Concluziile avocatului general E. Tanchev prezentate la 3 iunie 2021.#Comisia Europeană împotriva Tempus Energy Ltd și a Tempus Energy Technology Ltd.#Recurs – Ajutoare de stat – Schemă de ajutor – Articolul 108 alineatele (2) și (3) TFUE – Regulamentul (CE) nr. 659/1999 – Articolul 4 alineatele (3) și (4) – Noțiunea de „îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri notificate cu piața comună” – Decizie de a nu ridica obiecții – Neinițierea procedurii oficiale de investigare – Orientări privind ajutoarele de stat pentru protecția mediului și energie pentru perioada 2014-2020 – Codul celor mai bune practici de desfășurare a procedurilor de control al ajutoarelor de stat – Contacte „prealabile notificării” – Drepturi procedurale ale părților interesate – Piața de capacități de energie electrică din Regatul Unit.#Cauza C-57/19 P.

Prin intermediul acestui recurs, Comisia Europeană solicită Curții de Justiție să anuleze Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Tempus Energy și Tempus Energy Technology/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”) ( 2 ), prin care Tribunalul a anulat decizia Comisiei de a nu invoca obiecții cu privire la o schemă de ajutoare adoptată de Regatul Unit pentru a sprijini furnizorii de capacitate de pe piața energiei electrice a Regatului Unit (denumită în continuare „decizia în litigiu”) ( 3 ).

Întrucât Regatul Unit a estimat că, aproximativ în anii 2017/2018, capacitatea de producție a energiei electrice din Marea Britanie nu va mai fi suficientă pentru a satisface cererea, a decis să instituie, prin intermediul schemei de ajutoare menționate la punctul precedent, o piață de capacități în care licitațiile organizate de autoritățile naționale ar permite obținerea nivelului de capacități necesare pentru a asigura caracterul adecvat al capacităților. În cadrul schemei menționate, adjudecatarii respectivelor licitații trebuiau să primească o remunerație periodică în schimbul angajamentului lor de a furniza capacități de energie electrică în perioadele de tensiune în rețea. Această remunerație trebuia să fie finanțată dintr‑o taxă stabilită în sarcina furnizorilor de energie electrică.

În cuprinsul deciziei în litigiu, Comisia a considerat că schema de ajutoare descrisă mai sus este compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, întrucât îndeplinea criteriile stabilite în Orientările privind ajutoarele de stat pentru protecția mediului și energie pentru perioada 2014-2020 (denumite în continuare „orientările”) ( 4 ).

Prin intermediul hotărârii atacate, Tribunalul a admis acțiunea care avea ca obiect anularea deciziei în litigiu, introdusă de Tempus Energy Ltd și de Tempus Energy Technology Ltd (denumite împreună în continuare „Tempus”), pentru motivul că Comisia nu putea adopta această decizie după o simplă examinare preliminară și că ar fi trebuit să inițieze procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. În opinia Tribunalului, un ansamblu de indicii obiective și concordante constând în, pe de o parte, durata și caracteristicile fazei de prenotificare și, pe de altă parte, pe lipsa unei examinări adecvate de către Comisie a anumitor aspecte ale pieței de capacități a demonstrat că, în cursul examinării preliminare, nu fuseseră depășite unele dificultăți serioase care au luat naștere în urma aprecierii compatibilității schemei cu piața internă.

Prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a se pronunța asupra noțiunii de „dificultăți serioase”, a căror existență, la finalizarea unei examinări preliminare, determină obligația Comisiei de a iniția cea de a doua etapă a procedurii de control al ajutorului de stat, și anume procedura oficială de investigare.

Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului ( 5 ), intitulat „Examinarea preliminară a notificării și deciziile Comisiei”, prevede: „[…] (3) În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că nu există îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piața [internă], în măsura în care intră în sfera de aplicare a [articolului 107 alineatul (1) TFUE], aceasta decide că măsura este compatibilă cu piața [internă] (denumită în continuare «decizie de a nu ridica obiecții»). Decizia precizează excepția aplicată în temeiul tratatului. (4) În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că există îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piața [internă], aceasta decide să inițieze procedura prevăzută la [articolul 108 alineatul (2) TFUE] (denumită în continuare «decizie de deschidere a procedurii oficiale de investigare»). […]”

Tempus deține o licență de furnizor de energie electrică în Regatul Unit și comercializează o tehnologie de gestionare a consumului de energie electrică, cu alte cuvinte „gestionare a cererii” („DSR”), în rândul particularilor și al profesioniștilor.

Tempus își ajută clienții la decalarea consumului lor electric care nu este supus constrângerilor de timp spre perioade în care prețurile cu ridicata sunt scăzute, fie pentru că cererea este mică, fie pentru că energia electrică produsă din surse de energie regenerabile este disponibilă în cantitate mare și, prin urmare, mai puțin costisitoare. În acest scop, la fel ca alți operatori de la nivelul gestionării cererii (denumiți în continuare „operatorii de la nivelul gestionării cererii”), Tempus încheie contracte cu consumatorii de energie electrică, care sunt, în general, clienți industriali și comerciali sau întreprinderi mici și mijlocii, prin care se stipulează că clientul acceptă să fie flexibil în ceea ce privește consumul de energie electrică pe o anumită perioadă. Operatorul de la nivelul gestionării cererii calculează capacitatea totală disponibilă la un moment dat de la toți clienții flexibili și propune această capacitate gestionarului rețelei de electricitate, National Grid (denumit în continuare „NG”) în speță, în schimbul unei plăți pe care o transferă clientului flexibil, păstrând în același timp o marjă de profit pentru el însuși.

Întemeindu‑se pe United Kingdom Energy Act 2013 (Legea Regatului Unit din 2013 privind energia) și pe actele normative adoptate în temeiul acesteia, în special pe Electricity Capacity Regulations 2014 (Regulamentul din 2014 privind capacitatea electrică) și pe Capacity Market Rules 2014 (Normele din 2014 referitoare la piața de capacități), Regatul Unit a adoptat o schemă de ajutoare pentru a sprijini furnizorii de capacități de pe piața energiei electrice din Marea Britanie (denumită în continuare „măsura în litigiu”). Prin această măsură, Regatul Unit instituie o piață de capacități de energie electrică care constă în licitații centralizate pentru furnizarea capacităților necesare pentru a asigura caracterul adecvat al capacităților. Furnizorii de capacitate sunt remunerați în schimbul angajamentului acestora de a furniza energie electrică sau de a reduce sau de a amâna consumul de energie electrică în perioade de presiune în rețea, în caz contrar fiindu‑le aplicate penalități.

Piața de capacități funcționează astfel.

Volumul capacității necesare este stabilit la nivel centralizat de guvernul Regatului Unit pe baza recomandării NG. Decizia cu privire la cantitatea de capacitate care trebuie contractată în fiecare licitație privind capacitatea se bazează pe un standard de fiabilitate. Standardul de fiabilitate reprezintă nivelul obiectiv de securitate a aprovizionării cu energie electrică. Guvernul Regatului Unit a stabilit un standard de fiabilitate egal cu o scădere a previziunilor de sarcină de 3 ore/an, ceea ce se traduce printr‑un nivel de securitate a rețelei de 99,97 %. Pierderea previziunilor legitime de sarcină reprezintă numărul de ore/perioade pe an în care, pe termen lung, se preconizează că, din punct de vedere statistic, oferta nu va satisface cererea.

În fiecare an, capacitatea necesară este licitată pentru o livrare efectuată patru ani mai târziu (denumită în continuare „licitațiile T‑4”). Capacitatea care a făcut obiectul unor licitații în 2014, de exemplu, era destinată a fi livrată în 2018/2019 – perioada de livrare fiind cuprinsă între 1 octombrie 2018 și 30 septembrie 2019. Cu toate acestea, alte licitații au loc în anul anterior anului de livrare pentru licitațiile principale (denumită în continuare „licitațiile T‑1”). Licitațiile T‑1 asigură obținerea volumului necesar de capacitate atunci când sunt disponibile previziuni mai exacte privind cererea și sunt importante pentru a permite operatorilor de gestionare a cererii să participe în mod activ la mecanism (întrucât pentru aceștia din urmă este dificil să participe la o licitație cu patru ani mai devreme de livrare).

O anumită capacitate este dedusă din licitațiile T‑4 și este „rezervată” licitațiilor T‑1. Volumul capacității rezervate trebuie să se stabilească pe baza unei estimări a capacității de gestionare a cererii „rentabile” care ar putea participa la licitațiile T‑1. În cazul în care cererea scade între licitațiile T‑4 și licitațiile T‑1, volumul capacității scoase la licitațiile T‑1 va fi redus. Potrivit deciziei în litigiu, guvernul Regatului Unit s‑a angajat să vândă la licitațiile T‑1 cel puțin 50 % din capacitatea „rezervată” cu patru ani mai devreme. Licitațiile T‑4 și T‑1 constituie sistemul durabil. Pe lângă acest sistem, există și un sistem tranzitoriu (întrucât, înainte de perioada de livrare 2018/2019, sunt prevăzute licitații „tranzitorii”, care sunt deschise în principal operatorilor de la nivelul gestionării cererii).

Licitațiile durabile sunt deschise producătorilor existenți și noi, operatorilor de gestionare a cererii și operatorilor de stocare (cu excepția, cu titlu temporar, a interconectărilor și a furnizorilor de capacitate străini). Operatorii de producție și de gestionare a cererii care participă la piața de capacități sunt denumiți „Capacity Market Units” (unități ale pieței de capacități, denumite în continuare „CMU”). Aceștia trebuie să fie supuși unui proces de preselecție, al cărui scop este acela de a asigura faptul că participanții la licitație pot furniza capacitatea pe care aceștia o oferă. CMU de gestionare a cererii sunt definite în funcție de un angajament de reducere a cererii, care ar trebui să îi determine pe clienții acestora să își reducă importurile de energie electrică sau să exporte energia electrică pe care o produc datorită unităților de producție existente.

Toate licitațiile sunt licitații descendente, la preț discriminatoriu, în cadrul cărora toți participanții reținuți, adjudecatarii, sunt plătiți în funcție de ultima ofertă acceptată. Un preț ridicat este anunțat la începutul licitațiilor, iar participanții depun atunci ofertele pentru a indica cantitatea de capacitate pe care sunt pregătiți să o furnizeze la acest preț. Procesul respectiv se repetă de mai multe ori conform unui calendar prestabilit până ce se identifică prețul cel mai scăzut la care cererea corespunde ofertei, cu alte cuvinte prețul de închidere. Toți adjudecatarii sunt plătiți la același preț de închidere.

În cazul în care sunt reținuți, furnizorilor de capacitate li se atribuie un contract de capacități la prețul de închidere. Durata contractelor de capacități variază. Majoritatea furnizorilor de capacitate existenți au acces la contracte de un an. Cu toate acestea, furnizorii de capacitate care au cheltuieli cu echipamentul mai mari de 125 de lire sterline (GBP) (aproximativ 141 de euro) pe kilowatt (kW) – ceea ce este cazul atunci când se renovează o centrală – au acces la contracte cu o durată maximă de trei ani. Furnizorii de capacitate care au cheltuieli privind echipamentul mai mari de 250 GBP (aproximativ 282 de euro) pe kW – ceea ce este cazul atunci când se construiește o centrală nouă – au acces la contracte cu o durată maximă de 15 ani. Contractele de peste un an se acordă numai în cadrul licitațiilor T‑4.

Plățile de capacități efectuate furnizorilor de capacitate corespund volumului capacității pe care acești furnizori au ofertat‑o la licitație, înmulțit cu prețul de închidere. Cheltuielile efectuate pentru finanțarea remunerării capacităților sunt suportate de toți furnizorii de energie electrică autorizați (denumită în continuare „metoda de recuperare a costurilor”) prin intermediul unei taxe aplicate acestor furnizori (denumită în continuare „taxa aplicată furnizorilor”). Taxele aplicate furnizorilor se stabilesc în funcție de cota lor de piață și se calculează pe baza cererii înregistrate între orele 16.00 și 19.00 în timpul săptămânii, între lunile noiembrie și februarie, pentru a‑i încuraja să reducă cererea de energie electrică a clienților lor în perioadele în care aceasta este, în general, cea mai mare. Potrivit deciziei în litigiu, acest lucru ar trebui să se reflecte într‑o diminuare a capacităților necesare și, în consecință, într‑o reducere a costurilor aferente pieței de capacități.

Prin decizia în litigiu, Comisia a decis să nu ridice obiecții cu privire la măsura în litigiu și a autorizat valabilitatea acesteia pentru o perioadă de maximum 10 ani. Potrivit deciziei menționate, această măsură reprezenta ajutor de stat, însă era compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, întrucât era conformă cu criteriile prevăzute în secțiunea 3.9 din orientări, intitulată „Ajutor pentru caracterul adecvat al capacității de producție”.

După cum am menționat la punctul 1 de mai sus, prin intermediul hotărârii atacate, Tribunalul a anulat decizia în litigiu pentru motivul că Comisia nu a inițiat procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

În primul rând, Tribunalul a considerat că Comisia nu poate să se limiteze la faza preliminară a procedurii de control al ajutorului de stat, însă are obligația de a iniția procedura oficială de investigare în cazul în care examinarea preliminară nu permite ca toate îndoielile în ceea ce privește compatibilitatea măsurii preconizate cu piața internă să fie eliminate. Potrivit Tribunalului, sarcina de a dovedi existența unor astfel de îndoieli revenea Tempus. În acest scop, nu era necesar ca Tempus să aducă suficiente dovezi potrivit cărora măsura în litigiu era incompatibilă cu piața internă. Era mai curând suficient ca acesta să își prezinte motivele pentru care a considerat că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea măsurii respective. În plus, în opinia Tribunalului, Tempus se putea întemeia nu doar pe toate informațiile relevante care erau la dispoziția Comisiei la data la care aceasta a adoptat decizia în litigiu, ci și pe toate informațiile relevante care s‑ar fi putut afla la dispoziția acesteia la acel moment. Acest lucru a fost cauzat de faptul că Comisia putea și, după caz, trebuia să caute informații relevante din alte surse, în loc să își limiteze analiza la informațiile cuprinse în notificare.

În al doilea rând, Tribunalul a reamintit că, potrivit jurisprudenței, întinderea sferei de investigare acoperită de examinarea preliminară, precum și complexitatea dosarului examinat pot indica existența unor îndoieli. Acesta a constatat că, în speță, măsura în litigiu era semnificativă, complexă și nouă. În plus, Tribunalul a considerat că faptul că examinarea preliminară a durat doar o lună, ceea ce însemna mai puțin decât perioada de două luni prevăzută la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999, nu reprezenta un indiciu probant pentru a constata lipsa unor îndoieli în urma acestei examinări, întrucât trebuia să se țină seama și de faza de prenotificare, care a durat aproximativ 18 luni și care a depășit astfel termenul de două luni prevăzut, ca regulă generală, în Codul celor mai bune practici de desfășurare a procedurilor de control al ajutoarelor de stat, adoptat de Comisie la 16 iunie 2009 (denumit în continuare „Codul celor mai bune practici”) ( 6 ). În plus, la sfârșitul acestei lungi faze de prenotificare, Comisia avea încă îndoieli cu privire la compatibilitatea cu piața internă a măsurii în litigiu, dat fiind că aceasta a solicitat informații suplimentare din partea Regatului Unit cu privire la unele aspecte-cheie. Tribunalul a concluzionat că durata fazei de prenotificare, precum și faptul că trei tipuri de operatori diferiți au prezentat observații cu privire la măsura în litigiu constituiau un indiciu referitor la existența unor îndoieli. Apoi, Tribunalul a considerat oportun să examineze dacă factorii referitori la conținutul deciziei în litigiu puteau constitui de asemenea indicii care să demonstreze că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli.

În al treilea rând, Tribunalul a considerat că examinarea insuficientă efectuată de Comisie a rolului potențial al capacității de răspuns din partea cererii pe piața de capacități constituia un indiciu că au apărut îndoieli cu privire la compatibilitatea măsurii în litigiu cu piața internă. Având în vedere că decizia în litigiu se referea la raportul întocmit la 30 iunie 2014 de un grup de experți tehnici (denumit în continuare „PTE”), care indica lipsa existenței unor date cuprinzătoare privind potențialul capacității de răspuns din partea cererii (denumit în continuare „raportul PTE”), Comisia era conștientă de dificultățile legate de aprecierea potențialului capacității de răspuns din partea cererii și, prin urmare, de riscul ca măsura în litigiu să nu ia suficient în considerare acest potențial. Cu toate acestea, departe de a efectua propria apreciere în ceea ce privește potențialul capacității de răspuns din partea cererii, Comisia a acceptat modalitățile prevăzute de Regatul Unit (și anume printre altele faptul că informațiile vor fi dezvăluite în cadrul primei licitații T‑4 și că NG va demara un studiu referitor la potențialul capacității de răspuns din partea cererii).

În al patrulea rând, Tribunalul a considerat că Comisia nu a examinat suficient dacă operatorii de la nivelul gestionării cererii erau discriminați în comparație cu producătorii.

În ceea ce privește, primo, durata contractelor de capacitate, Tribunalul a precizat că operatorilor de la nivelul gestionării cererii li se puteau oferi doar contracte cu o durată de un an, în timp ce anumitor operatori de producție (cei care construiau centrale noi sau renovau centrale existente) li se puteau oferi contracte cu o durată maximă de până la 3 ani sau 15 ani. Tribunalul a precizat în continuare că motivul pentru care anumitor furnizori de capacități (și anume celor care construiau centrale noi sau renovau centrale existente) li se ofereau contracte cu o durată mai lungă de un an era nivelul cheltuielilor lor de capital, precum și dificultățile întâmpinate în asigurarea finanțării investiției lor. În opinia Tribunalului, având în vedere că informațiile furnizate Comisiei de către Regatul Unit se refereau doar la nevoile de finanțare ale producătorilor care construiau centrale noi, Comisia ar fi trebuit ea însăși să colecteze mai multe informații în legătură cu nevoile de finanțare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii. Deoarece nu a reușit să facă acest lucru, Comisia nu a reușit să elimine îndoielile care au luat naștere ca urmare a diferenței de tratament între producători și operatorii de la nivelul gestionării cererii în ceea ce privește durata contractelor de capacitate.

Secundo, în ceea ce privește metoda de recuperare a costurilor, Tribunalul a subliniat că această metodă trebuia să fie luată în considerare atunci când s‑a apreciat dacă măsura în litigiu era proporțională, întrucât aceasta influența volumul de capacitate care trebuia să fie achiziționat pe piața de capacități și, prin urmare, cuantumul ajutorului. Tribunalul a observat că Regatul Unit a modificat această metodă în cursul procedurii administrative ( 7 ) și că Comisia ar fi trebuit să examineze dacă această metodă, astfel cum a fost modificată, oferea un stimulent echivalent cu cel asigurat prin metoda propusă inițial, de reducere a consumului de energie electrică în perioadele de vârf ale cererii, prin recurgerea printre altele la operatorii de gestionare a cererii. Omisiunea Comisiei de a proceda astfel constituia un alt indiciu al existenței îndoielilor.

Tertio, în ceea ce privește condițiile de participare la piața de capacități, Tribunalul a arătat că Comisia ar fi trebuit să stabilească dacă măsura în litigiu oferea operatorilor de la nivelul gestionării cererii un stimulent adecvat pentru a participa la licitațiile T‑1, care constituiau o mai bună cale de acces la piață pentru acești operatori, având în vedere că: volumul de capacitate rezervat licitațiilor T‑1 era restrâns în raport cu volumul de capacitate licitat în cadrul licitațiilor T‑4, licitațiile T‑1 nu erau rezervate exclusiv operatorilor de la nivelul gestionării cererii și nu exista o garanție că Regatul Unit ar organiza licitații T‑1 în cazul în care se organizau licitații T‑4. Potrivit Tribunalului, Comisia ar fi trebuit să examineze și dacă operatorii de la nivelul de gestionare a cererii aveau un stimulent adecvat pentru a participa la licitațiile T‑4, întrucât (i) măsura în litigiu impunea tuturor participanților la licitațiile T‑4 să fie în măsură să răspundă la incidente de capacitate cu o durată nedeterminată, (ii) această măsură a aliniat cuantumul garanției de participare la licitație impus operatorilor de la nivelul gestionării cererii neconfirmate cu cel al garanției impus noilor operatori de producție, și (iii) măsura a stabilit un prag minim de 2 megawați (MW) necesar pentru a participa la licitațiile durabile.

Quinto, Tribunalul a considerat că faptul că măsura în litigiu nu remunera operatorii de la nivelul gestionării cererii pentru economii în ceea ce privește cantitatea de energie electrică pierdută în cursul transportului și al distribuției nu constituia un indiciu al existenței unor îndoieli, întrucât punctul 225 din orientări impunea ca ajutoarele să reprezinte o remunerație „doar pentru serviciul de simplă disponibilitate prestat”, iar nu pentru vânzarea de energie electrică.

Tribunalul a concluzionat că exista un ansamblu de indicii obiective și concordante, întemeiate pe (i) durata și pe circumstanțele fazei de prenotificare, și pe (ii) conținutul incomplet și insuficient al deciziei în litigiu ca urmare a lipsei unei examinări adecvate de către Comisie, în stadiul examinării preliminare, care atesta că aceasta din urmă a adoptat această decizie în pofida existenței unor îndoieli. Prin urmare, Tribunalul a anulat decizia în litigiu, fără a examina cel de al doilea motiv invocat de Tempus, întemeiat pe nemotivare.

Prin intermediul prezentului recurs, Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate, respingerea acțiunii introduse în primă instanță având ca obiect anularea deciziei în litigiu sau, în subsidiar, trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la cel de al doilea motiv cu care a fost sesizat și, în orice caz, obligarea Tempus la plata cheltuielilor de judecată.

Guvernul Regatului Unit susține capetele de cerere formulate de Comisie în principal, precum și cele invocate în subsidiar.

Guvernul polonez, a cărui cerere de intervenție a fost admisă în susținerea Comisiei, adoptă aceeași poziție.

Tempus solicită Curții să respingă motivul unic de recurs, prin ordonanță motivată, drept inadmisibil în măsura în care Comisia contestă, în primul rând, aprecierea efectuată de Tribunal în ceea ce privește caracteristicile măsurii în litigiu, durata atât a fazei de examinare preliminară, cât și a fazei de prenotificare, precum și multitudinea și originea așa‑numitelor „plângeri” și, în al doilea rând, aprecierea Tribunalului în ceea ce privește metoda de recuperare a costurilor. Tempus solicită în continuare respingerea recursului de către Curte indiferent de situație. În subsidiar, în cazul în care Curtea ar anula hotărârea atacată, Tempus solicită ca aceasta să se pronunțe definitiv cu privire la cel de al doilea motiv invocat în primă instanță și să anuleze decizia în litigiu. În sfârșit, Tempus solicită Curții obligarea Comisiei la suportarea propriilor cheltuieli de judecată și la plata celor efectuate de Tempus, precum și obligarea Regatului Unit la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

Prin intermediul măsurilor de organizare a procedurii, Curtea a invitat toate părțile care au depus observații scrise să răspundă în scris la o întrebare. Comisia, Tempus, guvernul Regatului Unit și guvernul polonez au răspuns în termenul stabilit de Curte.

Am ajuns la concluzia că, pentru motivele prezentate mai jos, hotărârea atacată trebuie să fie anulată, iar Curtea trebuie să se pronunțe cu titlu definitiv asupra cauzei și să respingă acțiunea introdusă în primă instanță. Astfel, vom examina, în primul rând, în cele ce urmează recursul (secțiunea A), iar, în al doilea rând, vom examina acțiunea introdusă în fața Tribunalului (secțiunea B).

Comisia invocă un motiv unic de recurs, prin care susține că Tribunalul a interpretat în mod greșit articolul 108 alineatele (2) și (3) TFUE și articolul 4 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 659/1999 atunci când a constatat că, după încheierea examinării preliminare, au existat dificultăți serioase în ceea ce privește compatibilitatea măsurii în litigiu cu piața internă și că, prin urmare, Comisia ar fi trebuit să inițieze procedura oficială de investigare.

Acest motiv de recurs se împarte în două aspecte.

În cadrul primului aspect al motivului unic de recurs, care contestă punctele 68-72, 79-83, 85, 90-92, 101-109 și 111 din hotărârea atacată, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în definirea standardului pentru stabilirea faptului că există unele dificultăți serioase și prin luarea în considerare a anumiți factori drept indicii ale existenței unor astfel de dificultăți.

Mai precis, Comisia susține că Tribunalul a aplicat un standard juridic greșit atunci când a considerat că Tempus poate dovedi existența unor dificultăți serioase doar prin prezentarea motivelor sale pentru care consideră că au existat astfel de dificultăți, în loc să demonstreze efectiv existența acestora și că, în acest scop, Tempus se poate baza pe toate informațiile relevante care erau sau ar fi putut fi la dispoziția Comisiei la data adoptării deciziei în litigiu. În opinia Comisiei, în contextul unei examinări preliminare, aceasta se poate baza pe informațiile furnizate de statul membru în cauză, fără să investigheze din oficiu împrejurările cauzei. În plus, Comisia consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a luat în considerare, drept indicii ale existenței unor dificultăți serioase, următorii factori: (i) caracteristicile măsurii în litigiu, cum ar fi complexitatea și noutatea sa tehnică, precum și cuantumul ajutorului – având în vedere că acești factori nu au în sine nicio influență asupra aprecierii compatibilității, (ii) durata fazei de prenotificare – întrucât, în temeiul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999, termenul de două luni pentru adoptarea unei decizii de a nu ridica obiecții curge de la data unei notificări complete, iar niciun termen care a expirat înainte de notificarea oficială nu trebuie luat în considerare, și (iii) numărul și originea observațiilor prezentate în mod spontan de terți – întrucât, în cadrul unei examinări preliminare, Comisia are obligația de a examina plângeri, nu observații spontane. În sfârșit, Comisia contestă concluzia Tribunalului potrivit căreia, în special în cazul unei măsuri complexe, obiectul fazei de prenotificare nu este acela de a aprecia compatibilitatea respectivei măsuri cu piața internă.

În cadrul celui de al doilea aspect al unicului său motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin aceea că a acuzat‑o pentru faptul că nu a investigat în mod corespunzător anumite aspecte ale pieței de capacități din Regatul Unit.

În primul rând, Comisia contestă constatarea Tribunalului, care figurează la punctele 146, 152 și 154-156 din hotărârea atacată, potrivit căreia, ca urmare a aprecierii rolului potențial al gestionării cererii în cadrul pieței de capacități, au luat naștere unele dificultăți serioase. Comisia susține mai precis că, la momentul adoptării deciziei în litigiu, tehnologia capacității de răspuns din partea cererii nu era încă matură și, prin urmare, aceasta nu era în măsură să estimeze pe deplin potențialul pe termen lung al operatorilor de la nivelul gestionării cererii. Comisia susține de asemenea că United Kingdom Demand Response Association (Asociația de Gestionare a Cererii din Regatul Unit, denumită în continuare „UKDRA”) ( 8 ), care a depus observații la aceasta la 9 iunie 2014 (denumite în continuare „observațiile prezentate de UKDRA la 9 iunie 2014”), a criticat măsura în litigiu pentru faptul că a creat o situație dezavantajoasă pentru operatorii de la nivelul gestionării cererii în raport cu alți furnizori de capacități, iar nu pentru faptul că nu a apreciat cu exactitate potențialul capacității de răspuns din partea cererii. În plus, Comisia precizează că mecanismul licitațiilor va furniza date efective cu privire la potențialul capacității de răspuns din partea cererii. În al doilea rând, Comisia contestă concluzia Tribunalului potrivit căreia au luat naștere dificultăți serioase ca urmare a aprecierii tratamentului discriminatoriu sau dezavantajos al operatorilor de la nivelul gestionării cererii în ceea ce privește durata contractelor de capacitate, metoda de recuperare a costurilor și condițiile de participare pe piața de capacități. În ceea ce privește contractele cu o durată mai scurtă oferite operatorilor de la nivelul gestionării cererii, Comisia susține că, contrar constatărilor Tribunalului prezentate la punctele 181, 182, 184, 192 și 193 din hotărârea atacată, ea nu este obligată să examineze cheltuielile de capital și nevoile de finanțare concrete ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii, deoarece este de necontestat că nevoile de finanțare ale unor astfel de operatori sunt semnificativ mai mici decât cele ale noilor producători de capacități. În ceea ce privește metoda de recuperare a costurilor, Comisia susține că Tribunalul a constatat în mod eronat, la punctele 194-213 din hotărârea atacată, că aceasta ar fi trebuit să examineze dacă modificarea metodei de recuperare a costurilor avea un efect asupra cuantumului ajutorului. În opinia Comisiei, metoda de recuperare a costurilor nu putea fi luată în considerare în scopul aprecierii compatibilității, întrucât, potrivit jurisprudenței, metoda de finanțare a unei măsuri de ajutor este relevantă doar atunci când aceasta face parte integrantă din respectiva măsură, situația care nu se regăsea în speță. În plus, Regatul Unit explicase în mod convingător motivul pentru care metoda adoptată era de preferat celei propuse inițial. În ceea ce privește condițiile de participare a operatorilor de la nivelul gestionării cererii pe piața de capacități, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat că nu exista nicio garanție că Regatul Unit ar procura prin intermediul licitațiilor T‑1 cel puțin 50 % din volumul rezervat – dat fiind că Regatul Unit și‑a asumat un angajament în acest sens. Comisia solicită de asemenea Curții să constate că Tribunalul ar fi trebuit să declare inadmisibilă afirmația formulată de Tempus referitoare la pragul de participare de 2 MW, întrucât această afirmație nu a fost invocată în cererea introductivă formulată de Tempus în fața Tribunalului, ci în memoriul său în replică. Această afirmație este, în orice caz, nefondată, întrucât, în cursul procedurii administrative, niciun terț nu a contestat caracterizarea pragului de 2 MW ca fiind redus.

Tempus susține că unicul motiv de recurs este inadmisibil în parte și nefondat în totalitate.

Tempus susține că primul aspect al unicului motiv de recurs este neîntemeiat în măsura în care acesta invocă o eroare săvârșită de Tribunal în definirea standardului juridic pentru dovedirea existenței unor dificultăți serioase. Potrivit Tempus, din jurisprudență și din caracterul obiectiv al noțiunii de dificultăți serioase rezultă că, în loc să se bazeze pe informațiile furnizate în notificare, Comisia trebuie să stabilească exactitatea și exhaustivitatea acestor informații. Rezultă de asemenea din jurisprudență că Comisia trebuie, în cazul în care este necesar, să își extindă controlul dincolo de informațiile furnizate de statul membru în cauză.

Tempus susține în plus că primul aspect al unicului motiv de recurs este inadmisibil și, în subsidiar, nefondat, în măsura în care invocă o eroare săvârșită de Tribunal prin luarea în considerare drept indicii ale existenței unor dificultăți serioase a caracteristicilor măsurii în litigiu, a duratei fazei de prenotificare, a numărului și a originii observațiilor prezentate în mod spontan de terți, precum și a complexității măsurii în litigiu. Acest aspect este inadmisibil, deoarece, în primul rând, ridică chestiuni de fapt și, în al doilea rând, nu identifică cu precizie punctele din hotărârea atacată care sunt contestate. Aspectul este nefondat, deoarece conținutul observațiilor formulate de terți (mai degrabă decât numărul sau originea lor), durata semnificativă a fazei de prenotificare (în cursul căreia nu a fost posibilă soluționarea problemelor importante ridicate de Comisie), precum și caracterul în mod artificial concis al procedurii de examinare preliminară (care a durat doar o lună, adică jumătate din durata sa obișnuită) constituie indicii ale existenței unor dificultăți serioase.

Revenind la cel de al doilea aspect al unicului motiv de recurs, Tempus susține că argumentul Comisiei referitor la potențialul capacității de răspuns din partea cererii este nefondat. Având în vedere că Comisia avea cunoștință de potențialul important al capacității de răspuns din partea cererii, aceasta nu putea invoca caracterul imatur al tehnologiei capacității de răspuns din partea cererii pentru a se abține de la aprecierea potențialului capacității de răspuns din partea cererii.

În plus, Tempus susține că argumentul Comisiei referitor la tratamentul discriminatoriu sau dezavantajos al operatorilor de la nivelul gestionării cererii în ceea ce privește durata contractelor de capacitate, metoda de recuperare a costurilor și condițiile de participare a operatorilor de la nivelul gestionării cererii pe piața de capacități este inadmisibil în parte și nefondat în totalitate. În primul rând, în ceea ce privește durata contractelor de capacitate, Tempus susține că recursul este nefondat, deoarece acesta contestă doar concluzia Tribunalului potrivit căreia Comisia ar fi trebuit să examineze în detaliu nevoile de finanțare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii, iar nu celelalte motive pe care Tribunalul s‑a întemeiat pentru a concluziona că, în urma aprecierii tratamentului discriminatoriu al operatorilor de la nivelul gestionării cererii în ceea ce privește durata contractelor de capacitate, au luat naștere dificultăți serioase. În al doilea rând, în ceea ce privește metoda de recuperare a costurilor, Tempus invocă inadmisibilitatea afirmației Comisiei potrivit căreia aceasta nu era obligată să investigheze modul în care modificarea metodei de recuperare a costurilor ar afecta cuantumul total al ajutorului, întrucât acest aspect reprezintă o chestiune de fapt. În subsidiar și în orice caz, Tempus susține că această afirmație este nefondată, având în vedere că metoda modificată de recuperare a costurilor nu furniza aproape niciun stimulent pentru consumatori pentru a reduce consumul lor de energie electrică. În al treilea rând, în ceea ce privește condițiile de participare a operatorilor de la nivelul gestionării cererii pe piața de capacități, Tempus subliniază că Comisia nu contestă concluzia Tribunalului potrivit căreia volumul de capacitate rezervat licitațiilor T‑1 este limitat și este dificil pentru operatorii de la nivelul gestionării cererii să furnizeze volume de capacitate importante licitate în cadrul licitațiilor T‑4. Tempus precizează de asemenea că Comisia ar fi trebuit să stabilească faptul că angajamentul Regatului Unit de a asigura cel puțin 50 % din volumul rezervat licitațiilor T‑1 fusese prevăzut în dreptul intern. În sfârșit, Tempus subliniază că pragul de 2 MW necesar pentru participarea la licitațiile durabile nu poate fi considerat redus.

Guvernul Regatului Unit susține capetele de cerere formulate de Comisie în principal, precum și pe cele formulate în subsidiar. Acesta consideră că motivul unic al recursului este fondat. Mai precis, acesta este de acord cu Comisia că, în prezenta cauză, durata fazei de prenotificare nu constituie un indiciu al existenței unor dificultăți serioase, că Comisia se putea baza pe informațiile furnizate în notificare fără a efectua din oficiu investigația sa și că standardul stabilit de Tribunal, de dovedire a existenței unor dificultăți serioase, este în mod vădit prea jos și nu ține seama de marja de apreciere a Comisiei. În plus, guvernul Regatului Unit consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat drept indicii ale existenței unor dificultăți serioase lipsa unei investigații corespunzătoare efectuate de către Comisie în ceea ce privește potențialul capacității de răspuns din partea cererii, durata contractelor de capacitate, schimbarea metodei de recuperare a costurilor și condițiile de participare a operatorilor de la nivelul gestionării cererii pe piața de capacități.

Guvernul polonez susține capetele de cerere formulate de Comisie. Mai precis, acesta susține că Tribunalul a transferat în mod eronat sarcina probei asupra Comisiei, prin faptul că i‑a solicitat acesteia să demonstreze că nu existau dificultăți serioase, în loc să îi solicite reclamantei să demonstreze că existau astfel de dificultăți. Acesta susține că Tribunalul nu a aplicat corect orientările în ceea ce privește aprecierea potențialului capacității de răspuns din partea cererii și că a săvârșit o eroare atunci când a constatat că Comisia ar fi trebuit să investigheze dacă noua metodă de recuperare a costurilor avea un impact asupra accesului la piața de capacități a operatorilor de la nivelul gestionării cererii. În plus, guvernul polonez susține cererea formulată de Comisie ca Curtea să se pronunțe în sensul că afirmația făcută de Tempus referitoare la pragul de participare de 2 MW ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă de către Tribunal. Această afirmație este în orice caz nefondată, întrucât un prag de 2 MW este, potrivit standardelor europene, unul redus.

Înainte de a examina fondul motivului unic de recurs [secțiunea (c)], vom examina în cele ce urmează în primul rând cererea formulată de Comisie ca Curtea să anuleze hotărârea atacată în măsura în care aceasta nu a declarat inadmisibilă afirmația făcută de Tempus referitoare la pragul minim de participare de 2 MW [secțiunea (a)] și, în al doilea rând, excepțiile de inadmisibilitate invocate de Tempus cu privire la recurs [secțiunea (b)].

Comisia, susținută de guvernul polonez, solicită Curții să constate că Tribunalul ar fi trebuit să respingă drept inadmisibilă afirmația făcută de Tempus potrivit căreia pragul minim de participare de 2 MW era ridicat și reprezenta o barieră în calea participării operatorilor de la nivelul gestionării cererii la piața de capacități ( 9 ). Potrivit Comisiei, această afirmație nu a fost prezentată în cererea introductivă introdusă de Tempus de anulare a deciziei în cauză, ci doar în memoriul său în replică.

În opinia noastră, această cerere trebuie să fie respinsă.

Potrivit articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii. Cu toate acestea, un motiv sau un argument care constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea de sesizare și care prezintă o legătură strânsă cu acesta trebuie declarat admisibil ( 10 ). În prezenta cauză, după cum a afirmat Tribunalul la punctul 254 din hotărârea atacată, susținerea Tempus, sintetizată la punctul 49 de mai sus, reprezenta simpla dezvoltare a argumentației invocate în cererea sa introductivă formulată în primă instanță referitoare la tratamentul discriminatoriu aplicat operatorilor de la nivelul gestionării cererii, ceea ce ar fi trebuit să determine Comisia să inițieze procedura oficială de investigare.

Prin urmare, cererea formulată de Comisie, sintetizată la punctul 49 de mai sus, trebuie respinsă.

Tempus ridică excepția de inadmisibilitate a anumitor argumente invocate de Comisie în susținerea primului și a celui de al doilea aspect ale motivului unic de recurs.

În primul rând, Tempus susține că primul aspect al motivului unic de recurs este inadmisibil în măsura în care prin acesta se susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a luat în considerare următoarele elementele drept indicii ale existenței unor dificultăți serioase: caracteristicile măsurii în litigiu, durata fazei de prenotificare, numărul și originea observațiilor efectuate de terți și complexitatea măsurii în litigiu. Potrivit Tempus, acestea reprezintă, pe de o parte, chestiuni de fapt, iar, pe de altă parte, recursul nu identifică punctele din cuprinsul hotărârii atacate care sunt contestate.

În opinia noastră, această excepție de inadmisibilitate nu poate fi admisă.

În primul rând, argumentația sintetizată la punctul 54 de mai sus pune în discuție chestiuni de drept, nu chestiuni de fapt.

Argumentația Comisiei constă în faptul că anumite elemente nu pot constitui, în sine și doar prin natura lor, indicii ale existenței unor dificultăți serioase. Potrivit Comisiei, acest lucru este valabil în ceea ce privește caracteristicile unei măsuri de ajutor și în special în ceea ce privește complexitatea respectivei măsuri (întrucât, potrivit jurisprudenței, tocmai complexitatea unei măsuri poate mai degrabă să justifice o procedură de examinare preliminară mai lungă, decât să determine în mod automat obligația de a iniția procedura oficială de investigare), durata fazei de prenotificare (întrucât doar durata procedurii de examinare preliminară poate fi considerată o indicație a existenței unor dificultăți serioase) și numărul și originea observațiilor terților (întrucât, în cadrul unei examinări preliminare, Comisia este obligată să examineze plângerile, nu observațiile spontane formulate de terți). Întrebarea dacă fiecare dintre acești factori, în sine și doar prin natura sa, este relevant în scopul de a stabili dacă există dificultăți serioase reprezintă în mod evident o chestiune de drept.

În al doilea rând, contrar a ceea ce susține Tempus, recursul identifică punctele din hotărârea atacată împotriva cărora se îndreaptă argumentația sintetizată la punctul 54 de mai sus.

Recursul se referă la „punctele 79 și următoarele”, în raport cu argumentul potrivit căruia caracteristicile unei măsuri de ajutor nu pot fi considerate un indiciu al existenței unor dificultăți serioase, la punctele 85, 92, 106, 109 și 111, în raport cu relevanța duratei fazei de prenotificare și la „punctele 101-109 ([…] în special punctele 108, 109 și 111)”, în raport cu relevanța numărului și a originii observațiilor făcute de terți. Prin urmare, recursul îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, în temeiul căruia motivele și argumentele de drept invocate identifică cu precizie aspectele din motivarea deciziei Tribunalului care sunt contestate.

Chiar dacă s‑ar considera, în special în ceea ce privește argumentul referitor la caracteristicile unei măsuri de ajutor, că recursul nu identifică cu precizie punctele din hotărârea atacată care sunt contestate, argumentul Comisiei pare a fi în general suficient de clar în scopul identificării punctelor din hotărârea atacată care sunt atacate (și anume punctul 79 și punctele 111-115, în care Tribunalul a constatat că măsura în litigiu este semnificativă, complexă și nouă și că aceste caracteristici sunt de natură să dovedească existența unor dificultăți serioase) ( 11 ).

În al doilea rând, Tempus ridică excepția de inadmisibilitate a celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs în măsura în care acesta este îndreptat împotriva punctelor 208-212 din hotărârea atacată, și anume în măsura în care prin acesta se susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat că Comisia ar fi trebuit să investigheze dacă modificarea metodei de recuperare a costurilor menținea un stimulent echivalent pentru reducerea consumului de energie electrică și dacă afecta cuantumul ajutorului. În opinia Tempus, Comisia solicită astfel Curții să efectueze o nouă apreciere a situației de fapt.

În opinia noastră, această excepție de inadmisibilitate trebuie să fie respinsă. În cazul în care metoda modificată de recuperare a costurilor nu i‑ar stimula suficient pe consumatori pentru reducerea consumului lor de energie electrică în perioadele de vârf ale cererii, prin recurgerea printre altele la capacitatea de răspuns din partea cererii, acest lucru ar pune sub semnul întrebării proporționalitatea măsurii în litigiu. Acest aspect reprezintă o chestiune de drept.

Concluzionăm că motivul unic de recurs este în totalitate admisibil.

Comisia invocă un motiv unic de recurs, prin care susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 108 alineatele (2) și (3) TFUE și articolul 4 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 659/1999 atunci când a constatat că Comisia nu putea să declare măsura în litigiu compatibilă cu piața internă fără să inițieze procedura oficială de investigare. Înainte de a începe aprecierea celor două aspecte ale acestui unic motiv de recurs, am dori să facem câteva observații preliminare.

Am dori să amintim că, potrivit jurisprudenței Curții, în cadrul procedurii de verificare a ajutoarelor de stat prevăzute la articolul 108 TFUE, faza preliminară a procedurii de verificare a ajutoarelor în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, care are ca obiect numai să permită Comisiei să își formeze o primă opinie cu privire la compatibilitatea parțială sau totală a ajutorului respectiv, trebuie să se distingă de faza de examinare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, care este menită să permită Comisiei să dețină informații complete cu privire la toate datele cauzei ( 12 ).

Cea de a doua fază este facultativă. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, Comisia se poate limita la efectuarea examinării preliminare în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, atunci când adoptă o decizie în favoarea acordării ajutorului, numai dacă este în măsură să se asigure, după o examinare inițială, că acest ajutor este compatibil cu piața internă. În schimb, în cazul în care examinarea inițială conduce Comisia la concluzia contrară sau chiar dacă această examinare nu permite Comisiei să soluționeze toate dificultățile survenite în stabilirea aspectului dacă ajutorul este compatibil cu piața internă, Comisia are obligația de a iniția procedura în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE ( 13 ).

După cum s‑a menționat la punctele 3 și 4 de mai sus, în prezenta cauză, Comisia, după ce a efectuat o examinare preliminară a compatibilității măsurii în litigiu cu piața internă, a decis, în temeiul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999, să nu ridice obiecții împotriva acestei măsuri, întrucât aprecierea compatibilității acesteia cu piața internă nu a dat naștere unor dificultăți serioase. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat decizia în litigiu, pentru motivul că existau astfel de dificultăți și că, prin urmare, Comisia nu putea declara măsura în litigiu compatibilă cu piața internă fără să fi inițiat procedura oficială de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE. În fața Curții, Comisia susține că nu s‑a confruntat cu dificultăți serioase, în timp ce Tempus susține contrariul.

Potrivit unei jurisprudențe constante, întrucât criteriul dificultăților serioase are un caracter obiectiv, existența unor asemenea dificultăți trebuie căutată nu doar în împrejurările în care a fost adoptată decizia Comisiei luată în urma examinării preliminare, ci și în aprecierile pe care s‑a întemeiat Comisia. Rezultă că legalitatea unei decizii de a nu ridica obiecții, întemeiată pe articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999, depinde de aspectul dacă aprecierea informațiilor și a elementelor de care dispunea Comisia, în cadrul fazei preliminare de examinare a măsurii notificate, ar fi trebuit în mod obiectiv să dea naștere unor îndoieli privind compatibilitatea acestei măsuri cu piața internă ( 14 ).

În plus, în cazul în care un reclamant solicită anularea unei decizii de a nu ridica obiecții, acesta trebuie să dovedească existența unor îndoieli cu privire la compatibilitatea ajutorului cu piața internă. Această dovadă poate fi furnizată pe baza unei serii de indicii concordante: aspectul dacă există sau nu îndoieli necesită investigarea atât a împrejurărilor adoptării deciziei de a nu ridica obiecții, cât și a conținutului acesteia, comparând aprecierile pe care s‑a întemeiat Comisia în această decizie cu informațiile aflate la dispoziția acesteia atunci când s‑a pronunțat cu privire la compatibilitatea ajutorului respectiv cu piața internă ( 15 ).

În prezenta cauză, Tribunalul a considerat următorii factori ca reprezentând indicii ale existenței unor dificultăți serioase: în primul rând, durata discuțiilor dintre Regatul Unit și Comisie (inclusiv a celor din faza de prenotificare) și împrejurările legate de adoptarea deciziei în litigiu (solicitările de informații transmise Regatului Unit, o consultare publică națională organizată în legătură cu măsura în litigiu și observațiile depuse de trei tipuri diferite de operatori) și, în al doilea rând, lipsa unei investigații adecvate efectuate de Comisie în ceea ce privește printre altele rolul capacității de răspuns din partea cererii în cadrul pieței de capacități, durata contractelor de capacitate oferite operatorilor de la nivelul gestionării cererii, schimbarea metodei de recuperare a costurilor și anumite condiții de participare a operatorilor de la nivelul gestionării cererii pe piața de capacități. În conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 69 de mai sus, prima serie de elemente se referă la împrejurările în care a fost adoptată decizia în litigiu ( 16 ), în timp ce a doua serie de elemente se referă la conținutul acestei decizii ( 17 ).

Întrebarea adresată Curții este aceea dacă acești factori sunt sau nu suficienți pentru a dovedi existența unor dificultăți serioase. Primul aspect al motivului unic de recurs contestă în esență elementele legate de împrejurările în care a fost adoptată decizia în litigiu, în timp ce al doilea aspect al acestui motiv de recurs contestă elementele referitoare la conținutul acestei decizii.

Trebuie să subliniem în acest sens că, în timp ce în cursul examinării preliminare Comisia poate să inițieze un dialog cu statul membru în cauză sau cu terți în vederea depășirii dificultăților eventual întâmpinate ( 18 ), însă numai în cadrul procedurii oficiale de investigare, Tratatul FUE prevede obligația Comisiei de a pune în întârziere persoanele interesate pentru a‑și prezenta observațiile ( 19 ). Astfel, argumentația invocată de Tempus este că, în cazul în care Comisia ar fi inițiat procedura oficială de investigație, acesteia i s‑ar fi oferit posibilitatea de a‑și prezenta observațiile și, prin urmare, ar fi determinat Comisia să își modifice aprecierea în ceea ce privește piața de capacități, prin acordarea importanței cuvenite rolului jucat de către operatorii de la nivelul gestionării cererii.

În sfârșit, observăm că jurisprudența se referă fie la existența unor „îndoieli” ( 20 ) – termenul utilizat de Regulamentul nr. 659/1999 și de Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului ( 21 ) –, fie la existența unor „dificultăți serioase” ( 22 ) – termenul utilizat inițial de Curte ( 23 ). Aceasta din urmă pare să utilizeze aceste două noțiuni fără distincție și pare să le atribuie aceeași semnificație. Mai precis, din utilizarea celei dintâi sau a celei din urmă noțiuni nu se poate deduce niciun indiciu în ceea ce privește standardul de probă care se aplică pentru stabilirea aspectului dacă procedura oficială de investigare trebuie să fie inițiată (întrucât aceeași jurisprudență este citată în toate hotărârile, indiferent de noțiunea utilizată într‑o anumită cauză). Propunem să utilizăm noțiunea „dificultăți serioase”, întrucât aceasta este utilizată într‑o oarecare măsură mai frecvent de către Curte.

În cadrul primului aspect al motivului său unic de recurs, Comisia susține că Tribunalul a stabilit în mod eronat un standard jos pentru stabilirea faptului că iau naștere dificultăți serioase ca urmare a aprecierii compatibilității cu piața internă a unei măsuri de ajutor și că a săvârșit o eroare prin faptul că s‑a întemeiat pe anumiți factori drept indicii ale existenței unor astfel de dificultăți. Primul aspect al motivului unic de recurs este împărțit în cinci critici. Prin intermediul primei critici, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că, în cadrul unei examinări preliminare, Comisia trebuie să țină seama nu doar de informațiile care i‑au fost puse la dispoziție de statul membru respectiv, ci și de toate informațiile relevante care ar putea fi disponibile după investigație și că, prin urmare, Tempus se poate întemeia și pe acest din urmă tip de informații pentru a demonstra că au existat dificultăți serioase la încheierea examinării preliminare. Procedând astfel, în opinia Comisiei, Tribunalul a aplicat în mod eronat un standard jos (denumit în continuare „prima critică”). Prin intermediul celei de a doua, al celei de a treia și al celei de a patra critici, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a luat în considerare, drept indicii ale existenței unor dificultăți serioase: caracteristicile măsurii în litigiu, precum noutatea și complexitatea acestei măsuri (denumite în continuare „a doua critică”), durata fazei de prenotificare (denumită în continuare „a treia critică”), precum și numărul și originea observațiilor făcute de terți (denumită în continuare „a patra critică”). În sfârșit, Comisia contestă concluzia Tribunalului potrivit căreia, în special în cazul unei măsuri de ajutor complexe, obiectivul fazei de prenotificare nu este acela de a aprecia compatibilitatea acestei măsuri cu piața internă (o astfel de apreciere a compatibilității justificând, în opinia Comisiei, o fază mai lungă de prenotificare) (denumită în continuare „a cincea critică”).

Vom examina mai întâi, în cele ce urmează, prima critică, apoi, cea de a patra critică (deoarece aceasta este legată de prima critică), apoi, cea de a treia critică și, în sfârșit, cea de a doua și cea de a cincea critică, privite împreună (întrucât ambele plângeri se referă la complexitatea măsurii în litigiu și trebuie examinate în lumina factorilor invocați pentru aprecierea celei de a treia critici). Din punctul nostru de vedere, toate aceste critici trebuie să fie admise.

Prin intermediul primei critici, care este vizată la punctele 68-72 din hotărârea atacată, Comisia susține în esență că, în cadrul unei examinări preliminare, aceasta se poate limita în general la luarea în considerare a informațiilor furnizate de statul membru în cauză, fără a fi obligată să investigheze din oficiu împrejurările cauzei. Mai precis, în cazul în care terții (cum ar fi UKDRA) ( 24 ) prezintă observații spontane, aceasta nu este obligată să investigheze aspectele invocate, fără prezentarea elementelor justificative, de către respectivii terți. Astfel, în opinia Comisiei, Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a constatat că, în cadrul unei examinări preliminare, Comisia trebuie să ia în considerare nu doar informațiile care i‑au fost puse la dispoziție de statul membru în cauză, ci și informațiile care (în urma efectuării investigației) i‑ar fi putut fi puse la dispoziție acesteia la data adoptării deciziei în litigiu. Potrivit Comisiei, rezultă că, în scopul stabilirii aspectului dacă ar fi trebuit să fie inițiată procedura oficială de investigare, Tempus nu se poate întemeia pe nicio informație care ar fi putut fi la dispoziția Comisiei la data la care aceasta a adoptat decizia în litigiu. Mai precis, faptul că terții au prezentat observații în strânsă legătură cu măsura în litigiu nu demonstrează că, la încheierea examinării preliminare, au luat naștere dificultăți serioase ca urmare a aprecierii compatibilității cu piața internă a măsurii în litigiu. Prin urmare, Comisia este de părere că standardul stabilit astfel de Tribunal pentru dovedirea existenței unor dificultăți serioase este prea jos.

Guvernul Regatului Unit și guvernul polonez sunt de acord cu Comisia, în timp ce Tempus susține punctul de vedere contrar.

Propunem ca prima critică să fie admisă.

Pe scurt, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a constatat, la punctele 68-72 din hotărârea atacată, că, pentru a demonstra că au existat dificultăți serioase la finalul examinării preliminare, Tempus se putea întemeia nu doar pe informațiile furnizate de Regatul Unit, ci și pe toate informațiile relevante care ar fi putut fi la dispoziția Comisiei la finalul investigației. Abordarea Tribunalului echivalează cu impunerea în sarcina Comisiei a obligației de a investiga din oficiu aspectele invocate de UKDRA care nu au fost dovedite. În opinia noastră, Comisia nu are nicio astfel de obligație. Vom prezenta în detaliu mai jos motivele pentru care am ajuns la această concluzie.

Potrivit jurisprudenței, Comisia este obligată ca, în interesul unei bune aplicări a normelor fundamentale ale Tratatului FUE referitoare la ajutoarele de stat, să desfășoare procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale, să dispună de cele mai complete și fiabile elemente posibile în acest scop ( 25 ). Deși această constatare a fost făcută în legătură cu deciziile adoptate la finalul unei proceduri oficiale de investigare, aceasta trebuie, în opinia noastră, să se aplice și deciziilor de a nu ridica obiecții împotriva unei măsuri de ajutor, precum decizia în litigiu. Deși examinarea unei măsuri nu poate fi la fel de amănunțită în cadrul unei examinări preliminare cum este în cadrul procedurii oficiale de investigare, nu reușim să înțelegem modul în care Comisia ar putea să nu fie obligată să efectueze o examinare cu diligență și imparțialitate și în primul caz ( 26 ).

Considerăm că, în cadrul unei examinări preliminare, Comisia își îndeplinește obligația de a proceda cu diligență și cu imparțialitate la examinarea unei măsuri prin examinarea tuturor elementelor de fapt și de drept cu care a fost sesizată de către statul membru în cauză, fără a fi obligată să investigheze din oficiu împrejurările cauzei. Vom prezenta mai jos motivele pentru care am adoptat această poziție.

În primul rând, această poziție rezultă din caracterul examinării preliminare, care, după cum am menționat la punctul 65 de mai sus, nu este destinată să îi permită Comisiei să fie pe deplin informată în legătură cu toate elementele de fapt ale cauzei, ci doar să îi permită acesteia să își formeze o opinie prima facie. Acest lucru este compatibil și cu jurisprudența Tribunalului, potrivit căreia, în cadrul procedurii preliminare de examinare, Comisia poate, în principiu, să se limiteze la elementele furnizate de statul membru în cauză – dacă este cazul, în urma unei cereri suplimentare a Comisiei ( 27 ).

Este adevărat că, după cum susține Tempus, nu este exclus ca statul membru în cauză să furnizeze informații incomplete, inexacte sau înșelătoare. Cu toate acestea, în acest caz, Comisia trebuie să își exercite competența de care dispune în temeiul articolului 5 din Regulamentul nr. 659/1999 de a solicita informații suplimentare statului membru respectiv. Trebuie să menționăm că, potrivit hotărârii citate la punctul 82 de mai sus, „dacă este cazul, în urma unei cereri suplimentare a Comisiei”, aceasta din urmă poate să se limiteze la examinarea elementelor furnizate de statul membru în cauză. În acest sens, Tribunalul a statuat de asemenea că, deși statul membru trebuie, în temeiul obligației de cooperare loială prevăzute la articolul 4 alineatul (3) TUE, să colaboreze cu Comisia furnizând acesteia elementele care să îi permită să se pronunțe asupra naturii de ajutor de stat a măsurii în cauză, nu este mai puțin adevărat că, în ceea ce o privește, Comisia este supusă obligației de a examina cu atenție elementele care îi sunt furnizate de statul membru ( 28 ).

În al doilea rând, trebuie să subliniem că, deși Comisia este obligată să efectueze o examinare diligentă și imparțială a tuturor plângerilor ( 29 ), aceasta nu este obligată, în cadrul unei examinări preliminare, să efectueze o examinare similară a tuturor observațiilor formulate în mod spontan de terți. După cum s‑a menționat la punctul 72 de mai sus și după cum rezultă din articolul 6 alineatul (1) și din articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, persoanele interesate ( 30 ) au dreptul de a prezenta observații (definit de asemenea ca reprezentând dreptul de a fi asociate procedurii administrative) doar în legătură cu procedura oficială de investigare ( 31 ).

În al treilea rând, potrivit jurisprudenței Tribunalului, nu se poate reproșa Comisiei că nu ar fi ținut seama de eventualele elemente de fapt sau de drept care i‑ar fi putut fi prezentate în cursul procedurii administrative, dar care însă nu i‑au fost prezentate, întrucât Comisia nu are obligația de a examina din oficiu și prin extrapolare elementele ce i‑ar fi putut fi prezentate ( 32 ). Deși această constatare a fost făcută aproape exclusiv în cauzele referitoare la deciziile adoptate la sfârșitul unei proceduri ( 33 ) oficiale de investigare, aceasta ar trebui, în opinia noastră, să se aplice cu atât mai mult deciziilor de a nu ridica obiecții, precum decizia în litigiu. Dacă Comisia nu are obligația de a examina din oficiu o cauză în cadrul procedurii oficiale de investigare, nu există niciun motiv pentru care aceasta ar trebui să fie obligată să facă acest lucru în cadrul unei examinări preliminare, care, din nou, este destinată doar să îi permită acesteia să își formeze o opinie prima facie.

În plus, în cuprinsul hotărârii citate la punctul 82 de mai sus, Tribunalul a statuat nu doar că, în cadrul unei proceduri de examinare preliminară, Comisia se poate limita în general la luarea în considerare a informațiilor furnizate de statul membru în cauză, ci și că aceasta nu are obligația de a efectua din oficiu examinări preliminare cu privire la toate împrejurările cauzei, atunci când informațiile furnizate de statul membru notificat îi permit acesteia să se asigure că măsura în cauză fie nu constituie ajutor, fie, în cazul în care este clasificată drept ajutor, aceasta este compatibilă cu piața internă.

Cu toate acestea, trebuie să precizăm că limitele plasate de jurisprudența Tribunalului menționată la punctul 86 de mai sus în ceea ce privește obligația Comisiei de a efectua o examinare diligentă și imparțială a unei măsuri de ajutor de stat sunt contrare Hotărârii din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France (denumită în continuare „Hotărârea Sytraval”) ( 34 ), care privește obligația Comisiei de a examina nu o măsură de ajutor, ci o plângere. În cuprinsul acestei hotărâri, Curtea a statuat, la punctul 62, că Comisia avea obligația, dacă era cazul, să instrumenteze o plângere dincolo de simpla examinare a elementelor de fapt și de drept aduse la cunoștința sa de autorul plângerii și să recurgă la o examinare a elementelor care nu au fost amintite în mod expres de autorul plângerii. Se ridică astfel întrebarea dacă punctul 62 din Hotărârea Sytraval ar trebui extrapolat și la prezenta cauză.

Considerăm că punctul 62 din Hotărârea Sytraval nu trebuie extrapolat și la prezenta cauză.

Acest lucru se datorează faptului că recunoașterea unei obligații a Comisiei de a merge dincolo de simpla examinare a elementelor de fapt și de drept supuse atenției sale în mod spontan de către un terț ar însemna recunoașterea unei obligații a Comisiei de a examina observațiile formulate de părțile interesate. Totuși, după cum s‑a menționat la punctul 84 de mai sus, Comisia are o astfel de obligație doar în legătură cu procedura oficială de investigare. Prin urmare, după cum susține Comisia, în cazul în care concluzia Curții de la punctul 62 din Hotărârea Sytraval ar fi extrapolată și la examinarea observațiilor prezentate în mod spontan în cadrul unei examinări preliminare, acest lucru ar estompa deosebirea dintre cele două faze ale procedurii de control al ajutoarelor de stat.

Acest lucru se datorează și faptului că rațiunea care stă la baza obligației Comisiei de a examina plângerile și, după caz, de a merge dincolo de examinarea elementelor de fapt și de drept invocate de autorul plângerii este acela că, în cazul acordării unui ajutor ilegal, aceasta dispune de puține informații, având în vedere că nu primește nicio informație din partea statului membru respectiv și că autorii plângerilor au de obicei acces limitat la informațiile relevante. Această justificare lipsește însă în cazul acordării unui ajutor notificat. Deși, astfel cum s‑a menționat la punctul 83 de mai sus, informațiile transmise de statul membru în cauză pot fi incomplete sau incorecte, acest lucru nu poate fi comparat cu situația în care respectivul stat membru nu notifică o măsură de ajutor.

În sfârșit, acest lucru se datorează faptului că Regulamentul nr. 734/2013 a modificat articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 în sensul că plângerile trebuie în prezent să respecte o formă obligatorie ( 35 ), care impune autorilor plângerilor să furnizeze informații referitoare printre altele la caracteristicile pretinsei măsuri de ajutor, la motivele plângerii și la compatibilitatea cu piața internă a respectivei măsuri. Din articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 659/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 734/2013, rezultă că Comisia este obligată doar să examineze plângerile care sunt depuse prin utilizarea formularului destinat plângerii (și care sunt formulate de către o parte interesată) ( 36 ). Potrivit considerentului (14) al Regulamentului nr. 734/2013, „[p]lângerile care nu îndeplinesc [aceste două condiții] ar trebui să aibă regimul unor informații generale referitoare la piață și nu ar trebui să ducă neapărat la o investigație ex officio”. Astfel, recunoașterea unei obligații ce revine Comisiei de a merge dincolo de examinarea elementelor de fapt și de drept supuse atenției sale de către un terț prin formularea în mod spontan a unor observații ar permite părților interesate să evite obligația de a respecta formularul plângerii și ar aduce astfel atingere modificărilor introduse prin Regulamentul nr. 734/2013.

Prin urmare, în opinia noastră, punctul 62 din Hotărârea Sytraval nu ar trebui să fie extrapolat la prezenta cauză. Rezultă că în cadrul unei examinări preliminare Comisia se poate întemeia în general doar pe informațiile furnizate de statul membru în cauză, fără a avea obligația de a investiga din oficiu cauza.

Cu toate acestea, ar trebui să menționăm că din jurisprudența citată la punctul 80 de mai sus rezultă că decizia finală a Comisiei trebuie, în măsura posibilului, să se bazeze pe informații complete și fiabile. Prin urmare, Comisia se poate întemeia numai pe informațiile furnizate de statul membru în cauză doar atunci când aceste informații sunt complete și fiabile. Astfel, considerăm că, în cazul în care în cadrul unei examinări preliminare, un terț prezintă dovezi care pun la îndoială exhaustivitatea și fiabilitatea informațiilor furnizate de statul membru în cauză, Comisiei nu trebuie să i se permită să ignore aceste dovezi. Dimpotrivă, după cum susține guvernul Regatului Unit, Comisia trebuie să țină cont de aceste dovezi ( 37 ). Trebuie să menționăm că în prezenta cauză Comisia a examinat ( 38 ) observațiile prezentate în mod spontan de UKDRA, un furnizor de servicii de echilibrare și beneficiarul centralelor electrice existente, a dat Regatului Unit posibilitatea de a prezenta comentarii cu privire la aceste observații ( 39 ) și a abordat conținutul acestor observații în cuprinsul deciziei în litigiu ( 40 ).

Propunerea pe care am făcut‑o la punctul 93 de mai sus nu echivalează cu a conferi terților dreptul de a prezenta observații în cadrul unei proceduri de examinare preliminară, având în vedere că nu ar trebui să se considere că Comisia este obligată să ia în considerare dovezile furnizate de terți în toate cauzele, ci doar în cazul în care aceasta apreciază că respectivele dovezi pun în discuție caracterul complet și fiabil al informațiilor furnizate de statul membru în cauză.

Trebuie să subliniem de asemenea că, în opinia noastră, doar în cazul în care un terț prezintă dovezi întemeiate în susținerea afirmațiilor sale, Comisia trebuie să țină cont de aceste afirmații – și că, prin urmare, aceasta nu are nicio obligație de a merge dincolo de examinarea elementelor de fapt și de drept care i‑au fost supuse atenției de către respectivul terț.

Concluzionăm că, în cadrul unei examinări preliminare, Comisia se poate limita, în general, la a se întemeia pe informațiile furnizate de statul membru în cauză, cu excepția cazului în care un terț prezintă dovezi care, în opinia Comisiei, pun în discuție aceste informații ( 41 ). Cu toate acestea, în acest din urmă caz, Comisia are doar obligația de a lua în considerare aceste probe, iar nu de a merge dincolo de examinarea elementelor de fapt și de drept aduse la cunoștința sa de către terț.

În prezenta cauză, la punctele 70-72 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat în esență că Comisia este obligată să cerceteze și să examineze, temeinic și imparțial, toate informațiile relevante de care dispunea sau de care ar fi putut să dispună la data la care a adoptat decizia în litigiu.

Suntem de acord cu Tribunalul că Comisia are obligația de a examina, în mod aprofundat și imparțial, toate informațiile relevante de care dispunea la acea dată, și anume toate informațiile relevante care i‑au fost furnizate în cursul procedurii administrative de către statul membru în cauză sau de către orice autor de plângere. Cu toate acestea, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat că Comisia era obligată să cerceteze, în mod aprofundat și imparțial, toate informațiile relevante de care ar fi putut dispune la data adoptării deciziei în litigiu. Acest lucru se datorează faptului că din cuprinsul punctului 96 de mai sus rezultă că [cu excepția cazului unei plângeri formulate în conformitate cu articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, astfel cum acesta a fost modificat prin Regulamentul nr. 734/2013], Comisia are obligația de a investiga o cauză din oficiu doar în cazul în care un terț prezintă dovezi despre care Comisia consideră că pun sub semnul întrebării informațiile furnizate de statul membru în cauză. Rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare prin constatarea că, pentru a dovedi existența unor dificultăți serioase, Tempus se putea întemeia pe toate informațiile relevante de care Comisia ar fi putut dispune la data la care a adoptat decizia în litigiu.

Rezultă de asemenea că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat, la punctul 68 din hotărârea atacată, că este suficient ca Tempus să își prezinte motivele pentru a concluziona că au existat dificultăți serioase la finalul examinării preliminare. Pentru motivul expus la punctul 95 de mai sus, Tempus trebuie de asemenea să furnizeze dovezi solide care pun sub semnul întrebării informațiile furnizate de Regatul Unit.

Ajungem, prin urmare, la concluzia că prima critică trebuie să fie admisă.

Prin intermediul celei de a patra critici, care privește punctele 101-109 și punctul 111 din hotărârea atacată, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin luarea în considerare a numărului și a originii observațiilor prezentate în mod spontan de către terți drept un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Din cuprinsul punctului 109 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a considerat numărul și originea observațiilor formulate de terți ca fiind un factor care trebuia evaluat comparativ cu caracterul concis al procedurii de examinare preliminară, un astfel de caracter concis fiind, în opinia Tribunalului, un indiciu al inexistenței dificultăților serioase. Trebuie să subliniem că, în cuprinsul acestui punct, Tribunalul nu a făcut nicio referire de niciun fel la fondul acestor observații. Numărul („multitudinea”) și originea acestora (faptul că au fost depuse „de trei tipuri diferite de operatori”, și anume UKDRA, un furnizor de servicii de echilibrare și beneficiarul centralelor electrice existente) au determinat Tribunalul să le considere ca reprezentând indicii ale existenței unor dificultăți serioase.

Cu toate acestea, din dispozițiile Regulamentului nr. 659/1999, nu rezultă că procedura oficială de investigare trebuie inițiată în mod automat odată cu depunerea observațiilor de către terți, având în vedere că părțile interesate nu au dreptul de a prezenta observații în stadiul examinării preliminare. Acest lucru nu rezultă nici din jurisprudența citată la punctul 86 de mai sus, potrivit căreia, în acest stadiu, Comisia se poate în general limita la luarea în considerare a informațiilor furnizate de statul membru în cauză, nici din cuprinsul punctului 96 din prezentele concluzii, potrivit căruia Comisia trebuie să le ia în considerare și, după caz, să inițieze procedura oficială de investigație numai dacă sunt prezentate dovezi în susținerea observațiilor terților.

Astfel, în opinia noastră, cea de a patra critică trebuie să fie admisă.

Potrivit jurisprudenței, durata procedurii de examinare preliminară poate constitui un indiciu al faptului că Comisia ar fi putut avea îndoieli cu privire la compatibilitatea ajutorului în litigiu cu piața internă ( 42 ). Potrivit articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999, decizia de a nu ridica obiecții se adoptă în termen de două luni de la primirea unei notificări complete. În prezenta cauză, examinarea preliminară a durat exact o lună, întrucât măsura în litigiu a fost notificată la 23 iunie 2014 ( 43 ), iar decizia în litigiu a fost adoptată la 23 iulie 2014. Astfel, termenul prevăzut la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999 a fost respectat.

Cu toate acestea, între Regatul Unit și Comisie au avut loc contacte prealabile notificării și au durat aproximativ 18 luni, deoarece Regatul Unit a informat Comisia cu privire la conținutul măsurii planificate în luna decembrie 2012 ( 44 ), iar măsura în litigiu a fost notificată la 23 iunie 2014.

Prin urmare, la punctul 85 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că faptul că examinarea preliminară a durat doar o lună nu era un indiciu probant pentru a constata lipsa unor dificultăți serioase la finalul examinării respective și că durata fazei de notificare trebuia de asemenea luată în considerare. Apoi a constatat, la punctele 92 și 106, că această fază a fost semnificativ mai lungă decât perioada de două luni prevăzută la punctul 14 din Codul celor mai bune practici. Acesta a concluzionat, la punctele 109 și 111, că durata „discuțiilor dintre statul membru și Comisie” (și anume durata procedurii de examinare preliminară și durata fazei de prenotificare, luate împreună) constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Prin intermediul celei de a treia critici, care privește punctele 85, 92, 106, 109 și 111 din hotărârea atacată, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat că, în împrejurările prezentei cauze, durata fazei de prenotificare trebuia să fie luată în considerare. Guvernul Regatului Unit și guvernul polonez sunt de acord cu Comisia. Tempus susține punctul de vedere contrar și arată că Comisia a săvârșit un abuz de procedură prin faptul că și‑a format o opinie prima facie în ceea ce privește conformitatea măsurii în litigiu la sfârșitul fazei de prenotificare, deși, pe de o parte, aceasta nu avea încă la dispoziție toate informațiile necesare ( 45 ), iar, pe de altă parte, în special în cauze complexe precum cea de față, opinia prima facie a Comisiei trebuie să se formeze la sfârșitul procedurii de examinare preliminară, iar nu la sfârșitul fazei de prenotificare.

Considerăm că cea de a treia critică trebuie să fie admisă.

Observăm că articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999 stipulează că termenul de două luni prevăzut pentru adoptarea unei decizii de a nu ridica obiecții curge de la primirea unei notificări complete. Potrivit aceleiași dispoziții, o notificare este considerată completă dacă, în termen de două luni de la primirea acesteia sau de la primirea oricăror informații suplimentare solicitate, Comisia nu solicită nicio informație suplimentară. Astfel, Tribunalul a statuat că, în cazul în care Comisia solicită informații suplimentare, termenul de două luni prevăzut în această dispoziție nu curge de la primirea notificării (incomplete), ci de la primirea răspunsului la ultimele informații solicitate ( 46 ). De asemenea, Tribunalul a statuat de asemenea că, în cazul contactelor prealabile notificării dintre statul membru în cauză și Comisie, acest termen de două luni nu curge de la astfel de contacte, ci de la primirea notificării oficiale ( 47 ).

Acest lucru se datorează faptului că scopul fazei de prenotificare este tocmai acela de a permite statului membru în cauză să își completeze notificarea prin furnizarea de informații suplimentare la cererea Comisiei (sau din proprie inițiativă) și, dacă este cazul, să aducă modificări notificării.

Prin urmare, considerăm că faza de prenotificare nu poate fi luată în considerare în vederea stabilirii faptului dacă durata procedurii de control reprezintă un indiciu al existenței unor dificultăți serioase. Rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a statuat, la punctul 109 din hotărârea atacată, că, în pofida caracterului concis al procedurii de examinare preliminară, durata fazei de prenotificare constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Prin urmare, cea de a treia critică trebuie să fie admisă.

Prin intermediul celei de a doua critici, care contestă punctele 79-83 din hotărârea atacată, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a luat în considerare, drept indicii ale existenței unor dificultăți serioase, caracteristicile măsurii în litigiu, precum complexitatea și noutatea acestei măsuri, și de asemenea cuantumul ajutorului acordat. În opinia Comisiei, acești factori nu au în sine nicio influență asupra aprecierii compatibilității. Dimpotrivă, complexitatea și noutatea unei măsuri de ajutor justifică o examinare preliminară mai îndelungată.

În opinia noastră, cea de a doua critică trebuie să fie admisă.

Potrivit jurisprudenței, deși durata procedurii de examinare preliminară poate reprezenta un indiciu al existenței unor dificultăți serioase, aceasta nu poate conduce în sine la concluzia că Comisia ar fi trebuit să inițieze procedura oficială de investigare. Aspectul dacă durata unei proceduri preliminare de examinare este sau nu rezonabilă trebuie stabilit în funcție de împrejurările specifice fiecărei cauze în parte, în special în funcție de contextul acesteia, de diferitele etape procedurale care trebuie urmate de Comisie, de complexitatea cauzei și de importanța sa pentru diferitele părți implicate ( 48 ). Astfel, după cum susține Comisia, complexitatea unei cauze poate justifica o examinare preliminară mai lungă.

Am dori să adăugăm că Tribunalul a considerat că complexitatea unei cauze nu necesită neapărat inițierea unei proceduri oficiale de investigare (deoarece este posibil ca în timpul examinării preliminare Comisia să depășească dificultățile întâmpinate) ( 49 ).

Prin urmare, în opinia noastră, Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că, la punctele 78 și 81 din hotărârea atacată, a considerat complexitatea măsurii în litigiu ca reprezentând un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Prin intermediul celei de a cincea critici, care privește punctele 86-91 din hotărârea atacată, Comisia susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat că, în special în cazul unei măsuri complexe, obiectul fazei de prenotificare nu este acela de a aprecia compatibilitatea acestei măsuri, ci de a reduce riscul ca notificarea să fie incompletă atunci când este depusă în mod formal. În opinia Comisiei, o astfel de evaluare a compatibilității justifică o fază mai lungă de prenotificare.

În opinia noastră, deși nu se poate contesta faptul că, la sfârșitul fazei de prenotificare, Comisia nu ar trebui să își formeze o opinie prima facie cu privire la compatibilitatea cu piața internă a măsurii în cauză (întrucât acesta este obiectul examinării preliminare), acesteia nu i se poate pretinde însă să se abțină de la orice apreciere a acestei compatibilități, deși provizorie și superficială, pe parcursul fazei de prenotificare. Acest lucru este cauzat de faptul că, dacă nu ar efectua o astfel de apreciere preliminară în cursul acestei faze, ea nu ar fi în măsură să determine care sunt informațiile care sunt încă necesare pentru ca notificarea să fie considerată completă sau dacă ar trebui aduse unele modificări măsurii notificate.

Acest lucru este valabil și în cazul unei măsuri complexe. Motivele prezentate la punctele 116 și 117 de mai sus justifică nu doar o examinare preliminară mai lungă, ci și o fază mai lungă de prenotificare. Trebuie de asemenea să precizăm că din cuprinsul punctului 16 din Codul celor mai bune practici nu rezultă că, spre deosebire de alte cauze, în cauzele noi și complexe, Comisia nu efectuează o apreciere preliminară a măsurii în cauză în cursul fazei de prenotificare. Dimpotrivă, această dispoziție prevede doar că în cauzele noi și complexe Comisia nu „furnizează statului membru în cauză [o astfel de] apreciere”.

Ajungem la concluzia că a doua și a cincea critică trebuie să fie admise. Prin urmare, primul aspect al motivului unic de recurs trebuie să fie admis în totalitate.

După cum s‑a menționat la punctul 71 de mai sus, prin cel de al doilea aspect al motivului său unic de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a constatat că au luat naștere dificultăți serioase ca urmare a lipsei unei investigații corespunzătoare în ceea ce privește, pe de o parte, rolul potențial al capacității de răspuns din partea cererii în cadrul pieței de capacități și, pe de altă parte, pretinsul tratament discriminatoriu aplicat operatorilor de la nivelul gestionării cererii în raport cu cel aplicat altor furnizori de capacitate în ceea ce privește durata contractelor de capacitate, modificarea metodei de recuperare a costurilor și anumite condiții de participare pe piața de capacități. Vom examina pe rând fiecare dintre aceste critici, toate fiind, în opinia noastră, fondate.

Decizia în litigiu nu cuprinde nicio evaluare estimativă a rolului pe care operatorii de la nivelul gestionării cererii l‑ar putea juca pe piața de capacități. Mai precis, această decizie nu face nicio referire la estimarea NG, pe care Regatul Unit a menționat‑o în notificarea sa, potrivit căreia capacitatea de răspuns din partea cererii putea furniza o capacitate de aproximativ 3 gigawați (GW) în anii 2018/2019. Nu există niciun indiciu potrivit căruia Comisia, deși conștientă de lipsa unor date cuprinzătoare privind potențialul capacității de răspuns din partea cererii ( 50 ), a efectuat propria examinare a unui astfel de potențial. Dimpotrivă, aceasta a acceptat modalitățile prevăzute de Regatul Unit pentru aprecierea unui astfel de potențial, și anume: faptul că informațiile ar fi divulgate prin intermediul primelor licitații T‑4, în luna decembrie 2014, faptul că s‑ar realiza un studiu comun de către NG și de către o altă entitate referitor la capacitatea actuală și la capacitatea potențială de răspuns din partea cererii, precum și faptul că licitațiile tranzitorii s‑ar organiza în anii 2015 și 2016 pentru a sprijini creșterea gestionării cererii ( 51 ).

După cum s‑a menționat la punctul 22 de mai sus, la punctul 158 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că lipsa examinării de către Comisie a rolului potențial al capacității de răspuns din partea cererii în cadrul pieței de capacități constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

În fața Curții, Comisia, susținută de guvernul Regatului Unit și de guvernul polonez, arată că nu avea obligația de a investiga rolul potențial al capacității de răspuns din partea cererii, în timp ce Tempus susține punctul de vedere contrar.

În opinia noastră, Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că lipsa de investigare de către Comisie a potențialului capacității de răspuns din partea cererii constituie un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

În această privință, observăm că Comisia nu s‑a întemeiat pe informațiile cuprinse în notificare (având în vedere că, după cum s‑a menționat la punctul 124 de mai sus, decizia în litigiu nu face nicio referire la estimarea efectuată de NG cu privire la potențialul capacității de răspuns din partea cererii). Aceasta a admis însă punctul de vedere al guvernului Regatului Unit potrivit căruia era suficient ca un astfel de potențial să fie apreciat după adoptarea deciziei în litigiu, prin intermediul primelor licitații T‑4 și al studiilor viitoare. Întrebarea este dacă Comisia putea accepta aceste modalități sau dacă avea obligația de a efectua propria apreciere a potențialului capacității de răspuns din partea cererii.

În acest sens, nu poate lua naștere nicio obligație de investigare ca urmare a depunerii unei plângeri ( 52 ) – întrucât nicio plângere nu a fost depusă – sau ca urmare a observațiile formulate de terți ( 53 ) – întrucât observațiile formulate de UKDRA la 9 iunie 2014 nu abordează aspectul cuantumului potențialului capacității de răspuns din partea cererii și, cu atât mai mult, nu furnizează niciun fel de dovezi, precum estimările alternative. Prin urmare, numai dacă informațiile furnizate în notificare și în răspuns la solicitările Comisiei ar fi considerate incomplete, Comisia ar putea fi supusă obligației de a investiga ( 54 ).

Considerăm că, în prezenta cauză, Comisia nu avea nicio astfel de obligație.

Trebuie să facem trimitere la afirmația Comisiei potrivit căreia, întrucât tehnologia capacității de răspuns din partea cererii nu era încă matură la momentul adoptării deciziei în litigiu, aceasta nu era în măsură să estimeze potențialul capacității de răspuns din partea cererii – a cărui importanță pe termen lung nu este contestată de aceasta în memoriile sale scrise ( 55 ). De asemenea, trebuie să facem trimitere și la Raportul PTE, care subliniază lipsa informațiilor privind potențialul capacității de răspuns din partea cererii și dificultatea de a colecta astfel de informații. Potrivit PTE, acest lucru este cauzat printre altele de varietatea de resurse care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează răspunsul din partea cererii și de lipsa unei organizații cu caracter atotcuprinzător, care să colecteze și să analizeze datele privind răspunsul din partea cererii ( 56 ). În plus, observăm că Tempus nu pare să conteste afirmația Comisiei potrivit căreia este dificil să se colecteze informații fiabile privind potențialul capacității de răspuns din partea cererii.

Trebuie să menționăm de asemenea că părțile interesate și Regatul Unit au furnizat „estimări foarte diferite” în ceea ce privește potențialul capacității de răspuns din partea cererii în cadrul procedurii oficiale de investigare pe care Comisia a inițiat‑o pentru punerea în aplicare a hotărârii atacate ( 57 ). Deși legalitatea deciziei în litigiu nu poate fi apreciată prin prisma unor astfel de estimări, întrucât nu există niciun indiciu că acestea se aflau la dispoziția Comisiei atunci când a adoptat această decizie, trebuie totuși să menționăm că discrepanța dintre aceste estimări reprezintă o dovadă în plus a dificultății de a colecta informații fiabile privind potențialul capacității de răspuns din partea cererii.

Considerăm că, având în vedere dificultățile de colectare a informațiilor fiabile, Comisia nu poate fi acuzată că nu a efectuat din oficiu o investigație a potențialului capacității de răspuns din partea cererii.

Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, după cum susține Comisia, mecanismul de corecție inclus în licitațiile T‑1 trebuie să asigure faptul că capacității de răspuns din partea cererii i se atribuie un rol care reflectă întregul său potențial. În cazul în care capacității de producție i se acordă un rol mai extins decât cel care este strict necesar în cadrul primelor licitații T‑4, licitațiile T‑1, care oferă operatorilor de gestionare a cererii o cale mai bună de acces la piața de capacități, ar trebui să permită acestor operatori să își sporească participarea pe piața respectivă.

Prin urmare, concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a statuat, la punctul 158 din hotărârea atacată, că lipsa de examinare de către Comisie a rolului potențial al capacității de răspuns din partea cererii în cadrul pieței de capacități reprezenta un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

După cum a afirmat Tribunalul la punctele 165-168 din hotărârea atacată, operatorilor de la nivelul gestionării cererii nu li se pot acorda contracte cu o durată mai mare de un an, în timp ce producătorilor li se pot acorda contracte cu durată de până la 3 ani (dacă aceștia angajează cheltuieli de capital mai mari de 125 GBP per kW, și anume atunci când aceștia renovează o centrală) sau până la 15 ani (dacă își asumă cheltuieli de capital mai mari de 250 GBP per kW, adică atunci când construiesc o centrală nouă). Astfel, din articolul 11 alineatul (3) din Electricity Capacity Regulations 2014 (Regulamentul din 2014 privind capacitatea electrică) rezultă că aceste praguri se aplică doar producătorilor (și că operatorii de la nivelul gestionării cererii nu sunt eligibili pentru a obține contracte cu o durată de până la 3 ani sau 15 ani, chiar dacă angajează cheltuieli de capital care depășesc pragurile menționate).

După cum s‑a menționat la punctul 24 de mai sus, la punctul 193 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, având în vedere că faptul de a oferi contracte de capacitate cu o durată mai lungă avea ca principală rațiune atenuarea dificultăților de finanțare ale producătorilor de centrale noi și ale celor care renovează centrale existente, având în vedere importanța cheltuielilor lor de capital și care le garantează un venit pe mai mulți ani, Comisia ar fi trebuit să examineze dacă cheltuielile de capital și nevoile de finanțare ale operatorilor de la nivelul de gestionare a cererii impuneau ca aceștia să fi obținut și contracte cu o durată mai mare de un an. Observațiile formulate de UKDRA la 9 iunie 2014 au atras atenția Comisiei asupra acestei chestiuni. Nu revenea UKDRA sarcina de a furniza mai multe informații detaliate în acest sens, ci Comisiei îi revenea obligația de a se informa suplimentar în legătură cu această chestiune. Astfel, potrivit Tribunalului, lipsa unei investigații efectuate de Comisie în ceea ce privește nevoile de finanțare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Comisia, susținută de guvernul Regatului Unit ( 58 ), arată că nu avea obligația de a examina nivelul cheltuielilor de capital și nevoile de finanțare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii înainte de a putea exclude orice încălcare a principiului egalității de tratament între operatorii de la nivelul gestionării cererii și producători în ceea ce privește durata contractelor de capacitate. Acest lucru s‑a explicat în special prin faptul că nu se contesta că operatorii de la nivelul gestionării cererii au nevoi de finanțare semnificativ mai mici decât furnizorii de capacitate implicați în renovarea de centrale existente sau în construirea de centrale noi. Tempus susține că argumentul Comisiei ar trebui respins.

Considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat la punctul 193 din hotărârea atacată că lipsa examinării de către Comisie a nivelului cheltuielilor de capital și a nevoilor de finanțare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Precizăm că Tempus nu contestă faptul că operatorii de la nivelul gestionării cererii au cheltuieli de capital și nevoi de finanțare mai mici decât producătorii de centrale noi sau decât cei care renovează centrale existente.

Precizăm de asemenea că UKDRA a declarat pur și simplu, în observațiile formulate de aceasta la 9 iunie 2014, că operatorilor de la nivelul gestionării cererii li se ofereau contracte cu o durată de un an, în timp ce producătorilor li se puteau oferi contracte cu o durată de până la 15 ani și că o astfel de limitare a duratei contractelor oferite operatorilor de la nivelul gestionării cererii le‑a creat acestora din urmă un dezavantaj concurențial, nu a reușit să le ofere stimulente adecvate pentru a participa la piața de capacități și aducea atingere obiectivului orientărilor privind eliminarea progresivă a subvențiilor dăunătoare pentru mediu. Observațiile formulate de UKDRA la 9 iunie 2014 nu fac nicio referire la nevoile de finanțare nici ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii, nici ale producătorilor de centrale noi sau ale celor care renovează centrale existente și cu atât mai puțin compară respectivele nevoi ale acestor două tipuri de furnizori de capacitate. Cel mai important, în cursul procedurii administrative, UKDRA nu a prezentat niciun fel de dovezi pentru a‑și susține afirmațiile. Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât, în calitate de grup de agregatori, UKDRA putea obține, desigur, informații relevante cu privire la acest aspect de la membrii săi, cum ar fi Tempus.

Astfel, în lumina punctului 95 din prezentele concluzii, nu se poate considera că Comisia avea obligația de a lua în considerare afirmațiile UKDRA, cu atât mai puțin de a examina din oficiu aspectul dacă nevoile de finanțare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii impuneau obligația ca acestora să li se ofere contracte cu o durată mai mare de un an.

Prin urmare, Tribunalul a constatat în mod eronat la punctul 193 din hotărârea atacată că lipsa examinării de către Comisie a nivelului cheltuielilor de capital și a nevoilor de finanțare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Reamintim că, după cum am menționat la punctul 17 de mai sus, plățile de capacități acordate furnizorilor de capacitate sunt finanțate prin intermediul unei taxe aplicate tuturor furnizorilor de energie electrică autorizați. Potrivit măsurii în litigiu, taxele aplicate furnizorilor se stabilesc în funcție de cota lor de piață și se calculează pe baza cererii de energie electrică înregistrate între orele 16.00 și 19.00 în timpul săptămânii, între lunile noiembrie și februarie (denumită în continuare „metoda adoptată de recuperare a costurilor” sau „metoda adoptată”) ( 59 ).

Cu toate acestea, s‑a intenționat inițial să se calculeze cuantumul taxelor în funcție de cota de piață a furnizorilor de energie electrică din cererea de energie înregistrată în perioadele așa numite de „triadă”, și anume cele trei perioade de o jumătate de oră care înregistrează perioadele de vârf de consum anual de energie electrică cele mai ridicate în perioada cuprinsă între lunile noiembrie și februarie (denumită în continuare „metoda propusă inițial”). În urma consultării publice naționale organizate în perioada cuprinsă între lunile octombrie și decembrie 2013, Regatul Unit a decis să modifice metoda propusă inițial pentru a o adopta pe cea întemeiată pe consumul de energie electrică între orele 16.00 și 19.00 în fiecare zi a săptămânii în timpul iernii, astfel cum este descris la punctul 144 de mai sus. Potrivit notificării, motivul pentru care metoda de recuperare a costurilor a fost schimbată este acela că vârfurile triadei sunt identificate ulterior evenimentului și că, prin urmare, utilizarea acestora drept perioadă de referință pentru calcularea taxei furnizorilor creează incertitudine pentru aceștia din urmă. Potrivit notificării, rezultă că, în conformitate cu metoda propusă inițial, furnizorii păstrează un stimulent de a percepe consumatorilor prime de risc care sunt mai ridicate decât cele percepute conform metodei adoptate ( 60 ).

În cuprinsul deciziei în litigiu, Comisia nu a ridicat obiecții împotriva metodei adoptate de recuperare a costurilor. Ea a acceptat poziția guvernului Regatului Unit potrivit căreia metoda adoptată „păstrează un stimulent pentru reducerea cererii în perioadele de vârf, fiind totodată previzibilă pentru furnizorii de energie electrică” ( 61 ).

Cu toate acestea, Tribunalul a considerat, la punctul 213 din hotărârea atacată, că Comisia ar fi trebuit să examineze dacă schimbarea metodei de recuperare a costurilor avea un impact asupra caracterului proporțional al măsurii în litigiu și, în consecință, asupra compatibilității acestei măsuri cu piața internă. Potrivit Tribunalului, faptul că Comisia nu a efectuat o astfel de examinare și că, prin urmare, nu deținea toate informațiile în ceea ce privește metoda adoptată constituia un indiciu că existau dificultăți serioase la finalul examinării preliminare.

În fața Curții, Comisia susține că nu avea obligația de a efectua această examinare. Guvernul Regatului Unit și guvernul polonez sunt de acord cu Comisia, în timp ce Tempus susține punctul de vedere contrar.

Considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a constatat, la punctul 213 din hotărârea atacată, că Comisia trebuie să examineze dacă schimbarea metodei de recuperare a costurilor descrise la punctele 144 și 145 de mai sus avea un impact asupra caracterului proporțional al măsurii în litigiu.

Potrivit punctului 69 din orientări, se consideră că un ajutor în domeniul energiei este proporțional în cazul în care valoarea ajutorului pentru fiecare beneficiar se limitează la minimul necesar pentru a realiza obiectivul urmărit în materie de energie ( 62 ). Potrivit punctelor 228-231 din orientări, care se referă la caracterul proporțional al ajutoarelor pentru caracterul adecvat al capacității de producție, cuantumul ajutorului ar trebui calculat astfel încât să permită beneficiarilor să obțină o rată rezonabilă de rentabilitate, ceea ce se consideră a fi cazul atunci când o procedură de ofertare concurențială se desfășoară pe baza unor criterii clare, transparente și nediscriminatorii, care vizează efectiv obiectivul definit. Măsura de ajutor trebuie să includă și mecanisme care să garanteze că nu se pot obține profituri excepționale și trebuie să fie concepută într‑un mod care să asigure că prețul plătit pentru disponibilitate tinde automat spre zero atunci când se preconizează că nivelul capacității furnizate corespunde nivelului capacității solicitate.

Încă de la început, observăm că Comisia ridică problema dacă metoda de recuperare a costurilor – care reprezintă metoda de finanțare a remunerării capacităților – poate fi luată în considerare pentru a stabili dacă măsura în litigiu este compatibilă cu piața internă.

Potrivit jurisprudenței, taxele nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la ajutoarele de stat, cu excepția cazului în care acestea reprezintă metoda de finanțare a unei măsuri de ajutor, astfel încât ele fac parte integrantă din acea măsură. Pentru ca o taxă să poată fi considerată parte integrantă dintr‑o măsură de ajutor, trebuie să existe o legătură de alocare obligatorie între taxă și ajutor, în temeiul reglementării naționale relevante, în sensul că venitul din taxă este alocat în mod obligatoriu finanțării ajutorului și influențează în mod direct cuantumul acestuia și, pe cale de consecință, aprecierea compatibilității acestui ajutor cu piața internă ( 63 ).

De exemplu, taxa aplicată operatorilor de televiziune cu plată a fost considerată ca nefăcând parte integrantă din ajutorul acordat în favoarea RTVE, organismul public spaniol de radiodifuziune căruia i s‑a încredințat o misiune de serviciu public în acest domeniu, având în vedere că cuantumul ajutorului a fost determinat pe baza costurilor nete legate de îndeplinirea misiunii de serviciu public încredințate RTVE. Veniturile provenite din această taxă nu au avut un impact direct asupra cuantumului ajutorului, deoarece: (i) toate veniturile din această taxă care depășeau costurile legate de îndeplinirea obligației misiunii de serviciu public a RTVE erau reatribuite, după caz, unui fond de rezervă sau trezoreriei publice, iar (ii) în caz contrar, atunci când veniturile din această taxă erau insuficiente pentru a acoperi aceste costuri, statul spaniol era obligat să acopere diferența ( 64 ).

În schimb, taxa impusă regiilor de publicitate era considerată ca făcând parte integrantă din schema franceză de ajutoare pentru difuziunea radiofonică pentru finanțarea căreia era destinată, deoarece: (i) veniturile nete provenite din această taxă erau utilizate integral și exclusiv pentru a finanța ajutorul acordat pentru difuziunea radiofonică, având în vedere că organismul responsabil cu alocarea ajutorului nu avea competența de a aloca fonduri disponibile în alte scopuri decât cele ale unui astfel de ajutor, și (ii) cuantumul ajutorului trebuia să fie stabilit în principal în limita venitului care se estima că va fi obținut din taxa impusă regiilor de publicitate ( 65 ).

Reamintim că, în prezenta cauză, plățile de capacități sunt finanțate cu ajutorul taxei aplicate furnizorilor ( 66 ). Această taxă este plătită de toți furnizorii de energie electrică autorizați unui organism deținut și instituit de guvernul Regatului Unit pentru a controla printre altele plățile efectuate pe baza contractelor de capacitate, și anume Organismul de Decontare, care la rândul său efectuează plățile de capacități furnizorilor ( 67 ).

Pe de o parte, observăm că, în sprijinul poziției sale, Comisia susține că taxa aplicată furnizorilor nu face parte integrantă din măsura în litigiu, că cuantumul ajutorului este cel care determină valoarea taxei aplicate furnizorilor, iar nu invers. În opinia sa, acest lucru se datorează faptului că valoarea taxei aplicate furnizorilor se calculează odată ce valoarea plăților de capacități este cunoscută, astfel încât să corespundă costurilor ocazionate de aceste plăți.

Pe de altă parte, în sprijinul opiniei adoptate de Tempus potrivit căreia taxa aplicată furnizorilor face parte integrantă din măsura în litigiu, trebuie să menționăm că în fața Curții nu s‑a susținut că Organismul de Decontare are competența de a aloca veniturile obținute din taxa aplicată furnizorilor în alte scopuri decât cele ale acordării ajutorului, situație care s‑a regăsit în hotărârea menționată la punctul 153 de mai sus – și care nu s‑a regăsit în hotărârea menționată la punctul 154 de mai sus, ceea ce a condus la concluzia că taxa în cauză făcea parte integrantă din măsura de ajutor. Trebuie însă să subliniem că, în acest sens, Curții i‑au fost furnizate informații limitate.

Trebuie să menționăm că, potrivit Tempus, guvernul Regatului Unit însuși a recunoscut că metoda de recuperare a costurilor afectează cuantumul ajutorului.

Este adevărat, iar acest aspect a fost precizat de Tribunal la punctul 205 din hotărârea atacată, că, în cuprinsul notificării, guvernul Regatului Unit a recunoscut că metoda de recuperare a costurilor influențează volumul de capacitate vândut la licitație. Argumentul invocat în acest sens de guvernul Regatului Unit este că metoda de calculare a cuantumului taxei aplicate furnizorilor în funcție de cererea înregistrată în perioadele de vârf ale cererii oferă consumatorilor un stimulent clar de a‑și reduce consumul în aceste perioade de vârf, ceea ce reduce volumul de capacitate care trebuie să fie achiziționat pentru a atinge nivelul de securitate a aprovizionării dorit. Întrucât volumul de capacitate achiziționat influențează la rândul său cuantumul ajutorului ( 68 ), acest lucru sugerează că metoda de recuperare a costurilor are un impact asupra cuantumului ajutorului.

Cu toate acestea, argumentul invocat de guvernul Regatului Unit este valabil doar dacă metoda adoptată furnizează stimulente adecvate consumatorilor pentru a‑și reduce cererea în perioadele de vârf. În timp ce guvernul Regatului Unit și Comisia consideră că aceasta este situația în speță, Tempus susține punctul de vedere contrar. Aceasta din urmă consideră că, prin utilizarea drept perioadă de referință pentru calcularea taxei aplicate furnizorilor mai degrabă a perioadelor cuprinse între orele 16.00 și 19.00 în fiecare zi a săptămânii, în timpul iernii, decât doar a celor trei perioade de o jumătate de oră care înregistrează cele mai aglomerate trei perioade de vârf din timpul iernii aferente cererii, metoda adoptată atenuează semnalul cu privire la preț care ar trebui transmis consumatorilor pentru a‑și reduce cererea în perioadele critice de vârf ale cererii.

Prin urmare, nu este sigur dacă veniturile provenite din taxa aplicată furnizorilor au un impact direct asupra cuantumului ajutorului, după cum impune jurisprudența menționată la punctul 152 de mai sus. Dacă aceste venituri nu ar avea un astfel de impact, ar rezulta că metoda de recuperare a costurilor nu face parte din măsura în litigiu, că Comisia nu avea nicio obligație de a lua în considerare această metodă în vederea aprecierii compatibilității acesteia cu piața internă și că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat, la punctul 213 din hotărârea atacată, că omisiunea Comisiei de a examina impactul metodei adoptate asupra caracterului proporțional al măsurii în litigiu constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Cu toate acestea, dacă veniturile provenite din taxa aplicată furnizorilor ar avea un impact direct asupra cuantumului ajutorului și, prin urmare, dacă taxa respectivă ar face parte integrantă din măsura în litigiu, acest lucru nu ar avea niciun impact asupra concluziilor pe care le‑am formulat la punctul 161 de mai sus, potrivit cărora Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că omisiunea Comisiei de a examina impactul metodei adoptate asupra caracterului proporțional al acestei măsuri constituie un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Acest lucru se datorează faptului că, după cum s‑a menționat la punctul 96 din prezentele concluzii, în cadrul unei examinări preliminare, Comisia se poate limita, în general, la a se întemeia pe informațiile furnizate de statul membru în cauză, cu excepția cazului în care un terț prezintă dovezi care pun în discuție aceste informații. Astfel, întrucât guvernul Regatului Unit i‑a explicat acesteia că metoda adoptată oferea stimulente adecvate consumatorilor pentru a‑și reduce consumul, reducea nevoia caracterului adecvat al capacității de producție și menținea astfel ajutorul la minimul necesar, Comisia nu avea nicio obligație de a investiga cauza mai aprofundat din proprie inițiativă. Desigur, observațiile formulate de UKDRA la 9 iunie 2014 precizează că metoda adoptată a condus la un tratament inegal al operatorilor de la nivelul gestionării cererii în raport cu producătorii, întrucât nu a oferit suficiente stimulente consumatorilor pentru a‑și reduce consumul în perioadele critice de vârf, privând astfel operatorii de la nivelul gestionării cererii de posibilitățile existente pe piață, în timp ce lăsa neafectați producătorii ( 69 ). Cu toate acestea, UKDRA nu a reușit să explice modul în care au fost calculate mai exact plățile de capacități sau motivul pentru care acestea nu au fost menținute la minimul necesar. Cel mai important, UKDRA nu a furnizat niciun fel de dovezi în susținerea afirmațiilor sale. În aceste condiții, Comisiei nu i se poate reproșa că nu a investigat cauza mai aprofundat.

Concluzionăm, așadar, că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat, la punctul 213 din hotărârea atacată, că omisiunea Comisiei de a examina impactul metodei adoptate asupra caracterului proporțional al măsurii în litigiu constituia un indiciu al existenței unor dificultăți serioase.

Vom examina pe rând argumentele întemeiate pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal la punctele 242 și 243 din hotărârea atacată (referitoare la angajamentul Regatului Unit de a organiza licitații T‑1) și la punctele 256-258 din această hotărâre (referitoare la pragul minim de participare de 2 MW stabilit pentru licitațiile durabile).

În ceea ce privește, mai întâi, motivul întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal la punctele 242 și 243 din hotărârea atacată, reamintim că, după cum am menționat la punctul 13 de mai sus, Regatul Unit „[s‑a] angaj[at]” ( 70 ) să organizeze licitații T‑1 în cazul în care se organizau licitații T‑4 și să achiziționeze la licitațiile T‑1 cel puțin 50 % din volumul de capacitate rezervat inițial unor astfel de licitații. Având în vedere că, din cauza termenelor de care dispun operatorii de la nivelul gestionării cererii, licitațiile T‑1 constituie o mai bună cale de acces la piață pentru acești operatori, Regatul Unit a încercat astfel să încurajeze participarea lor la piața de capacități.

La punctele 242 și 243 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că nu exista „o garanție” că Regatul Unit va onora acest angajament, întrucât Regulamentul din 2014 privind capacitatea electrică trebuia interpretat în sensul că secretarul de stat putea decide să nu organizeze licitații T‑1, și nici Comisia, nici guvernul Regatului Unit nu erau în măsură să identifice dispoziția de drept național care să confirme existența garanției menționate mai sus. Acest aspect a condus Tribunalul la concluzia că au luat naștere dificultăți serioase în ceea ce privește amploarea efectului stimulativ asupra operatorilor de la nivelul gestionării cererii de a participa la piața de capacități.

În fața Curții, Comisia, susținută de guvernul Regatului Unit ( 71 ), invocă faptul că nu avea obligația de a identifica o astfel de dispoziție a dreptului național. Tempus susține contrariul.

În opinia noastră, Tribunalul a săvârșit o eroare prin constatarea că Comisia ar fi trebuit să stabilească dacă o dispoziție de drept național confirma existența angajamentului Regatului Unit.

Deși pare a fi adevărat că Regulamentul din 2014 privind capacitatea electrică nu obligă secretarul de stat să organizeze licitații T‑1 ( 72 ) în cazul în care sunt organizate licitații T‑4, angajamentul Regatului Unit de a proceda astfel este clar stabilit în considerentul (46) al deciziei în litigiu, care prevede că „guvernul Regatului Unit se angajează să achiziționeze în cadrul licitațiilor prevăzute cu un an înainte cel puțin 50 % din capacitatea rezervată cu patru ani mai devreme” ( 73 ) (și să organizeze astfel licitații T‑1 în acest scop). Angajamentul Regatului Unit face astfel parte integrantă din măsura în litigiu ( 74 ), pe care decizia în litigiu o declară a fi compatibilă cu piața internă. Rezultă că, dacă Regatul Unit nu organizează licitații T‑1 în cazul în care au fost organizate licitații T‑4 ( 75 ), ajutorul acordat cu încălcarea angajamentului acesteia nu ar fi vizat de decizia în litigiu și ar trebui să fie considerat ca fiind ajutor nou, acordat cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE.

Considerăm că, în aceste condiții, Comisia se putea întemeia pe asigurarea dată de Regatul Unit și că aceasta nu avea nicio obligație de a examina dacă angajamentul Regatului Unit fusese prevăzut în dreptul național. Concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat, la punctele 242 și 243 din hotărârea atacată, că lipsa unei dispoziții legale exprese care să garanteze că Regatul Unit va achiziționa cel puțin 50 % din volumul rezervat licitațiilor T‑1 a dat naștere unor dificultăți serioase în ceea ce privește amploarea stimulentelor furnizate operatorilor de la nivelul gestionării cererii.

În al doilea rând, în ceea ce privește motivul întemeiat pe o eroare de drept, care figurează la punctele 256-258 din hotărârea atacată, trebuie să explicăm faptul că producătorii și operatorii de la nivelul gestionării cererii pot participa la piața de capacități sub rezerva anumitor condiții și că una dintre aceste condiții este aceea ca capacitatea furnizată de aceștia să se situeze între un prag de minimum 2 MW și 50 MW. Furnizorii de capacitate pot respecta acest prag fie în mod individual, fie împreună cu alți furnizori în scopul de a atinge pragul ( 76 ). O altă condiție este aceea ca noii producători și operatorii de capacități neconfirmate de răspuns din partea cererii, spre deosebire de furnizorii de capacități confirmate de răspuns din partea cererii, a căror capacitate declarată a fost dovedită de furnizor într‑un criteriu, trebuie să depună o garanție de participare la licitație în valoare de 5000 GBP per megawatt pentru licitațiile T‑4 și T‑1 ( 77 ).

La punctele 256-258 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că pragul minim de participare de 2 MW a dat naștere unor dificultăți serioase în ceea ce privește aspectul dacă măsura în litigiu a furnizat un stimulent adecvat pentru ca operatorii de la nivelul de gestionare al cererii să participe la piața de capacități. Potrivit Tribunalului, acest prag nu era scăzut, astfel cum s‑a precizat în notificare, ci semnificativ mai ridicat decât pragul necesar de participare la piața de capacități Pennsylvania – Jersey – Maryland („PJM”). Deși operatorii răspunsului din partea cererii aveau posibilitatea de a agrega mai multe amplasamente pentru a atinge pragul minim de participare de 2 MW, aceștia erau în acest caz obligați să plătească o garanție de participare la licitație cu privire la capacitatea totală de 2 MW, chiar dacă doar o mică parte a acestui volum este constituită din capacități neconfirmate de răspuns din partea cererii. Comisia ar fi trebuit astfel să stabilească dacă nevoile de finanțare ale acestor operatori au fost luate în considerare. Aceasta nu a reușit însă să facă acest lucru.

În fața Curții, Comisia, susținută de guvernul Regatului Unit și de guvernul polonez, arată că nu avea niciun motiv să conteste nivelul pragului minim de participare de 2 MW și că acest prag era, în orice caz, adecvat. Tempus susține punctul de vedere contrar.

Considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a statuat că au luat naștere dificultăți serioase ca urmare a examinării pragului minim de participare de 2 MW.

Suntem de acord cu guvernul Regatului Unit și cu guvernul polonez în sensul că pragul de 100 kW necesar pentru participarea la piața de capacități PJM nu poate fi utilizat drept referință pentru a stabili dacă pragul minim de participare de 2 MW este stabilit la un nivel la care nu furnizează un stimulent adecvat pentru ca operatorii de la nivelul gestionării cererii să participe la licitațiile durabile. Acest lucru se explică prin rolul mai important al operatorilor de la nivelul gestionării cererii de pe piețele de capacități din Statele Unite în comparație cu cel al de operatorilor de la nivelul gestionării cererii din Regatul Unit, astfel cum se apreciază în raportul PTE ( 78 ).

În schimb, pragurile de participare adoptate de NG pentru serviciile de echilibrare, care sunt menționate în notificare, ar trebui să reprezinte o valoare de referință mai adecvată, întrucât acestea au fost stabilite în legătură cu Regatul Unit. Aceste praguri sunt mai mari de 2 MW. Considerăm că, având în vedere că Regatul Unit a prezentat astfel de informații și în lipsa oricărei căi de atac formulate de terți și în special de UKDRA, Comisia putea, pe acest temei, să considere că pragul minim de participare de 2 MW este suficient de scăzut, astfel încât acesta să fi încurajat participarea operatorilor de la nivelul gestionării cererii pe piața de capacități.

Astfel, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat, la punctele 256-258 din hotărârea atacată, că pragul minim de participare de 2 MW a dat naștere unor dificultăți serioase în ceea ce privește aspectul dacă măsura în litigiu furniza un stimulent adecvat pentru ca operatorii de la nivelul gestionării cererii să participe pe piața de capacități.

Concluzionăm că al doilea aspect al motivului unic de recurs trebuie să fie admis. Prin urmare, recursul trebuie admis în totalitate, iar hotărârea atacată trebuie să fie anulată.

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată. Considerăm că această situație se regăsește în prezenta cauză.

În fața Tribunalului, Tempus a invocat, alături de primul său motiv întemeiat pe încălcarea articolului 108 alineatul (2) TFUE, un al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a obligației de motivare care îi revenea în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE. Tribunalul, după ce a admis primul motiv și a anulat, pentru acest motiv, decizia în litigiu, nu a considerat că este necesar să examineze și cel de al doilea motiv ( 79 ). Această examinare a devenit acum necesară.

Al doilea motiv este împărțit în șapte aspecte, pe care le vom examina pe rând în cele ce urmează. Considerăm că toate aspectele și, prin urmare, acest motiv trebuie să fie respinse.

Potrivit jurisprudenței, decizia de a nu iniția procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE trebuie să cuprindă numai motivele pentru care Comisia estimează că nu se află în prezența unor dificultăți serioase de apreciere a compatibilității ajutorului respectiv cu piața internă și inclusiv o motivare succintă a acestei decizii trebuie considerată suficientă în raport cu cerința motivării prevăzută la articolul 296 TFUE dacă lasă totuși să se întrevadă în mod clar și neechivoc motivele pentru care Comisia a considerat că nu se află în prezența unor asemenea dificultăți serioase de apreciere, problema temeiniciei acestei motivări neintrând în sfera acestei cerințe ( 80 ).

În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, Tempus susține că există o contradicție între considerentul (107) al deciziei în litigiu, care se referă la „furnizorii de la nivelul gestionării cererii ajunși la maturitate”, și considerentul (131) al acesteia, potrivit căruia sectorul gestionării cererii „se află încă la început”. Nu observăm nicio contradicție între aceste considerente, întrucât cel din urmă se referă la sectorul gestionării cererii în general, în timp ce primul se referă la anumiți operatori de la nivelul gestionării cererii pe care Regatul Unit îi consideră „ajunși la maturitate” [spre deosebire de alți operatori de la nivelul gestionării cererii, menționați de asemenea la considerentul (107), despre care se consideră că „nu au ajuns încă la maturitate”]. Astfel, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Tempus susține în esență că Comisia nu a prezentat motivele pentru care concluzia acesteia care figurează în considerentul (152) al deciziei în litigiu, potrivit căreia durata contractelor de capacități era suficient de lungă pentru a permite intrarea unor noi operatori pe piață, era valabilă și în ceea ce privește operatorii de la nivelul gestionării cererii, în pofida termenelor lor de executare diferite, menționate în considerentul (134) al acestei decizii. Cu toate acestea, considerăm că, după cum susține Comisia, aspectul dacă contractele cu o durată de un an pot asigura participarea operatorilor de la nivelul gestionării cererii pe piața de capacități depinde în principal mai degrabă de nevoile de finanțare ale acestor operatori decât de termenele lor de executare. Astfel, în lumina afirmației Curții potrivit căreia o motivare succintă poate fi suficientă ( 81 ), este irelevant că, în ceea ce privește durata contractelor de capacități, decizia în litigiu nu face nicio referire la diferitele termene de executare ale operatorilor de la nivelul gestionării cererii. Rezultă că și cel de al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

În cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, Tempus susține că Comisia nu a explicat modul în care, în lumina punctului 232 litera (a) din orientări, excluderea operatorilor de gestionare a cererii care dețin un contract de capacități în cadrul sistemului durabil de la participarea la licitațiile tranzitorii poate „îmbunătă[ți] sectorul gestionării cererii”, astfel cum se precizează în considerentul (128) al deciziei în litigiu. Este adevărat că operatorii de la nivelul gestionării cererii nu pot participa la licitațiile tranzitorii dacă dețin un contract de capacități în cadrul sistemului durabil ( 82 ). Cu toate acestea, din considerentele (122) și (140) ale deciziei în litigiu rezultă că licitațiile tranzitorii urmăresc să promoveze dezvoltarea sectorului de gestionare a cererii – și, prin urmare, „să îmbunătățe[ască] acest sector” – ajutând doar operatorii de la nivelul gestionării cererii care nu sunt încă suficient de maturi să concureze împotriva producătorilor în cadrul licitațiilor durabile (spre deosebire de operatorii de la nivelul gestionării cererii ajunși la maturitate care nu necesită un astfel de ajutor). Prin urmare, cel de al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

În cadrul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, Tempus susține că Comisia nu a abordat chestiunea dacă metoda de recuperare a costurilor adoptată a atenuat semnalul de preț care ar trebui transmis consumatorilor pentru a‑și reduce consumul de energie electrică în perioadele de triadă ( 83 ). Observăm că, astfel cum s‑a menționat la punctul 146 de mai sus, Comisia a acceptat poziția guvernului Regatului Unit cu privire la această chestiune și a afirmat, în considerentul (129) al deciziei în litigiu, că metoda adoptată „păstrează un stimulent pentru reducerea cererii în perioadele de vârf, fiind totodată previzibilă pentru furnizorii de energie electrică”. Din acest considerent reiese că Comisia consideră că metoda adoptată reprezintă un compromis între, pe de o parte, obligația de a furniza un stimulent adecvat pentru reducerea consumului și, pe de altă parte, necesitatea de a asigura furnizorilor previzibilitatea cu privire la cuantumul taxei aplicate acestora și de a evita ca primele de risc mai ridicate să fie repercutate asupra consumatorilor ( 84 ). Astfel, cel de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

În cadrul celui de al cincilea aspect al celui de al doilea motiv, Tempus susține că Comisia nu a abordat chestiunea dacă, în cadrul sistemului durabil, puteau fi utilizate contracte de capacități cu o durată limitată în loc de contracte de capacități cu o durată nedeterminată. În acest sens, trebuie să menționăm că Tempus explică faptul că, în temeiul contractelor de capacități cu o durată nedeterminată, nu există niciun termen pentru punerea la dispoziție a capacității suplimentare la apariția unui tensiuni în rețea (și anume, în cazul în care tensiunea în rețea se produce la ora 17.00, obligația de a furniza capacitate ar putea să existe pentru o perioadă nedeterminată) și că contractele de capacități cu o durată nedeterminată dezavantajează operatorii de la nivelul gestionării cererii. Este adevărat că decizia în litigiu nu abordează problema dacă operatorii de la nivelul gestionării cererii sunt discriminați sau tratați în mod inechitabil ca urmare a utilizării contractelor de capacități cu o durată nedeterminată în cadrul sistemului durabil. Cu toate acestea, Comisia nu și‑a încălcat obligația de motivare care îi revenea în acest sens, având în vedere că nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente ( 85 ) și că nu se contestă că această problemă nu a fost ridicată de UKDRA sau de oricare alt terț în cadrul procedurii administrative. Prin urmare, considerăm că cel de al cincilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

În cadrul celui de al șaselea aspect al celui de al doilea motiv, Tempus susține că Comisia nu a indicat motivele pentru care operatorii neconfirmați de la nivelul gestionării cererii trebuie să plătească o garanție de participare la licitație de aceeași valoare ca noii producători ( 86 ). Este adevărat că, deși considerentele (26) și (72) ale deciziei în litigiu fac referire la obligația operatorilor neconfirmați de la nivelul gestionării cererii și a noilor producători de a furniza o „garanție” (suport de credit), această decizie nu abordează chestiunea dacă operatorii de la nivelul gestionării cererii sunt discriminați sau tratați în mod inechitabil ca urmare a faptului că se solicită o garanție de participare la licitație de aceeași valoare atât acestor operatori, cât și noilor producători. Cu toate acestea, în opinia noastră, Comisia nu și‑a încălcat obligația de motivare prin faptul că nu a abordat această chestiune, având în vedere că, în primul rând, necesitatea de plată a unei garanții în cazuri de fiabilitate nedovedită este ușor de înțeles prin prisma obiectivului de securitate a aprovizionării și că, în al doilea rând, nu se contestă faptul că această chestiune nu a fost invocată de un terț în cadrul procedurii administrative. Astfel, cel de al șaselea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

În cadrul celui de al șaptelea aspect al celui de al doilea motiv, Tempus susține că Comisia nu a prezentat motivele pentru care nu a ridicat obiecții împotriva lipsei unei remunerații suplimentare în favoarea operatorilor de la nivelul gestionării cererii pentru limitarea pierderilor în timpul transportului și al distribuției de energie electrică. Observăm că, în considerentul (140) al deciziei în litigiu, Comisia a afirmat că, „având în vedere obiectivul urmărit de [măsura în litigiu]”, o astfel de lipsă a unei remunerații suplimentare era „justificată”. Suntem de acord că obiectivul de a asigura caracterul adecvat al capacităților impune furnizarea de capacitate astfel încât aceasta să satisfacă cererea și nu are nicio legătură cu transportul și cu distribuția – și, prin urmare, cu vânzarea – de energie electrică ( 87 ). Astfel, cel de al șaptelea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

Concluzionăm că cel de al doilea motiv invocat de Tempus în fața Tribunalului trebuie să fie respins.

Rezultă că acțiunea formulată în primă instanță trebuie să fie respinsă.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care se aplică și procedurilor care au ca obiect un recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În prezenta cauză, Tempus a căzut în pretenții, iar Comisia a solicitat plata cheltuielilor de judecată. Astfel, Tempus trebuie să fie obligată la suportarea propriilor cheltuieli de judecată și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie.

În temeiul articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, în cazul în care un intervenient în primă instanță participă la procedura de recurs, Curtea poate decide ca acesta să suporte propriile cheltuieli de judecată. Întrucât Regatul Unit a intervenit în procedura desfășurată la Tribunal și a participat la procedura de recurs, acesta ar trebui să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Potrivit articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care se aplică și procedurilor de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Astfel, Republica Polonă suportă propriile cheltuieli de judecată.

Propunem așadar Curții: – anularea Hotărârii din 15 noiembrie 2018, Tempus Energy și Tempus Energy Technology/Comisia (T‑793/14, EU:T:2018:790); – respingerea acțiunii formulate de Tempus Energy Ltd și de Tempus Energy Technology Ltd având ca obiect anularea Deciziei C(2014) 5083 final a Comisiei din 23 iulie 2014 de a nu ridica obiecții împotriva sistemului de ajutoare acordate pentru piața de capacități din Regatul Unit; – dispunerea faptului că Tempus Energy Ltd și Tempus Energy Technology Ltd suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană; – dispunerea faptului că Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și a Republicii Polonia suportă propriile cheltuieli de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL EVGENI TANCHEV

prezentate la 3 iunie 2021 ( 1 )

Cuprins