determinată ale reclamanților în contracte pe durată nedeterminată. În plus, având în vedere că clauza 5 din acordul‑cadru nu îndeplinește condițiile prealabile pentru a avea efect direct ( 31 ), litigiul principal trebuie analizat în raport cu hotărârea pronunțată de Curte în cauza Egenberger ( 32 ). Efectul direct a fost exclus și în această cauză, având în vedere că era vorba despre un litigiu cu caracter orizontal între doi particulari, astfel încât părțile au invocat articolul 21 din cartă și inclusiv articolul 47 din cartă, în încercarea de a elimina o barieră legislativă în calea unei căi de atac ( 33 ).

Dosarul cauzei precizează că diferența de tratament pretinsă constă în faptul că 30 % dintre profesorii de religie catolică lucrează pe baza unor contracte pe durată determinată care, în temeiul legislației statului membru, nu pot fi transformate în contracte pe durată nedeterminată, cauzând astfel un acces discriminatoriu la căile de atac atunci când acești profesori sunt comparați cu alți profesori din sectorul public. Există de asemenea un dezacord cu privire la un motiv obiectiv care să justifice recurgerea succesivă la contracte pe durată determinată în temeiul clauzei 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții, aceste aspecte sunt reglementate de clauza 5 din acordul‑cadru (a se vedea punctele 59-62 de mai jos). Având în vedere că esența litigiului constă în faptul dacă legislația statelor membre care se opune transformării contractelor reclamanților în contracte pe durată nedeterminată trebuie înlăturată de la aplicare în temeiul dreptului Uniunii și în rolul clauzei 5 din acordul‑cadru în adoptarea acestei decizii, argumentele reclamanților privind discriminarea religioasă trebuie examinate în raport cu dreptul primar al Uniunii, și anume articolul 21 din cartă ( 34 ), și cu principiul egalității de tratament, astfel cum este consacrat la articolul 20 din cartă ( 35 ). Întrebările 1 și 2 adresate de instanța de trimitere cu privire la Directiva 2000/78 se limitează la căile de atac în contextul discriminării directe ( 36 ). Protecția conferită de dreptul primar al Uniunii și în special de articolele 20 și 21 din cartă include, în orice caz, discriminarea indirectă (a se vedea punctele 71-75 de mai jos). S‑a stabilit de mult timp în jurisprudența Curții că tot dreptul Uniunii trebuie interpretat în conformitate cu principiul egalității de tratament, reflectat în prezent în articolul 20 din cartă ( 37 ), la fel și reglementările statelor membre care pun în aplicare normele Uniunii ( 38 ).

Abordarea susținută în prezenta cauză este sprijinită de jurisprudența constantă a Curții în cazul invocării unei încălcări a articolelor 20 și 21 din cartă în contexte care depășesc Directiva 2000/78. În hotărârea pronunțată în cauza Léger ( 39 ), atunci când a analizat dacă reclamantul a fost discriminat pe motivul orientării sale sexuale prin transpunerea de către statul membru a punctului 2.1 din anexa III la Directiva 2004/33/CE a Comisiei din 22 martie 2004 de punere în aplicare a Directivei 2002/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește anumite cerințe tehnice pentru sânge și componente sanguine ( 40 ), Curtea s‑a întemeiat pe articolele 20 și 21 din cartă.

În mod similar, în hotărârea Curții pronunțată în cauza Glatzel ( 41 ), afirmațiile privind încălcarea articolelor 20, 21 și 26 din cartă în ceea ce privește discriminarea pe motiv de handicap au generat discuții cu privire la Directiva 2000/78 numai în măsura necesară pentru determinarea semnificației noțiunii de „handicap” ( 42 ). Acest lucru s‑a datorat faptului că pretinsa inegalitate de tratament s‑a produs în contextul transpunerii de către statul membru a punctului 6.4 din anexa III la Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere ( 43 ) (dispoziții pretins nevalide) astfel încât discriminarea a fost evaluată în raport cu articolele 20 și 21 din cartă.

În consecință, trebuie subliniat că Directiva 2000/78 nu este singura normă de drept al Uniunii care protejează împotriva discriminării ilegale, indiferent dacă aceasta se bazează pe religie, orientare sexuală sau orice alt motiv menționat la articolul 21 din cartă. Consecința Hotărârii Léger și a altor hotărâri pentru litigiul principal este că toate dispozițiile din acordul‑cadru, inclusiv clauza 5 și normele privind căile de atac aferente acesteia (a se vedea punctele 63-77 de mai jos), trebuie interpretate în conformitate cu principiul egalității de tratament în temeiul articolului 20 din cartă și cu interdicțiile menționate la articolul 21 alineatul (1) din cartă, inclusiv discriminarea pe motiv de religie sau convingeri, având în vedere că această interdicție este consacrată de dispoziția de drept primar al Uniunii, și anume articolul 21 din cartă ( 44 ). Același lucru se aplică cu privire la articolul 47 din cartă, având în vedere relevanța pentru soluționarea litigiului a jurisprudenței constante referitoare la normele privind căile de atac aferente clauzei 5 din acordul‑cadru și care intră sub incidența articolului 47 ( 45 ).

În plus, în conformitate cu articolul 51 din cartă, statele membre au obligația de a respecta carta, inclusiv articolele 20, 21 și 47, atunci când „pun în aplicare” clauza 5 din acordul‑cadru ( 46 ), obligație care se extinde la stabilirea căilor de atac ( 47 ). În consecință, Republica Italiană are obligația, atunci când prevede căi de atac pentru a conferi protecție împotriva recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată, să facă acest lucru într‑un mod care să respecte dreptul reclamanților de a nu fi discriminați pe motivul religiei sau convingerilor acestora, astfel cum este garantat de articolul 21 din cartă, și să asigure căi de atac efective, astfel cum impune articolul 47 primul paragraf din cartă.

Rolul articolelor 21 și 47 din cartă în soluționarea acestor litigii va fi detaliat mai jos (punctele 63-77).

În consecință, vom răspunde numai la întrebările 3 și 4.

Întrebarea 3 vizează faptul dacă există vreun motiv obiectiv care să justifice recurgerea succesivă la contracte pe durată determinată ( 48 ). În continuare, ce consecințe decurg, din punctul de vedere al căilor de atac, în cazul în care nu se constată existența unui motiv obiectiv? Întrebarea 4 vizează raportarea la legislația statelor membre care obstrucționează o cale de atac impusă de dreptul Uniunii, inclusiv normele cu valoare constituțională. În consecință, întrebările 3 și 4 vor primi un răspuns comun.

Astfel cum subliniază instanța de trimitere, principala critică formulată de reclamanți este că aceștia au fost discriminați în raport cu profesorii care au beneficiat de reforma introdusă de Legea nr. 107/2015 (punctul 14 de mai sus), în care contractele pe durată determinată ale cadrelor didactice au fost transformate în contracte pe durată nedeterminată.

Cu toate acestea, observăm că, în contextul specific al Legii nr. 107/2015 (a se vedea punctul 14 de mai sus), Curtea a statuat că „diferența de tratament între două categorii de lucrători pe durată determinată care decurge dintr‑o reformă a legislației aplicabile nu intră sub incidența principiului nediscriminării consacrat la clauza 4 din acordul‑cadru” ( 49 ). Acestea fiind spuse, clauza 4 nu este relevantă în litigiul principal și nu va figura în răspunsul la întrebarea 4.

Totuși, constatarea Curții în acest sens nu atenuează în niciun caz obligația mai largă a instanței de trimitere de a garanta dreptul reclamanților de a nu fi discriminați pe motivul religiei acestora, astfel cum este protejat în temeiul articolelor 20 și 21 din cartă, cel dintâi fiind o expresie a principiului general al egalității de tratament în temeiul dreptului Uniunii (a se vedea punctele 63-77 de mai jos).

La întrebările 3 și 4 trebuie să se răspundă în sensul că cerința ca profesorii de religie catolică să obțină aprobarea episcopului diecezan ca o condiție prealabilă pentru a preda în școlile publice nu constituie un motiv obiectiv în sensul clauzei 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru, care să justifice reînnoirea contractelor pe durată determinată. În împrejurările din litigiul principal și întrucât clauza 5 din acordul‑cadru nu îndeplinește condițiile prealabile pentru a beneficia de efect direct, instanța de trimitere este obligată să înlăture de la aplicare o interdicție legislativă absolută cu temeiul în dreptul național care exclude transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată numai în cazul în care lipsa transformării are ca rezultat discriminarea pe motiv de religie sau convingeri incompatibilă cu articolul 21 din cartă și lipsa unei căi de atac efective pentru a remedia această încălcare, incompatibilă cu articolul 47 primul paragraf din cartă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice. În acest caz, trebuie înlăturate de la aplicare toate normele de drept național al statului membru care nu pot fi interpretate în conformitate cu interdicția discriminării pe motiv de religie sau convingeri consacrată de articolul 21 din cartă și cu calea de atac disponibilă în cazul încălcării acesteia, garantată de articolul 47 primul paragraf din cartă, inclusiv normele de natură constituțională.

Acordul‑cadru este aplicabil personalului recrutat în sectorul învățământului ( 50 ). Republica Italiană nu a introdus măsuri care să limiteze durata totală maximă a contractelor sau numărul de reînnoiri, în sensul clauzei 5 alineatul (1) literele (b) și (c) din acordul‑cadru. Nici legislația italiană nu pare să conțină măsuri echivalente cu cele prevăzute în clauza 5 alineatul (1) din acordul‑cadru ( 51 ). Cu toate acestea, clauza 5 alineatul (1) din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre măsurile prevăzute de această clauză, în cazul în care dreptul lor național nu cuprinde deja măsuri legale echivalente ( 52 ). Astfel, „motive[le] obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă” în sensul clauzei 5 alineatul (1) litera (a) pot fi considerate un mod de a împiedica abuzurile ( 53 ).

Potrivit jurisprudenței consacrate a Curții, „noțiunea «motive obiective» […] trebuie înțeleasă ca având în vedere împrejurări precise și concrete ce caracterizează o activitate determinată și, prin urmare, de natură să justifice în acel context specific utilizarea contractelor de muncă pe durată determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contractele menționate, din caracteristicile inerente ale acestor atribuții sau, eventual, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială de către un stat membru” ( 54 ).

Este necesar să se verifice dacă reînnoirea unor astfel de contracte răspunde efectiv unei nevoi reale, este în măsură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și este necesară în acest scop ( 55 ). Cu toate acestea, criteriile nu pot fi „obiective” atunci când nu prezintă nicio diferență substanțială față de criteriile aplicabile angajaților cu contracte pe durată nedeterminată și care îndeplinesc aceeași sarcină precum angajații cu contracte pe durată determinată. În prezenta cauză, ne referim la cerința ca profesorii de religie catolică să aibă un certificat de aptitudine actual din partea episcopului diecezan, care este o obligație comună pentru profesorii de religie catolică cu contracte pe durată determinată și contracte de durată nedeterminată (a se vedea punctele 9 și 18 de mai sus). Factori precum norme speciale pentru notarea elevilor de religie catolică (a se vedea punctul 13 de mai sus) și faptul că aceasta este o disciplină opțională (a se vedea punctul 17 de mai sus) sunt insuficienți pentru a diferenția profesorii acestor discipline de alți profesori cu privire la sarcinile de bază (punctul 13 de mai sus).

Chiar dacă nu sunt menționate în întrebarea 3, argumentele Republicii Italiene se referă la necesitatea flexibilității ( 56 ) în predarea unei discipline opționale. Cu toate acestea, în practică ( 57 ), este dificil de acceptat că necesitatea flexibilității este „reală”, având în vedere că mulți dintre reclamanți au fost angajați cu contracte pe durată determinată de peste 20 de ani. Nu este îndeplinită nicio nevoie de natură temporară ( 58 ), dovadă fiind „numărul [de] contracte succesive încheiate cu aceeași persoană sau în scopul îndeplinirii aceleiași munci” ( 59 ). Curtea a considerat că contractele de muncă pe durată determinată nu pot fi reînnoite în vederea îndeplinirii, în mod permanent și durabil, a unor sarcini în instituțiile culturale în cauză care țin de activitatea normală a sectorului de activitate respectiv ( 60 ). În litigiul principal, durata raporturilor de muncă demonstrează că folosirea contractelor pe durată determinată succesive răspunde „unei cerințe de forță de muncă permanentă și de durată” a angajatorului pârât, fără a aduce atingere naturii opționale a disciplinei educație religioasă catolică ( 61 ). În sfârșit, legislația în cauză nu prevede nicio condiție pentru verificarea în concret a faptului că reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive vizează acoperirea unor nevoi provizorii ( 62 ) și nici nu urmărește un obiectiv de politică socială ( 63 ).

Procedura principală prezintă următoarele trei elemente de complexitate. În primul rând, decizia de trimitere pare să sugereze că reclamanții nu beneficiază de nicio cale de atac în temeiul legislației statului membru pentru a‑și exercita drepturile în temeiul clauzei 5 alineatul (1) din acordul‑cadru, având în vedere că decizia de trimitere lasă să se înțeleagă că aceștia nu au dreptul nici la transformarea contractelor lor în contracte pe durată nedeterminată și nici la despăgubire (a se vedea punctul 27 de mai sus) ( 64 ). În consecință și în al doilea rând, aceasta determină aplicabilitatea articolului 47 primul paragraf din cartă. În al treilea rând, este în joc interdicția discriminării pe motiv de religie, astfel cum este consacrată de articolul 21 alineatul (1) din cartă, precum și garanția privind egalitatea de tratament prevăzută la articolul 20 din cartă, întrucât clauza 5 din acordul‑cadru este interpretată în conformitate cu dispozițiile cartei ( 65 ), iar statele membre sunt obligate să respecte articolul 20 și articolul 21 alineatul (1) în contextul oricăror măsuri ale acestora care pun în aplicare clauza 5 ( 66 ), inclusiv măsurile privind căile de atac ( 67 ). Măsurile „adoptate de legiuitorul menționat în scopul de a sancționa folosirea abuzivă a […] contracte[lor] [pe durată determinată] de către angajatorii din sectorul privat pun în aplicare dreptul Uniunii” ( 68 ). Reclamanții critică regimul nefavorabil privind căile de atac aflat la dispoziția acestora în temeiul dreptului statului membru, în comparație cu cele disponibile pentru alte cadre didactice din sectorul public care au lucrat pe baza unor contracte pe durată determinată pentru mai mult de 36 de luni. Reclamanții afirmă că această diferență de tratament este legată de religia lor.

În lipsa acestor trei factori, acordul‑cadru nu ar obliga în niciun caz instanța de trimitere să înlăture un blocaj reglementar neechivoc în ceea ce privește transformarea contractelor pe durată determinată ale reclamanților în contracte pe durată nedeterminată. Trebuie reamintit faptul că articolul 36 alineatul (5) din Decretul legislativ nr. 165/2001 prevede că „încălcarea de către administrațiile publice a unor dispoziții imperative în materie de recrutare sau de încadrare în muncă a lucrătorilor nu poate conduce la încheierea unor contracte de muncă pe durată nedeterminată cu administrațiile publice menționate, fără a aduce atingere răspunderii și sancțiunilor la care acestea se expun” (a se vedea punctul 12 de mai sus; sublinierea noastră). Nici reformele aplicate în mod special anului școlar 2015-2016 (a se vedea punctul 14 de mai sus) nu par a se preta unei interpretări care i‑ar include pe reclamanți.

Principiile relevante pentru sancționarea recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată sunt bine stabilite în jurisprudență. Autoritățile naționale trebuie să adopte sancțiuni proporționale, suficient de efective și de disuasive împotriva încălcării ( 69 ), astfel încât să anuleze consecințele încălcării dreptului Uniunii ( 70 ). Acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală a statelor membre de a prevedea transformarea într‑un contract pe durată nedeterminată a contractelor de muncă pe durată determinată. Ordinea juridică internă a statului membru în cauză trebuie să includă însă o altă măsură efectivă pentru a evita și, dacă este cazul, pentru a sancționa folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive ( 71 ). Aceasta este o chestiune de autonomie procedurală națională, sub rezerva principiilor echivalenței ( 72 ) și eficacității ( 73 ). Interpretarea legislației statului membru în această privință este exclusiv de competența instanței de trimitere, care trebuie să determine dacă legislația statului membru previne și sancționează recurgerea abuzivă la contractele de muncă pe durată determinată, astfel cum este interzisă de clauza 5 din acordul‑cadru ( 74 ). Cu toate acestea, Curtea poate oferi îndrumări ( 75 ).

În lipsa oricărei dimensiuni privind drepturile care decurg din cartă, jurisprudența impune limite obligațiilor instanței de trimitere în materie de interpretare; acestea provin din faptul că clauza 5 nu îndeplinește condițiile prealabile pentru a beneficia de efect direct ( 76 ). Instanța de trimitere are obligația să „facă tot ce ține” de competența sa, „luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea, în vederea garantării efectivității depline” a acordului-cadru ( 77 ). Cu toate acestea, instanța de trimitere nu are obligația de a înlătura de la aplicare contra legem dispoziții de drept național precum dispoziția menționată la punctul 64 de mai sus, care îi exclude în mod expres pe reclamanți de la dreptul la transformarea contractelor lor în contracte pe durată nedeterminată, întrucât o astfel de obligație ar fi incompatibilă cu principiile securității juridice și neretroactivității dreptului Uniunii ( 78 ). Sintagma „nu poate” (a se vedea punctul 64 de mai sus) pare a fi imposibil de interpretat în conformitate cu consecințele privind căile de atac care însoțesc neîndeplinirea obligațiilor inerente clauzei 5 din acordul‑cadru. Curtea a afirmat recent că, în „ipoteza în care instanța națională ar ajunge să concluzioneze că nu era posibilă transformarea contractelor de muncă pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată […], din moment ce ar conduce la o interpretare contra legem a articolului 103 alineatele 7 și 8 din Constituția elenă, această instanță ar trebui să verifice dacă există alte măsuri efective în scopul menționat în dreptul elen” ( 79 ). Totuși, în cazul în care aceasta ar fi imaginea completă, am fi de acord cu afirmația Corte costituzionale în sensul că, „potrivit jurisprudenței constante naționale și a Uniunii, nu se poate decât să se confirme, pentru întregul sector public, imposibilitatea de a transforma contractul pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată” ( 80 ).

Cu toate acestea, odată ce sunt aplicabile articolele 21 și 47 din cartă, instanțele din statele membre sunt obligate să facă mai mult. În hotărârea Curții pronunțată în cauza Egenberger ( 81 ) s‑a stabilit că atât articolul 21 din cartă, cât și articolul 47 din aceasta sunt suficiente în sine și de la sine și nu trebuie să fie precizate prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare ( 82 ). În consecință, în Hotărârea Egenberger Curtea a statuat că instanța de trimitere avea obligația să lase neaplicate dispoziții de drept intern în cazul în care acest lucru era necesar pentru a garanta efectul deplin al drepturilor protejate de articolele 21 și 47 din cartă ( 83 ). Aceste principii se aplică în litigiul principal indiferent de faptul că clauza 5 din acordul‑cadru nu are efect direct ( 84 ), având în vedere că Hotărârea Egenberger privea un litigiu orizontal între doi particulari, în care efectul direct era de asemenea lipsit de importanță ( 85 ).

În consecință, în cazul în care, după ce instanța de trimitere respectă obligația „să facă tot ce ține” de competența sa, „luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea, în vederea garantării” efectivității depline a acordului‑cadru ( 86 ), și constată că dreptul statului membru o împiedică în continuare să aplice drepturi ale reclamantului care rezultă din articolul 21 sau calea de atac care decurge din acesta în temeiul articolului 47 din cartă, dispozițiile relevante de drept intern trebuie înlăturate de la aplicare. În cazul în care singura cale legală în temeiul dreptului național care permite respectarea interdicției discriminării pe motiv de religie, astfel cum este aceasta consacrată la articolul 21 alineatul (1) din cartă, și a dreptului la o cale de atac efectivă care o însoțește în temeiul articolului 47 primul paragraf din cartă o reprezintă transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, atunci această cale legală trebuie să fie disponibilă.

Repetăm, jurisprudența de până în prezent cu privire la consecințele în materie de căi de atac ale recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată care încalcă clauza 5 din acordul‑cadru rămâne clară în absența oricărei probleme referitoare la aplicarea drepturilor cuprinse în cartă. Aceasta nu include dreptul la transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată ( 87 ). Astfel cum a observat recent avocatul general Kokott, a lăsa în sarcina instanțelor naționale sancționarea abuzului recunoscând, de la caz la caz, angajarea permanentă a unui angajat pe durată determinată ar avea consecințe grave asupra accesului la întregul serviciu public și ar periclita grav funcția procedurilor de selecție ( 88 ). Cu toate acestea, ordinea juridică internă a statului membru în cauză trebuie să includă însă o altă măsură efectivă pentru a evita și, dacă este cazul, pentru a sancționa folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive ( 89 ).

În consecință, ceea ce propunem în speță în ceea ce privește transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată în cazul recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată, incompatibilă cu clauza 5 din acordul‑cadru, se limitează la împrejurarea neobișnuită în care lipsa transformării poate conduce la încălcarea articolului 21 alineatul (1) și a cerinței unei căi de atac efective care rezultă din acesta în temeiul articolului 47 primul paragraf din cartă.

În ceea ce privește articolul 21 alineatul (1) din cartă, revine instanței de trimitere sarcina să decidă dacă, în circumstanțele de fapt din litigiul principal și în mod neobișnuit, dreptul reclamanților de a nu fi discriminați pe motivul convingerilor lor religioase este periclitat de regimul căilor de atac existent în Italia, care este în curs de examinare în prezenta cauză. Interzicerea discriminării pe motive de religie este un principiu general obligatoriu de drept al Uniunii ( 90 ) pe care statele membre trebuie să îl respecte atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă ( 91 ).

Astfel cum a reiterat Curtea recent cu privire la articolul 21 din cartă, „interdicția discriminării nu este decât expresia specifică a principiului general al egalității, care face parte dintre principiile fundamentale ale dreptului Uniunii, iar acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv” ( 92 ). Interdicția generală a discriminării este prevăzută la articolul 21 alineatul (1) din cartă ( 93 ). Directiva 2000/78 este doar o expresie a acesteia ( 94 ).

Această analiză trebuie lăsată în sarcina instanței de trimitere, care beneficiază de toate circumstanțele de fapt relevante ale tuturor celor 18 reclamanți și care este în măsură să evalueze impactul practic al regimului în cauză privind căile de atac asupra tratamentului reclamanților în ceea ce privește credințele lor religioase. Cu toate acestea, următoarele elemente sunt oferite cu titlu de orientări.

Instanța de trimitere trebuie să decidă dacă restricțiile impuse de statul membru cu privire la căile de atac aflate la dispoziția reclamanților în ceea ce privește recurgerea abuzivă la contracte pe durată determinată au ca efect tratarea diferită a acestora, în fapt sau în drept, pe motivul religiei lor, în raport cu un grup comparabil, fără nicio justificare obiectivă ( 95 ). Instanța de trimitere trebuie să analizeze dacă există o diferență de tratament bazată în mod direct sau indirect pe religie ( 96 ). O diferență de tratament este justificată „atât timp cât este întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, mai precis dacă se află în legătură cu un scop admisibil din punct de vedere legal, urmărit de reglementarea în cauză, iar această diferență este proporțională cu scopul urmărit de tratamentul în cauză” ( 97 ). Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat mai sus, am exclus deja din calificarea drept „motive obiective” în temeiul clauzei 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru eliberarea de către episcopul diecezan a certificatelor de aptitudine (a se vedea punctul 61 de mai sus), caracterul opțional al disciplinei educație religioasă catolică (a se vedea punctul 61 de mai sus) și o pretinsă nevoie de flexibilitate, astfel încât 30 % dintre profesorii de religie catolică, inclusiv reclamanții, ar trebui să aibă contracte pe durată determinată (a se vedea punctul 62 de mai sus). Același lucru pare aplicabil în ceea ce privește justificarea obiectivă, deși aceasta este o chestiune care trebuie verificată de instanța de trimitere.

Chiar dacă trebuie recunoscute trăsăturile specifice ale rolului de a preda religia catolică, precum faptul că aceasta este o disciplină opțională (a se vedea punctul 17 de mai sus), faptul că are propriul său sistem de notare separat și distinct (a se vedea punctul 13 de mai sus) și faptul că numirile în funcție se realizează în colaborare cu autoritățile Bisericii Catolice (a se vedea punctele 9, 18 și 19 de mai sus), ceea ce este decisiv este faptul că profesorii de religie catolică fac parte din corpul didactic al școlilor și au aceleași drepturi și obligații ca ceilalți profesori (a se vedea punctul 13 de mai sus). Prin urmare, grupul comparabil cu reclamanții ar părea a fi profesorii din școlile publice care au lucrat pe baza unor contracte pe durată determinată mai mult de 36 de luni.

În sfârșit, s‑ar părea că litigiul principal este neobișnuit în sensul că un drept garantat de cartă, și anume interzicerea discriminării pe motiv de religie sau convingeri consacrată la articolul 21 alineatul (1) din cartă, este utilizat drept criteriu pentru aprecierea compatibilității cu dreptul Uniunii a căilor de atac disponibile la nivelul statelor membre pentru a pune în aplicare o dispoziție materială de drept al Uniunii, și anume clauza 5 alineatul (1) din acordul‑cadru. În mod obișnuit, aprecierea conformității cu carta a căilor de atac are loc în contextul articolului 47. Din motive de exhaustivitate, observăm că obligarea statelor membre la respectarea interdicțiilor prevăzute la articolul 21 din cartă atunci când prevăd căi de atac pentru valorificarea drepturilor subiective garantate de dreptul Uniunii nu echivalează cu extinderea competenței Uniunii prin trimitere la cartă, contrar articolului 6 TUE și articolului 51 alineatul (2) din cartă ( 98 ). Acest lucru se datorează faptului că dreptul Uniunii s‑a extins deja, cu mult înainte de intrarea în vigoare a cartei în anul 2009, încă din anul 1976, la stabilirea parametrilor care să delimiteze marja de apreciere a statelor membre cu privire la normele procedurale și căile de atac în aplicarea dreptului Uniunii ( 99 ). În consecință, sugestia propusă în speță nu pare să extindă competența Uniunii într‑o manieră incompatibilă cu articolul 51 alineatul (2) din cartă ( 100 ).

În ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul articolului 47, Curtea a statuat astfel în Hotărârea Sciotto că, în cazul în care angajații care sunt victime ale recurgerii abuzive la contracte pe durată determinată succesive nu pot obține în temeiul legislației naționale nici transformarea contractului în unul pe durată nedeterminată și nici despăgubiri, revine instanței de trimitere sarcina să identifice, în limitele competențelor sale, o altă cale de atac suficient de efectivă și disuasivă pentru a asigura deplina eficiență a dispozițiilor adoptate în temeiul acordului‑cadru ( 101 ). Lipsa oricărei căi de atac în dreptul statului membru ar fi de natură să aducă atingere obiectivului și efectului util ale clauzei 5 din acordul‑cadru ( 102 ). În astfel de împrejurări, în temeiul principiilor elaborate în Hotărârea Egenberger ( 103 ), ar trebui înlăturate de la aplicare orice norme de drept intern care împiedică transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată.

În consecință, conchidem că la cea de a treia și la cea de a patra întrebare adresate de Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli, Italia) trebuie să se răspundă după cum urmează: Cerința ca profesorii de religie catolică să obțină aprobarea unui episcop diecezan drept condiție prealabilă pentru a preda în școlile publice nu constituie un motiv obiectiv în sensul clauzei 5 alineatul (1) litera (a) din acordul‑cadru anexat la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, care să justifice reînnoirea contractelor pe durată determinată. În împrejurările din litigiul principal și întrucât clauza 5 din acordul‑cadru nu îndeplinește condițiile prealabile pentru a avea efect direct, instanța de trimitere este obligată să înlăture de la aplicare o interdicție legislativă absolută din dreptul statului membru care împiedică transformarea contractelor pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată, numai în cazul în care lipsa transformării are ca rezultat discriminarea pe motiv de religie sau convingeri incompatibilă cu articolul 21 din cartă, și lipsa unei căi de atac efective pentru a remedia această încălcare, incompatibilă cu articolul 47 primul paragraf din cartă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice. În acest caz, trebuie înlăturate de la aplicare toate normele de drept intern al statului membru care nu pot fi interpretate în conformitate cu interdicția discriminării pe motiv de religie sau convingeri consacrată la articolul 21 din cartă și calea de atac disponibilă în cazul încălcării acestuia, garantată de articolul 47 primul paragraf din cartă, inclusiv normele de natură constituțională.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL EVGHENI TANCHEV

prezentate la 18 martie 2021 ( 1 )