Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 14 iulie 2022.#Servier SAS ș.a. împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Produse farmaceutice – Piața perindoprilului – Articolul 101 TFUE – Înțelegeri – Concurență potențială – Restrângere a concurenței prin obiect – Strategie privind întârzierea intrării pe piață a versiunilor generice ale perindoprilului – Acord de soluționare amiabilă a litigiilor în materie de brevete – Durata încălcării – Noțiunea de încălcare unică – Anularea sau reducerea amenzii.#Cauza C-201/19 P.

După cauzele Generics (UK) și alții ( 2 ) și Lundbeck/Comisia ( 3 ), prezenta cauză, care face parte dintr‑un grup de nouă recursuri formulate împotriva a opt hotărâri ale Tribunalului ( 4 ), privește din nou aprecierea, din perspectiva dreptului concurenței al Uniunii, a mai multe acorduri de soluționare amiabilă a litigiilor privind brevete încheiate de un producător de medicamente originale, în speță Servier, cu societăți producătoare de medicamente generice.

La fel ca în cauzele Generics (UK) și alții și Lundbeck/Comisia, aceste acorduri au intervenit într‑o situație în care brevetul privind substanța activă a medicamentului în discuție, în speță perindoprilul, intrase deja în domeniul public, în condițiile în care Servier deținea încă brevete numite „secundare” pentru anumite procedee de fabricație a acestui medicament.

Acordurile în litigiu au avut ca rezultat în esență faptul că societățile producătoare de medicamente generice, care intenționau să intre pe piață cu versiuni generice ale medicamentului menționat, se angajau să amâne intrarea lor în schimbul unor transferuri de valoare din partea Servier.

În decizia în litigiu ( 5 ), Comisia a considerat, pe de o parte, că acordurile în cauză, încheiate de Servier cu Niche/Unichem, Matrix, Teva, Krka și Lupin, constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect și prin efect și, în consecință, încălcări ale articolului 101 TFUE.

Pe de altă parte, aceasta a considerat că încheierea lor, împreună cu alte acțiuni precum achiziționarea de tehnologii pentru fabricarea ingredientului farmaceutic activ (IFA) al perindoprilului, constituia, din partea Servier, o strategie prin care se urmărea întârzierea intrării societăților producătoare de versiuni generice ale perindoprilului pe piața acestui medicament, pe care Servier deținea o poziție dominantă. În consecință, Comisia a sancționat acest comportament ca abuz de poziție dominantă în temeiul articolului 102 TFUE.

În hotărârea atacată, precum și în celelalte hotărâri ale sale în grupul de afaceri în cauză, Tribunalul a confirmat analiza Comisiei în ceea ce privește caracterul de restrângeri ale concurenței prin obiect al acordurilor încheiate de Servier cu Niche/Unichem, Matrix, Teva și Lupin. Aceste constatări ale Tribunalului sunt atacate de Servier în prezentul recurs, care servește drept cauză „pilot”, precum și de aceste societăți producătoare de medicamente generice în recursurile lor formulate împotriva hotărârilor Tribunalului care le privesc.

În schimb, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în ceea ce privește calificarea drept restrângere a concurenței prin obiect și prin efect a acordurilor încheiate de Servier cu Krka, precum și în ceea ce privește constatarea unui abuz de poziție dominantă din partea Servier, întrucât Comisia ar fi săvârșit erori cu ocazia definirii pieței relevante.

Aceste anulări din partea Tribunalului sunt puse în discuție de Comisie în cauza Comisia/Servier și alții (C‑176/19 P), în care prezentăm de asemenea concluziile astăzi, precum și în cauza Comisia/Krka (C‑151/19 P). Aceste cauze ridică probleme inedite în ceea ce privește calificarea drept restrângere a concurenței prin obiect a unui acord de licență încheiat concomitent cu un acord de soluționare amiabilă a unui litigiu în materie de brevete, calificarea unui astfel de acord drept restrângere a concurenței prin efect, precum și definirea pieței relevante în domeniul farmaceutic.

În comparație, prezenta cauză ridică în esență numai probleme deja abordate de cauzele Generics (UK) și alții și Lundbeck/Comisia, în care este vorba, în consecință, despre aplicarea principiilor în contextul speței.

Tribunalul a prezentat istoricul cauzei la punctele 1-73 din hotărârea atacată care în scopul prezentei proceduri de recurs pot fi rezumate după cum urmează.

Grupul Servier, format în special din Servier SAS, societatea sa mamă cu sediul în Franța, Les Laboratoires Servier SAS și Servier Laboratories Ltd (denumite în continuare, împreună, „Servier” sau „recurentele”), reunește societăți farmaceutice la nivel mondial. Les Laboratoires Servier este o societate farmaceutică franceză specializată în dezvoltarea de medicamente originale, în special pentru tratarea bolilor cardiovasculare ( 6 ). Biogaran este o filială deținută integral de Les Laboratoires Servier producătoare de medicamente generice ( 7 ).

Niche Generics Ltd (denumită în continuare „Niche”) este o întreprindere care își desfășoară activitatea în domeniul introducerii pe piață și al furnizării de produse farmaceutice generice, deținută mai întâi în proporție de 60 %, apoi, începând din anul 2006, în proporție de 100 % de societatea farmaceutică indiană Unichem Laboratories Ltd, care își desfășoară activitatea în domeniul cercetării și al fabricării de IFA și de produse finite (denumită în continuare „Unichem”) (denumite în continuare, împreună, „Niche/Unichem”) ( 8 ).

Matrix Laboratories Ltd (denumită în continuare „Matrix”) este o societate indiană care dezvoltă, produce și comercializează în principal IFA către societăți producătoare de medicamente generice. În urma mai multor achiziții de participații, Mylan Inc. deține din anul 2011 între 97 și 98 % din capitalul Matrix, care este denumită Mylan Laboratories Ltd de la 5 octombrie 2011 ( 9 ).

Teva Pharmaceutical Industries Ltd este o multinațională farmaceutică care dezvoltă, produce și comercializează medicamente generice și IFA destinate propriei producții farmaceutice, precum și altor societăți. Teva UK Ltd este o filială deținută integral de Teva Pharmaceuticals Europe BV, care este ea însăși o filială deținută integral de Teva Pharmaceutical Industries (denumite în continuare, împreună, „Teva”). Teva se numără printre cele mai mari grupuri farmaceutice mondiale care își desfășoară activitatea în sectorul medicamentelor generice. La 26 ianuarie 2006, Teva a fuzionat cu Ivax Europe (denumită în continuare „Ivax”), o multinațională farmaceutică care produce medicamente generice, care a devenit astfel o filială deținută integral de Teva ( 10 ).

Lupin Ltd este societatea‑mamă, înregistrată în India, a societăților care fac parte din grupul Lupin, printre care se numără Lupin (Europe) Limited, care este activă în principal în vânzarea de IFA și de produse finite ale Lupin, dar și în acordarea de licențe pentru dosarele de autorizare a introducerii pe piață (AIP) a produselor Lupin și vânzarea directă de mică amploare în Regatul Unit a unor produse finite ale Lupin (denumite în continuare, împreună, „Lupin”) ( 11 ).

Servier a pus la punct perindoprilul, medicament indicat în medicina cardiovasculară, destinat în principal combaterii hipertensiunii și a insuficienței cardiace. IFA al perindoprilului se prezintă sub forma unei sări. Sarea utilizată inițial era erbumina (sau terț‑butilamina), care prezintă o formă cristalină din cauza procedeului utilizat de Servier pentru sinteza sa ( 12 ).

Brevetul EP0049658 privind compusul principal al perindoprilului a fost depus la Oficiul European de Brevete (OEB) la 29 septembrie 1981. Acest brevet trebuia să expire la 29 septembrie 2001, însă protecția sa a fost extinsă în mai multe state membre ale Uniunii Europene, printre care Regatul Unit, până la 22 iunie 2003 ( 13 ). În Franța, protecția brevetului menționat a fost extinsă până la 22 martie 2005, iar în Italia, până la 13 februarie 2009 ( 14 ). Acordarea unei autorizații de introducere pe piață (AIP) pentru comprimate de perindopril erbumină (2 și 4 mg) pentru tratarea hipertensiunii arteriale a intervenit între 1988 și 1989 în Europa ( 15 ).

După depunerea brevetului privind compusul principal, Servier a depus mai multe brevete de procedeu referitoare la fabricarea perindoprilului la OEB. Brevetele vizate de prezenta procedură sunt printre altele brevetele EP0308339, EP0308340 și EP0308341 (denumite în continuare „brevetul 339”, „brevetul 340” și, respectiv, „brevetul 341”), depuse în anul 1988 și care trebuiau să expire în anul 2008, precum și, mai ales, brevetul EP1296947 (cunoscut sub numele „brevet alfa”, denumit în continuare „brevetul 947”), depus în anul 2001. Brevetul 947 acoperea forma cristalină alfa a perindoprilului erbumină și metodele pentru fabricarea acestuia și a fost acordat la 4 februarie 2004 ( 16 ).

De asemenea, Servier a depus cereri de brevete naționale în mai multe state membre ale Uniunii, de exemplu în Bulgaria, în Republica Cehă, în Estonia, în Ungaria, în Polonia și în Slovacia. Astfel, brevetele au fost eliberate la 16 mai 2006 în Bulgaria, la 17 august 2006 în Ungaria, la 23 ianuarie 2007 în Republica Cehă, la 23 aprilie 2007 în Slovacia și la 24 martie 2010 în Polonia. Aceste brevete corespundeau în esență brevetelor depuse în fața OEB ( 17 ).

Începând cu anul 2002, Servier a pus la punct perindopril de a doua generație, fabricat dintr‑o sare nouă, arginina, pentru care a introdus o cerere de brevet (EP1354873B) la 17 februarie 2003. Acest brevet a fost eliberat la 17 iulie 2004, având data expirării stabilită la 17 februarie 2023. Introducerea perindoprilului arginină pe piețele Uniunii a început în anul 2006. Acest produs este o versiune generică bioechivalentă a produsului de primă generație, dar se vinde în doze diferite ca urmare a greutății moleculare diferite a noii sări ( 18 ). Perindoprilul arginină a primit o AIP în Franța în anul 2004 și a fost ulterior autorizat prin procedura de recunoaștere reciprocă în alte state membre ( 19 ).

Între anii 2003 și 2009, Servier a fost parte la un ansamblu de litigii privind perindoprilul, atât în fața OEB, cât și în fața instanțelor naționale. Era vorba în esență despre cereri de somații și despre proceduri referitoare la brevetul 947, inițiate în diferite state membre și între Servier și o serie de societăți producătoare de medicamente generice care pregătesc lansarea unei versiuni generice a perindoprilului ( 20 ).

Mai întâi, în anul 2004, zece societăți producătoare de medicamente generice, inclusiv Niche, Teva și Lupin, au formulat opoziție împotriva brevetului 947 la OEB pentru a obține revocarea acestuia în totalitate, invocând motive întemeiate pe lipsa noutății și a unei activități inventive și pe caracterul insuficient al expunerii invenției ( 21 ).

La 27 iulie 2006, divizia de opoziție a OEB a confirmat validitatea brevetului 947 în urma unor modificări nesemnificative ale revendicărilor inițiale ale Servier (denumită în continuare „decizia OEB din 27 iulie 2006”). Nouă societăți au formulat o acțiune împotriva acestei decizii, însă Krka și Lupin au notificat retragerea acțiunilor lor la 11 ianuarie și, respectiv, 5 februarie 2007, în urma acordurilor lor cu Servier. Prin decizia din 6 mai 2009, camera de recurs tehnic a OEB a anulat decizia OEB din 27 iulie 2006 și a revocat brevetul 947 (denumită în continuare „decizia OEB din 6 mai 2009”). Cererea de revizuire depusă de Servier împotriva acestei decizii a fost respinsă la 19 martie 2010 ( 22 ).

Validitatea brevetului 947 a fost de asemenea contestată de societăți producătoare de medicamente generice în fața instanțelor din anumite state membre, iar Servier a introdus cereri de somații provizorii, care au fost uneori încununate de succes ( 23 ). Majoritatea acestor litigii s‑au încheiat însă înainte de intervenția unei decizii definitive privind validitatea brevetului 947 ca urmare a acordurilor de soluționare amiabilă încheiate între Servier cu societăți producătoare de medicamente generice.

În acest context, trebuie să se arate însă două litigii între Servier și Apotex, singura societate producătoare de medicamente generice care este parte la un litigiu cu Servier în Regatul Unit cu care Servier nu a încheiat un acord amiabil. Prin urmare, aceste litigii, unul pendinte în Regatul Unit, iar celălalt în Țările de Jos, nu au fost întrerupte de încheierea unor acorduri de soluționare amiabilă și au condus ulterior la declararea lipsei de validitate a brevetului 947.

Astfel, pe de o parte, la 1 august 2006, Servier a introdus o acțiune în contrafacerea brevetului 947 împotriva Apotex, care lansase o versiune generică a perindoprilului „cu risc” pe piața din Regatul Unit, la High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division (patents court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery (Camera de brevete), Regatul Unit], și a obținut pronunțarea unei somații provizorii la 8 august 2006. Cu toate acestea, în urma unei cereri reconvenționale în anularea brevetului respectiv introduse de Apotex, brevetul 947 a fost declarat lipsit de validitate la 6 iulie 2007, somația a fost retrasă și Apotex a intrat pe piață cu versiunea generică a perindoprilului, ceea ce a deschis piața pentru medicamente generice în Regatul Unit. La 9 mai 2008, decizia de declarare a lipsei de validitate a brevetului 947 a fost confirmată în apel ( 24 ).

Pe de altă parte, la 13 noiembrie 2007, Katwijk Farma, o filială a Apotex, a sesizat justiția neerlandeză cu o cerere de anulare a componentei neerlandeze a brevetului 947 și a lansat, la 13 decembrie 2007, versiunea generică a perindoprilului, în timp ce o cerere de somație provizorie din partea Servier a fost respinsă. La 11 iunie 2008, justiția neerlandeză a anulat brevetul 947 pentru Țările de Jos în urma unei acțiuni în justiție concomitente inițiate de Pharmachemie, o filială a Teva ( 25 ).

Începând din luna mai 2008, Sandoz, o altă societate producătoare de medicamente generice, a lansat versiunea sa generică a perindoprilului în mai multe state membre ( 26 ).

Între anii 2005 și 2007, Servier a încheiat acorduri de soluționare amiabilă cu societățile producătoare de medicamente generice Niche/Unichem, Matrix, Teva, Krka și Lupin. Acordurile vizate de prezentul recurs sunt acordurile încheiate de Servier cu Niche/Unichem, Matrix, Teva și Lupin.

Niche/Unichem și Matrix cooperau pentru lansarea unei versiuni generice a perindoprilului. Matrix avea rolul de furnizor de IFA și Niche/Unichem erau responsabile de obținerea AIP și de distribuirea produsului finit ( 27 ).

Pe lângă opoziția formulată de Niche în fața OEB ( 28 ), Servier și Niche erau în litigiu de la 25 iunie 2004 în fața High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division (patents court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery (Camera de brevete)] în legătură cu brevetele 339, 340, 341 și 947. Ședința din această procedură a fost stabilită la 7 și 8 februarie 2005. Matrix a fost asociată la această procedură prin prezentarea unor depoziții, dar nu avea o procedură contencioasă proprie în curs de desfășurare cu Servier ( 29 ).

La 8 februarie 2005, Servier a încheiat două acorduri amiabile, unul cu Niche/Unichem (denumit în continuare „acordul Niche”) și unul cu Matrix (denumit în continuare „acordul Matrix”). La aceeași dată, Niche a încheiat un contract de licență și de furnizare cu Biogaran, filială deținută integral de Les Laboratoires Servier.

Acordurile încheiate de Servier cu Niche/Unichem și cu Matrix acopereau toate țările în care existau brevetele 339, 340, 341 și 947, cu excepția unui stat care nu este membru al Spațiului Economic European (SEE) pentru acordul Matrix. Acestea prevedeau, pe scurt ( 30 ), că Niche/Unichem și Matrix s‑ar abține să producă sau să furnizeze perindoprilul considerat de Servier ca încălcând brevetele sale, precum și să conteste brevetele deținute de Servier.

În schimb, Servier se angaja să nu introducă acțiuni în contrafacere împotriva Niche/Unichem și a Matrix și să plătească Niche/Unichem 11,8 de milioane de lire sterline (GBP), pe de o parte, și 11,8 milioane GBP către Matrix, pe de altă parte. În plus, în cadrul acordului cu Biogaran, Niche s‑a angajat să transfere Biogaran dosare referitoare la trei medicamente și necesare pentru obținerea AIP și a unei AIP franceze pentru unul dintre ele. În schimb, Biogaran trebuia să plătească Niche o sumă de 2,5 milioane GBP, nerambursabilă, chiar și în cazul în care Biogaran nu obține AIP‑uri.

Pe lângă opoziția formulată de Teva în fața OEB ( 31 ), Servier și Ivax erau în litigiu în Regatul Unit de la 9 august 2005 în legătură cu brevetul 947, însă au decis să suspende procedura până la adoptarea deciziei finale în cadrul procedurii de opoziție în fața OEB. La 15 august 2007, Pharmachemie, o filială a Teva, a introdus o cerere de revocare a brevetului 947, astfel cum a fost validat în Țările de Jos, care a fost admisă la 11 iunie 2008 ( 32 ).

La 13 iunie 2006, Servier și Teva au încheiat un acord amiabil care acoperea numai Regatul Unit (denumit în continuare „acordul Teva”). Acest acord era încheiat pentru o perioadă de trei ani și putea fi reînnoit pentru o perioadă suplimentară de doi ani.

Potrivit acordului menționat, Teva se angaja să se aprovizioneze exclusiv de la Servier pentru perindoprilul erbumină destinat distribuției în Regatul Unit timp de trei ani. În schimbul plății de către Servier a unei sume de 5 milioane GBP, Teva s‑a angajat să nu vândă perindopril generic (altul decât cel furnizat de Servier) și să nu conteste brevetele deținute de Servier în Regatul Unit, precizându‑se că nu avea interdicția de a continua o procedură de opoziție la OEB împotriva brevetelor în litigiu. În plus, Servier și Teva au convenit cu privire la plata unei despăgubiri forfetare acordate Teva în cazul nefurnizării perindoprilului de la 1 august 2006 și Teva nu avea, într‑un astfel de caz, niciun drept să pună capăt acordului amiabil. În urma deciziei OEB din 27 iulie 2006 de confirmare a brevetului 947 și a somației acordate de High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division (patents court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery (Camera de brevete)] împotriva Apotex la 8 august 2006 ( 33 ), Servier a utilizat clauza de despăgubire forfetară și Teva a primit astfel, pentru o perioadă de 11 luni, suma de 5,5 milioane de GBP din partea Servier în schimbul nefurnizării perindoprilului. În total, Servier a plătit Teva, în cadrul acestei soluționări amiabile ( 34 ), suma de 10,5 milioane GBP.

La 23 februarie 2007, Servier și Teva au încheiat un act adițional la acordul Teva, pentru confirmarea punerii în aplicare efective a obligației de cumpărare exclusivă, stabilind o dată la care Teva putea începe să distribuie perindoprilul generic furnizat de Servier. Această dată trebuia fie să fie stabilită în mod unilateral de Servier, fie să corespundă datei de revocare sau de expirare a brevetului 947, fie să fie cea la care Apotex ar începe să distribuie perindoprilul generic în Regatul Unit în urma soluționării litigiului cu Servier ( 35 ). În cele din urmă, Teva a intrat pe piața din Regatul Unit cu perindopril generic furnizat de Servier în urma declarării lipsei de validitate a brevetului 947 pentru Regatul Unit la 6 iulie 2007 în litigiul cu Apotex ( 36 ).

Pe lângă opoziția sa în fața OEB ( 37 ), Lupin a sesizat justiția din Regatul Unit la 18 octombrie 2006 cu o acțiune în declararea lipsei de validitate a brevetului 947, astfel cum a fost validat în Regatul Unit, și în declararea inexistenței unei contrafaceri cu privire la brevetul respectiv prin versiunea generică a perindoprilului pe care intenționa să îl comercializeze în această țară ( 38 ).

La 30 ianuarie 2007, Servier și Lupin au încheiat un acord amiabil în materie de brevete care acoperea toate țările, cu excluderea unei țări care nu aparține SEE (denumit în continuare „acordul Lupin”).

Potrivit acestui acord, Lupin a acceptat să nu vândă versiunea generică a perindoprilului (până la introducerea pe piață a versiunii generice a perindoprilului de către Servier sau de terți sau până la expirarea/invalidarea brevetelor Servier) și să nu conteste o serie de brevete deținute de Servier. În plus, acordul prevedea că părțile vor utiliza „toate mijloacele rezonabile” pentru a încheia un acord de distribuție potrivit căruia Servier va începe să furnizeze perindopril către Lupin odată ce introducerea pe piață a versiunii generice a perindoprilului de către Servier sau de către terți ar fi avut loc. Un asemenea acord nu a fost semnat în cele din urmă, iar Lupin nu a intrat niciodată pe piața perindoprilului.

Pe de altă parte, Servier și Lupin au încheiat de asemenea, în cadrul acordului Lupin, un acord de cesiune a drepturilor de proprietate intelectuală și un acord de licență. Potrivit acestor acorduri, Servier a plătit Lupin o sumă de 40 milioane de euro pentru cumpărarea cererilor de brevete ale acesteia din urmă privind perindoprilul, iar Lupin a obținut o retrocesiune de licență cu privire la cererile preluate ( 39 ).

La 9 iulie 2014, Comisia a adoptat decizia în litigiu ( 40 ).

În ceea ce interesează prezenta procedură de recurs, Comisia a considerat că acordurile încheiate de Servier cu Niche/Unichem, Matrix, Teva și Lupin constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect și prin efect.

Pe de altă parte, Comisia a considerat de asemenea că acordurile încheiate de Servier cu Krka constituiau o restrângere a concurenței prin obiect și prin efect și că Servier încălcase articolul 102 TFUE, prin elaborarea și punerea în aplicare, în special prin intermediul unei achiziții de tehnologie și a unor acorduri amiabile, a unei strategii de excludere care acoperă piața formulelor de perindopril în Franța, în Țările de Jos, în Polonia și în Regatul Unit și piața tehnologiei IFA cu privire la perindopril.

În consecință, Comisia a constatat că Servier încălcase articolele 101 și 102 TFUE și i‑a aplicat amenzi pentru aceste încălcări.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 septembrie 2014, Servier a introdus o acțiune împotriva deciziei în litigiu. În fața Tribunalului, Servier a fost susținută în concluziile sale de European Federation of Pharmaceutical Industries and Associations (EFPIA).

Prin hotărârea atacată, Tribunalul, statuând în cameră extinsă, în primul rând, a anulat 1) articolul 4 din decizia în litigiu (prin care se constata o încălcare de către Servier a articolului 101 TFUE în temeiul acordurilor cu Krka), 2) articolul 6 din decizia în litigiu (prin care se constata încălcarea de către Servier a articolului 102 TFUE) și 3) articolul 7 alineatul (4) litera (b) și articolul 7 alineatul (6) din decizia în litigiu (prin care se aplicau Servier amenzi pentru aceste două încălcări).

În al doilea rând, Tribunalul 4) a redus cuantumul amenzii aplicate Servier în temeiul acordului cu Matrix, prevăzut la articolul 2 din decizia în litigiu, prin articolul 7 alineatul (2) litera (b) din decizia menționată. În al treilea rând, acesta 5) a respins acțiunea în rest și, în al patrulea rând, 6) și 7) a obligat Servier, Comisia și EFPIA să suporte fiecare propriile cheltuieli de judecată.

Prin înscrisul din 28 februarie 2019, Servier a formulat recurs împotriva hotărârii atacate, susținută în continuare în concluziile sale de EFPIA.

În paralel, ceilalți destinatari ai deciziei în litigiu care au căzut în pretenții în fața Tribunalului au formulat de asemenea recursuri împotriva hotărârilor Tribunalului de respingere a acțiunilor lor împotriva deciziei menționate, în timp ce Comisia a formulat recursuri împotriva anulării de către Tribunal a părților din decizia în litigiu cu privire la acordurile cu Krka și articolul 102 TFUE ( 41 ).

Prin înscrisul din 22 mai 2019, Regatul Unit a formulat o cerere de intervenție, în prezenta cauză, în susținerea concluziilor Comisiei. Intervenția a fost admisă prin Decizia președintelui Curții din 16 iunie 2019.

Servier solicită Curții: – cu titlu principal, având în vedere motivele primul‑al cincilea prin care se contestă existența unei încălcări a articolului 101 TFUE: – anularea punctelor 4, 5 și 6 din dispozitivul hotărârii atacate; – anularea articolului 1 litera (b), a articolului 2 litera (b), a articolului 3 litera (b) și a articolului 5 litera (b) și, în consecință, a articolului 7 alineatul (1) litera (b), a articolului 7 alineatul (2) litera (b), a articolului 7 alineatul (3) litera (b) și a articolului 7 alineatul (5) litera (b) din decizia în litigiu sau, în caz contrar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la efectele acordurilor în cauză; – cu titlu subsidiar, având în vedere al șaselea motiv: – anularea punctelor 4 și 5 din dispozitivul hotărârii atacate în măsura în care a confirmat concluziile Comisiei privind existența unor încălcări distincte și a unor amenzi cumulative pentru acordurile Niche și Matrix și, în consecință, anularea articolului 1 litera (b), a articolului 2 litera (b), a articolului 7 alineatul (1) litera (b) și a articolului 7 alineatul (2) litera (b) din decizia în litigiu; – cu titlu încă mai subsidiar: – anularea punctelor 4 și 5 din dispozitivul hotărârii atacate, precum și a articolului 7 alineatul (1) litera (b), a articolului 7 alineatul (2) litera (b), a articolului 7 alineatul (3) litera (b) și a articolului 7 alineatul (5) litera (b) din decizia în litigiu având în vedere al șaptelea motiv, primul și al doilea aspect, prin care se contestă principiul și cuantumul tuturor amenzilor; – anularea punctului 5 din dispozitivul hotărârii atacate și a articolului 5 litera (b) și a articolului 7 alineatul (5) litera (b) din decizia în litigiu având în vedere al patrulea aspect al celui de al cincilea motiv privind durata încălcării pretinse și calculul amenzii referitoare la acordul încheiat între Servier și Lupin și stabilirea, în consecință, a amenzii în exercitarea competenței sale de fond. – Și, în orice caz: – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

EFPIA solicită Curții: – anularea punctelor 4, 5 și 6 din dispozitivul hotărârii atacate; – anularea articolului 1 litera (b), a articolului 2 litera (b), a articolului 3 litera (b) și a articolului 5 litera (b) și, în consecință, a articolului 7 alineatul (1) litera (b), a articolului 7 alineatul (2) litera (b), a articolului 7 alineatul (3) litera (b) și a articolului 7 alineatul (5) litera (b) din decizia în litigiu sau, în caz contrar, trimiterea cauzei Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la efectele acordurilor în cauză și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta procedură și în primă instanță.

Comisia solicită Curții: – respingerea acțiunii și – obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie atât în fața Tribunalului, cât și în fața Curții.

Regatul Unit susține aceste concluzii ale Comisiei.

La 13 septembrie 2021, Curtea a invitat părțile să își prezinte observațiile cu privire la Hotărârea Generics (UK) și alții, precum și cu privire la hotărârile grupului Lundbeck/Comisia ( 42 ).

La 20 și la 21 octombrie 2021, părțile din cele nouă recursuri formulate împotriva celor opt hotărâri ale Tribunalului privind decizia în litigiu și‑au prezentat observațiile și răspunsurile lor la întrebările Curții în cadrul unei ședințe comune.

Servier susține că Tribunalul a confirmat în mod greșit constatarea Comisiei potrivit căreia acordurile încheiate cu Niche/Unichem, Matrix, Teva și Lupin constituiau încălcări ale articolului 101 TFUE și aceasta putea aplica amenzi Servier pentru încălcările respective.

Servier își structurează argumentația în jurul a șapte motive, dintre care primele șase privesc constatarea încălcărilor (A), în timp ce al șaptelea motiv privește amenzile (B).

În cadrul primelor două motive, Servier reproșează Tribunalului, ca regulă generală, erori de drept săvârșite cu ocazia analizei obiectului anticoncurențial al acordurilor (primul motiv), precum și a concurenței potențiale dintre părți (al doilea motiv).

În continuare, prin intermediul motivelor al treilea‑al cincilea, Servier invocă asemenea erori în raport cu fiecare dintre acordurile în discuție, și anume în ceea ce privește acordurile Niche și Matrix (al treilea motiv), acordul Teva (al patrulea motiv) și acordul Lupin (al cincilea motiv). În cadrul celui de al treilea aspect al celui de al cincilea motiv, Servier susține, în plus, că Tribunalul a săvârșit erori la stabilirea datei de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, Servier invocă, cu titlu subsidiar, erori de drept săvârșite de Tribunal referitoare la calificarea drept încălcări distincte a acordurilor Niche și Matrix.

Cu titlu introductiv, Comisia susține că primul și al doilea motiv sunt în parte inadmisibile în măsura în care Servier ar critica în acestea, în mod teoretic și abstract, erori pretins săvârșite de Tribunal fără a se raporta la puncte precise din hotărârea atacată. În plus, Servier ar repeta argumente deja prezentate Tribunalului și respinse de acesta fără a explica eroarea pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o prin respingerea lor.

Aceste critici sunt justificate în ceea ce privește o parte dintre argumentele invocate de Servier, iar aceasta nu numai în cadrul primului și al celui de al doilea motiv, ci și în cadrul celui de al treilea, al celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv. Astfel, printr‑o parte a argumentației sale, Servier recurge la considerații generale și enumeră un număr mare de puncte din hotărârea atacată pretins eronate fără a susține în ce ar consta în mod concret erorile săvârșite de Tribunal la aceste puncte. În același mod, la mai multe puncte din cererea sa introductivă, Servier se limitează la a repeta argumente invocate deja în fața Tribunalului și la a face trimitere la înscrisurile sale și la numeroasele lor anexe prezentate în fața acestuia.

Totuși, astfel cum admite Comisia însăși, pe lângă aceste dezvoltări, care sunt efectiv inadmisibile, o interpretare coroborată a argumentelor invocate de Servier în cadrul diferitelor sale motive arată că Servier leagă criticile sale generale privind examinarea concurenței potențiale și a obiectului anticoncurențial al acordurilor de către Tribunal de examinarea de către acesta a anumitor aspecte ale rapoartelor și acordurilor sale specifice cu societățile producătoare de medicamente generice în cauză. În acest context, Servier identifică motivele hotărârii vizate și erorile pretins săvârșite în motivele respective.

Desigur, examinarea acestei argumentații este complicată de prezentarea acelor argumente în diferite locuri din recurs. Astfel, în ceea ce privește concurența potențială, trebuie citite în comun al doilea motiv și primele aspecte ale celui de al treilea, ale celui de al patrulea și ale celui de al cincilea motiv. În același mod, în ceea ce privește obiectul anticoncurențial al acordurilor, trebuie să ne raportăm la primul motiv și la al doilea aspect al celui de al treilea, al patrulea și al cincilea motiv. Cu toate acestea, efectuând o asemenea interpretare, este posibil să se identifice criticile concrete ale Servier în privința hotărârii atacate și trebuie să se recunoască faptul că, în această măsură, argumentația Servier este admisibilă. În consecință, în continuare, la examinarea diferitor motive invocate de Servier, va fi examinată partea admisibilă din argumentația sa, precizându‑se că această argumentație se situează adesea într‑o zonă gri între calificarea juridică și aprecierea faptelor.

Odată făcute aceste precizări, trebuie examinate mai întâi argumentele Servier referitoare la concurența potențială (2), înainte de a trece la argumentele sale referitoare la obiectul anticoncurențial al acordurilor (3), la data de încetare a încălcării constituite de acordul Lupin (4) și, în sfârșit, la calificarea acordului Niche, pe de o parte, și a acordului Matrix, pe de altă parte, drept încălcări distincte (5).

Servier susține mai întâi că, atunci când Tribunalul a examinat dacă Servier și societățile producătoare de medicamente generice erau concurenți potențiali în momentul încheierii acordurilor, Tribunalul a săvârșit trei erori. Tribunalul nu ar fi ținut seama în mod corespunzător de întinderea brevetelor (a), ar fi concluzionat în mod greșit că demersuri pregătitoare din partea societăților producătoare de medicamente generice atestau o capacitate reală de a intra pe piață (b) și ar fi răsturnat sarcina probei (c). În continuare, Servier depune eforturi pentru a atenua aceste erori în ceea ce privește aprecierea relației sale de concurență cu fiecare dintre societățile producătoare de medicamente generice implicate (d).

Servier arată de la bun început că Tribunalul a încălcat întinderea brevetelor, făcând abstracție de obstacolele legate de brevete în cadrul analizei sale cu privire la capacitatea societăților producătoare de medicamente generice de a intra rapid pe piață. Chiar înainte de o decizie în ceea ce privește validitatea sa și caracterul contrafăcut al unui medicament generic, un brevet perceput ca puternic, precum și somații provizorii care interzic societăților producătoare de medicamente generice să intre pe piață ar putea afecta capacitatea unor astfel de societăți de a intra pe piață.

În această privință, trebuie amintit că, pentru a verifica dacă o întreprindere parte la un acord constituie un concurent potențial pe o anumită piață, trebuie să se verifice dacă piața respectivă nu dispune de bariere de intrare insurmontabile ( 43 ) și dacă, în lipsa acordului în discuție, ar fi existat posibilități reale și concrete ca întreprinderea în discuție să intre pe piața menționată și concurență cu întreprinderile stabilite pe piața respectivă. Această verificare trebuie să fie efectuată în raport cu contextul economic și juridic concret în care a intervenit acordul în discuție ( 44 ).

În consecință, în cadrul examinării concurenței potențiale între un titular de brevete care protejează procedeul de fabricare a unei substanțe active intrate în domeniul public, pe de o parte, și societăți care doresc să intre pe piață cu medicamente generice care conțin această substanță activă, pe de altă parte, care au încheiat acorduri precum cele vizate în speță, nu este, desigur, posibil să se facă abstracție de brevetele respective, care fac parte în mod incontestabil din contextul economic și juridic în discuție ( 45 ).

Totuși, în temeiul acestui context, trebuie să se țină seama și de faptul că prezumția de validitate a unui brevet pentru un procedeu de fabricare a unui medicament nu echivalează cu o prezumție de nelegalitate a unor versiuni generice ale acestui medicament, despre care deținătorul brevetului apreciază că îl încalcă. Litigii cu privire la acest aspect, atât în ceea ce privește validitatea brevetelor de procedeu, cât și în ceea ce privește caracterul contrafăcut al medicamentelor generice, cu alte cuvinte aspectul dacă acestea au fost fabricate conform procedeelor protejate încă de brevete, sunt, dimpotrivă, curente, chiar constituie un indiciu al existenței unui raport de concurență potențială între părți ( 46 ).

Rezultă că, în asemenea împrejurări, existența unui brevet care protejează procedeul de fabricare a unei substanțe active intrate în domeniul public nu poate fi considerată, ca atare, o barieră insurmontabilă pentru intrarea pe piața medicamentelor generice care conțin această substanță activă ( 47 ).

Examinarea existenței unei concurențe potențiale între titularul unui astfel de brevet și societățile care doresc să intre pe piață cu medicamente generice, care au încheiat acorduri precum cele în discuție în speță, trebuie să privească tocmai aspectul dacă, în pofida existenței drepturilor asupra brevetului în cauză, aceste societăți dispuneau de posibilități reale și concrete de intrare pe piață în momentul încheierii acordurilor. Existența unor asemenea posibilități poate fi demonstrată de o serie de indicii concordante care conține printre altele demersurile pregătitoare efectuate de societățile producătoare de medicamente generice, precum și perceperea situației de ele ca și de titularul brevetului ( 48 ).

Or, contrar celor pretinse de Servier, în speță Tribunalul a efectuat în mod corespunzător o asemenea examinare la punctul 432 și următoarele (în ceea ce privește Niche/Unichem), la punctul 579 și următoarele (în ceea ce privește Teva) și la punctul 718 și următoarele (în ceea ce privește Lupin) din hotărârea atacată. Tribunalul a examinat în mod detaliat dacă aceste societăți dispuneau de posibilități reale și concrete de a intra pe piață în pofida obstacolelor constituite nu numai din brevetele deținute de Servier, ci și din obstacole de ordin tehnic, legate de dezvoltarea produselor lor, și de ordin normativ, legate de obținerea AIP pentru aceste produse.

Rezultă din ceea ce precedă că Tribunalul nu s‑a limitat, astfel cum pretinde Servier, la a aplica testul unei simple intenții de a intra pe piața pur teoretică la un anumit moment. Departe de a se limita la posibilități de intrare pe piață pur ipotetice, separate de context, Tribunalul a examinat, dimpotrivă, tocmai dacă demersurile concrete întreprinse de societățile producătoare de medicamente generice atestau posibilitățile reale și concrete ale acestora de a intra pe piață în pofida existenței brevetelor deținute de Servier. În cadrul acestei examinări, Tribunalul s‑a întemeiat pe elemente obiective a căror materialitate nu este repusă în discuție de Servier, precum, printre altele, investițiile deja realizate, demersurile efectuate pentru a obține o AIP și contractele încheiate cu parteneri comerciali.

Diferitele critici invocate de Servier în această privință nu indică erori de drept săvârșite de Tribunal în cadrul acestei examinări.

Pentru început, contrar celor susținute de Servier, Curtea a recunoscut în mod explicit că, într‑o situație precum cea în discuție, încheierea de către operatori a unui acord având ca obiect menținerea unuia dintre ei în afara pieței constituie nu numai un indiciu puternic, ci și „elementul cel mai probant” al existenței unui raport de concurență între ei. Constituie de asemenea un astfel indiciu faptul că un producător de medicamente originale realizează transferuri de valori în favoarea unei societăți producătoare de medicamente generice în schimbul amânării intrării pe piață a acesteia din urmă. Astfel, această voință evidențiază percepția pe care o are producătorul de medicamente originale cu privire la riscul pe care îl prezintă pentru interesele sale comerciale societatea producătoare de medicamente generice în cauză, percepție care este relevantă pentru aprecierea existenței unei concurențe potențiale ( 49 ).

Acest lucru este coerent, întrucât elementele respective confirmă tocmai faptul că societatea producătoare de medicamente generice în discuție dispune de posibilități reale și concrete de a intra pe piață și nu întâmpină bariere insurmontabile. Nu este efectiv plauzibil că, în cazul în care societatea producătoare de medicamente generice nu ar putea să intre pe piață și nu ar constitui, așadar, o amenințare pentru producătorul de medicamente originale, acesta ar încheia cu ea un acord având ca obiect menținerea sa în afara pieței în schimbul unei plăți. În consecință, în cadrul aprecierii existenței unui raport de concurență potențială între operatorii economici, aceste indicii trebuie luate în considerare în același stadiu al examinării și în același mod ca posibilitățile reale și concrete ale societăților producătoare de medicamente generice de a intra pe piață și lipsa unor bariere insurmontabile. Toate aceste elemente constituie efectiv, luate împreună, seria de indicii pe care se poate întemeia Comisia pentru a demonstra existența unei concurențe potențiale între operatori, dintre care unul este deja prezent pe o piață pe care ceilalți se pregătesc să intre.

În consecință, afirmația Tribunalului de la punctul 450 din hotărârea atacată potrivit căreia încheierea de către Servier a acordurilor în litigiu cu societățile producătoare de medicamente generice era un element pertinent pentru aprecierea concurenței potențiale dintre acești operatori nu este afectată de nicio eroare.

În continuare, contrar susținerilor Servier, existența unor posibilități reale și concrete de a intra pe piață este atestată de faptul că, în momentul încheierii acordurilor, societățile producătoare de medicamente generice efectuaseră demersuri pregătitoare suficiente care să le permită să intre pe piață într‑un termen de natură să creeze o presiune concurențială asupra producătorului de medicamente originale. Asemenea demersuri permit să se dovedească intenția fermă, precum și capacitatea proprie a unor astfel de societăți de a intra pe piața unui medicament care conține o substanță activă intrată în domeniul public, chiar în prezența unor brevete pentru procedee deținute de producătorul de medicamente originale ( 50 ).

După cum a amintit în mod corect Tribunalul la punctele 384, 444, 458 și 728 din hotărârea atacată, în acest context, intenția unui operator de a intra pe piață este un factor susceptibil să confirme constatarea capacității sale de a proceda astfel ( 51 ). În consecință, Servier nu poate reproșa Tribunalului că a săvârșit erori la aprecierea perceperii riscurilor legate de brevete de către societățile producătoare de medicamente generice. În plus, din cuprinsul acestor puncte, precum și din cuprinsul punctului 445 și următoarele și al punctului 729 și următoarele din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a constatat că, chiar dacă elementele invocate de Comisie pentru a demonstra că societățile producătoare de medicamente generice aveau încredere în soluționarea favorabilă a litigiilor privind brevetele trebuiau înlăturate, demersurile tehnice și contencioase efectuate de aceste societăți făceau însă dovada intenției lor de a intra pe piață.

Contrar afirmațiilor Servier, Tribunalul a recunoscut în mod întemeiat că aceste demersuri arată că societățile respective nu erau nicidecum descurajate de diferitele obstacole legate de brevete, normative și tehnice, la intrarea pe piață și aveau, dimpotrivă, intenția fermă de a le depăși.

Servier susține însă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a examinat dificultățile legate de brevete, tehnice, normative și financiare cu care se confruntau societățile producătoare de medicamente generice și mai precis Niche și Matrix, în mod separat și neluate în ansamblul lor. Chiar dacă nicio dificultate nu era insurmontabilă individual, acest lucru nu ar fi însemnat că societățile respective aveau capacitatea de a depăși toate aceste dificultăți.

Potrivit Comisiei, argumentul menționat nu a fost invocat în primă instanță și este, așadar, inadmisibil. Totuși, întrucât argumentul respectiv constituie dezvoltarea unui motiv prezentat în fața Tribunalului și critică aplicarea articolului 101 TFUE de către acesta, Servier îl poate invoca în recurs ( 52 ).

Totuși, pe fond, acest argument nu poate fi primit.

Astfel, Tribunalul a efectuat, la punctul 442 și următoarele (în ceea ce privește Niche/Unichem), la punctul 589 și următoarele (în ceea ce privește Teva) și la punctul 726 și următoarele (în ceea ce privește Lupin) din hotărârea atacată, o examinare minuțioasă și detaliată a diferitelor obstacole legate de brevete, tehnice, normative și financiare cu care aceste societăți se confruntau, potrivit Servier, cu ocazia pregătirii intrării lor pe piață cu produsele lor. În cadrul acestei examinări, Tribunalul a constatat că demersurile neîntrerupte efectuate de societățile menționate pentru a face față dificultăților respective arătau că acestea din urmă nu erau obstacole insurmontabile care fac imposibilă o asemenea intrare pe piață.

Or, procedând astfel, Tribunalul s‑a întemeiat pe un număr mare de elemente de fapt care nu au fost puse în discuție de Servier.

În aceste împrejurări, Servier nu poate reproșa Tribunalului că nu a examinat nici diferitele obstacole în ansamblul lor.

Astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, Servier nu explică motivul pentru care și nici modul în care aceste obstacole, privite în ansamblu, s‑ar fi putut dovedi insurmontabile, în condițiile în care Tribunalul a analizat, fără a săvârși o eroare de drept, că societățile producătoare de medicamente generice erau pregătite să le depășească în mod individual. De altfel, Servier nu explică nici în ce anume ar fi trebuit să constea în mod concret o astfel de examinare și în ce măsură ar fi fost diferită de examinarea efectuată de Tribunal.

Pe de altă parte, Comisia are dreptate atunci când susține că a adoptat mai exact o abordare „holistică” care arată modul în care societățile producătoare de medicamente generice și în special Niche au întreprins demersuri atât pe planul brevetelor (acțiuni contencioase), cât și tehnic (soluționarea obstacolelor tehnice), normativ (schimburi cu autoritățile naționale pentru a obține AIP) sau financiar (contacte cu societatea‑mamă pentru a fi susținută). De altfel, Tribunalul nu numai că a verificat temeinicia elementelor astfel prezentate de Comisie, ci, în plus, a analizat interdependențele dintre diferitele planuri, de exemplu prin respingerea, la punctul 494 din hotărârea atacată, a afirmațiilor Servier potrivit cărora dificultățile financiare ale Niche ar fi împiedicat‑o pe aceasta să facă față riscurilor legate de cheltuielile de judecată și de daunele interese inerente contenciosului privind brevetele.

Prin urmare, critica privind lipsa unei analize de ansamblu a obstacolelor la intrarea pe piață a societăților producătoare de medicamente generice trebuie să fie de asemenea respinsă.

Servier arată că Tribunalul, după ce s‑a limitat la existența unor demersuri pentru a stabili posibilitățile reale și concrete ale societăților producătoare de medicamente generice de a intra pe piață, ar fi impus ca Servier, pentru a infirma această constatare, să facă dovada că intrarea pe piață a societăților respective întâmpina obstacole insurmontabile. Or, acest lucru ar echivala cu a impune o probă negativă (probatio diabolica). În acest mod, Tribunalul ar fi efectuat o răsturnare a sarcinii probei și ar fi încălcat principiul potrivit căruia sarcina probei privind existența unor posibilități reale și concrete ale societăților producătoare de medicamente generice de a intra pe piață revine Comisiei.

Această argumentație este lipsită de orice temei.

După cum a recunoscut în mod întemeiat Tribunalul la punctul 386 din hotărârea atacată, este desigur adevărat că sarcina probei cu privire la existența unor posibilități reale și concrete de intrare a unui concurent pe piață revine Comisiei. Cu toate acestea, după cum a recunoscut de asemenea în mod întemeiat Tribunalul la punctul menționat, în cazul în care Comisia a reunit o serie de indicii concordante care atestă demersurile privind producția și comercializarea produsului în cauză într‑un termen suficient de scurt pentru a constitui o constrângere pentru operatorul prezent pe piață, în lipsa unor dovezi contrare referitoare la dificultățile tehnice, normative, comerciale sau financiare, Comisia a demonstrat în mod suficient existența unor asemenea posibilități în circumstanțele din speță.

Contrar opiniei Servier, această repartizare a sarcinii probei este în perfectă conformitate cu principiile stabilite în mod solid de jurisprudența Curții în materie de încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii. Desigur, rezultă de aici că Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări ( 53 ). În acest scop, Comisia are sarcina de a reuni elemente de probă suficient de precise și de concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea invocată a avut loc ( 54 ). Totuși, atunci când Comisia reunește asemenea elemente, operatorilor în cauză le revine sarcina de a invoca insuficiența probelor reținute de Comisie pentru a stabili elementele constitutive ale încălcării ( 55 ).

Astfel, chiar dacă sarcina legală a probei revine, potrivit acestor principii, fie Comisiei, fie întreprinderii în cauză, elementele de fapt invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să furnizeze o explicație sau o justificare, în lipsa căreia se poate concluziona că sarcina probei a fost îndeplinită ( 56 ).

Or, în speță, rezultă tocmai din examinarea argumentelor Servier, efectuată la punctele 70-93 și 108-117 din prezentele concluzii, că Tribunalul nu a săvârșit erori atunci când a confirmat că Comisia dovedise corespunzător cerințelor legale că societățile producătoare de medicamente generice dispuneau, la momentul încheierii acordurilor, de posibilități reale și concrete de a intra pe piață. În consecință, Tribunalul a confirmat de asemenea în mod întemeiat că, în aceste împrejurări, revenea Servier sarcina de a prezenta elemente de probă de natură să invalideze această constatare ( 57 ).

La o analiza mai atentă, argumentația prezentată de Servier în speță rezultă mai ales dintr‑o confuzie între noțiunile de concurență actuală și potențială. Astfel, Servier se înșală cu privire la faptul că, pentru a dovedi existența unei concurențe potențiale, Comisia trebuie doar să demonstreze că societățile producătoare de medicamente generice dispuneau de posibilități reale și concrete de a intra pe piață într‑un termen apt să determine o presiune concurențială asupra producătorului de medicamente originale. În schimb, nu este nicidecum necesar ca aceasta să demonstreze de asemenea cu certitudine că demersurile întreprinse de societățile producătoare de medicamente generice vor fi efectiv încununate de succes și societățile respective vor intra efectiv pe piața relevantă ( 58 ).

În aceeași ordine de idei, contrar celor susținute de Servier, Comisia nu trebuie să demonstreze că demersurile întreprinse de o societate producătoare de medicamente generice pentru a intra pe piață se vor finaliza în mod necesar „în termen scurt”. Ceea ce contează este ca aceste demersuri să demonstreze posibilitatea de a intra pe piață într‑un termen de natură să exercite o presiune concurențială. Or, atât timp cât asemenea demersuri continuă, de exemplu cu ocazia schimburilor cu autoritatea de reglementare pentru obținerea unei AIP sau a eforturilor depuse pentru depășirea dificultăților tehnice privind aspectele produsului generic, acestea atestă posibilitatea de a intra într‑un termen de natură să exercite o presiune concurențială. Acest lucru este cu atât mai adevărat dacă existența demersurilor menționate se confruntă, la examinarea seriei de indicii care fac dovada existenței unei concurențe potențiale, cu probe care indică percepția producătorului medicamentului original cu privire la o amenințare reprezentată de societățile producătoare de medicamente generice, precum faptul că încearcă să încheie cu ele acorduri pentru a întârzia intrarea lor pe piață ( 59 ).

În consecință, Servier nu poate susține că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare atunci când a consacrat, la punctul 481 din hotărârea atacată, refuzul Comisiei de a admite cererea formulată de Servier de prezentare a corespondenței dintre Niche sau partenerii săi și autoritățile naționale de reglementare în cauză. Astfel, este eronat să se afirme că Comisia ar fi trebuit să evalueze șansele de succes ale Niche de a depăși obstacolele normative privind obținerea unei AIP, interogând aceste autorități.

De fapt, Comisia nu trebuie să evalueze șansele de succes sau rezultatul probabil al unei proceduri de AIP inițiate în fața autorităților naționale de o societate producătoare de medicamente generice. Este suficient să menționeze demersuri concrete întreprinse de o asemenea societate (introducerea unei cereri de AIP, corespondența cu autoritatea de reglementare în cauză) pentru a dispune de o AIP într‑un termen de natură să creeze o presiune concurențială asupra producătorului de medicamente originale ( 60 ). În această privință, întârzierea în obținerea AIP nu demonstrează nicidecum că societatea producătoare de medicamente generice nu mai constituie o sursă de concurență potențială, în special în cazul în care societatea respectivă întreprinde, la fel ca societățile vizate în speță, demersuri pentru soluționarea dificultăților care au cauzat întârzierea (a se vedea punctul 109 din prezentele concluzii).

În acest context, nici argumentul întemeiat pe faptul că societățile producătoare de medicamente generice, iar nu Servier, sunt cele mai în măsură să indice eventuale dificultăți cu care se confruntau, în special în cadrul cererilor lor de AIP, nu este de natură să dovedească o răsturnare a sarcinii probei în defavoarea Servier. Astfel, argumentația în acest sens pornește și de la premisa eronată potrivit căreia, pentru a demonstra existența unei concurențe potențiale, ar trebui să se demonstreze cu certitudine că demersurile efectuate de societățile producătoare de medicamente generice ar fi fost încununate de succes și ar fi suficient să se indice dificultăți sau întârzieri în acest context pentru a invalida constatarea existenței unei concurențe potențiale.

Or, astfel cum tocmai s‑a demonstrat, contrar celor susținute de Servier, atât timp cât societățile producătoare de medicamente generice își continuă demersurile pe lângă autoritățile de reglementare și nu le abandonează din cauza unor eventuale dificultăți, ele continuă să dovedească intenția lor fermă și capacitatea proprie de a intra pe piață. În consecință, corespondența dintre societățile producătoare de medicamente generice și autoritățile de reglementare, chiar dacă se presupune că prezintă dificultăți, nu ar fi fost de natură să infirme constatarea existenței unei concurențe potențiale.

De altfel, în orice caz, din cuprinsul punctului 481 din hotărârea atacată rezultă că Servier a avut acces, în cursul procedurii administrative în fața Comisiei, la tabelul care rezumă conținutul acestor schimburi prezentat de Niche, din care reieșea că problemele identificate de autoritățile naționale de reglementare nu au împiedicat Niche să dea răspunsuri la acestea și nici procedura de AIP să continue.

În consecință, argumentația întemeiată pe o răsturnare a sarcinii probei, precum și pe încălcarea dreptului la bună administrare trebuie de asemenea să fie respinsă.

În lumina considerațiilor care precedă, nici argumentele suplimentare invocate de Servier cu privire la calitatea de concurent potențial a fiecăreia dintre societățile producătoare de medicamente generice implicate nu arată că Tribunalul ar fi concluzionat în mod greșit că, în momentul încheierii acordurilor, aceste societăți au efectuat demersuri pregătitoare suficiente care să le permită să intre pe piață într‑un termen de natură să creeze o presiune concurențială asupra Servier.

Pe de o parte, spre deosebire de ceea ce susține Servier, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că demersurile întreprinse de Niche și Matrix pentru a depăși dificultăți tehnice prin modificarea procedeului și a formei produsului Matrix, menționate la punctele 446 și 447 din hotărârea atacată, departe de a demonstra că brevetele Servier erau obstacole insurmontabile, dovedeau, dimpotrivă, intenția fermă și capacitatea proprie a Niche și a Matrix de a intra pe piață în pofida existenței acestor brevete. Situația este aceeași în cazul depunerii unor eforturi într‑un stadiu avansat al dezvoltării medicamentului generic și al participării active la procedura de acordare a AIP (punctele 459-480 din hotărârea atacată). În acest context, întârzierile în cadrul procedurii de AIP nu infirmă în niciun fel calitatea de concurent potențial a Niche și a Matrix, întrucât, după cum s‑a observat la punctele 100-103 din prezentele concluzii, nu este necesar să se demonstreze că demersurile pentru a obține o AIP vor fi finalizate în timp util sau încununate de succes pentru a califica societățile care îndeplinesc asemenea demersuri drept concurenți potențiali.

Pe de altă parte, contrar celor pretinse de Servier, considerațiile Tribunalului de la punctul 446 din hotărârea atacată nu indică nicio denaturare. Astfel, demersurile efectuate de Niche evocate la acest punct, a căror materialitate nu este repusă în discuție de Servier, atestă determinarea Niche pentru a depăși obstacolele legate de brevetele deținute de Servier și „a deschide calea” pentru a intra pe piață prin obținerea unei constatări a inexistenței unei contrafaceri, a unei anulări sau a declarării lipsei de validitate a brevetului 947. Contrar celor susținute de Servier, Tribunalul nu a abordat, la acest punct, aspectul dacă Niche era „de bună‑credință”. Tribunalul nu a analizat nici elementele invocate de Servier în această privință (refuzul Niche de a furniza o descriere detaliată a procedeului său de fabricație, de a permite o inspecție a fabricilor sale sau de a furniza un eșantion din produsul său). Independent de faptul că astfel de elemente nu pot fi examinate pentru prima dată în stadiul recursului, trebuie să se arate, în orice caz, că acestea nu repun în discuție constatările efectuate de Tribunal la punctul menționat și nu indică nicio denaturare.

Mai întâi, nu poate fi reținută critica Servier care constă în susținerea că Tribunalul i‑ar fi impus în mod greșit sarcina de a demonstra că intrarea pe piață a Teva întâmpina obstacole insurmontabile, la punctul 589 și următoarele din hotărârea atacată. La fel ca în cazul celorlalte societăți producătoare de medicamente generice, Tribunalul a constatat astfel, după o examinare detaliată a elementelor invocate de Servier, că acestea din urmă nu erau de natură să repună în discuție constatarea Comisiei potrivit căreia demersurile întreprinse de Teva dovedeau intenția și capacitatea acesteia de a intra pe piață.

În plus, Tribunalul nu a săvârșit o eroare, după cum susține Servier, nici atunci când a constatat, la punctul 590 și următoarele din hotărârea atacată, că riscul de somație provizorie nu afectase posibilitățile reale și concrete ale Teva de a intra pe piață, întrucât a menționat elemente care atestau intenția Teva de a‑și asuma acest risc. De altfel, Servier se limitează la a face trimitere în general la argumentația sa în fața Tribunalului cu privire la acest aspect, fără a demonstra o eroare săvârșită de Tribunal. În orice caz, după cum a recunoscut Curtea, existența unor somații nu exclude nicidecum existența unei concurențe potențiale, întrucât este vorba despre măsuri provizorii care nu afectează cu nimic caracterul întemeiat al unei acțiuni în contrafacere ( 61 ).

În același mod, contrar celor afirmate de Servier, raționamentul Tribunalului prezentat la punctele 601-603 din hotărârea atacată, potrivit căruia întârzierile în procedurile de AIP nu puteau fi suficiente pentru a exclude calitatea de concurent potențial a Teva, în condițiile în care aceasta depunea eforturi pentru depășirea dificultăților întâmpinate, nu menționează nicio eroare pentru motivele deja indicate la punctele 100-103 și 109 din prezentele concluzii. De altfel, Servier se limitează la a face trimitere la cererea introductivă și la anexele sale în primă instanță pentru a afirma că probele prezentate de ea în fața Tribunalului ar fi stabilit că aceste dificultăți afectau posibilitățile reale și concrete ale Teva de a intra pe piață, fără a furniza explicații cu privire la aceste probe sau a demonstra o eroare a Tribunalului la aprecierea lor.

În continuare, în ceea ce privește denaturările pretins săvârșite de Tribunal la examinarea problemelor tehnice întâmpinate de produsul Teva, acestea nu apar nici în raport cu afirmațiile Servier, nici cu punctele din hotărâre care sunt vizate de ele. Astfel, pe de o parte, Servier susține că Tribunalul a denaturat, la punctele 586 și 609-612 din hotărârea atacată, probele care arătau că Teva nu avea stocuri de perindopril viabile, fără a se referi la vreo probă care ar fi fost denaturată. Pe de altă parte, Servier susține că Tribunalul a denaturat e‑mailul trimis de Teva către Hetero la 15 octombrie 2007, respectiv ulterior încheierii acordului Teva, e‑mail în care Teva a indicat că renunță la lansarea produsului său. Or, tocmai această renunțare era prevăzută de acordul menționat ( 62 ). În consecință, analiza Tribunalului potrivit căreia e‑mailul în discuție urmărea să pună în aplicare acordul respectiv nu pare afectată de nicio denaturare.

În sfârșit, contrar criticilor formulate de Servier, la punctul 610 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a refuzat să ia în considerare probe ulterioare acordului, ci s‑a limitat la a considera în mod întemeiat că un schimb care reflectă perceperea de către Teva a situației concurențiale ulterioare încheierii acordului nu poate dovedi că Teva renunțase să comercializeze produsul său în momentul încheierii menționate ( 63 ).

În ceea ce privește aprecierea calității de concurent potențial a Lupin, Servier se limitează în esență la a face referire la criticile sale generale cu privire la concurența potențială, care au fost deja examinate la punctele 70-84 din prezentele concluzii.

În plus, Servier arată că Tribunalul a considerat în mod greșit că Lupin avea posibilități reale și concrete de a comercializa produsul său în întreaga UE, în condițiile în care era prezentă doar în Regatul Unit și punerea în practică a unor parteneriate rămânea teoretică și speculativă. Or, Tribunalul a menționat negocierile dintre Lupin și potențiali parteneri comerciali în această privință, ceea ce constituia demersuri concrete ce atestă determinarea și capacitatea Lupin de a intra pe piață ( 64 ). În acest context, punctul 745 din hotărârea atacată nu indică nicio denaturare a argumentației Servier care susține că Lupin s‑ar fi confruntat cu obstacole comerciale insurmontabile, întrucât este tocmai ceea ce Servier continuă să susțină în cadrul prezentului recurs și ceea ce Tribunalul a examinat și a respins la punctul 745 și următoarele din hotărârea atacată.

Din considerațiile care precedă rezultă că argumentația Servier referitoare la concurența potențială, invocată în cadrul celui de al doilea motiv și al primului aspect al celui de al treilea, al celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, trebuie respinsă în totalitate.

În cadrul primului său motiv, precum și al celui de al doilea aspect al celui de al treilea, al celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, Servier susține că Tribunalul a săvârșit erori atunci când a confirmat constatarea Comisiei potrivit căreia acordurile în litigiu constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect.

În această privință, în primul rând, Tribunalul nu ar fi ținut seama în mod corespunzător de lipsa de experiență cu acorduri precum cele în cauză și de faptul că, pentru acest motiv, restrângerea concurenței nu era ușor decelabilă (a). În al doilea rând, ar fi fost imposibil să se concluzioneze că acordurile aveau un obiect anticoncurențial în raport cu efectele lor pozitive sau cel puțin ambivalente (b). În sfârșit, în al treilea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare prin faptul că s‑a concentrat prea mult pe plăți sau pe alte avantaje stimulative acordate de Servier societăților producătoare de medicamente generice (c).

Pentru început, Servier arată, referindu‑se în special la Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza CB/Comisia ( 65 ), că hotărârea atacată este afectată de o primă serie de erori în măsura în care reține calificarea drept restrângere prin obiect a acordurilor în litigiu în pofida lipsei unui experiențe acumulate și a cunoștințelor economice, chiar dacă restrângerea concurenței invocate nu era ușor decelabilă.

Astfel, caracterul inedit al problemelor ridicate de acordurile amiabile ar fi demonstrat prin mai multe elemente, precum trimiterea preliminară în cauza Generics (UK) și alții. De asemenea, ar face dovada caracterului greu decelabil al restrângerii concurenței prin acordurile amiabile în special faptul că ar fi fost necesare pentru Comisie mai multe sute de pagini pentru a‑și formula raționamentul. Tribunalul însuși ar fi recunoscut, la punctul 1666 din hotărârea atacată, că respectivul caracter ilicit al acordurilor în discuție putea să nu apară în mod clar pentru un observator extern precum Comisia sau juriștii specializați.

Această argumentație nu poate fi însă admisă întrucât, după cum a afirmat deja Curtea în mod explicit, nu este nicidecum necesar ca același tip de acorduri să fi fost deja sancționat de Comisie pentru ca acestea să poată fi considerate că restrâng concurența prin obiect, chiar dacă ar interveni într‑un domeniu specific precum cel al drepturilor de proprietate intelectuală ( 66 ). Jurisprudența nu impune ca un acord să fie considerat, prima facie sau în lipsa oricărei îndoieli, suficient de nociv pentru concurență, fără să se fi procedat în prealabil la o examinare aprofundată a conținutului său, a finalității acestuia și a contextului economic și juridic în care se înscrie pentru a putea fi calificat drept restrângere a concurenței prin obiect în sensul articolului 101 TFUE ( 67 ).

Printr‑o serie viitoare de argumente, Servier arată, pe de o parte, că Tribunalul a săvârșit o eroare prin calificarea acordurilor în litigiu drept restrângeri ale concurenței prin obiect, în condițiile în care aceste acorduri ar fi avut efecte pozitive sau cel puțin ambivalente asupra concurenței.

Pe de altă parte, Servier susține că Tribunalul a concluzionat în mod eronat că acordurile respective erau asemenea restrângeri prin obiect întrucât prevedeau plăți sau alte avantaje stimulative în beneficiul societăților producătoare de medicamente generice în schimbul unor clauze de necontestare a brevetelor deținute de Servier și de necomercializare a produselor acestor societăți. Procedând astfel, Tribunalul ar fi ignorat contextul privind brevetele al acordurilor și ar fi confundat conceptele de limitare comercială și de restrângere a concurenței.

Trebuie amintit că din Hotărârile Generics (UK) și alții ( 68 ) și Lundbeck/Comisia ( 69 ) reiese că acordurile de soluționare amiabilă precum cele vizate în speță constituie restrângeri ale concurenței prin obiect – dacă din ansamblul elementelor disponibile reiese că soldul pozitiv al transferurilor de valori ale producătorului de medicamente originale în beneficiul societății producătoare de medicamente generice se explică numai prin interesul comercial al părților la acord de a nu concura pe baza meritelor; – cu excepția cazului în care acordul de soluționare amiabilă în cauză este însoțit de efecte favorabile concurenței dovedite, de natură să genereze în mod rezonabil îndoieli cu privire la caracterul său suficient de nociv pentru concurență.

În lumina acestor principii, argumentația Servier referitoare la plățile (1), precum și la pretinsele efecte „pozitive” sau „ambivalente” ale acordurilor în litigiu (2) nu poate fi admisă.

Rezultă că trebuie respinsă argumentația Servier potrivit căreia un transfer de valoare din partea producătorului de medicamente originale în beneficiul societății producătoare de medicamente generice în cadrul unui acord de soluționare amiabilă a unui litigiu în materie de brevete nu poate fi decisiv pentru calificarea unui asemenea acord drept restrângere a concurenței prin obiect.

Planul secund legat de brevete al unor asemenea acorduri și interesul public pentru soluționarea extrajudiciară a litigiilor în materie de brevete nu schimbă cu nimic faptul că aceste acorduri sunt anticoncurențiale în cazul în care transferurile de valori ale producătorului medicamentului original către societăți producătoare de medicamente generice se explică numai prin interesul comercial al acestor operatori de a nu concura. În acest context, nu este necesar, după cum susține Servier, ca cuantumul acestor transferuri de valoare să corespundă profiturilor preconizate ale societăților producătoare de medicamente generice ( 70 ).

Contrar celor susținute de Servier, în speță, Tribunalul a aplicat, așadar, testul corect pentru a stabili dacă acordurile în litigiu aveau un obiect anticoncurențial. Tribunalul a explicat astfel în esență la punctele 263-273, și în special la punctele 265 și 272 din hotărârea atacată, că trebuia să se considere că o societate producătoare de medicamente generice a fost stimulată de o plată să se supună clauzelor de necomercializare și de necontestare în cazul în care plata pe care o primește nu este justificată de o altă contraprestație decât cea care constă în abținerea de a face concurență titularului brevetului.

În această ultimă privință, Tribunalul a arătat, la punctele 277-280 din hotărârea atacată, că o plată numită „inversă”, care trece de la producătorul de medicamente originale către societatea producătoare de medicamente generice, ar putea fi considerată justificată dacă acoperă costuri inerente soluționării amiabile a litigiului, de exemplu cheltuielile de judecată suportate de societatea producătoare de medicamente generice în cadrul litigiului privind brevetele, cu condiția ca valorile acestor cheltuieli să fie stabilite de părți și să nu fie excesive.

De asemenea, Tribunalul a luat în considerare, la punctele 798-810 și în special la punctele 804 și 806 din hotărârea atacată, cazul asocierii unui acord de soluționare amiabilă a unui litigiu privind brevetele, care cuprinde clauze de necomercializare și de necontestare, cu un acord comercial care implică transferul unui bun care reprezintă o valoare economică a societății producătoare de medicamente generice către producătorul de medicamente originale. În speță, acordul Lupin a luat forma unei asemenea asocieri ( 71 ).

Tribunalul a explicat că, în prezența unui asemenea aranjament contractual, trebuie să se examineze dacă plata efectuată de producătorul de medicamente originale în beneficiul societății producătoare de medicamente generice depășește valoarea economică normală a bunului schimbat, cu alte cuvinte valoarea pe care acest bun ar fi reprezentat‑o în cadrul unei operațiuni efectuate în condiții normale de piață. Potrivit Tribunalului, se poate concluziona că există o plată nejustificată în beneficiul societății producătoare de medicamente generice în cazul în care cuantumul plății efectuate de producătorul de medicamente originale în favoarea sa depășește valoarea economică normală a bunului schimbat. O asemenea plată poate fi calificată drept stimulent pentru acceptarea obligației de neconcurență care rezultă din acordul de soluționare amiabilă asociat cu acordul comercial dacă partea nejustificată a plății este suficient de semnificativă pentru a constitui un stimulent.

Grila de analiză astfel stabilită de Tribunal este perfect adaptată la analiza unor acorduri precum cele vizate în speță. Această grilă corespunde în esență celei confirmate de Curte în Hotărârile Generics (UK) și alții și Lundbeck/Comisia. Curtea a indicat de asemenea că, pentru a se aprecia dacă transferurile de valori cuprinse într‑un acord de soluționare amiabilă, precum cele în discuție în speță, se pot explica numai prin interesul comercial al părților la acest acord de a nu concura, trebuie să se ia în considerare ansamblul transferurilor de valori efectuate între părți, indiferent dacă au fost monetare sau nemonetare. Potrivit Curții, trebuie să se stabilească astfel dacă soldul pozitiv al transferurilor de valori ale producătorului de medicamente originale, în beneficiul societății producătoare de medicamente generice, se poate justifica prin existența unor eventuale contraprestații din partea acestei societăți ( 72 ).

Rezultă că critica întemeiată pe analiza eronată a plăților efectuată de Tribunal trebuie respinsă.

În ceea ce privește pretinsele efecte „pozitive” sau „ambivalente” ale acordurilor în litigiu, Servier arată, în primul rând, că nocivitatea acordurilor numite „pay for delay” ar contribui la întârzierea intrării pe piață. Or, în speță nu ar fi existat nicio întârziere a intrării pe piață după declararea lipsei de validitate a brevetului 947 de către OEB.

Întrucât procedura de contestare a brevetului 947 în fața OEB ar fi fost continuată, în pofida acordurilor, de către oponenții care nu au încheiat un acord cu Servier care să interzică această continuare, retragerea societăților producătoare de medicamente generice care au încheiat asemenea acorduri nu ar fi putut avea ca obiect împiedicarea sau întârzierea contestării brevetului.

Or, după cum a observat Tribunalul în mod întemeiat, în special la punctul 644 din hotărârea atacată, această argumentație se întemeiază pe circumstanțe ipotetice și care nu erau previzibile la data încheierii acordurilor, care nu pot fi luate în considerare în cadrul analizei obiectului restrictiv al concurenței.

În plus, astfel cum observă în mod întemeiat Comisia, argumentația menționată nu poate fi admisă întrucât aceasta echivalează cu a confunda nocivitatea intrinsecă a unui acord de excludere de pe piață în schimbul unei plăți cu posibilitatea ca un asemenea acord să nu producă efecte semnificative reale asupra concurenței la un moment ulterior, ca urmare a unor împrejurări independente de intenția părților, de exemplu atunci când brevetul este anulat în urma acțiunii unui terț.

După cum am explicat în Concluziile noastre prezentate în cauza Generics (UK) și alții ( 73 ), pentru a analiza obiectul anticoncurențial al unui acord de soluționare amiabilă a unui litigiu în materie de brevete, trebuie să se verifice dacă, prin încheierea acestui acord, părțile au înlocuit riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele. În acest caz, situația creată de acorduri nu este rezultatul concurenței normale, ci rezultatul unei concertări prin care părțile au eliminat riscurile concurenței. Aspectul dacă situația din punctul de vedere al brevetelor ar fi fost în mod necesar diferită în lipsa acordului din cauza unei evoluții ulterioare a situației legate de brevete nu este, așadar, decisiv pentru aprecierea capacității acordului de a restrânge concurența.

Astfel, pentru a aprecia această capacitate de a restrânge concurența, nu este decisiv aspectul dacă producătorii de medicamente generice ar fi putut intra sau nu ar fi putut intra pe piață în lipsa acordului ca urmare a evoluției situației legate de brevete (prin definiție necunoscută la momentul încheierii acordului). În schimb, este decisiv să se stabilească dacă abținerea de la intrarea medicamentelor generice pe piață rezultă din concurența normală sau dintr‑o concertare anticoncurențială ( 74 ).

În al doilea rând, Servier susține că, printre altele, acordurile Teva și Lupin ar fi avut efecte proconcurențiale ca urmare a unora dintre clauzele lor. Astfel cum a procedat Tribunalul, aceste afirmații trebuie analizate în raport cu clauzele specifice ale acordurilor în cauză.

În lumina considerațiilor care precedă, trebuie să se examineze în prezent argumentele prin care Servier urmărește să demonstreze că Tribunalul a săvârșit erori prin calificarea acordurilor încheiate cu Niche/Unichem și cu Matrix (1), Teva (2) și Lupin (3) drept încălcări ale concurenței prin obiect.

Servier arată că Tribunalul a săvârșit erori atunci când a statuat că plata efectuată de Servier către Niche și Matrix se explica numai prin interesul lor de a nu face concurență și era adevărata cauză a acordurilor lor de soluționare amiabilă. Mai precis, Servier susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că nu a reținut că plata sa reprezenta contraprestația cheltuielilor efectuate de Niche și de Matrix, precum printre altele despăgubirile pe care ele riscau să le plătească terților distribuitori.

După cum s‑a arătat la punctul 34 de mai sus, în cadrul acordului Niche, Servier a plătit 11,8 milioane GBP societăților Niche/Unichem. În cadrul acordului Matrix, aceasta a plătit Matrix 11,8 milioane GBP. În plus, în cadrul acordului încheiat în aceeași zi între Niche și Biogaran, aceasta din urmă a plătit Niche 2,5 milioane GBP.

În ceea ce privește, mai întâi, acordul încheiat de Servier cu Niche, Tribunalul a examinat, la punctul 527 și următoarele din hotărârea atacată, aspectul dacă plata efectuată de Servier către Niche era justificată de altceva decât stimularea Niche de a se supune clauzelor de necomercializare și de necontestare conținute în acord. Procedând astfel, Tribunalul a analizat aspectul dacă suma plătită de Servier către Niche se putea explica prin cheltuieli inerente soluționării amiabile.

În această privință, Tribunalul a considerat, pe de o parte, la punctele 536 și 537 din hotărârea atacată, că cheltuielile invocate în acest temei de Niche și de Servier erau mai întâi costurile de dezvoltare a perindoprilului produs de Niche și de despăgubire datorată clienților săi. Tribunalul a considerat că aceste cheltuieli nu erau inerente soluționării amiabile a litigiului privind brevetul. Pe de altă parte, Tribunalul a constatat, la punctul 538 din hotărârea atacată, că cheltuielile de asistență juridică invocate de Niche și de Servier nu puteau fi inerente acordului amiabil, întrucât se raportau la o perioadă anterioară litigiilor dintre Niche și Servier.

La punctul 539 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat, cu titlu suplimentar, că, chiar dacă sumele pretinse de 1,1 milioane GBP cu titlu de cheltuieli de asistență juridică și costurile de dezvoltare a produsului și de despăgubire a clienților, evaluate la 1,2 și, respectiv, la 1,3 milioane GBP de Comisie în considerentul (1336) al deciziei atacate, trebuiau considerate justificate, cuantumul lor total de 3,6 milioane GBP ar fi încă net inferior sumei de 11,8 milioane GBP plătită de Servier către Niche.

În ceea ce privește, în continuare, acordul încheiat între Niche și Biogaran, Tribunalul a constatat, la punctele 542-544 din hotărârea atacată, că plata efectuată de Biogaran în favoarea Niche constituise un stimulent suplimentar pentru aceasta de a accepta clauzele restrictive ale acordului Niche.

În ceea ce privește, în sfârșit, acordul Matrix, Tribunalul a constatat, la punctul 546 din hotărârea atacată, că părțile nu au invocat niciun element susceptibil să justifice suma de 11,8 milioane GBP plătită de Servier către Matrix.

Mai întâi, este necesar să se constate că, în cadrul prezentului recurs, Servier nu invocă niciun element de natură să demonstreze că concluzia Tribunalului menționată la punctul anterior referitoare la acordul Matrix ar fi eronată. Servier se limitează la a invoca în general și vag un risc de despăgubire a Matrix. În aceste condiții, critica sa referitoare la calificarea pretins eronată a plății efectuate de Servier în beneficiul Matrix drept stimulare a acesteia din urmă pentru a accepta angajamentul de neconcurență trebuie respinsă.

În continuare, în același mod, Servier nu invocă niciun element susceptibil să repună în discuție concluzia Tribunalului, prevăzută la punctul 149 de mai sus, potrivit căreia plata Biogaran către Niche constituia un stimulent suplimentar pentru aceasta de a accepta angajamentul său de neconcurență.

În ceea ce privește, în sfârșit, plata a 11,8 milioane GBP efectuată de Servier în favoarea Niche, niciunul dintre elementele invocate de Servier în cadrul prezentului recurs nu este de natură să demonstreze că concluzia Tribunalului potrivit căreia această plată nu era justificată decât prin angajamentul de neconcurență din partea Niche ar fi afectată de erori.

Astfel, argumentația potrivit căreia Tribunalul ar fi săvârșit o eroare atunci când a considerat că cheltuielile de dezvoltare a perindoprilului efectuate de Niche și despăgubirile datorate terților nu puteau justifica plata efectuată de Servier este inoperantă. Astfel cum s‑a arătat la punctul 148 de mai sus, Tribunalul a constatat că, chiar dacă aceste cheltuieli (precum și cheltuielile de asistență juridică pretinse) ar trebui deduse din suma de 11,8 milioane GBP plătită de Servier, ar continua să existe o sumă de 8,2 milioane GBP care nu își găsește altă explicație în afara angajamentului de neconcurență asumat de Niche.

În acest context, argumentul Servier potrivit căruia punctul 537 din hotărârea atacată ar fi afectat de nemotivare și de o denaturare a faptelor în măsura în care respinge sumele superioare ale estimării despăgubirilor potențiale invocate de Servier trebuie respins. Tribunalul a explicat suficient că nu reținea aceste sume, întrucât era vorba despre simple solicitări. De asemenea, nu reiese în ce mod Tribunalul ar fi denaturat scrisoarea la care se referă Servier, potrivit căreia o întreprindere impunea o despăgubire mult superioară sumei reținute de Comisie, în timp ce Servier însăși recunoaște că era vorba doar despre o solicitare.

Din motive de exhaustivitate, observăm că constatarea Tribunalului, prezentată la punctele 280, 531 și 537 din hotărârea atacată, potrivit căreia costurile de dezvoltare a produsului Niche și eventualele despăgubiri datorate terților nu pot fi considerate inerente soluționării amiabile, astfel încât rambursarea lor de către Servier către Niche nu poate fi justificată, nu pare afectată de nicio eroare.

Astfel, după cum admite Servier însăși, plata de despăgubiri către terți ca urmare a nefurnizării produsului lui Niche ar fi putut fi datorată chiar și în lipsa unei soluționări amiabile cu Servier. Or, nu pare plauzibil că Servier ar fi consimțit să plătească cheltuielile respective Niche dacă aceasta ar fi decis, în mod autonom și fără să fie încurajată de Servier, să nu comercializeze acest produs întrucât era convinsă de forța brevetelor deținute de Servier.

Desigur, așa cum arată Servier, o societate producătoare de medicamente generice care decide, în urma unei evaluări autonome a riscului privind brevetele cu care se confruntă, să pună capăt pe cale amiabilă unui litigiu legat de brevete în curs poate dori să se protejeze față de consecințele financiare ale unei asemenea soluționări amiabile. Cu toate acestea, într‑o asemenea situație, nu există niciun motiv economic rezonabil care să determine producătorul de medicamente originale să consimtă la despăgubirea societății menționate pentru aceste consecințe care rezultă din propria alegere, cu excepția cazului în care trebuie să îi furnizeze o stimulare pentru a încheia acordul amiabil care nu are altă contraprestație decât angajamentul de a nu concura.

Astfel, trebuie să se distingă cauza nașterii obligației Niche de a despăgubi terții ca urmare a rambursării acestor cheltuieli efectuate de Niche de către Servier. Este, desigur, adevărat că obligația Niche de a despăgubi terții pentru nefurnizare ar putea lua naștere în cazul în care Niche ar decide în mod autonom să nu le livreze și să aibă, așadar, o altă justificare decât intenția societăților Niche și Servier de a nu concura. Cu toate acestea, faptul că Servier este cea care rambursează cheltuielile respective Niche nu poate avea altă „justificare” decât angajamentul de neconcurență, din moment ce aceste cheltuieli nu sunt inerente soluționării amiabile și nu corespund niciunei alte contraprestații oferite Servier de către Niche. Același raționament este valabil pentru cheltuielile de dezvoltare a produsului Niche.

În consecință, aceste cheltuieli de dezvoltare a produsului și de despăgubire a terților în cazul nefurnizării nu fac a priori parte din cheltuielile a căror rambursare de către producătorul de medicamente originale poate fi considerată justificată în cadrul unei soluționări amiabile precum cea în cauză ( 75 ).

În încheiere, argumentul Servier potrivit căruia Tribunalul ar fi trebuit să evalueze dacă suma plătită corespundea unui număr de peste 10 ani de vânzări și de peste 20 de ani de marjă de profit brută trebuie respins pentru motivul deja indicat la punctul 129 de mai sus. De asemenea, argumentul potrivit căruia Niche ar fi acceptat plata ca urmare a dificultăților cu care se confrunta nu poate fi admis. Un asemenea acord nu intră în domeniul de aplicare al articolului 101 TFUE nu pentru că încheierea unui acord este o soluție rațională și rentabilă din punct de vedere economic și comercial pentru părți ( 76 ).

Rezultă că argumentația Servier referitoare la acordurile Niche și Matrix trebuie respinsă.

Astfel cum s‑a indicat la punctele 36-38 de mai sus, potrivit acordului Teva, Teva nu trebuia să conteste brevetele deținute de Servier la instanțele din Regatul Unit și să nu vândă propriul perindopril în această țară, în schimbul unei plăți de 5 milioane GBP din partea Servier. La o dată ulterioară, Servier putea alege fie să furnizeze Teva versiunea generică a perindoprilului pentru ca aceasta să îl distribuie, fie să îi plătească, în cazul nefurnizării, o despăgubire forfetară. Teva nu avea posibilitatea de a rezilia acordul în cazul nefurnizării. Ulterior, Servier a utilizat această posibilitate de nefurnizare și a plătit Teva pentru o anumită perioadă o despăgubire forfetară lunară de 500000 GBP, al cărei cuantum final se ridica la 5,5 milioane GBP. În total, Servier a plătit, așadar, Teva suma de 10,5 milioane GBP în cadrul acordului Teva.

La punctele 646-698 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că argumentele Servier prin care se contestă caracterul restrictiv în ceea ce privește concurența al acordului Teva nu pot fi reținute.

În prezent, Servier arată că Tribunalul a încălcat obiectivele și efectele ambivalente ale acestui acord (i) și a constatat în mod greșit că plățile efectuate de Servier în favoarea Teva constituiau plăți inverse (ii).

Servier arată că Tribunalul a încălcat obiectivul esențial al acordului Teva, care era încheierea unui acord de furnizare care să permită Teva să intre pe piață cu primul val de medicamente generice și cu un produs mai atractiv din punct de vedere comercial și Servier să beneficieze de un distribuitor de prim plan în Regatul Unit. În aceste condiții, clauzele soluționării amiabile nu ar fi putut fi considerate nocive pentru concurență.

Astfel cum critică în mod întemeiat Comisia, Servier încearcă cu argumentația sa să „împartă” diferitele clauze ale acordului Teva pentru a le face să apară, în mod separat, ca neutre din punctul de vedere al concurenței. Totuși, Servier nu invocă niciun element de natură să repună în discuție constatările prin care Tribunalul a stabilit că, văzut în ansamblul său, acest acord avea într‑adevăr ca obiect obținerea unui angajament de neconcurență a Teva în favoarea Servier în schimbul unei plăți, deși posibila furnizare a perindoprilului de către Servier către Teva nu era doar ipotetică, dar nu era nici de natură să dea naștere unor efecte proconcurențiale.

Trebuie să se constate că elementele invocate de Servier în cadrul prezentei proceduri de recurs, în măsura în care pot fi înțelese ca urmărind să critice calificarea juridică a faptelor de către Tribunal, iar nu numai obținerea unei noi aprecieri a faptelor respective, nu permit să se demonstreze că aceste constatări ale Tribunalului ar fi eronate.

La punctele 667-671 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că efectele potențiale invocate ale acordului Teva nu pot fi calificate drept nerestrictive asupra concurenței, chiar proconcurențiale. Servier susținuse în această privință că viitoarea decizie a OEB cu privire la validitatea brevetului 947 ar fi fost, prin natura sa, necunoscută părților. Acordul Teva ar fi avut efecte proconcurențiale prin faptul că a permis o intrare pe piață a Teva indiferent de sensul acestei decizii. Or, Tribunalul a considerat că, indiferent de sensul deciziei ulterioare a OEB, imprevizibil la data acordului, niciuna dintre opțiunile prevăzute de acordul Teva nu putea conduce la o situație care să poată fi calificată drept „proconcurențială”. Astfel, acest acord ar fi împiedicat întotdeauna Teva să intre pe piață cu produsul său sau cu produsul unui terț și o intrare a Teva cu produsul furnizat de Servier nu ar fi creat o situație de concurență între Teva și Servier.

Contrar celor susținute de Servier, această apreciere a Tribunalului nu este afectată de erori. Curtea a avut deja ocazia să constate că o intrare controlată a unei societăți producătoare de medicamente generice pe piață cu o cantitate limitată de produse, rezultată dintr‑o concertare cu producătorul de medicamente originale organizată în cadrul unui acord care împiedică intrarea independentă a acestei societăți pe piață, nu poate fi considerată proconcurențială ( 77 ). Contrar celor susținute de Servier, în cazul în care, într‑o asemenea situație, cantitățile de produse care trebuie furnizate de producătorul de medicamente originale societății producătoare de medicamente generice sunt limitate (după cum era cazul în speță ( 78 )), această societate nu are niciun interes să practice o concurență prin prețuri ( 79 ).

În plus, Curtea a constatat deja că părțile la un acord, precum cel din speță, nu se pot întemeia pe eventuale evoluții viitoare în ceea ce privește dreptul brevetelor, necunoscute la momentul încheierii acordului, de care ar depinde nocivitatea acestuia în ceea ce privește dreptul concurenței ( 80 ). După cum s‑a indicat la punctele 139-141 de mai sus, trebuie să se verifice dacă, prin încheierea acestui acord, părțile au înlocuit riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele, în timp ce aspectul dacă situația în materie de brevete ar fi fost în mod necesar diferită în lipsa acordului nu este decisiv ( 81 ).

În ceea ce privește clauza de necontestare, a cărei nocivitate este contestată de Servier, Tribunalul a observat, la punctele 646-653 din hotărârea atacată, că faptul că această clauză nu împiedica continuarea de către Teva a procedurii în fața OEB nu îi înlătura caracterul restrictiv. Or, această constatare este corectă, întrucât clauza menționată împiedica Teva să susțină în fața instanțelor din Regatul Unit că produsul său era necontrafăcut și o împiedica să invoce în fața acestor instanțe, pe cale incidentală, lipsa validității brevetelor deținute de Servier. În plus, pentru motivul indicat la punctul precedent, eventuale evoluții viitoare în materie de brevete, precum în speță cele care pot rezulta din continuarea procedurii în fața OEB, nu sunt determinante pentru analiza unui acord care are ca obiect restrângerea concurenței.

În ceea ce privește clauzele de cumpărare exclusivă și de necomercializare, a căror nocivitate este de asemenea repusă în discuție de Servier, Tribunalul a putut constata fără a săvârși erori, la punctele 654-666 din hotărârea atacată, că aceste clauze fuseseră analizate în mod corect de Comisie ca una și aceeași obligație de neconcurență. În conformitate cu clauzele menționate, Servier putea alege în mod discreționar fie să furnizeze Teva perindoprilul, fie să îi plătească o despăgubire forfetară în cazul nefurnizării. Ca urmare a obligației de cumpărare exclusivă, Teva nu se putea aproviziona de la alți furnizori nici în cazul neaprovizionării din partea Servier.

Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, consecința acestor dispoziții era că Servier deținea „cheia pentru a deschide poarta de intrare pe piață în favoarea Teva”. Or, era evident că Servier nu avea nicio intenție să facă acest lucru și că nu va furniza Teva produsul său pentru distribuție decât dacă un terț ar reuși să deschidă această poartă prin intrarea pe piață. În acest caz, Servier dorea să își securizeze cotele de piață prin distribuirea propriului produs generic de către societatea producătoare de medicamente generice „prietenă” Teva ( 82 ).

Contrar susținerilor Servier, Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a statuat, la punctul 666 din hotărârea atacată, că faptul că acordul Teva se limita la perindoprilul erbumină nu înlătura caracterul anticoncurențial al acestui acord. Tribunalul a considerat în mod întemeiat că, chiar dacă Teva ar fi putut intra pe piață cu perindoprilul compus dintr‑o altă sare decât erbumina în perioada acoperită de acord, nu este mai puțin adevărat că acest acord o împiedica să concureze cu Servier cu perindoprilul erbumină și restrângea concurența în această privință. Or, produsul pe care Teva intenționa să îl comercializeze în momentul încheierii acordului menționat era tocmai perindoprilul erbumină, în condițiile în care ea a dezvoltat o altă sare doar mai târziu.

În ceea ce privește plățile efectuate în cadrul acordului Teva, Servier arată, pe de o parte, că Tribunalul a săvârșit o eroare la calificarea indemnizației forfetare pe care a plătit‑o Teva.

La punctele 684-686 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că despăgubirea forfetară plătită de Servier către Teva pentru neaprovizionare, al cărei cuantum final se ridică la 5,5 milioane GBP, reprezenta o plată acordată Teva în schimbul angajamentului său de a nu concura cu Servier. Această plată reprezenta contrapartida neintrării pe piață a Teva, astfel cum era prevăzută de clauzele de cumpărare exclusivă și de nereziliere.

Or, Servier nu invocă niciun element de natură să invalideze aceste considerații, întrucât nu prezintă nicio altă contraprestație pe care ar fi primit‑o din partea Teva în schimbul plății respective. În aceste condiții, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că acest lucru se explica numai prin interesul comercial al părților la acord de a nu concura pe baza meritelor. Faptul că această plată a luat forma unei despăgubiri pentru nefurnizare plătibile numai în cazul nelivrării este, în această privință, irelevant.

Pe de altă parte, Servier susține că Tribunalul a calificat în mod greșit plata inițială de 5 milioane GBP plătită de Servier către Teva drept plată inversă. Scopul acestei plăți ar fi fost de a contribui la costurile legate de rezilierea de către Teva a acordurilor sale cu un furnizor de IFA și cu un furnizor de formule finite, la costurile de distrugere a stocurilor existente ale produsului Teva și pentru cheltuielile de judecată. În plus, pentru Servier, cuantumul ar fi fost justificat de faptul de evitarea unui litigiu și de securizarea acordului de furnizare cu Teva.

Această argumentație este inoperantă.

Astfel, nu este necesar să se stabilească dacă o plată din partea producătorului de medicamente originale în beneficiul societății producătoare de medicamente generice, care corespunde costurilor de distrugere a produsului său și despăgubirii terților prin aceasta, poate fi considerată justificată în cadrul unui acord precum cel în discuție. Pentru motive deja expuse la punctele 156-160 de mai sus, acest lucru ridică deja îndoieli în sine. Astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia în considerentul (1599) al deciziei în litigiu, vizat la punctele 680 și 689 din hotărârea atacată, aceste cheltuieli nu corespund niciunei valori de piață pe care Servier ar fi primit‑o din partea Teva.

Cu toate acestea, în speță Tribunalul a observat, la punctele 687-698 din hotărârea atacată, că Teva nu comunicase, în orice caz, nicio cifră privind costurile despre care se pretinde că ar fi fost compensate prin suma inițială de 5 milioane GBP plătită de Servier către Teva. Astfel, Tribunalul a considerat că, chiar dacă trebuia să se țină seama de o evaluare de către Comisie a cheltuielilor susceptibile, potrivit Teva, să țină de costuri ce trebuiau compensate de Servier în temeiul soluționării amiabile, inclusiv valoarea stocului care trebuia distrus, acestea reprezentau în total mai puțin de 40 % din cuantumul inițial.

Or, Servier nu a prezentat, nici în fața Tribunalului, nici în fața Curții, niciun element susceptibil să repună în discuție aceste constatări sau să justifice mai mult cuantumul inițial plătit Teva.

Din considerațiile care precedă rezultă că criticile prin care Servier critică calificarea acordului Teva drept restrângere a concurenței prin obiect trebuie respinse.

Potrivit Servier, Tribunalul a săvârșit de asemenea erori prin calificarea acordului Lupin drept restrângere a concurenței prin obiect. Pe de o parte, Tribunalul ar fi concluzionat în mod eronat că plata efectuată de Servier în favoarea Lupin nu se poate explica altfel decât prin intenția părților de a nu concura (i). Pe de altă parte, Tribunalul ar fi statuat în mod greșit că clauzele acordului Lupin erau nocive și ar fi interpretat în mod necorespunzător domeniul de aplicare al acordului menționat (ii).

Din constatările nepuse în discuție din hotărârea atacată și din decizia în litigiu reiese că Servier și Lupin au încheiat în aceeași zi, sub forma unui acord unic, două acorduri. Primul era un acord de soluționare amiabilă care cuprindea clauze de necomercializare a versiunii generice a perindoprilului și de necontestare de către Lupin a brevetelor deținute de Servier; al doilea era un acord de cesiune de tehnologie prin care Servier a cumpărat de la Lupin trei cereri de brevete depuse de aceasta din urmă. În cadrul acestui din urmă acord, Servier a plătit Lupin suma de 40 de milioane de euro ( 83 ).

La punctele 805-828 din hotărârea atacată, Tribunalul a efectuat o analiză detaliată și minuțioasă a posibilei valori economice a acestor cereri de brevete în lumina tuturor argumentelor părților în această privință. La finalul analizei respective, s‑a ajuns la concluzia că nu era posibil să se identifice vreo valoare economică a cererilor menționate.

Astfel, Tribunalul a constatat în special că Lupin nu cedase brevete, ci simple cereri de brevete și nu oferise nicio garanție că ar fi acordat un brevet, că acesta ar fi valabil sau că produsele sau procedeele revendicate nu ar fi contrafăcute (punctele 805 și 818); că suma plătită era mai mare decât investițiile efectuate de o altă societate producătoare de medicamente generice comparabilă pentru a dezvolta propriul perindopril (punctul 817); că Servier nu prezentase niciun element precis care să permită să se stabilească dacă achiziționarea cererilor de brevete ale Lupin pentru o sumă de 40 de milioane de euro putea fi considerată în mod rezonabil o investiție rentabilă sau, cel puțin, de natură să îi aducă venituri susceptibile să compenseze costul lor ridicat (punctul 820); că referirea de către Servier la alte operațiuni care ar fi comparabile cu acordul de cesiune încheiat cu Lupin nu era pertinentă, printre altele pentru că Servier însăși fusese parte la aceste operațiuni, unele dintre ele fiind, în plus, calificate drept încălcări ale dreptului concurenței de către Comisie (punctul 821) și că avizul unui consultant în domeniul proprietății intelectuale prezentat de Servier era formulat în termeni prea generali și nu avea decât o valoare probantă limitată (punctul 822).

Prin urmare, Tribunalul a concluzionat în esență, la punctul 827 din hotărârea atacată, că singura contraprestație care putea explica transferul de valoare de 40 de milioane de euro efectuat de Servier în favoarea Lupin potrivit acordului de cesiune era angajamentul de neconcurență asumat de Lupin potrivit acordului de soluționare amiabilă încheiat în aceeași zi.

În cadrul prezentului recurs, Servier nu invocă niciun element susceptibil să demonstreze că această concluzie ar fi afectată de erori.

Pe de altă parte, Servier arată că Tribunalul nu putea califica plata sumei de 40 milioane de euro drept plată inversă, întrucât Servier ar fi demonstrat interesul său pentru cererile de brevete și ar fi prezentat exemple de operațiuni încheiate în termeni similari și avizul unui expert.

Or, prin aceste argumente, Servier se limitează să repete argumentația prezentată deja în primă instanță fără a susține în ce ar consta erorile pretins săvârșite de Tribunal, ceea ce este inadmisibil în recurs. În orice caz, Tribunalul a putut să considere, fără a săvârși o eroare, la punctele 821-823 din hotărârea atacată, că aceste elemente invocate de Servier nu permiteau să se stabilească în mod obiectiv vreo valoare economică a cererilor de brevete cumpărate de Servier de la Lupin în cuantum de 40 de milioane de euro.

Pe de altă parte, critica efectuată de Servier cu privire la afirmația Tribunalului prezentată la punctul 816 din hotărârea atacată, potrivit căreia această sumă depășea profiturile la care Lupin se putea aștepta în urma intrării sale independente pe piață în primii doi‑trei ani de comercializare, este inoperantă. Astfel, Tribunalul nu s‑a întemeiat pe această constatare pentru a demonstra lipsa probei privind valoarea economică a cererilor de brevete transferate, ci pe ansamblul elementelor indicate la punctul 188 de mai sus. Comparația cu profiturile așteptate ale Lupin a fost doar un element suplimentar care susținea caracterul ridicat al plății efectuate de Servier în favoarea sa.

Rezultă că Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat, în special la punctul 827 din hotărârea atacată, că plata efectuată de Servier în favoarea Lupin constituia un stimulent pentru a nu face concurență întrucât rezulta din elementele examinate că această plată nu se putea explica prin valoarea economică a cererilor de brevete transferate de Lupin către Servier.

Faptul că Tribunalul a utilizat, în acest context, conceptele de operațiune încheiată (sau nu) în condiții normale de piață și de plată stimulativă, în locul terminologiei utilizate de Curte în Hotărârea Generics (UK) și alții („sold net” al transferurilor de valoare respective), nu schimbă cu nimic faptul că în esență Tribunalul a efectuat într‑adevăr același test ca și cel preconizat de Curte în hotărârea menționată. Acest test constă în a se stabili dacă transferul de valoare al Servier în favoarea Lupin se explica prin alt lucru decât interesul părților respective de a nu concura ( 84 ). În consecință, dorința de a căuta unele diferențe, în ceea ce privește fondul testului respectiv, între Hotărârea Generics (UK) și alții și hotărârea atacată, pe baza acestor diferențe nesemnificative de terminologie, s‑ar asemăna cu a face dovada unui formalism excesiv și a unui joc de cuvinte.

În speță, din cuprinsul punctului 806 din hotărârea atacată reiese că noțiunea de „operațiune încheiată în condiții normale de piață” a permis Tribunalului să stabilească, prin intermediul examinării elementelor rezumate la punctul 188 de mai sus, dacă transferul de valoare efectuat de Servier în favoarea Lupin corespundea vreunei valori economice a cererilor de brevet transferate. Aceasta nu înseamnă că Comisia ar fi întotdeauna obligată să impună această noțiune atunci când stabilește dacă un transfer de valoare are o altă contraprestație decât un angajament de neconcurență.

Desigur, după cum s‑a arătat deja la punctul 134 de mai sus, în Hotărârile Generics (UK) și alții și Lundbeck/Comisia, Curtea a indicat că, pentru a se aprecia transferurile de valori efectuate potrivit unui acord de soluționare amiabilă, trebuie să se ia în considerare ansamblul transferurilor de valori efectuate între părți, indiferent dacă au fost monetare sau nemonetare. Astfel, potrivit Curții, trebuie să se stabilească dacă soldul transferurilor de valori ale producătorului de medicamente originale, în beneficiul societății producătoare de medicamente generice, se poate justifica prin existența unor eventuale contraprestații din partea acestei societăți ( 85 ).

Totuși, nu se poate reproșa Tribunalului în speță că nu a cuantificat în cifre soldul pozitiv net al transferului de valoare efectuat de Servier în favoarea Lupin, după deducerea valorii prezumate a cererilor de brevete care au fost transferate de Lupin către Servier în schimbul acestui transfer.

Astfel, din elementele luate în considerare de Tribunal, rezumate la punctul 188 de mai sus, care nu au fost puse în discuție de Servier, reiese că Tribunalul a constatat că Servier nu demonstrase o valoare economică oarecare a cererilor de brevete cumpărate de la Lupin, care ar fi putut fi dedusă din cele 40 de milioane de euro transferate de Servier către Lupin cu acest titlu.

Totuși, chiar presupunând că trebuie să se plece de la principiul potrivit căruia asemenea cereri de brevete au în mod necesar o valoare economică care trebuie dedusă din suma plătită de Servier către Lupin, fie și numai valoarea corespunzătoare investițiilor efectuate de Lupin pentru a dezvolta tehnologia acoperită de ele, trebuie amintit că Tribunalul a considerat, la punctul 817 din hotărârea atacată, că suma de 40 de milioane de euro transferată către Lupin era mai mare decât investițiile efectuate de o altă societate producătoare de medicamente generice comparabilă pentru a dezvolta propriul perindopril.

În această privință, Tribunalul citează considerentul (1962) al deciziei în litigiu, care se referă la costul dezvoltării perindoprilului Krka, care se ridică la aproximativ 1-4 milioane de euro. Prin urmare, chiar presupunând că trebuie să se deducă această sumă din suma transferată de Servier către Lupin, aspect care este echivalent în esență cu raționamentul Tribunalului de la punctul 817 din hotărârea atacată, soldul net al acestui transfer s‑ar ridica încă la cel puțin 36 de milioane de euro care nu găsesc altă explicație decât răscumpărarea de către Servier a amenințării concurențiale pe care o reprezenta Lupin.

Această constatare nu poate fi infirmată de faptul că punctele 59-61 din hotărârea atacată menționează acorduri de achiziționare de tehnologii care privesc în special cumpărarea unei cereri de brevet și a know‑how‑ului aferent de către Servier pentru o sumă de aproximativ 13 milioane de euro. Astfel, în lipsa unor indicații oarecare cu privire la valoarea cererilor de brevete vizate de acordul Lupin, nu se poate considera că ele aveau în mod necesar și o valoare a amplorii acestora. De asemenea, suma de 50 de milioane de dolari americani (USD) evocată la punctul 61 din hotărârea atacată privește doar un protocol de acord privind achiziționarea de tehnologie care nu a fost, în final, niciodată încheiat, astfel încât nu poate servi, ca regulă generală, drept indicație pentru evaluarea valorii cererilor de brevete. Având în vedere elementele rezumate la punctul 188 de mai sus și principiile care guvernează sarcina probei ( 86 ), Tribunalul a putut considera, așadar, fără a săvârși o eroare în această privință, că nu s‑a stabilit că soldul net al sumei transferate de Servier către Lupin, chiar scăzând pretinsa valoare a costului de dezvoltare a tehnologiei acoperite de brevetele deținute de Lupin, era justificat de alte contraprestații din partea Lupin decât cea care consta în angajamentul său de a nu concura.

Rezultă că critica întemeiată pe caracterul eronat al aprecierii plății în cadrul acordului Lupin trebuie respinsă.

În primul rând, Servier arată că Tribunalul nu putea califica drept anticoncurențială clauza acordului Lupin care prevedea necontestarea brevetelor Servier de către Lupin, întrucât această clauză nu împiedica continuarea contestării brevetului 947 în fața OEB de către alți oponenți. Or, această argumentație trebuie respinsă, mutatis mutandis, pentru aceleași motive ca și cele prezentate deja la punctele 171 și 172 de mai sus.

În al doilea rând, Servier susține că Tribunalul nu putea să considere nici că acea clauză de necomercializare a produselor Lupin era anticoncurențială, întrucât autoriza, astfel cum ar fi recunoscut Tribunalul însuși, o intrare anticipată a Lupin pe piață în anumite condiții.

Prin această argumentație, Servier încearcă să repună în discuție aprecierea faptelor de către Tribunal, în special în ceea ce privește interpretarea efectuată de acesta a clauzelor acordului Lupin ( 87 ). Totuși, chiar presupunând că argumentația în discuție poate fi interpretată în sensul că se referă la calificarea juridică a faptelor de către Tribunal, ea ar fi sortită eșecului.

Prin afirmațiile sale, Servier pare să dorească să demonstreze că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare prin faptul că nu a recunoscut că efectele proconcurențiale dovedite ale clauzelor acordului Lupin, pe care el însuși le‑ar fi constatat, repuneau în discuție calificarea acordului menționat drept restrângere a concurenței prin obiectul său.

Or, la punctele 830-857 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, în urma unei analize detaliate a clauzelor acordului Lupin, că, presupunând chiar că acordul menționat poate fi interpretat în sensul că permite o intrare pe piață a Lupin, cu propriile produse, anticipată în raport cu durata previzibilă de validitate a brevetului 947, natura ipotetică a evenimentelor care puteau permite o asemenea intrare anticipată împiedica să se concluzioneze în sensul neutralizării efectului restrictiv al clauzei de necomercializare (punctele 849-851 și 856). Intrarea anticipată a Lupin (presupunând că este permisă de acord în anumite împrejurări) depindea, în orice caz, de introducerea pe piață de către un terț a unui produs generic, cu alte cuvinte de o împrejurare atât exterioară părților la contract, cât și aleatorie (punctul 857). Servier nu repune în discuție elementele de fapt pe care Tribunalul și‑a întemeiat aceste constatări, care nu indică nicio denaturare.

Trebuie respinsă critica Servier întemeiată pe o pretinsă denaturare a corespondenței dintre Servier și Lupin în legătură cu intrarea Sandoz pe piață (punctele 852-854 din hotărârea atacată). Din lectura extrasului din această corespondență care figurează la punctul 853 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul nu a denaturat în niciun fel acest document prin constatarea că exprima incertitudinile Lupin în ceea ce privește posibilitatea sa de a intra în mod anticipat pe piața franceză fără a încălca acordul. În plus, din rezumatul care figurează la punctul precedent reiese că această critică este inoperantă. Tribunalul a constatat că, presupunând chiar că clauzele acordului permit o intrare anticipată, împrejurările care fac posibilă o asemenea intrare erau ipotetice și independente de voința părților.

În aceste împrejurări, Tribunalul a constatat, fără a săvârși o eroare, că clauza de necomercializare nu era de natură să repună în discuție calificarea acordului Lupin drept restrângere a concurenței prin obiect. După cum s‑a arătat la punctul 126 de mai sus, numai prezența unor efecte favorabile concurenței dovedite de natură să ridice îndoieli în mod rezonabil cu privire la caracterul suficient de nociv în privința concurenței al unui acord este de natură să repună în discuție o asemenea calificare. Or, Tribunalul a constatat la punctul 857 din hotărârea atacată, având în vedere elementele rezumate la punctul 208 de mai sus, că o intrare anticipată a Lupin pe piață (presupunând că este permisă de clauzele acordului) nu rezulta dintr‑o alegere clară a părților, ci din circumstanțe ipotetice și aleatorii. În consecință, Tribunalul a constatat în mod corect că părțile nu se puteau prevala de acestea pentru a stabili lipsa caracterului acordului de restrângere a concurenței.

Argumentul Servier potrivit căruia Tribunalul ar fi trebuit să analizeze probabilitatea cu care diferitele scenarii erau susceptibile să se producă nu este de natură să invalideze această constatare. După cum s‑a arătat deja la punctele 139-141 și 171 de mai sus, în cadrul aprecierii naturii unui acord de restrângere a concurenței, precum acordul Lupin, Comisia nu trebuie să analizeze scenariile viitoare probabile în ceea ce privește dreptul brevetelor.

În al treilea rând, Servier nu se poate prevala nici de pretinsul caracter favorabil concurenței al angajamentului său de a furniza Lupin produse, nici de pretinsa natură favorabilă concurenței a licențelor despre care se pretinde a fi acordate Lupin în mod gratuit cu privire la celelalte brevete ale sale, pentru a invoca pretinse erori ale Tribunalului la calificarea clauzelor acordului Lupin. În cadrul prezentei proceduri de recurs, Servier se limitează la a contesta concluziile Tribunalului în această privință, expuse la punctele 858-863 din hotărârea atacată, fără a invoca vreun element de natură să infirme temeinicia lor. În aceste condiții, Servier nu pune în discuție în mod valabil concluzia Tribunalului potrivit căreia atât posibilitatea de furnizare, cât și posibilitatea de a dispune de licențe pentru alte brevete (presupunând că este prevăzută de clauzele acordului) depindeau în egală măsură atât de existența unor condiții viitoare ipotetice, cât și de intrarea anticipată pe piață vizată la punctul 208 de mai sus.

În sfârșit, în al patrulea și ultimul rând, nici argumentul Servier potrivit căruia Tribunalul ar fi săvârșit o eroare în aprecierea domeniului de aplicare al acordului Lupin nu poate fi admis. Astfel, nu este determinant să se stabilească dacă Tribunalul a constatat în mod corect, la punctele 870-877 din hotărârea atacată, că domeniul de aplicare al acordului Lupin depășea domeniul de aplicare al brevetului 947, ceea ce Servier contestă. După cum a constatat Tribunalul în esență la punctul 878 din hotărârea atacată, chiar presupunând că domeniul de aplicare al acordului menționat nu îl depășea pe cel al brevetului menționat, acest lucru nu ar fi înlăturat caracterul anticoncurențial al acordului. Astfel, deși încheierea de către titularul unui brevet a unui acord de soluționare amiabilă cu un presupus autor al contrafacerii, care nu depășește întinderea și durata de valabilitate rămasă a brevetului, reprezintă cu siguranță expresia dreptului de proprietate intelectuală al acestui titular și îi permite printre altele să se opună oricărei contrafaceri, nu este mai puțin adevărat că brevetul menționat nu permite titularului său să încheie contracte care ar încălca articolul 101 TFUE ( 88 ).

Rezultă că niciunul dintre argumentele invocate de Servier prin care se contestă calificarea acordului Lupin drept restrângere a concurenței prin obiect nu poate fi reținut.

Din considerațiile care precedă rezultă că argumentația Servier prin care se contestă calificarea acordurilor în litigiu drept restrângeri ale concurenței prin obiect trebuie respinsă în totalitate.

Servier arată că Tribunalul a săvârșit erori atunci când a stabilit data de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin în anumite state membre.

În considerentul (3136) al deciziei în litigiu, Comisia a explicat că în speță încetarea încălcărilor era determinată de data de la care societățile producătoare de medicamente generice părți la acordurile în litigiu au fost în măsură să adopte un comportament concurențial pe diferitele piețe relevante.

Din considerentul (2127) și din tabelul reprodus în considerentul (3134) al deciziei în litigiu reiese că Comisia a constatat că încălcarea reprezentată de acordul Lupin pentru piețele Uniunii era stabilită pentru perioada cuprinsă între încheierea acordului menționat, și anume 30 ianuarie 2007 ( 89 ), și 6 mai 2009, data anulării brevetului 947 de către OEB. Comisia a considerat însă că încălcarea încetase mai devreme în anumite țări, în special în ceea ce privește argumentația Servier în cadrul prezentului motiv ( 90 ), în Franța, la 16 septembrie 2008, data intrării pe piață a Sandoz ( 91 ).

Or, astfel cum reiese din considerentul (410) al deciziei în litigiu, Sandoz a intrat de asemenea pe piața altor state membre înainte de 6 mai 2009, și anume, în privința aspectelor relevante pentru argumentația Servier în cadrul prezentului motiv ( 92 ), în Irlanda în iunie 2008, în Belgia în iulie 2008, în Ungaria în decembrie 2008 și în Republica Cehă în ianuarie 2009.

În consecință, după cum reiese din cuprinsul punctului 891 din hotărârea atacată, în fața Tribunalului, Servier a susținut că Comisia ar fi trebuit să concluzioneze că încălcarea reprezentată de acordul Lupin încetase de asemenea în Belgia, în Ungaria și în Republica Cehă, în momentul în care Sandoz a intrat pe piețele din statele membre respective. Această argumentație a fost însă respinsă de Tribunal.

În speță, Servier susține că, procedând astfel, Tribunalul a săvârșit erori. Acesta ar fi înlocuit raționamentul Comisiei cu propria motivare, contradictorie de altfel, omițând totodată să explice motivele pentru care instituția respectivă ar fi fost îndreptățită să rețină data intrării Sandoz pe piață ca încetare a încălcării în Franța, dar nu în Irlanda, în Belgia, în Ungaria și nici în Republica Cehă.

Tribunalul a considerat, la punctul 892 și următoarele din hotărârea atacată, că trebuia să se stabilească dacă Comisia a concluzionat în mod greșit că încălcarea continuase după datele de intrare a Sandoz în statele membre în cauză. În această privință, el a constatat că versiunea generică a Sandoz nu cuprindea niciunul dintre cristalele alfa protejate de brevetul 947. Tribunalul a continuat susținând că din coroborarea articolului 1.6 cu articolul 4.1 litera c) din acordul Lupin ( 93 ) ar putea reieși că acesta permitea o intrare pe piață a Lupin cu propriile produse atunci când un produs generic intrase pe piață fără a se confrunta cu o cerere de somație din partea Servier.

Tribunalul a considerat totuși că exista o incertitudine în ceea ce privește aspectul dacă această interpretare a acordului era corectă și dacă acea clauză de necomercializare care figurează în acordul respectiv permitea Lupin să intre pe piață în cazul intrării pe piață a unui produs precum cel al Sandoz. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că, din cauza incertitudinii respective, Lupin putea să se teamă că această clauză îi interzicea încă să intre pe piață într‑un asemenea caz, cu atât mai mult cu cât Servier putea încă să introducă o cerere de somație, chiar împotriva unui produs care nu era contrafăcut.

Potrivit Tribunalului, aceste incertitudini ale Lupin în legătură cu posibilitatea sa de a intra pe piață în urma intrării Sandoz erau atestate, în ceea ce privește piața franceză, de un schimb de corespondență între Lupin și Servier, menționat la punctul 853 din hotărârea atacată ( 94 ). Din schimbul respectiv ar reieși că aplicarea pe care Lupin continua să o facă cu privire la clauza de necomercializare pe piața franceză ar părea să fi încetat, cel mai devreme, la începutul lunii aprilie 2009.

Tribunalul a concluzionat de aici că, a fortiori, Servier nu a prezentat niciun element care să permită să se stabilească faptul că, înainte de 6 mai 2009, Servier și Lupin considerau că clauza de necomercializare nu mai era în vigoare pe celelalte patru piețe pe care intrase Sandoz. Potrivit Tribunalului, împrejurarea că această clauză a rămas astfel în vigoare ca urmare a incertitudinilor legate de ambiguitatea acordului era suficientă pentru a permite Comisiei să constate că acordul de voințe dintre Servier și Lupin și, prin urmare, încălcarea continuau în pofida intrărilor pe piață a Sandoz pe aceste patru piețe.

Or, astfel cum susține în mod întemeiat Servier, motivul potrivit căruia ambiguitatea și incertitudinile cu privire la aplicarea acordului în urma intrării Sandoz pe piețele în cauză care permiteau să se considere că încălcarea continuase după această intrare pe piața respectivă nu figurează în decizie. Prin urmare, Tribunalul a înlocuit efectiv motivarea Comisiei cu propria motivare, ceea ce constituie o eroare de drept ( 95 ).

În plus, după cum indică de asemenea în mod întemeiat Servier, acest motiv întemeiat de Tribunal în special pe un schimb de corespondență între Servier și Lupin referitor la piața franceză (a se vedea punctul 224 de mai sus) contrazice afirmația prezentată în considerentul (2127) al deciziei în litigiu potrivit căreia încălcarea reprezentată de acordul Lupin a încetat pe piața franceză în urma intrării Sandoz pe această piață ( 96 ).

Rezultă că nu numai că Tribunalul a înlocuit motivarea deciziei în litigiu cu propria motivare, dar, în plus, această motivare este contradictorie și nu permite să se înțeleagă motivele pentru care Comisia a reținut, în această decizie, data intrării pe piață a Sandoz drept încetare a încălcării în Franța, dar nu în Irlanda, în Belgia, în Ungaria și nici în Republica Cehă. Prin urmare, este imposibil să se verifice temeinicia considerațiilor cu privire la acest aspect, ceea ce afectează hotărârea atacată de nemotivare suplimentară ( 97 ).

În consecință, al treilea aspect al celui de al cincilea motiv este fondat și determină, în conformitate cu articolul 61 alineatul (1) prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, anularea în parte a hotărârii atacate pentru nemotivare în măsura în care s‑a respins cererea Servier de anulare a deciziei în litigiu întrucât aceasta reține ca dată de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin pentru Irlanda, Belgia, Ungaria și Republica Cehă data de 6 mai 2009.

Conform articolului 61 alineatul (1) a doua teză din acest statut, Curtea poate, în aceste împrejurări, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată. Or, această situație se regăsește în speță, întrucât din examinarea deciziei în litigiu reiese că este de asemenea afectată de nemotivare în ceea ce privește motivul pentru care Comisia a reținut data intrării pe piață a Sandoz ca încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin în Franța, însă nu și în celelalte patru țări în care Sandoz a intrat pe piață înainte de 6 mai 2009.

Pe de altă parte, nici decizia în litigiu, nici explicațiile furnizate de Comisie în înscrisurile sale și în ședință în prezenta procedură de recurs nu permit clarificarea acestui punct.

Comisia se referă la considerentul (1039) al deciziei în litigiu, potrivit căruia articolul 4.1 litera c) din acordul Lupin trebuia interpretat în sensul că Lupin era autorizată să își comercializeze propriul perindopril într‑o anumită circumscripție, în special dacă și când un terț independent vindea perindopril, iar Servier nu introducea o cerere de somație pentru a o împiedica.

Comisia arată, fără a explica motivele pentru aceasta, că, ținând seama de interpretarea respectivă, clauza de necomercializare ar fi continuat să se aplice chiar și după intrarea Sandoz pe piață în Irlanda, în Belgia, în Ungaria și în Republica Cehă, dar nu și în Franța. În această din urmă privință, Comisia se referă la considerentul (2327) al deciziei atacate, care observă că, în Franța, Servier nu putea bloca sosirea Sandoz pe baza brevetului 947, întrucât produsul Sandoz nu era susceptibil să încalce acest brevet.

Totuși, pe baza acestei indicații, este întotdeauna imposibil să se înțeleagă motivele pentru care Servier ar fi putut bloca, întemeindu‑se pe acest brevet, intrarea Sandoz în celelalte patru state membre în cauză, în timp ce produsul cu care Sandoz intra pe aceste piețe era în mod vizibil același cu cel comercializat în Franța. În ședință, Comisia a reiterat explicația potrivit căreia diferența ar fi constat în faptul că, în Franța, intrarea Sandoz ar fi deschis piața concurenței, în timp ce situația ar fi fost diferită în celelalte țări. Or, această explicație nu a fost susținută nici în decizia în litigiu, nici în înscrisurile Comisiei, nici în ședință.

Rezultă că decizia în litigiu trebuie anulată în parte în măsura în care conține o nemotivare în ceea ce privește datele încetării reținute pentru încălcarea reprezentată de acordul Lupin în ceea ce privește Irlanda, Belgia, Ungaria și Republica Cehă.

Consecințele acestei anulări parțiale asupra cuantumului amenzii aplicate Servier în temeiul acordului Lupin sunt stabilite la punctul 282 și următoarele de mai jos, în partea din prezentele concluzii consacrată amenzilor.

În cadrul celui de al șaselea motiv, Servier arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a confirmat, la punctul 1293 și următoarele din hotărârea atacată, calificarea acordurilor încheiate de Servier cu Niche/Unichem, pe de o parte, și cu Matrix, pe de altă parte, ca încălcări distincte. Potrivit Servier, Tribunalul ar fi trebuit să recunoască faptul că aceste acorduri constituiau o încălcare unică a articolului 101 TFUE.

Din jurisprudență reiese că o încălcare a articolului 101 TFUE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte în cazul în care acestea din urmă se înscriu într‑un plan de ansamblu, în considerarea obiectului identic al acestora care constă în denaturarea concurenței și urmăresc un singur scop economic ( 98 ). Condiția referitoare la noțiunea de obiectiv unic implică necesitatea de a verifica dacă nu există elemente ce caracterizează diferitele comportamente care fac parte din încălcare și care să poată să indice că comportamentele adoptate de alte întreprinderi nu au același obiect sau același efect anticoncurențial și, în consecință, nu se înscriu într‑un „plan de ansamblu” în considerarea obiectului lor identic ce denaturează concurența în cadrul pieței interne ( 99 ).

Trebuie să se precizeze că, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul precedent, aspectul dacă diferite comportamente anticoncurențiale trebuie calificate drept încălcări distincte sau drept încălcare unică ține de o problemă de drept legată de calificarea juridică a elementelor constitutive ale încălcării, a cărei respectare este asigurată de instanțele Uniunii ( 100 ). Astfel cum a recunoscut Tribunalul la punctul 1256 și următoarele din hotărârea atacată, părțile în cauză trebuie să poată contesta, așadar, calificarea respectivă. Acest lucru este cu atât mai important cu cât o asemenea contestare poate avea o incidență asupra exercitării de către Comisie a puterii sale de apreciere la stabilirea amenzilor.

De asemenea, după cum a explicat în esență avocatul general Pitruzzella, nu este posibil să se stabilească în mod abstract dacă faptul de a califica mai multe comportamente drept încălcări distincte ar fi mai favorabil pentru întreprinderile în cauză decât să rețină calificarea drept încălcare unică, întrucât aceasta depinde de împrejurările fiecărui caz concret. În consecință, Comisia nu poate, în mod discreționar și pentru motive de oportunitate, să aleagă în mod liber să califice comportamente drept încălcări distincte mai degrabă decât încălcare unică sau viceversa. Dimpotrivă, Comisia trebuie să demonstreze, sub controlul instanței Uniunii, că sunt îndeplinite criteriile stabilite pentru a califica un comportament într‑un mod sau altul ( 101 ).

Acestea fiind precizate, trebuie să se constate însă că în speță elementele invocate de Servier nu demonstrează că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a confirmat constatarea Comisiei potrivit căreia acordurile Niche și Matrix nu constituiau o încălcare unică, ci chiar două încălcări distincte ale articolului 101 TFUE.

Potrivit Servier, aceste acorduri, care au fost semnate în aceeași zi de același reprezentant pentru Niche și Matrix și care urmăreau să împiedice intrarea pe piață a produsului dezvoltat împreună de acestea din urmă urmăreau un obiectiv identic, erau complementare și generau o coordonare între comportamentul Niche și Matrix în raport cu Servier.

La punctul 1296 și următoarele din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că nu se putea contesta, desigur, că Servier urmărea un obiectiv identic cu acordurile Niche și Matrix, și anume soluționarea în mod definitiv a litigiului în curs și evitarea oricărui litigiu viitor cu privire la produsul Niche/Matrix, precum și eliminarea acestui produs ca sursă de concurență potențială în schimbul unei plăți. Cu toate acestea, Tribunalul a constatat că împrejurarea respectivă nu permitea prin ea însăși să se stabilească faptul că a existat de asemenea un plan comun între Niche și Matrix atunci când acestea au semnat acordurile lor cu Servier. Or, pentru a putea califica mai multe încălcări drept încălcare unică, toate aceste încălcări trebuie să urmărească același obiectiv global ( 102 ).

După ce a examinat conținutul acordurilor Niche și Matrix, precum și circumstanțele care au însoțit semnarea lor, Tribunalul a ajuns la constatarea că nici aceste elemente nu demonstrau că Niche și Matrix urmăreau un plan comun cu acordurile respective.

Elementele invocate de Servier în prezenta procedură de recurs nu sunt susceptibile să demonstreze că această constatare ar fi afectată de erori.

Servier arată că, în cadrul analizei sale cu privire la aspectul dacă exista un plan comun între Niche și Matrix, Tribunalul ar fi acordat prea multă importanță intenției subiective a acestor societăți, în condițiile în care calificarea drept încălcare unică nu s‑ar putea întemeia decât pe criterii obiective.

Servier se referă în această privință la punctul 246 din hotărârea pronunțată în cauza Siemens/Comisia ( 103 ), în care Tribunalul a constatat că o calificare a unui ansamblu de acorduri drept încălcare unică nu putea depinde de existența unei intenții subiective a părților de a participa la o asemenea încălcare unică, ci trebuia să se întemeieze pe factori obiectivi, printre care obiectivul comun al acordurilor respective. Or, contrar celor susținute de Servier, examinarea existenței unui asemenea obiectiv comun implică într‑adevăr o dimensiune subiectivă referitoare la intenția și la motivarea părților, care privește aspectul dacă aceste părți intenționau să contribuie prin încheierea acordurilor în cauză la realizarea unui obiectiv economic comun.

Cu alte cuvinte, pentru a constata o încălcare unică, nu trebuie, desigur, să se demonstreze că diferitele părți participante la această încălcare aveau intenția de a participa la un comportament anticoncurențial comun. Cu toate acestea, din jurisprudența citată la punctul 238 de mai sus rezultă că trebuie stabilit că părțile respective aveau intenția de a contribui, prin această participare, la un obiectiv comun și la realizarea unui scop economic unic. Dovada unei asemenea intenții se poate întemeia, la rândul său, pe orice element susceptibil să demonstreze că comportamentele în cauză, în speță acordurile Niche și Matrix, aveau ca rațiune de a fi intenția de a pune în aplicare un asemenea obiectiv comun și un asemenea scop economic unic.

Astfel, de exemplu în cauza referitoare la accesoriile pentru baie invocată de Servier, Tribunalul a constatat astfel existența unei încălcări unice în pofida implicării diferitor subgrupe de produse complementare pentru realizarea unei băi. Mai exact, Tribunalul a putut ajunge la această constatare în cauza menționată, întrucât practicile în discuție urmăreau planul de ansamblu și obiectivul unic de a coordona, în cadrul aceluiași sistem de distribuție, creșterile de prețuri pe care părțile la înțelegere le facturau distribuitorilor cu ridicata care erau clienții lor comuni ( 104 ).

Or, în speță Tribunalul a constatat, întemeindu‑se pe elemente care nu au fost repuse în discuție de Servier, tocmai că conținutul acordurilor Niche și Matrix, precum și împrejurările care au însoțit încheierea lor nu demonstrau că, prin aceste acorduri, Niche și Matrix intenționau să pună în aplicare un asemenea obiectiv comun și un asemenea scop economic unic. De altfel, Servier nu indică nici care ar fi putut fi un asemenea obiectiv și un asemenea scop. Astfel cum a constatat Tribunalul, nu avem, desigur, îndoieli că, înainte de încheierea acordurilor lor cu Servier, Niche și Matrix urmăreau obiectivul comun de introducere pe piață a versiunii generice a perindoprilului fabricat de Matrix și comercializat de Niche.

Cu toate acestea, nu pare posibil să se stabilească un eventual obiectiv comun pe care aceste societăți l‑ar fi putut urmări ulterior prin semnarea acordurilor lor respective cu Servier. După cum a arătat Tribunalul, diferite elemente necontestate din dosar demonstrează că Matrix, care a fost informată cu privire la negocierile în curs dintre Servier și Niche cu doar două zile înainte de semnarea propriului acord cu Servier, mai degrabă decât de a urma vreun plan comun cu Niche, a sesizat oportunitatea oferită de Servier. Acest aspect este confirmat de faptul că participarea Matrix la negocierile cu Servier a privit în principal cuantumul transferului de valoare.

De altfel, nu este posibil nici să se înțeleagă motivele pentru care abandonarea proiectului lor comun de dezvoltare și de comercializare a unei versiuni generice a perindoprilului ar fi putut constitui, la rândul său, un nou „proiect comun” pentru Niche și pentru Matrix, întrucât un asemenea abandon nu poate fi un proiect sau un obiectiv în sine. Rezultă astfel mai degrabă că Niche și Matrix au sesizat fiecare la rândul său oportunitatea oferită de Servier de a obține un transfer de valoare atât de semnificativ pentru a fi mai avantajos din punct de vedere comercial decât continuarea propriului proiect de a intra pe piață ( 105 ).

În consecință, nici argumentul Servier potrivit căruia acordurile Niche și Matrix ar fi partajat scopul comun de soluționare a litigiului cu Servier și evitarea unui litigiu viitor cu aceasta din urmă cu privire la produsul lor nu permite să se concluzioneze că acordurile respective constituiau o încălcare unică a articolului 101 TFUE. Astfel, chiar dacă fiecare dintre acordurile amintite urmărea efectiv acest scop în mod distinct, nu vedem care ar fi fost obiectivul lor comun în această privință. După cum s‑a demonstrat, simplul fapt că litigiul cu Servier privea produsul dezvoltat în comun de Niche și de Matrix nu permite să se stabilească un asemenea obiectiv comun.

Rezultă din ceea ce precedă că al șaselea motiv trebuie respins.

În ceea ce privește amenzile aplicate Servier pentru încheierea acordurilor în litigiu, trebuie examinate, pe de o parte, erorile de drept invocate de Servier în cadrul celui de al șaptelea motiv (1). Pe de altă parte, trebuie să se stabilească consecințele admiterii celui de al treilea aspect al celui de al cincilea motiv, referitor la datele de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin pentru recalcularea amenzii aplicate Servier în acest scop (2).

În cadrul celui de al șaptelea motiv, Servier arată că Tribunalul a săvârșit erori, pe de o parte, întrucât nu a anulat amenda stabilită de Comisie în raport cu principiul legalității incriminării și a pedepsei. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi luat în considerare în mod insuficient principiul proporționalității și ar fi omis să cenzureze aprecierea de către Comisie a gravității încălcărilor.

Înainte de a examina această argumentație, trebuie amintit că exercitarea de către Tribunal a competenței de fond conferite acestuia de articolul 261 TFUE este controlată de Curte numai în materie de erori vădite ( 106 ). Aceste erori pot fi reținute, în primul rând, atunci când Tribunalul nu a respectat întinderea competențelor sale ( 107 ), în al doilea rând, atunci când nu a luat în considerare suficient toate elementele pertinente ( 108 ) și, în al treilea rând, atunci când a aplicat criterii juridice eronate ( 109 ), îndeosebi în privința principiilor egalității de tratament ( 110 ) și proporționalității ( 111 ).

Rezultă că, atunci când se pronunță cu privire la chestiuni de drept în cadrul unui recurs, Curtea nu are sarcina de a substitui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi. Astfel, Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat ( 112 ).

Potrivit Servier, Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că nu a admis argumentația sa potrivit căreia faptul de a impune sancțiuni pentru acordurile în litigiu încălca principiul legalității incriminării și a pedepselor. Problemele ridicate de aceste acorduri ar fi fost atât de noi și de complexe încât caracterul ilicit al acordurilor menționate ar fi fost imprevizibil. Tribunalul ar fi recunoscut această imprevizibilitate la punctul 1666 din hotărârea atacată, nededucând în același timp nicio consecință, ceea ce ar afecta hotărârea atacată printr‑o nemotivare.

Această argumentație nu poate fi admisă.

Desigur, din jurisprudență reiese că, deși principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor, consacrat în prezent la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu poate fi interpretat în sensul că interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală, acest principiu se opune totuși aplicării retroactive a unei interpretări jurisprudențiale a unei norme prin care se stabilește o încălcare al cărei rezultat nu era în mod rezonabil previzibil la momentul săvârșirii încălcării, având în vedere în special interpretarea reținută la acel moment în jurisprudența referitoare la dispoziția legală în cauză ( 113 ).

Cu toate acestea, trebuie să se constate că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a aplicat criteriul previzibilității astfel stabilit în împrejurările prezentei cauze și a constatat că, în speță, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor nu se opunea sancționării acordurilor în litigiu în temeiul articolului 101 TFUE.

Astfel, reiese din considerațiile Tribunalului deja examinate mai sus că acesta a constatat în mod întemeiat că acordurile în litigiu aveau ca obiect stimularea societăților producătoare de medicamente generice să se abțină să intre în mod independent pe piață pentru perioadele convenite, prin intermediul unor transferuri de valoare din partea Servier, care nu aveau altă contrapartidă decât abținerea menționată.

Pentru a ajunge la această constatare, Tribunalul a aplicat o metodologie simplă și evidentă, care consta în examinarea aspectului dacă transferurile de valoare efectuate de Servier în beneficiul societăților producătoare de medicamente generice în conformitate cu acordurile amiabile sau cu acordurile care le erau asociate erau inerente soluționării litigiilor, și anume dacă se explicau prin altceva și aveau o altă contraprestație pentru Servier decât angajamentul societăților producătoare de medicamente generice de a nu concura. Această metodologie se impune în mod logic în momentul aprecierii transferurilor de valoare între întreprinderi care încheie un acord potrivit căruia una dintre ele trebuie să se abțină să intre pe piață ( 114 ).

Prin aplicarea acestei metodologii, Tribunalul a ajuns, fără a săvârși o eroare, la constatarea că transferurile de valoare efectuate de Servier în beneficiul societăților producătoare de medicamente generice nu aveau altă contrapartidă decât abținerea acestora din urmă de a intra pe piață. Prin urmare, Tribunalul a putut concluziona în mod întemeiat că s‑a convenit în acordurile în litigiu că Servier ar plăti societățile producătoare de medicamente generice pentru ca acestea să nu intre pe piață, astfel încât este vorba despre acorduri de excludere de pe piață.

În aceste împrejurări, Tribunalul a constatat, fără a săvârși o eroare, la punctele 1661-1666 din hotărârea atacată, că, în calitate de parte la aceste acorduri, Servier nu putea ignora că puteau intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE. Astfel, o interpretare literală a acestei dispoziții permite să se înțeleagă perfect că acordurile dintre concurenți prin care se urmărește excluderea unora dintre ei de pe piață sunt nelegale.

Complexitatea acordurilor în litigiu și a contextului lor, invocat de Servier, nu este de natură să repună în discuție această apreciere.

Astfel cum a recunoscut în esență Tribunalul la punctele 1661, 1666 și 1667 din hotărârea atacată, această complexitate putea, desigur, să explice dimensiunea deciziei în litigiu, întrucât caracterul ilicit al acordurilor în litigiu putea să nu apară în mod clar unui observator extern. Aceasta nu afectează însă faptul că, în cadrul analizei acordurilor respective în vederea punerii în aplicare a dreptului concurenței, Comisia a aplicat principii simple și bine stabilite. Potrivit acestor principii, acordurile trebuie calificate drept restrângeri ale concurenței prin obiect atunci când reiese din examinarea acestora – indiferent cât de complexă – că transferurile de valoare efectuate de un operator economic în favoarea unui alt operator economic se explică numai prin interesul comercial al acestor operatori de a nu concura pe baza meritelor ( 115 ).

Rezultă din ceea ce precedă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a constatat că Servier nu putea să ignore că, deși singura contrapartidă a transferurilor de valoare efectuate de ea în beneficiul societăților producătoare de medicamente generice consta în abținerea acestora din urmă de la a intra pe piață, acordurile care prevedeau asemenea transferuri restrângeau concurența, indiferent dacă au avut un plan secund complex în ceea ce privește dreptul brevetelor.

În consecință, critica întemeiată pe încălcarea principiului legalității incriminării și a pedepselor trebuie respinsă.

Servier mai arată că hotărârea atacată este afectată de erori în măsura în care Tribunalul a respins motivele sale privind proporționalitatea amenzilor și aprecierea gravității încălcărilor în discuție.

Potrivit Servier, Tribunalul ar fi trebuit să țină seama, pentru a aprecia proporționalitatea amenzilor aplicate Servier, de complexitatea și de noutatea problemelor ridicate de acordurile în litigiu, de lipsa caracterului secret al acestora, precum și de drepturile legate de brevete și de reducerea cotelor de piață ale Servier.

Aceste elemente nu sunt însă de natură să indice erori pe care le‑ar fi săvârșit Tribunalul la aprecierea proporționalității amenzilor în raport cu gravitatea încălcărilor în cauză.

În primul rând, Tribunalul a constatat în esență, la punctul 1786 și următoarele din hotărârea atacată, că, în măsura în care obiectivul anticoncurențial al acordurilor în cauză, precum și caracterul previzibil al acestuia pentru Servier erau stabilite, planul secund al acestor acorduri în materie de brevete, precum și caracterul lor secret sau nu erau irelevante pentru aprecierea gravității lor și nu erau de natură să repună în discuție proporționalitatea amenzilor aplicate de Comisie.

Procedând astfel, Tribunalul a luat în considerare în mod corect toate elementele pertinente și nu a săvârșit o eroare la aprecierea acestora. După cum s‑a constatat deja la punctele 267 și 268 de mai sus, Servier nu poate invoca contextul cu privire la brevete sau pretinsa complexitate a acestuia pentru a contesta natura intrinsec anticoncurențială a acordurilor în litigiu.

În acest context, contrar celor pretinse de Servier, este perfect irelevant dacă brevetul în discuție este fictiv sau nu. Este cert că un brevet, chiar și nefictiv, nu conferă titularului său dreptul de a se proteja împotriva acțiunilor prin care se contestă validitatea sa prin intermediul plăților în favoarea concurenților ( 116 ).

În al doilea rând, Servier arată că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a refuzat să țină seama de reducerea cotelor de piață ale Servier în vederea calculării amenzilor. Astfel, Tribunalul ar fi constatat, la punctele 1602 și 1603 din hotărârea atacată, în cadrul examinării pieței relevante a produselor în vederea aplicării articolului 102 TFUE, că Comisia ar fi săvârșit o eroare la definirea acestei piețe și că, prin urmare, calculul cotelor de piață ale Servier era în mod necesar eronat. Cu toate acestea, la punctul 1954 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi refuzat să țină seama de această constatare în scopul calculării amenzilor, în condițiile în care ar fi constatat că cotele de piață ale Servier erau mult mai reduse decât cele constatate de Comisie.

Or, independent de aspectul dacă Tribunalul a constatat în mod întemeiat caracterul eronat al definirii pieței produselor reținute de Comisie în vederea aplicării articolului 102 TFUE, care nu este abordat de prezentul recurs ( 117 ), trebuie să se constate, în orice caz, că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a considerat, la punctul 1954 din hotărârea atacată, că amenzile aplicate Servier nu erau disproporționate independent de mărimea reținută a cotelor de piață ale Servier.

Procedând astfel, Tribunalul s‑a referit în special la luarea în considerare de către Comisie a faptului că Servier săvârșise mai multe încălcări, desigur distincte, dar care aveau legătură cu același produs și, într‑o mare măsură, cu aceleași zone geografice și cu aceleași perioade. Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 1951 din hotărârea atacată, în acest context, pentru a evita un rezultat potențial disproporționat, Comisia a decis să limiteze, pentru fiecare încălcare, proporția din valoarea vânzărilor realizate de Servier luată în considerare pentru a se stabili cuantumul de bază al amenzii. Comisia a operat astfel o corecție care a condus la o reducere medie de 54,5 % din ansamblul valorilor vânzărilor referitoare la diferitele încălcări ale articolului 101 TFUE [considerentul (3128) al deciziei atacate].

În sfârșit, în al treilea rând, afirmația Servier potrivit căreia amenzile ar fi trebuit să fie reduse întrucât acordurile sancționate nu ar fi generat, după cum se pretinde, nicio întârziere la intrarea pe piață trebuie de asemenea respinsă. Astfel, după cum s‑a arătat la punctele 139-141, 171 și 211 de mai sus, din punctul de vedere al dreptului concurenței, ceea ce contează nu este dacă, în lipsa acordurilor, societățile producătoare de medicamente generice ar fi intrat pe piață mai devreme ca urmare a unor evoluții viitoare în ceea ce privește brevetele, necunoscute în momentul încheierii acordurilor și independente de intenția părților. Problema decisivă este aceea dacă posibilitatea unei asemenea intrări a fost eliminată în urma unei substituiri de către părți a riscurilor concurenței normale cu o cooperare practică între ele. Invocarea unor evoluții în materie de brevete care au avut loc după încheierea unui acord în mod independent de acesta echivalează cu a confunda nocivitatea intrinsecă a unui acord de excludere de pe piață în schimbul plății și capacitatea sa de a produce efecte restrictive în momentul încheierii sale cu posibilitatea ca un astfel de acord să nu producă efecte semnificative reale asupra concurenței la un moment ulterior, din cauza unor circumstanțe independente de voința părților, de exemplu atunci când brevetul este anulat datorită acțiunii unui terț.

Rezultă din ceea ce precedă că critica întemeiată pe erori ale Tribunalului cu ocazia aprecierii gravității încălcărilor și a proporționalității amenzilor trebuie de asemenea să fie respinsă, la fel ca motivul referitor la pretinsele erori ale Tribunalului în cadrul aprecierii amenzilor în ansamblul său.

Din observațiile de la punctele 229 și 235 din prezentele concluzii reiese că al treilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie admis și că hotărârea atacată și decizia în litigiu trebuie anulate în măsura în care au reținut că data de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin trebuia stabilită la 6 mai 2009 pentru Irlanda, Belgia, Ungaria și Republica Cehă.

În înscrisurile și concluziile sale ( 118 ), Servier solicită Curții să restabilească data de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin în țările respective la datele de intrare a Sandoz pe piață, și anume, în conformitate cu considerentul (410) al deciziei în litigiu, iunie 2008 pentru Irlanda, iulie 2008 pentru Belgia, decembrie 2008 pentru Ungaria și ianuarie 2009 pentru Republica Cehă.

Totuși, din cauza motivării insuficiente a deciziei în litigiu în ceea ce privește încetarea încălcării reprezentate de acordul Lupin în aceste țări, nu este posibil ca instanța Uniunii să verifice dacă Comisia a stabilit în mod întemeiat în aceasta datele de încetare a încălcării după cum a procedat. De asemenea, nu este posibil să se stabilească temeinicia altor eventuale date de încetare a încălcării menționate.

În consecință, Curtea nu poate să stabilească datele de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin pentru cele patru țări vizate și să restabilească amenda în consecință, după cum a solicitat Servier. În aceste condiții, amenda aplicată Servier prin decizia în litigiu trebuie anulată în parte, în măsura în care a fost aplicată pentru săvârșirea încălcării menționate în țările respective.

În acest scop, trebuie amintit că, în speță, din considerentul (3063) al deciziei în litigiu reiese că Comisia a aplicat metodologia stabilită prin Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 119 ) ( 120 ).

În plus, din considerentul (3119) și următoarele ale deciziei în litigiu reiese că Comisia a aplicat Servier o amendă în temeiul fiecăruia dintre cele cinci acorduri în litigiu, care au fost considerate cinci încălcări distincte ale articolului 101 TFUE, și o amendă pentru încălcarea articolului 102 TFUE. În ceea ce privește cele cinci amenzi aplicate în temeiul acordurilor în litigiu, Comisia a stabilit mai întâi, în conformitate cu metodologia din Orientările privind calcularea amenzilor, un cuantum de bază care corespunde sumei dintre o valoare variabilă și (dacă este cazul) o valoare suplimentară. Valoarea variabilă corespunde unei părți ajustate din valoarea vânzărilor bunurilor vizate de încălcările respective, înmulțită cu durata acestora. În măsura în care, în speță, Comisia nu a reținut circumstanțe agravante și nici atenuante, nici alți factori modificatori, cuantumurile finale ale amenzilor corespund cuantumurilor de bază.

În sfârșit, din considerentul (3124) și următoarele și din articolul 7 din decizia în litigiu, precum și dintr‑un tabel prezentat de Comisie în fața Tribunalului reiese că Comisia a efectuat acest calcul pentru fiecare stat membru vizat de fiecare dintre acordurile respective și a adăugat ulterior sumele astfel obținute pentru a stabili cuantumul amenzilor aplicate în temeiul fiecăruia dintre acorduri ( 121 ). Cuantumul amenzii aplicate Servier pentru încălcarea reprezentată de acordul Lupin pentru toate țările vizate de încălcarea respectivă se ridică la 37102100 de euro [articolul 7 alineatul (5) litera (b) din decizia în litigiu].

Pentru a ține seama de anularea în parte a deciziei în litigiu în conformitate cu considerațiile care precedă, trebuie să se anuleze, așadar, amenda impusă Servier în măsura în care a fost aplicată pentru încălcarea reprezentată de acordul Lupin în Irlanda, în Belgia, în Ungaria și în Republica Cehă, ceea ce corespunde unei sume de [confidențial] euro.

Tabelul următor arată modul în care este obținută această sumă. Valoarea vânzărilor ajustate Valoarea variabilă Durata Cuantumul final IE [confidențial] 11 % 2,25 [confidențial] BE [confidențial] 11 % 2,25 [confidențial] HU [confidențial] 11 % 2,25 [confidențial] CS [confidențial] 11 % 2,25 [confidențial] Suma IE + BE + HU + CS [confidențial] Suma tuturor țărilor vizate de acordul Lupin 37 102 100

Ulterior, va reveni Comisiei, în temeiul articolului 266 TFUE, să ia măsurile impuse de executarea hotărârii de anulare. Atunci când, precum în speță, anularea deciziei în litigiu se întemeiază pe un viciu de procedură, precum insuficiența motivării, iar instanța Uniunii nu se pronunță ea însăși cu privire la materialitatea încălcării și cu privire la sancțiune, instituția de la care provine actul anulat poate relua procedura în stadiul nelegalității constatate și să exercite din nou competența de a aplica sancțiuni ( 122 ).

Din aceste considerații rezultă că amenda impusă Servier în temeiul acordului Lupin trebuie să fie anulată și că argumentația Servier referitoare la amenzi trebuie respinsă în rest, astfel încât amenzile rămase, astfel cum au fost stabilite de Comisie și de Tribunal, rămân neschimbate.

În conformitate cu constatările efectuate la punctele 229, 235 și 289 din prezentele concluzii, în urma admiterii celui de al treilea aspect al celui de al cincilea motiv, trebuie, mai întâi, să se anuleze punctul 5 din dispozitivul hotărârii atacate în măsura în care prin acesta se respinge cererea Servier de anulare a deciziei în litigiu în sensul că reține ca dată de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin pentru Irlanda, Belgia, Ungaria și Republica Cehă data de 6 mai 2009 și stabilește, în consecință, amenda aplicată Servier pentru încălcarea respectivă.

În continuare, articolul 5 litera (b) și articolul 7 alineatul (5) litera (b) din decizia în litigiu trebuie anulate în măsura în care stabilesc data de încetare a încălcării săvârșite de Servier cu acordul Lupin pentru Irlanda, Belgia, Ungaria și Republica Cehă la 6 mai 2009 și iau în considerare această dată pentru calculul amenzii aplicate Servier în temeiul acestei încălcări ( 123 ).

În sfârșit, întrucât niciunul dintre celelalte motive invocate de Servier nu poate fi admis, recursul trebuie respins în rest.

Conform articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Mai întâi, în temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Curtea poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

În speță, Servier a obținut câștig de cauză în ceea ce privește al treilea aspect al celui de al cincilea motiv, referitor la data de încetare a încălcării reprezentate de acordul Lupin în Irlanda, în Belgia, în Ungaria și în Republica Cehă, iar Curtea poate să soluționeze în mod definitiv și să anuleze decizia în litigiu cu privire la acest aspect. Totuși, Servier a căzut în pretenții în ceea ce privește restul argumentației sale prezentate în cele șapte motive în total.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță, trebuie precizat că acestea sunt vizate de prezenta procedură de recurs numai în măsura în care privesc motivele în primă instanță în discuție în procedura de recurs menționată.

Având în vedere aceste împrejurări, pare justificat ca Servier SAS, Servier Laboratories Ltd și Les Laboratoires Servier SAS să suporte, în solidar, propriile cheltuieli de judecată și patru cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie aferente procedurii de recurs, precum și procedurii în primă instanță, în măsura în care aceste cheltuieli de judecată se referă la motivele vizate de prezenta procedură de recurs. În schimb, Comisia suportă o cincime din propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs, precum și procedurii în primă instanță, în măsura în care aceste cheltuieli de judecată se referă la motivele vizate de prezenta procedură de recurs.

În continuare, în conformitate cu articolul 184 alineatul (4) din Regulamentul său de procedură, Curtea poate decide ca un intervenient în primă instanță care a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții să suporte propriile cheltuieli de judecată. Întrucât EFPIA a participat la faza scrisă a prezentei proceduri de recurs, se impune, așadar, obligarea acesteia la plata propriilor cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs.

În sfârșit, din dispozițiile coroborate ale articolului 140 alineatul (1) și ale articolului 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură rezultă că statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, trebuie să se decidă că Regatul Unit suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: 1) Anulează punctul 5 din dispozitivul Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 12 decembrie 2018, Servier și alții/Comisia (T‑691/14, EU:T:2018:922), în măsura în care prin acesta se respinge cererea de anulare a Deciziei C(2014) 4955 final a Comisiei din 9 iulie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolelor 101 și 102 TFUE [cazul AT.39612 – Perindopril (Servier)], în sensul că această decizie reține ca dată de încetare a încălcării prevăzute la articolul 5 litera (b) din aceasta, pentru Irlanda, Belgia, Ungaria și Republica Cehă, data de 6 mai 2009, și stabilește, în consecință, amenda aplicată de articolul 7 alineatul (5) litera (b) din aceasta societăților Servier SAS și Les Laboratoires Servier SAS. 2) Anulează punctul 6 din dispozitivul Hotărârii din 12 decembrie 2018, Servier și alții/Comisia (T‑691/14, EU:T:2018:922) în măsura în care privește cheltuielile de judecată efectuate de Servier SAS, de Servier Laboratories Ltd, de Les Laboratoires Servier SAS și de Comisia Europeană în primă instanță referitoare la motivele în primă instanță vizate de prezenta procedură de recurs. 3) Anulează articolul 5 litera (b) și articolul 7 alineatul (5) litera (b) din Decizia C(2014) 4955 final în măsura în care rețin ca dată de încetare a încălcării prevăzute la articolul 5 litera (b) menționat, pentru Irlanda, Belgia, Ungaria și Republica Cehă, data de 6 mai 2009 și stabilesc, în consecință, amenda aplicată Servier SAS și Les Laboratoires Servier SAS de articolul 7 alineatul (5) litera (b). 4) Anulează amenda aplicată Servier SAS și Les Laboratoires Servier SAS de Comisie în temeiul articolului 7 alineatul (5) litera (b) din Decizia C(2014) 4955 final în măsura în care aceasta a fost aplicată pentru săvârșirea încălcării prevăzute la articolul 5 litera (b) din decizia menționată în Irlanda, în Belgia, în Ungaria și în Republica Cehă. 5) Respinge recursul în rest. 6) Servier SAS, Servier Laboratories Ltd și Les Laboratoires Servier SAS suportă, în solidar, propriile cheltuieli de judecată și patru cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie aferente procedurii în primă instanță, în măsura în care aceste cheltuieli de judecată se referă la motivele în primă instanță vizate de prezenta procedură de recurs. 7) Servier SAS, Servier Laboratories Ltd și Les Laboratoires Servier SAS suportă, în solidar, propriile cheltuieli de judecată și patru cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie aferente procedurii de recurs. 8) Comisia suportă o cincime din propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță, în măsura în care aceste cheltuieli de judecată se referă la motivele în primă instanță vizate de prezenta procedură de recurs. 9) Comisia suportă o cincime din propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs. 10) European Federation of Pharmaceutical Industries and Associations și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 14 iulie 2022 ( 1 )

Cuprins