Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 5 martie 2020.#Ministre de l'Agriculture et de l'Alimentation împotriva Compagnie des pêches de Saint-Malo.#Cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d'État (Franța).#Trimitere preliminară – Ajutoare de stat – Noțiune – Naufragiul navei petroliere Erika – Schemă de ajutor în favoarea unor întreprinderi de acvacultură și de pescuit – Decizie prin care schema de ajutor este declarată în parte incompatibilă cu piața comună și se dispune recuperarea ajutoarelor plătite – Aprecierea validității – Examinare din oficiu – Admisibilitate – Neintroducerea unei acțiuni în anulare de către pârâta din litigiul principal – Reducerea contribuțiilor sociale – Contribuții ale salariaților – Avantaj – Stabilirea debitorului obligației de restituire.#Cauza C-212/19.

Prin cererea de decizie preliminară, Conseil d’État [Consiliul de Stat, Franța] solicită Curții, pe de o parte, interpretarea Deciziei 2005/239/CE a Comisiei Europene din 14 iulie 2004 privind anumite măsuri de ajutor puse în aplicare de Franța în favoarea acvacultorilor și a pescarilor ( 2 ) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) și, pe de altă parte, precizarea întinderii obligațiilor de recuperare care revin Republicii Franceze pentru punerea în aplicare a deciziei menționate.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui recurs introdus de ministre de l’Agriculture et de l’Alimentation [ministrul agriculturii și alimentației] (denumit în continuare „ministrul”) împotriva unei hotărâri a cour administrative de Nantes [Curtea Administrativă din Nantes, Franța], prin care aceasta din urmă a confirmat anularea unei decizii de recuperare emise de directorul general al finanțelor publice din Bretania împotriva societății Compagnie des pêches de Saint‑Malo (denumită în continuare „Compagnie”), în vederea perceperii unei sume de bani cu titlu de recuperare a ajutoarelor pe care această societate le‑ar fi primit în temeiul măsurilor naționale care fac obiectul deciziei în litigiu.

Prin scrisoarea din 21 iunie 2000, Republica Franceză a informat Comisia Europeană cu privire la măsurile de despăgubire pe care le‑a adoptat în favoarea pescarilor și a acvacultorilor care au suferit prejudicii ca urmare, pe de o parte, a poluării cu hidrocarburi cauzate de naufragiul navei Erika în golful Gascogne la 12 decembrie 1999 și, pe de altă parte, a furtunii violente survenite la 27 și la 28 decembrie 1999 ( 3 ). Aceste măsuri constau, pe de o parte, într‑un dispozitiv de ajutoare excepționale, adoptat prin circulara din 2 februarie 2000, pentru a veni în sprijinul pescarilor și al acvacultorilor din șase departamente din vestul Franței (Finistère, Morbihan, Loire‑Atlantique, Vendée, Charente‑Maritime și Gironde), care au suferit prejudicii ca urmare a evenimentelor respective și, pe de altă parte, într‑o reducere cu 50 % a obligațiilor sociale pentru trei luni pentru acvacultori, și pentru șase luni pentru pescari, decisă prin două circulare noi din 15 aprilie și din 13 iulie 2000. Această a doua măsură se aplica întregii Franțe metropolitane și departamentelor de peste mări.

Majoritatea măsurilor adoptate prin circulara din 2 februarie 2000 au fost considerate de Comisie ca fiind compatibile cu piața comună ( 4 ). În schimb, prin decizia comunicată Republicii Franceze la 11 decembrie 2001, Comisia a inițiat procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în privința celorlalte măsuri, printre care în special „măsura suplimentară de reducere a obligațiilor sociale” în favoarea pescarilor, pusă în aplicare în perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000 ( 5 ).

Această reducere a privit „contribuțiile angajatorilor și ale salariaților” ( 6 ) plătite Établissement national des invalides de la marine [Unitatea Națională a Persoanelor cu Handicap din Marină] (ENIM) ( 7 ). În ceea ce privește modalitățile de reducere, în considerentul (20) al deciziei în litigiu Comisia explică faptul că, „[p]entru contribuțiile plătite ENIM, cota de reducere era de 50 % atât pentru contribuțiile salariaților, cât și pentru contribuțiile angajatorilor. Cu toate acestea, în cazul special al navelor pentru care nu s‑a aplicat modul de remunerare pe bază de cotă, suportarea contribuțiilor angajatorului a crescut la 75 %. Potrivit Franței, această cotă diferită se explică prin faptul că, în cazul remunerației bazate pe o cotă din peștele capturat, există o strânsă solidaritate financiară între armatori și echipaj, având în vedere dificultățile întâmpinate în desfășurarea activității de pescuit, în special în ceea ce privește scăderea cifrelor de afaceri, în timp ce, pentru echipamentele industriale în privința cărora nu există acest tip de remunerație, armatorii își asumă de fapt cea mai mare parte a dificultăților economice.”

Măsura de reducere a contribuțiilor sociale în favoarea pescarilor era destinată, împreună cu alte măsuri suplimentare, să țină seama în special de prejudiciul suferit de întreprinderile din sectorul pescuitului ca urmare a deteriorării pieței ( 8 ). Potrivit autorităților franceze, se constatase astfel o scădere generalizată a pieței fructelor de mare, însoțită de reducerea durabilă a cererii, ca urmare a neliniștii consumatorilor cu privire la impactul mareei negre asupra sănătății ( 9 ). Totuși, potrivit Comisiei, informațiile comunicate de Republica Franceză erau infirmate de alte informații de natură oficială de care avea cunoștință ( 10 ). Având în vedere aceste informații, Comisia a considerat că existau îndoieli serioase cu privire la compatibilitatea acestei măsuri, care are caracterul unui ajutor pentru funcționare, cu piața comună.

Aceste îndoieli nu au putut fi înlăturate în cursul procedurii oficiale de investigare. După o examinare detaliată a situației pieței fructelor de mare în cursul primului trimestru al anului 2000 ( 11 ), Comisia a concluzionat astfel, în considerentul (98) al deciziei în litigiu, că, ținând seama de diferitele elemente aflate la dispoziția sa, „reducerea generală a contribuțiilor sociale în favoarea pescarilor pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie nu [putea] fi declarată compatibilă cu piața comună în temeiul articolului 87 alineatul (2) litera (b) [CE]”. În considerentul (99) al acestei decizii, Comisia a statuat că, „[î]n calitate de ajutor pentru funcționare acordat tuturor întreprinderilor de pescuit fără a le impune vreo obligație, această măsură de ajutor [era] incompatibilă cu piața comună în temeiul punctului 1.2 al patrulea paragraf a treia liniuță din Orientările din 1997 ( 12 )”.

Prin urmare, articolul 3 din decizia în litigiu declara „[m]ăsura de ajutor pusă în aplicare de Franța în favoarea pescarilor sub forma reducerii contribuțiilor sociale pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000 […] incompatibilă cu piața comună”. Potrivit articolului 4 alineatul (1) din decizia menționată, „Franța ia toate măsurile necesare pentru a recupera de la beneficiarii săi ajutoarele prevăzute [la articolul] 3 și puse deja în mod nelegal la dispoziția lor”. În ceea ce privește alineatul (2), acesta prevedea că „[r]ecuperarea are loc fără întârziere conform procedurilor de drept național, în măsura în care acestea permit punerea imediată și efectivă în aplicare a prezentei decizii. Ajutoarele care urmează să fie recuperate includ dobânzile acumulate începând cu data la care acestea au fost puse la dispoziția beneficiarilor până la data recuperării lor.”

Decizia în litigiu nu a fost atacată la Tribunal.

La 23 decembrie 2009, după ce a invitat în mai multe rânduri Republica Franceză să se conformeze deciziei în litigiu, Comisia a introdus o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE. Prin Hotărârea din 20 octombrie 2011, Comisia/Franța ( 13 ) (denumită în continuare „Hotărârea Comisia/Franța”), Curtea a declarat că, „[î]ntrucât nu a executat, în termenul stabilit, decizia [în litigiu], recuperând de la beneficiari ajutoarele declarate prin [articolul] 3 din decizia menționată ilegale și incompatibile cu piața comună, Republica Franceză nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE și al articolului 4 din decizia menționată” ( 14 ). La punctele 42 și 43 din această hotărâre, Curtea a respins argumentul invocat de Republica Franceză potrivit căruia sumele corespunzătoare reducerilor contribuțiilor salariale, care sunt plătite de întreprinderi organismelor competente în numele salariaților, nu ar trebui să facă obiectul restituirii. Curtea a constatat mai întâi, la punctul 42 din hotărârea menționată, că „acest argument [echivala] în realitate cu contestarea aprecierii efectuate de Comisie, în decizia [în litigiu], a naturii de ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, a reducerii contribuțiilor sociale atât ale angajatorilor, cât și ale salariaților”. În continuare, la punctul 43, întemeindu‑se pe o jurisprudență constantă, aceasta a declarat că „în cadrul [unei] acțiuni, care are ca obiect neîndeplinirea obligației de executare a unei decizii în materie de ajutoare de stat și care nu a fost înaintată Curții de către stat membru care este destinatarul deciziei respective, acesta din urmă nu poate, în mod întemeiat, contesta legalitatea unei asemenea decizii” ( 15 ).

La 22 februarie 2013, a fost emisă o decizie de recuperare împotriva Compagnie pentru suma de 84550,08 euro, corespunzătoare reducerilor contribuțiilor salariaților datorate între 15 aprilie și 15 iulie 2000, la care se adaugă dobânzi de întârziere. Prin hotărârea din 25 iunie 2015, tribunal administratif de Rennes (France) [Tribunalul Administrativ din Rennes (Franța)] a anulat această decizie de recuperare. Prin hotărârea din 14 aprilie 2017, cour administrative d’appel de Nantes [Curtea Administrativă de Apel din Nantes] a respins apelul ministre de l’Environnement, de l’Energie et de la Mer [ministrul mediului, energiei și mării] împotriva acestei hotărâri.

Ministrul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, susținând, printre altele, că instanța de apel, pe de o parte, a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că întreprinderile de pescuit nu beneficiaseră de scutirile de contribuții salariale, în condițiile în care acestea au fost calificate drept ajutoare de stat de către Comisie, și, pe de altă parte, a denaturat înscrisurile din dosar care îi erau prezentate, apreciind că în urma examinării rezulta că reducerea contribuțiilor salariale avusese în mod mecanic ca efect majorarea cuantumului salariului net plătit salariaților.

Conseil d’État [Consiliul de Stat], pe de o parte, a anulat hotărârea cour administrative d’appel de Nantes [Curtea Administrativă de Apel din Nantes], în măsura în care aceasta din urmă nu a examinat motivul de anulare întemeiat pe faptul că tribunal administratif de Rennes [Tribunalul Administrativ din Rennes] omisese să se pronunțe cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de ministru, întemeiată pe caracterul tardiv al reclamației prealabile a Compagnie, și, pe de altă parte, a anulat hotărârea pronunțată de tribunal administratif de Rennes ca urmare a acestei omisiuni. Prin urmare, Conseil d’État a decis să evoce și să se pronunțe imediat cu privire la cererea formulată de Compagnie la tribunalul administrativ menționat.

După ce a înlăturat cauza de inadmisibilitate invocată de ministru, Conseil d’État [Consiliul de Stat] a respins două dintre motivele invocate de Compagnie, întemeiate, primul, pe faptul că decizia de recuperare în discuție în litigiul principal ar fi încălcat principiile încrederii legitime și securității juridice și, al doilea, pe întârzierea stabilită de stat pentru recuperarea sumelor menționate de decizia respectivă. Ulterior, în conformitate cu jurisprudența Curții inițiată prin Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf ( 16 ) (denumită în continuare „Hotărârea TWD”), acesta a respins cererea Compagnie prin care se urmărea sesizarea Curții, în temeiul articolului 267 TFUE, cu o întrebare preliminară privind aprecierea validității deciziei în litigiu. Astfel, Conseil d’État [Consiliul de Stat] a considerat că, în calitate de beneficiar efectiv al unor ajutoare individuale acordate în temeiul schemei de ajutor a cărui recuperare a fost dispusă de Comisie, Compagnie era vizată în mod direct și individual, în sensul articolului 263 TFUE, de decizia în litigiu și, întrucât nu a atacat‑o în fața Tribunalului, aceasta nu poate contesta validitatea sa cu ocazia unei acțiuni contencioase îndreptate împotriva măsurilor de punere în aplicare a acestei decizii luate de autoritățile naționale.

În continuare, Conseil d’État [Consiliul de Stat] a amintit că, în temeiul articolului L. 741-9 din code rural et de la pêche maritime [Codul rural și al pescuitului maritim] și al articolului 4 din décret du 17 juin 1938, relatif à la réorganisation et à l’unification du régime d’assurance des marins [Decretul din 17 iunie 1938 privind reorganizarea și unificarea sistemului de asigurare a marinarilor] (JORF din 29 iunie 1938, p. 7500), contribuțiile angajatorilor plătite la sistemul salariaților din sectorul agricol și la sistemul de asigurare a marinarilor sunt datorate de angajatori, în timp ce contribuțiile salariale sunt datorate de salariați. Contribuțiile salariale nu ar fi suportate de angajator, ci ar fi doar reținute de acesta din remunerația asiguraților cu ocazia fiecărei plăți, iar reducerile contribuțiilor salariale s‑ar transfera asupra salariaților care primesc un salariu net superior și ar fi beneficiarii direcți ai acestora. Totuși, Conseil d’État [Consiliul de Stat] a subliniat că această reducere a contribuțiilor salariale ar putea fi considerată ca fiind un avantaj indirect pentru întreprindere, din moment ce, în perioada analizată, aceasta a beneficiat de o anumită atractivitate ca urmare a remunerațiilor mai ridicate pe care angajații săi le‑au primit timp de șase luni.

În acest context, Conseil d’État [Consiliul de Stat] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Decizia [în litigiu] trebuie interpretată în sensul că declară incompatibile cu piața comună doar reducerile contribuțiilor angajatorilor, pentru motivul că reducerile contribuțiilor salariaților nu aduc beneficii întreprinderilor și, prin urmare, nu pot să intre în domeniul de aplicare al articolului 107 [TFUE] sau în sensul că declară de asemenea incompatibile reducerile contribuțiilor salariaților? 2) În ipoteza în care Curtea va aprecia că decizia [în litigiu] trebuie interpretată în sensul că declară de asemenea incompatibile reducerile contribuțiilor salariaților, trebuie să se considere că întreprinderea a beneficiat de respectivele reduceri în totalitatea lor sau doar de o parte dintre acestea? În această din urmă ipoteză, cum trebuie evaluată partea respectivă? Statul membru este obligat să dispună rambursarea de către salariații vizați în totalitate sau parțial a ajutorului de care ar fi beneficiat?”

Prezenta cauză a beneficiat de observațiile scrise depuse de Compagnie, de guvernul francez și de Comisie. Aceste părți interesate și‑au prezentat observațiile orale în ședința care a avut loc în fața Curții la 20 noiembrie 2019.

Comisia pledează, cu titlu principal, în sensul inadmisibilității cererii de decizie preliminară formulate de Conseil d’État [Consiliul de Stat]. Aceasta consideră că cele două întrebări preliminare adresate, deși sunt formulate ca întrebări de interpretare, urmăresc în realitate să repună în discuție validitatea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta a calificat drept ajutor de stat și reducerea contribuțiilor salariaților și a dispus recuperarea sumelor corespunzătoare. În calitate de chestiuni de validitate, acestea ar fi însă inadmisibile, în aplicarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea TWD. Astfel, nu ar fi admisibilă contestarea de către Compagnie a validității deciziei în litigiu în cadrul unei proceduri naționale privind punerea în aplicare a acesteia, în măsura în care nu a contestat‑o în timp util în fața Tribunalului, deși dispunea, fără nicio îndoială, de calitate procesuală activă în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

Apreciem de la bun început că interpretarea dată de Comisie întrebărilor preliminare nu ne convinge.

Desigur, este adevărat că textul primei întrebări nu se limitează la a solicita Curții să clarifice dacă reducerea contribuțiilor salariaților este afectată de declarația de incompatibilitate cuprinsă în decizia în litigiu, ci sugerează că o interpretare în acest sens a deciziei menționate ar putea fi contrară articolului 107 alineatul (1) TFUE, pentru motivul că reducerea respectivă nu ar aduce beneficii întreprinderilor. Cu toate acestea, simplul fapt că instanța de trimitere a evocat posibilitatea ca o anumită interpretare a deciziei în litigiu să fie contrară unei dispoziții de drept primar nu echivalează cu modificarea naturii cererii respective, care solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea unui act de drept derivat, iar nu cu privire la validitatea sa. Astfel, chiar presupunând că Curtea ar trebui să ajungă la concluzia că sunt posibile mai multe interpretări ale deciziei în litigiu, iar cea potrivit căreia reducerea contribuțiilor salariaților constituie un ajutor de stat, trebuie înlăturată din cauza faptului că este contrară articolului 107 alineatul (1) TFUE, aceasta ar rămâne în limitele unei simple interpretări conforme, care nu ar conduce la o declarație (parțială) de nevaliditate a deciziei menționate.

Intenția instanței de trimitere de a se limita la o cerere de interpretare este de altfel confirmată de faptul că, astfel cum am arătat deja la punctul 14 din prezentele concluzii, această instanță a respins în mod expres cererea care i‑a fost adresată de Compagnie, prin care solicita sesizarea Curții cu o întrebare privind aprecierea validității deciziei în litigiu, pe baza acelorași motive invocate de Comisie pentru a susține inadmisibilitatea trimiterii preliminare.

În plus, subliniem că, chiar presupunând că, prin conținutul său, prima întrebare preliminară trebuie interpretată ca o chestiune de apreciere a validității deciziei în litigiu, cea de a doua întrebare cuprinde, la rândul său, în mod clar o cerere de interpretare. Rezultă că, contrar celor susținute de Comisie și în pofida faptului că această a doua întrebare nu este adresată decât în cazul unui răspuns la prima întrebare în sensul că decizia în litigiu are în vedere și reducerea contribuțiilor salariaților, trimiterea nu ar putea fi în orice caz declarată inadmisibilă în totalitate.

Pe baza tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să respingă cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie.

În aceste condiții, nu este exclus ca Curtea să poată invoca din oficiu o chestiune de apreciere a validității deciziei în litigiu. Prin urmare, vom examina în continuare dacă în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile pentru o asemenea invocare din oficiu.

Curtea a fost deja chemată, în trecut, să invoce din oficiu chestiuni de validitate fie prin adăugarea unei asemenea chestiuni la întrebările de interpretare adresate de instanța de trimitere ( 17 ), fie prin reformularea unei chestiuni de interpretare și prin înțelegerea acesteia ca o chestiune de validitate ( 18 ).

Încă din 1965, Curtea revendica competența de a efectua o asemenea invocare din oficiu, statuând în Hotărârea Schwarze ( 19 ) că, „atunci când rezultă că obiectul real al întrebărilor adresate de o instanță națională ține mai mult de examinarea validității decât de interpretarea actelor comunitare, Curții îi revine sarcina de a oferi de îndată lămuriri instanței respective, fără a o obliga la un formalism pur dilatoriu incompatibil cu natura proprie a mecanismului instituit prin articolul 177 [din Tratatul CEE]” ( 20 ).

Pentru a nu contraveni principiului potrivit căruia instanței de trimitere îi revine exclusiv sarcina de a defini obiectul întrebărilor preliminare pe care intenționează să le adreseze, Curtea tinde totuși să nu utilizeze această competență atunci când instanța națională urmărește numai să obțină interpretarea unui act de drept derivat al Uniunii, fără a indica dacă are îndoieli în ceea ce privește validitatea sa sau că aceasta a fost pusă în discuție în litigiul principal ( 21 ).

Pe de altă parte, Curtea a afirmat că este important ca instanța națională să indice în special motivele exacte care au determinat‑o să ridice problema validității anumitor dispoziții din dreptul Uniunii și să expună motivele de nevaliditate care consideră că pot fi reținute ( 22 ). Prin urmare, existența unei contestări a validității unui act al Uniunii în fața instanței naționale nu este suficientă ca atare pentru a justifica adresarea unei întrebări preliminare Curții ( 23 ).

În speță, din decizia de trimitere, precum și din dosarul național depus la grefa Curții reiese că acțiunea Compagnie la tribunal de Rennes contesta în mod direct validitatea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta declara incompatibilă cu piața comună și reducerea contribuțiilor salariaților. Pornind de la premisa că Compagnie decăzuse din dreptul de a contesta validitatea deciziei în litigiu, Conseil d’État [Consiliul de Stat] nu a luat poziție în mod expres cu privire la acest aspect. Totuși, subliniind că o reducere a unor astfel de contribuții nu aduce în mod direct beneficii întreprinderilor și, prin urmare, nu poate intra în domeniul de aplicare al articolul 107 TFUE, această instanță exprimă în mod indirect îndoieli cu privire la validitatea deciziei în litigiu.

Or, într‑un context diferit, aceste împrejurări au fost, chiar recent, considerate de Curte ca suficiente pentru a invoca din oficiu problema validității unui act a cărui simplă interpretare fusese solicitată de instanța de trimitere ( 24 ).

Pe baza considerațiilor care precedă, apreciem, așadar, că sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea din oficiu de către Curte a motivului de invaliditate a deciziei în litigiu care a făcut obiectul unei dezbateri în cadrul prezentei proceduri.

Cu toate acestea, în împrejurările din speță, o asemenea invocare din oficiu ar fi posibilă numai în cazul în care, contrar celor susținute de Comisie și celor statuate de Conseil d’État [Consiliul de Stat], efectul decăderii prevăzut de jurisprudența rezultată din Hotărârea TWD nu era opozabil Compagnie ( 25 ), ceea ce va fi examinat ulterior.

La punctul 17 din Hotărârea TWD, în special din considerații legate de securitatea juridică, Curtea a exclus posibilitatea ca beneficiarul unui ajutor de stat care a făcut obiectul unei decizii a Comisiei adresate direct doar statului membru de care aparține acest beneficiar, care ar fi putut fără nicio îndoială să atace această decizie în temeiul articolului 263 TFUE și care a lăsat să expire termenul imperativ prevăzut la al șaselea paragraf al acestei dispoziții, să conteste în mod util legalitatea deciziei menționate în fața instanțelor naționale cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva măsurilor naționale de punere în aplicare a aceleiași decizii ( 26 ). Astfel, potrivit Curții, a admite că, în aceste împrejurări, beneficiarul ajutorului se poate opune, în fața instanței naționale, punerii în aplicare a unei asemenea decizii, întemeindu‑se pe nelegalitatea acesteia, ar însemna să i se recunoască posibilitatea de a eluda caracterul definitiv pe care îl are în privința sa decizia respectivă după expirarea termenelor de introducere a acțiunii ( 27 ).

Curtea a amintit și a confirmat în mai multe rânduri principiile stabilite în Hotărârea TWD ( 28 ), inclusiv în contextele juridice și factuale foarte diferite față de cel care caracteriza cauza principală în care s‑a pronunțat această hotărâre ( 29 ). Totuși, numai într‑un număr limitat de cazuri, Curtea a concluzionat în sensul inadmisibilității unei trimiteri privind aprecierea validității pe baza acestor principii ( 30 ).

Efectul decăderii care însoțește, în sensul jurisprudenței TWD, expirarea termenelor de introducere a acțiunii prevăzute la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, fără ca o acțiune în anulare în sensul acestui articol să fi fost formulată în fața instanței competente să judece o asemenea acțiune (Tribunalul), se aplică astfel numai atunci când persoana fizică sau juridică care invocă nelegalitatea unui act al Uniunii în fața unei instanțe naționale, pentru a o încuraja să sesizeze Curtea cu o cerere de apreciere a validității, avea, „fără nicio îndoială” și, așadar, „în mod vădit și cert” ( 31 ), calitatea procesuală activă de a introduce o acțiune împotriva actului respectiv în cadrul unei asemenea căi de atac ( 32 ).

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă aceasta este situația în ceea ce privește Compagnie, care, nefiind destinatara deciziei în litigiu, nu și‑ar fi putut întemeia calitatea procesuală activă împotriva acesteia decât pe actualul articol 263 al patrulea paragraf al doilea segment de teză TFUE (fostul articol 230 al patrulea paragraf CE), și anume numai dacă ar fi putut demonstra că această decizie o privea în mod direct și individual.

În această privință, pe de o parte, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, condiția ca o persoană fizică sau juridică trebuie să fie direct vizată de decizia care face obiectul acțiunii, astfel cum a fost prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, impune îndeplinirea cumulativă a două criterii, și anume ca măsura contestată, pe de o parte, să producă efecte în mod direct asupra situației juridice a particularului și, pe de altă parte, să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat, care decurge doar din reglementarea Uniunii, fără o aplicare a altor norme intermediare ( 33 ). Astfel, Curtea a statuat că o decizie a Comisiei prin care se dispune recuperarea ajutoarelor de stat afectează direct beneficiarii, deși aceasta necesită și un act de punere în aplicare din partea autorităților naționale ( 34 ).

Pe de altă parte, tot potrivit jurisprudenței constante, alte subiecte de drept decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că sunt vizate individual decât dacă această decizie le aduce atingere în temeiul anumitor calități care le sunt specifice sau al unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, prin urmare, le individualizează într‑un mod analog cu destinatarul ( 35 ).

Curtea a statuat în repetate rânduri, în domeniul ajutoarelor de stat, că deciziile Comisiei care au ca obiect autorizarea sau interzicerea unei scheme naționale de ajutor au aplicabilitate generală, care rezultă din faptul că asemenea decizii se aplică unor situații determinate în mod obiectiv și produc efecte juridice față de o categorie de persoane avute în vedere în mod general și abstract ( 36 ). Curtea s‑a pronunțat în sensul că o întreprindere nu poate, în principiu, să atace o decizie a Comisiei care interzice o schemă de ajutor sectorial dacă aceasta nu este vizată de decizie decât în temeiul apartenenței sale la sectorul în cauză și al calității sale de potențial beneficiar al schemei respective ( 37 ).

Totuși, potrivit unei jurisprudențe de asemenea consacrate, beneficiarii efectivi ai unor ajutoare individuale acordate în temeiul unei scheme de ajutor de stat și a cărui recuperare fusese dispusă de Comisie ( 38 ) sunt, pentru acest motiv, vizați în mod individual în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE ( 39 ), chiar dacă recuperarea este realizată abia într‑o etapă ulterioară, în care va trebui să se stabilească dacă avantajele primite constituie ajutoare care trebuie rambursate ( 40 ). Astfel, potrivit Comisiei, ordinul de recuperare privește deja în mod individual toți beneficiarii schemei respective, „în măsura în care sunt expuși, din momentul adoptării deciziei [Comisiei], riscului ca avantajele pe care le‑au primit să fie recuperate, iar astfel situația lor juridică este afectată” ( 41 ). În consecință, acești beneficiari fac parte dintr‑un cerc restrâns în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia ( 42 ). Simpla eventualitate ca, ulterior, avantajele declarate ilegale să nu fie recuperate de la beneficiarii lor „nu exclude ca aceștia să fie considerați vizați individual” ( 43 ). În Hotărârea Comitato „Venezia vuole vivere”, Curtea a respins în mod expres și argumentul invocat de Comisie, potrivit căruia recunoașterea admisibilității acțiunilor formulate împotriva unei decizii a acesteia prin care se dispune recuperarea ajutoarelor de stat ar avea drept „efect paradoxal, negativ și anormal” constrângerea beneficiarilor ajutoarelor de stat să atace imediat decizia respectivă, chiar înainte de a ști dacă aceasta va fi urmată de un ordin de recuperare care îi vizează ( 44 ). Jurisprudența amintită a fost confirmată recent, în contextul aplicării cauzei de decădere rezultate din Hotărârea TWD, de Hotărârea Georgsmarienhütte ( 45 ), pe care s‑a întemeiat instanța de trimitere pentru a respinge cererea Compagnie de a sesiza Curtea în cadrul unei trimiteri privind aprecierea validității deciziei în litigiu.

Dacă jurisprudența amintită la punctul care precedă a fost precizată ulterior datei de expirare a termenului de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu ( 46 ), principiile sale erau deja afirmate în Hotărârile Italia și Sardegna Lines/Comisia ( 47 ) și Italia/Comisia ( 48 ), astfel că se poate afirma cu ușurință că admisibilitatea unei eventuale acțiuni a Compagnie introduse în 2004 împotriva deciziei în litigiu ar fi fost, foarte probabil, recunoscută de Tribunal.

Desigur, schema de ajutor care face obiectul deciziei în litigiu diferă de cele care erau în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Italia și Sardegna Lines/Comisia și Italia/Comisia. Astfel, dispozițiile în discuție în aceste cauze au fost puse în aplicare prin diferite acte administrative, care implică exercitarea unei anumite marje de apreciere, grație cărora beneficiarilor li s‑au acordat sume concrete ( 49 ), în condițiile în care ajutoarele declarate incompatibile prin decizia în litigiu constau în scutiri de la plata contribuțiilor sociale direct aplicabile tuturor operatorilor din sector.

Cu toate acestea, pe de o parte, caracteristicile schemelor în cauză nu par să fi fost luate în special în considerare de Curte în Hotărârile Italia și Sardegna Lines/Comisia și Italia/Comisia. Pe de altă parte, în Hotărârea din 28 noiembrie 2008, Hotel Cipriani și alții/Comisia ( 50 ), având ca obiect acțiuni introduse în 2000, relevanța criteriului de apreciere a interesului individual întemeiat pe modalitățile de aplicare a schemei de ajutor, susținută cu fermitate în acel moment de Comisie, a fost înlăturată în mod explicit ( 51 ).

De asemenea, dacă, la punctul 39 din Hotărârea Italia/Comisia, Curtea a menționat împrejurarea că numărul cererilor reținute și valoarea creditelor prevăzute pentru ajutoarele în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre fuseseră precizate în decizia atacată, astfel că „Comisia nu putea […] ignora existența beneficiar[ilor] efectiv[i]” ai acestor ajutoare, ideea potrivit căreia ceea ce este decisiv pentru afectarea individuală nu este numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept cărora li se aplică actul atacat, ci faptul că fac parte dintr‑un cerc închis, cum ar fi beneficiarii efectivi ai unei scheme de ajutor după ce aceasta a încetat să se mai aplice, era deja bine stabilită în jurisprudență ( 52 ). Astfel, faptul că ajutoarele în discuție în decizia în litigiu constau într‑o reducere generalizată a contribuțiilor sociale instituită în favoarea pescarilor din toată Franța metropolitană și din departamentele de peste mări și că această decizie nu conține, prin urmare, indicații precise nici cu privire la numărul beneficiarilor, nici cu privire la cuantumul exact al ajutoarelor ( 53 ), nu ar fi constituit, probabil, în sine un motiv suficient pentru Tribunal de a se îndepărta de soluția admisă în Hotărârile Italia și Sardegna Lines/Comisia și Italia/Comisia. Această concluzie este de altfel confirmată de Hotărârea Hotel Cipriani și alții/Comisia ( 54 ).

Totuși, în opinia noastră, considerațiile care precedă nu sunt suficiente pentru a constata opozabilitatea față de Compagnie a efectului de decădere prevăzut de jurisprudența rezultată din Hotărârea TWD.

Astfel, pe de o parte, nu suntem convinși că, în 2005, ar fi fost, „fără nicio îndoială”, admisă calitatea procesuală a Compagnie de a ataca decizia în litigiu la Tribunal. Jurisprudența citată la punctul 40 din prezentele concluzii nu era încă, la acel moment, suficient consolidată pentru a se putea ajunge la o asemenea concluzie.

Pe de altă parte, subliniem că, în domeniul ajutoarelor de stat, cu excepția Hotărârii Georgsmarienhütte, Curtea a recunoscut efectul de decădere respectiv numai față de beneficiarii unor ajutoare individuale ( 55 ). În Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni și alții ( 56 ), în ceea ce privește o decizie privind schemele de ajutor destinate unor categorii de persoane definite în general, Curtea a considerat, în schimb, că nu era evident că o acțiune în anulare introdusă de acești beneficiari ar fi fost admisibilă ( 57 ).

În ceea ce privește Hotărârea Georgsmarienhütte, trebuie subliniat că împrejurările cauzei în care s‑a pronunțat această hotărâre erau foarte specifice. Astfel, beneficiarii efectivi ai ajutoarelor acordate de autoritățile germane sub forma reducerii unei prelevări în sectorul energiei au atacat decizia Comisiei de deschidere a procedurii oficiale de investigare cu privire la această schemă. În cadrul acțiunilor respective, ele au avut cunoștință de conținutul deciziei finale prin care schema respectivă a fost declarată incompatibilă cu piața internă și prin care s‑a dispus restituirea ajutoarelor acordate ( 58 ). Contrar celorlalte întreprinderi vizate de ajutoarele în cauză, în locul introducerii unei acțiuni separate împotriva acestei decizii și în condițiile în care termenul de introducere a unei asemenea acțiuni era pendinte, acestea atacaseră ordinele de recuperare a ajutoarelor de care beneficiaseră, pe care autoritățile germane le comunicaseră la câteva zile de la adoptarea deciziei respective ( 59 ).

În sfârșit, date fiind caracteristicile schemei care face obiectul deciziei în litigiu, și ținând seama de faptul că această decizie a intervenit la patru ani distanță de la acordarea ajutoarelor și că, la data expirării termenului de introducere a acțiunii împotriva acesteia, Republica Franceză nu inițiase încă operațiunile de identificare a beneficiarilor ajutoarelor respective ( 60 ), nu este exclus că ar putea apărea probleme la Tribunal cu privire la includerea Compagnie în procedura de recuperare, determinându‑l pe acesta să aibă îndoieli cu privire la existența unui interes de a exercita acțiunea real și actual din partea reclamantei, astfel cum a fost cazul pentru reclamantele din cauzele în care s‑a dat Ordonanța din 10 martie 2005, Gruppo ormeggiatori del porto di Venezia și alții/Comisia ( 61 ).

Pentru toate motivele care precedă, considerăm că în mod greșit Conseil d’État [Consiliul de Stat] a considerat opozabil Compagnie efectul de decădere prevăzut de jurisprudența rezultată din Hotărârea TWD. În consecință, în cazul în care Curtea ar trebui, împotriva opiniei pe care am exprimat‑o la punctele 18-23 din prezentele concluzii, să interpreteze prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere ca o întrebare privind validitatea deciziei în litigiu, această întrebare ar trebui, în opinia noastră, să fie considerată admisibilă. De asemenea, în cazul în care Curtea ar decide să aprecieze din oficiu validitatea deciziei în litigiu, Hotărârea TWD nu s‑ar opune acesteia.

Vom examina mai întâi prima întrebare preliminară, întrucât aceasta privește interpretarea deciziei în litigiu și este, așadar, în mod logic prealabilă. În continuare, vom discuta despre validitatea acestei decizii, în măsura în care Curtea ar trebui să o interpreteze în sensul că declară incompatibilă cu piața comună și reducerea contribuțiilor salariaților. În sfârșit, vom răspunde la a doua întrebare preliminară.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, care, amintim, ridică, în opinia noastră, doar o chestiune de interpretare a deciziei în litigiu ( 62 ), instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă această decizie trebuie interpretată în sensul că declară incompatibilă cu piața comună doar reducerea contribuțiilor angajatorului. Compagnie apreciază că trebuie să se răspundă afirmativ la această întrebare, luând în considerare atât textul deciziei în litigiu, cât și practica decizională a Comisiei. O asemenea lectură s‑ar impune, în plus, pentru a asigura o interpretare care să fie conformă cu articolul 87 alineatul (1) CE [actualul articol 107 alineatul (1) TFUE]. În schimb, guvernul francez și Comisia, întemeindu‑se pe o interpretare în esență sistematică a deciziei în litigiu, consideră că aceasta trebuie interpretată în sensul că vizează atât reducerea contribuțiilor angajatorului, cât și reducerea contribuțiilor salariaților. Aceste părți interesate susțin că Curtea s‑ar fi pronunțat deja în acest sens în Hotărârea Comisia/Franța.

Cu titlu introductiv, acest argument trebuie respins de la bun început. Astfel, este clar, în opinia noastră, că în Hotărârea Comisia/Franța, nu numai că Curtea nu s‑a pronunțat în niciun fel cu privire la validitatea deciziei în litigiu ( 63 ), dar nici nu a luat poziție cu privire la interpretarea acesteia, cel puțin în ceea ce privește aspectul ridicat în prima întrebare preliminară. Din cuprinsul punctului 23 din această hotărâre, precum și din dosarul cauzei în care s‑a pronunțat, reiese că, prin argumentele sale, Republica Franceză urmărea să conteste obligația de restituire a sumelor corespunzătoare reducerii contribuțiilor salariaților, iar nu să solicite Curții să precizeze dacă ordinul de recuperare enunțat în această decizie privea și această reducere ( 64 ). Desigur, la punctul 42 din Hotărârea Comisia/Franța, Curtea a afirmat că „argumentul” Republicii Franceze privind „recuperarea obligațiilor salariale”„echivala cu contestarea aprecierii efectuate de Comisie, în decizia [în litigiu], a naturii de ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, a reducerii contribuțiilor sociale atât ale angajatorilor, cât și ale salariaților”. Totuși, făcând abstracție de formularea sa și ținând seama de contextul în care se înscrie, acest punct nu poate fi înțeles, în opinia noastră, decât ca o luare de poziție cu privire la calificarea argumentului invocat de Republica Franceză drept motiv privind validitatea deciziei în litigiu. Înțelegerea acestuia ca o luare de poziție a Curții, apodictică și nemotivată, cu privire la interpretarea deciziei în litigiu, care, în plus, este definitivă, nu ne pare în schimb corectă.

Acestea fiind spuse, întrucât toate părțile interesate au depus observații scrise în fața Curții, subliniem că dispozitivul deciziei în litigiu nu permite, în sine, să se afirme cu certitudine că „măsura de ajutor pusă în aplicare de Franța în favoarea pescarilor sub forma reducerii contribuțiilor sociale”, prevăzută la articolele 3 și 4 din această decizie, acoperă atât reducerea contribuțiilor angajatorului, cât și pe cea a contribuțiilor salariaților. Astfel cum a arătat în mod întemeiat guvernul francez, dispozitivul unui act nu poate fi separat de motivarea sa și, dacă este necesar, trebuie interpretat ținând seama de motivele care au condus la adoptarea sa ( 65 ).

Or, deși partea II din decizia în litigiu, intitulată „Descriere”, nu face parte stricto sensu dintre motivele care susțin dispozitivul acestei decizii, trebuie să ne referim totuși la această parte pentru a stabili măsurile care sunt vizate mai exact de dispozitivul respectiv. În considerentul (4) al deciziei în litigiu, Comisia enumeră măsurile „pentru care a fost deschisă procedura oficială de investigare”. Printre acestea, punctul 2 al considerentului (4) respectiv include „măsurile suplimentare în favoarea acvacultorilor și a pescarilor din toată Franța”. Prima liniuță a acestui punct 2 menționează „măsura reducerii […] contribuțiilor sociale pentru toți […] pescarii din Franța metropolitană și din departamentele de peste mări (perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000)” ( 66 ). În secțiunea II. B. din decizia în litigiu sunt prezentate măsurile suplimentare menționate în considerentul (4) punctul 2 al acesteia. Considerentul (17) al deciziei menționate, introdus la punctul 2 din această secțiune, intitulat „Reducerea contribuțiilor sociale în favoarea acvacultorilor și a pescarilor”, enunță că „[m]inistrul […] a decis, prin intermediul a două circulare […] să acorde tuturor întreprinderilor din sector o reducere cu 50 % a contribuțiilor sociale, pentru perioada […] cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000 pentru pescari” ( 67 ). Considerentul (18) precizează la rândul său că „această reducere a privit contribuțiile angajatorilor și ale salariaților” ( 68 ). În sfârșit, considerentul (20) enunță că „[p]entru contribuțiile plătite ENIM, cota de reducere era de 50 % atât pentru contribuțiile salariaților, cât și pentru contribuțiile angajatorilor”. Ulterior, decizia în litigiu nu mai menționează contribuțiile angajatorilor sau contribuțiile salariaților în mod izolat, ci se referă numai la „contribuțiile sociale”.

Din fragmentele reluate mai sus reiese că decizia în litigiu descrie „măsura suplimentară de reducere a contribuțiilor sociale” în favoarea pescarilor în sensul că privește atât contribuțiile angajatorilor, cât și contribuțiile salariaților. Această descriere, care contribuie la definirea obiectului procedurii oficiale de investigare, nu este niciun moment repusă în discuție în decizia în litigiu. În schema acestui act, definiția noțiunii de „contribuții sociale” acoperă, așadar, și contribuțiile plătite de salariați. Argumentul contrar invocat de Compagnie nu ne convinge. Astfel, chiar presupunând că ar exista, după cum susține această parte interesată, o practică decizională a Comisiei (și a Curții), potrivit căreia noțiunea de „contribuții sociale” nu include decât contribuțiile angajatorilor, acest aspect nu poate repune în discuție indicația diferită care reiese din chiar lectura deciziei în litigiu.

Dacă se examinează partea IV din această decizie, consacrată aprecierii măsurilor care au făcut obiectul procedurii oficiale de investigare, trebuie să se constate că niciun element al acestei aprecieri nu permite să se considere că Comisia a intenționat să excludă din analiza sa partea măsurii de reducere a contribuțiilor sociale care a vizat contribuțiile salariale.

Din considerațiile care precedă rezultă că, interpretat în lumina motivelor sale, trebuie să se considere că dispozitivul deciziei în litigiu vizează atât reducerea contribuțiilor angajatorului, cât și reducerea contribuțiilor salariaților. O interpretare a deciziei menționate potrivit căreia reducerea acestor din urmă contribuții ar fi exclusă din declarația de incompatibilitate și din ordinul de recuperare enunțate în dispozitivul respectiv ar contraveni literei și economiei deciziei respective. Doar pentru acest motiv, argumentul Compagnie întemeiat pe cerința de a ajunge la o interpretare a deciziei în litigiu care să fie conformă cu articolul 87 alineatul (1) CE [actualul articol 107 alineatul (1) TFUE] trebuie să fie înlăturat.

În lumina tuturor celor ce precedă, trebuie, în opinia noastră, să se răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Conseil d’État [Consiliul de Stat] că articolul 3 din decizia în litigiu trebuie interpretat în sensul că este calificată drept ajutor de stat incompatibil cu piața comună, supus ordinului de recuperare enunțat la punctul 4 din această decizie, și reducerea contribuțiilor salariaților pusă în aplicare de Republica Franceză în favoarea pescarilor pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000.

Pentru ca o intervenție a statului să poată intra în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE, aceasta trebuie să poată fi considerată un avantaj acordat întreprinderii beneficiare ( 69 ).

Sunt considerate ajutoare intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi ( 70 ) sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi obținut în condiții de piață normale ( 71 ). Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de „ajutor” cuprinde avantajele acordate de autoritățile publice care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice ( 72 ).

Tot potrivit jurisprudenței constante, o reducere parțială a contribuțiilor sociale care revin întreprinderilor dintr‑un anumit sector industrial constituie un ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE în cazul în care această măsură este destinată scutirii parțiale a acestor întreprinderi de la plata taxelor pecuniare care decurg din aplicarea normală a sistemului general de asistență socială, fără ca această scutire să fie justificată de natura sau de economia sistemului respectiv ( 73 ).

În ceea ce privește noțiunea de „sarcină care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi”, Curtea a considerat că existența unui avantaj nu putea fi exclusă în cazul în care statul finanțează o remunerație suplimentară pe care întreprinderea nu era obligată în mod legal să o plătească salariaților săi ( 74 ). În această privință, în Hotărârea din 12 decembrie 2002, Belgia/Comisia ( 75 ), Curtea a afirmat că „costurile legate de remunerarea angajaților lor grevează, prin natura lor, bugetul întreprinderilor, indiferent dacă aceste costuri decurg sau nu din obligații legale sau din acorduri colective”, iar împrejurarea că intervenția publică a exclus de la bun început orice majorare a costurilor salariale suportată de întreprindere „nu exclude natura de cost salarial care revine în mod normal [acesteia] a remunerației suplimentare [în discuție]”.

În plus, din jurisprudență reiese că un avantaj economic, susceptibil să conducă la un ajutor de stat, poate fi acordat chiar și în mod indirect, prin intermediul unei măsuri de care beneficiază în mod direct alte întreprinderi sau alte subiecte, inclusiv persoane fizice sau juridice, care nu desfășoară nicio activitate economică ( 76 ). Astfel, faptul că beneficiarii direcți ai ajutorului pentru persoane sunt angajați nu poate fi suficient pentru a demonstra inexistența unui ajutor în favoarea angajatorului lor ( 77 ).

În lumina acestor principii trebuie să se aprecieze dacă, considerând că reducerea contribuțiilor salariaților acordată de Republica Franceză pescarilor în perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000 a avut ca efect reducerea unei sarcini care greva în mod normal bugetul lor, Comisia a viciat decizia în litigiu, astfel cum a fost interpretată la punctele 18-23 din prezentele concluzii, printr‑o eroare de drept, astfel cum arată Compagnie și, indirect, instanța de trimitere.

Contribuțiile sociale ale salariaților, asemenea contribuțiilor sociale ale angajatorilor, contribuie la stabilirea costului muncii (sau a costului salarial) al unei întreprinderi, care acoperă toate cheltuielile efectuate de aceasta în schimbul muncii prestate de un salariat. În timp ce primele sunt plătite de salariat și deduse din salariile brute de angajator, celelalte sunt în sarcina acestuia din urmă. Angajatorul răspunde de plata către organismele competente în domeniul securității sociale a sumelor corespunzătoare atât contribuțiilor angajatorului, cât și contribuțiilor salariaților. În cazul în care o reducere a contribuțiilor sociale ale angajatorilor este susceptibilă să confere un avantaj economic direct întreprinderilor care beneficiază de aceasta, în sensul că reduce, într‑o măsură corespunzătoare reducerii respective, o contribuție care revine acestor întreprinderi în temeiul reglementării în materie de securitate socială ( 78 ), se poate spune același lucru și în ceea ce privește o reducere a contribuțiilor salariale?

Un răspuns afirmativ la această întrebare nu poate, în opinia noastră, să decurgă din simpla afirmație că o asemenea reducere diminuează costurile muncii și, prin urmare, o sarcină care revine bugetului întreprinderii. Nici guvernul francez, nici Comisia nu se limitează la un asemenea argument pentru a‑și susține poziția. Astfel, aceste părți interesate susțin că împrejurarea că contribuțiile salariale sunt plătite de angajator „în numele” salariatului nu permite să se excludă ca o reducere a acestor contribuții să confere un avantaj direct întreprinderii care beneficiază de ea, în măsura în care, în primul rând, acesteia îi revine obligația de a plăti organismelor competente sumele care corespund contribuțiilor respective, în al doilea rând, această reducere nu are o incidență automată asupra salariului lucrătorului, întrucât nu îi permite, ca atare, să primească echivalentul salariului său brut înaintea prelevării contribuțiilor salariale sau diminuat cu o sumă din contribuțiile salariale mai redusă și, în al treilea rând, faptul de a repercuta, în tot sau în parte, o reducere a contribuțiilor salariale rezultă în mod necesar dintr‑o decizie a conducerii întreprinderii și nu poate avea ca efect substituirea întreprinderii salariaților săi în calitate de beneficiari efectivi ai măsurii de ajutor.

În această privință, subliniem, în primul rând, că, deși întreprinderile vizate de reducerile în discuție în cauza principală erau obligate să plătească organismelor competente sumele reținute din salariile angajaților lor cu titlu de contribuții sociale salariale, ele nu erau totuși obligate la plata alocațiilor respective, acestea fiind, astfel cum afirmă instanța de trimitere, iar părțile din litigiul principal nu contestă, în sarcina salariaților. Din acest punct de vedere, situația întreprinderilor respective este diferită de cea a beneficiarului unei reduceri fiscale privind o acciză, în discuție în cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Aer Lingus și Ryanair Designated Activity (denumită în continuare „Hotărârea Ryanair”) ( 79 ), la care face trimitere guvernul francez. Astfel, un asemenea drept, având totodată vocația de a se transfera asupra consumatorilor, care suportă sarcina economică, grevează bugetul întreprinderii, care este în mod direct obligată la plata taxelor respective ( 80 ).

În al doilea rând, existența unei obligații de plată către organismele competente a sumelor corespunzătoare alocațiilor salariale nu permite ca atare să se deducă faptul că reducerea acestor contribuții conferă întreprinderii în cauză un avantaj direct echivalent cu cuantumul acestei reduceri, astfel cum reiese, chiar dacă într‑un context diferit, din Hotărârea din 11 septembrie 2014, Grecia/Comisia ( 81 ).

În al treilea rând, nici împrejurarea că reducerea contribuțiilor sociale ale salariaților nu are o incidență directă asupra remunerațiilor angajaților întreprinderii, dar că această reducere se poate repercuta asupra nivelului salariilor numai prin mecanismul reținerii acestor contribuții, care trebuie efectuat de angajator, nu are, în opinia noastră, o importanță decisivă, cel puțin dacă și în măsura în care o asemenea repercutare trebuie considerată obligatorie.

Or, obligația legală care revenea eventual întreprinderilor de pescuit de a reține contribuțiile salariale ținând seama de reducerea acordată prin măsurile care fac obiectul deciziei în litigiu este foarte controversată în prezenta cauză. În timp ce Compagnie susține că faptul de a nu transfera reducerea respectivă asupra salariaților l‑ar fi expus pe angajator unor sancțiuni penale ( 82 ), guvernul francez, întemeindu‑se pe Hotărârea Ryanair, susține că un asemenea transfer este rezultatul deciziei unei întreprinderi. Instanța de trimitere afirmă de asemenea că acest transfer face obiectul unei obligații legale, în conformitate cu dispozițiile sistemului de securitate socială al marinarilor pescari.

Este vorba aici despre un aspect esențial. Astfel, în cazul în care întreprinderile vizate de reducerea în discuție în cauza principală nu ar avea altă posibilitate decât să o transfere asupra salariilor angajaților lor, ele nu ar putea, în opinia noastră, să fie considerate beneficiare directe ale acestei reduceri.

Hotărârea Ryanair, pe care se întemeiază guvernul francez, nu permite repunerea în discuție a acestei concluzii, ci, dimpotrivă, o confirmă. Mai întâi, trebuie să se arate cu titlu introductiv că hotărârea respectivă nu este pertinentă pentru problema dezbătută în cauză decât într‑o măsură limitată, dat fiind că acea cauză în care s‑a pronunțat hotărârea respectivă se referea la întinderea obligației de recuperare, iar nu la existența unui ajutor ( 83 ). În continuare, amintim că, în această cauză, se punea problema să se stabilească dacă operațiunile de cuantificare și de recuperare a unui ajutor care constă în reducerea, pentru anumite companii aeriene, a unei accize percepute de Irlanda pentru orice pasager îmbarcat la un zbor cu plecare de pe un aeroport irlandez trebuia să țină seama de faptul că taxa și, așadar, avantajul care rezultă din această reducere se repercuta în mod normal asupra pasagerilor aerieni. Curtea a răspuns negativ la această întrebare, fără a adopta o poziție cu privire la existența unei obligații legale de repercutare a taxei în discuție ( 84 ). În aceste condiții, Curtea s‑a întemeiat în special pe posibilitatea pe care o aveau companiile aeriene care efectuau această repercutare de a reține avantajul constituit din reducerea taxei prin majorarea prețului fără taxe al biletelor pentru zborurile supuse ratei reduse ( 85 ). Prin urmare, repercusiunea economică a ajutorului, prin menținerea prețului nemodificat al biletelor, sau păstrarea în tot sau în parte a acestuia, prin majorarea prețului respectiv, făcea obiectul unei decizii a companiei aeriene privind modul în care urma să utilizeze avantajul care îi fusese acordat ( 86 ).

Or, presupunând că, astfel cum susține Compagnie și afirmă instanța de trimitere, întreprinderile vizate de reducerile contribuțiilor salariaților în discuție în litigiul principal erau obligate în mod legal să transfere, chiar și retroactiv ( 87 ), această reducere asupra salariilor angajaților lor, situația întreprinderilor respective se distingea în mod clar de cea a companiilor aeriene în cauza Ryanair.

Desigur, reducerile menționate puteau da ocazia acestor întreprinderi să renegocieze salariile nete ale angajaților lor, astfel cum afirmă guvernul francez. Cu toate acestea, nu considerăm că se poate susține în mod serios că marja de manevră pe care o are o întreprindere, chiar și supusă constrângerilor unei piețe foarte concurențiale, de a‑și majora prețurile este comparabilă cu cea pe care o are un angajator de a modifica în jos nivelul salariilor brute ale angajaților săi pentru a profita de o reducere a contribuțiilor salariale, cu atât mai mult în împrejurări precum cele din cauza principală, în care reducerea a fost acordată numai pentru o perioadă de șase luni.

În orice caz, nici realitatea unei asemenea marje de manevră, nici, în amonte, existența unei obligații legale de a transfera, chiar retroactiv, reducerea sarcinilor salariale asupra salariilor angajaților întreprinderilor de pescuit nu au fost luate în considerare de Comisie în decizia în litigiu pentru a concluziona în sensul existenței unui ajutor având ca obiect această reducere și care aduce beneficii în mod direct întreprinderilor în cauză. Or, fără a ține seama, cel puțin, de acești doi factori, Comisia nu putea, în opinia noastră, să ajungă la o asemenea concluzie.

Deși este adevărat că nici Republica Franceză și nicio parte interesată în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE nu a contestat natura de ajutoare a reducerilor în discuție în litigiul principal în cursul procedurii oficiale de investigare care a condus la adoptarea deciziei în litigiu, nu este mai puțin adevărat că revine Comisiei obligația de a face dovada existenței unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În special, din jurisprudența Curții privind principiile în materie de administrare a probei în sectorul ajutoarelor de stat reiese că Comisia are obligația să conducă procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale privind existența și, dacă este cazul, incompatibilitatea sau ilegalitatea ajutorului, să dispună de cele mai complete și fiabile elemente posibile în acest scop ( 88 ).

Trebuie subliniat că considerațiile care precedă nu exclud ca reducerea contribuțiilor salariale în discuție în litigiul principal să fi conferit un avantaj indirect întreprinderilor vizate de aceste măsuri, cum ar fi, astfel cum arată Conseil d’État [Consiliul de Stat], o mai mare atractivitate ca urmare a remunerațiilor mai ridicate pe care angajații lor le‑au primit timp de șase luni sau, mai mult, eventuala posibilitate de a proceda, în această perioadă, la angajări cu salarii brute mai puțin ridicate și, în general, o scădere a costurilor de producție sau o creștere a productivității.

Cu toate acestea, reiese în mod clar, în opinia noastră, din decizia în litigiu, în special din considerentul (55) al acesteia, și este confirmat de Comisie atât în observațiile scrise, cât și în observațiile orale în fața Curții, că avantajul identificat nu consta într‑un beneficiu indirect, ci în faptul că aceste întreprinderi erau scutite de contribuțiile pe care ar fi trebuit în mod normal să le susțină, în măsura în care trebuiau să plătească cotizații salariale într‑un cuantum mai mic ( 89 ). În caz contrar, revenea Comisiei cel puțin sarcina de a preciza natura unui asemenea avantaj indirect ( 90 ).

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să declare decizia în litigiu nevalidă în măsura în care aceasta califică drept ajutoare de stat reducerea contribuțiilor salariaților acordate de Republica Franceză în favoarea pescarilor pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000.

În cazul în care Curtea ar decide, astfel cum propunem, să declare nevaliditatea parțială a deciziei în litigiu, nu ar fi necesar să se răspundă la a doua întrebare preliminară. Prin urmare, în subsidiar, pentru cazul în care propunerea noastră nu ar fi urmată, vom aborda pe scurt această problemă.

Astfel cum am arătat deja la punctul 79 din prezentele concluzii, avantajul identificat de Comisie în decizia în litigiu constă în faptul că întreprinderile în cauză trebuie să plătească organismelor competente o sumă mai mică cu titlu de contribuții salariale. Prin urmare, recuperarea trebuie să privească în mod logic o sumă corespunzătoare diferenței dintre contribuțiile la cotă normală și cele la cotă redusă.

Astfel, în cazul în care Curtea ar decide să nu examineze problema validității deciziei în litigiu discutată la punctele 60-80 din prezentele concluzii, sau, după ce a invocat‑o din oficiu, ar decide în favoarea validității acestei decizii, ea nu ar putea, în opinia noastră, decât să concluzioneze că întreprinderile vizate de reducerile în discuție în cauza principală trebuie să restituie reducerile respective în totalitate.

Aspectul dacă și în ce măsură această reducere a fost transferată de întreprinderile beneficiare asupra salariaților lor ar fi, într‑un asemenea context, în care doar problema recuperării ar fi luată în considerare, irelevant, în conformitate cu concluziile Hotărârii Ryanair ( 91 ).

De asemenea, ar fi lipsită de relevanță Hotărârea din 13 februarie 2014, Mediaset ( 92 ), pe care se întemeiază Compagnie. În această hotărâre, Curtea a afirmat, pe de o parte, că, atunci când, confruntată cu o schemă de ajutoare, Comisia nu este în măsură să identifice în mod precis cuantumul ajutorului primit de beneficiarii individuali, împrejurările speciale proprii fiecăruia dintre acești beneficiari nu pot fi apreciate decât în stadiul recuperării ajutorului și, pe de altă parte, că revine instanței naționale, dacă este sesizată în acest sens, sarcina să se pronunțe cu privire la suma ajutorului care trebuie recuperată, luând în considerare toate elementele relevante care au fost aduse la cunoștința sa și că nu se poate exclude posibilitatea ca, având în vedere toate aceste elemente, calculele efectuate de instanța respectivă să ducă la un cuantum al ajutorului care trebuie recuperat egal cu zero.

Or, în cauza principală în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, era vorba despre recuperarea unui ajutor sub forma unei subvenții pentru cumpărarea anumitor bunuri care îi avantaja în mod indirect pe operatorii economici care își desfășoară activitatea în prestarea de servicii legate de utilizarea bunurilor subvenționate. Cuantificarea implica, așadar, calcule complexe prin care se urmărea identificarea avantajului indirect de care beneficiaseră acești operatori ca urmare a creșterii vânzărilor de bunuri subvenționate.

În schimb, decizia în litigiu, astfel cum am arătat deja, identifică un avantaj direct în favoarea întreprinderilor vizate de reducerile în discuție în litigiul principal, care constă în scutirea de la plata obligațiilor pe care acestea ar fi trebuit să le suporte în mod normal. Or, astfel cum a declarat Curtea în Hotărârea din 13 februarie 2014, Mediaset ( 93 ), pentru a asigura punerea în aplicare a unei decizii a Comisiei prin care o schemă de ajutor a fost declarată ilegală și incompatibilă cu piața internă, și prin care s‑a dispus recuperarea acestuia, instanța națională este ținută de decizia respectivă.

În sfârșit, indiferent de soluția admisă de Curte, în niciun caz restituirea ajutoarelor în discuție în litigiul principal nu va putea fi solicitată salariaților întreprinderilor vizate în decizia în litigiu.

Pe baza tuturor considerațiilor care precedă, pentru cazul în care Curtea nu ar urma propunerea noastră de a declara nevaliditatea deciziei în litigiu, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară că trebuie să se considere că întreprinderile beneficiare ale reducerilor contribuțiilor salariale declarate incompatibile cu piața comună prin decizia în litigiu au beneficiat de aceste reduceri în totalitate.

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la întrebările preliminare adresate de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) după cum urmează: „Articolul 3 din Decizia 2005/239/CE a Comisieidin 14 iulie 2004 privind anumite măsuri de ajutor puse în aplicare de Republica Franceză în favoarea acvacultorilor și a pescarilor trebuie interpretat în sensul că este calificată drept ajutor de stat incompatibil cu piața comună, supus ordinului de recuperare enunțat la punctul 4 din această decizie, și reducerea contribuțiilor salariaților acordată de Republica Franceză în favoarea pescarilor pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie și 15 octombrie 2000. Această decizie este nevalidă în măsura în care califică reducerea respectivă drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE”.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 5 martie 2020 ( 1 )