Hotărârea Tribunalului (Camera a noua) din 7 noiembrie 2019 (Extras).#Intas Pharmaceuticals Ltd împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Procedură de opoziție – Cerere de înregistrare a mărcii verbale a Uniunii Europene INTAS – Mărci anterioare figurative ale Uniunii Europene și națională care cuprind elementul verbal „indas” – Motiv relativ de refuz – Risc de confuzie – Similitudine a semnelor și a produselor – Articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 – Dovada utilizării serioase a mărcilor anterioare – Articolul 47 din Regulamentul 2017/1001.#Cauza T-380/18.

Intervenienta susține că criticile reclamantei prin care urmărește să conteste dovada utilizării serioase a mărcilor anterioare și comparația conceptuală a semnelor în conflict sunt inadmisibile. În opinia intervenientei, problemele juridice și de fapt invocate prin aceste critici au fost deja soluționate în mod definitiv în cadrul unei decizii adoptate la 16 martie 2017 de divizia de opoziție în cadrul altei proceduri de opoziție între aceleași părți, cu privire la semne identice cu cele în discuție în prezenta cauză și la produse vizate de marca solicitată diferite de cele în discuție în speță (cauzele R 816/2017-4 și R 1031/2017-4) (denumită în continuare „decizia din 16 martie 2017”). Decizia din 16 martie 2017 ar fi fost atacată de reclamantă și de intervenientă în fața aceleiași camere de recurs ca cea care a adoptat decizia atacată în prezenta cauză. Camera de recurs menționată, chemată să se pronunțe cu privire la aspectele privind dovada utilizării serioase a mărcilor anterioare în cauză și a similitudinii conceptuale a semnelor în conflict, ar fi confirmat aprecierile efectuate de divizia de opoziție în decizia din 16 martie 2017. Astfel, întrucât decizia camerei de recurs în ceea ce privește aspectele menționate nu a fost atacată în fața Tribunalului, aprecierile conținute în decizia din 16 martie 2017 ar fi devenit definitive. Mai precis, intervenienta susține că decizia atacată în prezenta cauză este pur confirmativă în raport cu decizia din 16 martie 2017, în măsura în care nu ia în considerare elemente noi și nici nu conține o reexaminare a situației părților, camera de recurs făcând trimitere în mod expres la analiza acestor întrebări efectuată în cadrul procedurii anterioare de opoziție între aceleași părți. Astfel, prin solicitarea anulării deciziei atacate în prezenta cauză, reclamanta ar solicita de facto anularea deciziei din 16 martie 2017. În sfârșit, intervenienta susține că, în cazul în care Tribunalul nu ar considera inadmisibile criticile în discuție, acesta ar contraveni principiilor res iudicata și ne bis in idem și ar crea o situație de incertitudine cu privire la drepturile sale exclusive, contrară așteptărilor sale legitime și principiului securității juridice.

În primul rând, trebuie amintit că principiul autorității de lucru judecat care impune să nu fie pus în discuție caracterul definitiv al unei decizii judecătorești nu este aplicabil în relația dintre o decizie a unei divizii de opoziție și o opoziție formulată ulterior într‑o procedură diferită, dat fiind în special că procedurile aflate pe rolul EUIPO sunt de natură administrativă, iar nu de natură jurisdicțională [a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2015, Giand/OAPI – Flamagas (FLAMINAIRE), T‑583/14, nepublicată, EU:T:2015:943, punctul 21 și jurisprudența citată]. A fortiori, motivele unei decizii pronunțate de o divizie de opoziție în cadrul unei proceduri de opoziție diferite nu au autoritate de lucru judecat. Aceste motive nu sunt susceptibile să dea naștere unor drepturi dobândite sau unei încrederi legitime în privința părților în cauză.

Astfel, intervenienta nu poate susține că respingerea cauzelor sale de inadmisibilitate ar crea o situație de incertitudine cu privire la drepturile sale exclusive, contrară așteptărilor sale legitime și principiului securității juridice.

În al doilea rând, principiul ne bis in idem, care interzice aplicarea unei sancțiuni aceleiași persoane mai mult de o dată pentru același comportament ilicit în scopul protejării aceluiași interes juridic, constituie un principiu general al dreptului Uniunii Europene a cărui respectare este asigurată de instanță. Or, acest principiu este aplicabil doar în privința unor sancțiuni, ceea ce nu este cazul deciziilor pronunțate de EUIPO în cadrul unei proceduri de opoziție (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2015, FLAMINAIRE, T‑583/14, nepublicată, EU:T:2015:943, punctul 19 și jurisprudența citată). În consecință, invocarea principiului menționat este, în speță, inoperantă.

În al treilea rând, trebuie amintit că o decizie pur confirmativă a unei decizii anterioare care nu a fost atacată în termen nu este un act care poate face obiectul unei căi de atac. Pentru a nu reactiva termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei anterioare, o acțiune îndreptată împotriva unei astfel de decizii confirmative trebuie declarată inadmisibilă. Astfel, atunci când actul atacat este pur confirmativ al unui act anterior, acțiunea nu este admisibilă decât cu condiția ca actul confirmat să fi fost atacat în termen [a se vedea Ordonanța din 13 iulie 2017, myToys.de/EUIPO – Laboratorios Indas (myBaby), T‑519/15, nepublicată, EU:T:2017:502, punctul 38 și jurisprudența citată].

O decizie este considerată ca fiind pur confirmativă a unei decizii anterioare dacă nu conține niciun element nou în raport cu aceasta din urmă și dacă nu a fost precedată de o reexaminare a situației destinatarului acestei decizii anterioare (a se vedea Ordonanța din 13 iulie 2017, myBaby, T‑519/15, nepublicată, EU:T:2017:502, punctul 39 și jurisprudența citată).

În această privință, o decizie a unei camere de recurs, deși conține concluzii identice cu cele ale unei decizii anterioare adoptate de o divizie de opoziție într‑o procedură de opoziție diferită, este rezultatul reexaminării aspectelor juridice și de fapt care i‑au fost prezentate. Desigur, această reexaminare poate conduce la un rezultat identic cu cel obținut anterior în fața diviziei de opoziție în cadrul unei proceduri diferite între aceleași părți și cu privire la semne identice cu cele în discuție în cadrul unei proceduri ulterioare în fața EUIPO. Totuși, această identitate de soluție adoptată de două organe diferite ale EUIPO în cadrul unor proceduri de opoziție diferite nu înseamnă însă că decizia pronunțată de o cameră de recurs prezintă un caracter confirmativ al celei pronunțate anterior de o divizie de opoziție într‑o procedură diferită.

Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul în care se consideră că dovada utilizării serioase a mărcilor anterioare poate varia în timp și nu poate fi considerată niciodată ca fiind prezentată definitiv în cadrul unei proceduri de opoziție diferite de cea în cadrul căreia este solicitată. De asemenea, întrucât compararea unor semne în conflict poate varia în funcție de publicul relevant, precum și în timp, o astfel de comparație nu poate fi considerată soluționată definitiv printr‑o decizie anterioară a EUIPO neatacată în fața Tribunalului.

În consecință, decizia atacată, în măsura în care privește aspectele privind dovada utilizării serioase a mărcilor anterioare și a similitudinii conceptuale a semnelor în conflict, nu poate fi considerată „confirmativă” a unei decizii adoptate de o divizie de opoziție în cadrul unei proceduri de opoziție diferite privind aceleași părți și având ca obiect aceleași mărci.

Ținând seama de cele de mai sus, cauzele de inadmisibilitate invocate de intervenientă nu pot fi admise și trebuie respinse.

Reclamanta susține că respectiva cameră de recurs a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat că utilizarea în Spania a mărcii anterioare a Uniunii Europene era suficientă pentru a demonstra caracterul serios al utilizării acestei mărci în cadrul Uniunii. Potrivit reclamantei, din Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken (C‑149/11, EU:C:2012:816), reiese că o marcă anterioară a Uniunii Europene trebuie să fie utilizată pe un teritoriu mai vast decât cel al unui singur stat membru pentru ca utilizarea sa să poată fi calificată drept serioasă și că numai în anumite împrejurări speciale utilizarea într‑un singur stat membru se dovedește suficientă pentru a demonstra caracterul serios al utilizării acestei mărci în cadrul Uniunii.

În această privință, trebuie arătat că, în Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken (C‑149/11, EU:C:2012:816), menționată de reclamantă, Curtea a statuat, pe de o parte, în privința articolului 47 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2017/1001, că din jurisprudență reieșea că expresia „utilizare în [Uniune]” trebuia să fie interpretată în sensul că întinderea teritorială a utilizării nu constituia un criteriu distinct de utilizarea serioasă, ci una dintre componentele acestei utilizări, care trebuia să fie integrată în analiza globală și să fie apreciată în paralel cu celelalte componente ale sale, și că termenii „în [Uniune]” urmăreau să precizeze piața geografică de referință pentru orice analiză a existenței unei „utilizări serioase” a unei mărci a Uniunii Europene. Pe de altă parte, Curtea a statuat că expresia „utilizare serioasă în [Uniune]”, în sensul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, însemna că utilizarea mărcii Uniunii Europene în state terțe nu putea fi luată în considerare (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken,C‑149/11, EU:C:2012:816, punctele 36-38 și punctul 1 din dispozitiv).

Pe de altă parte, Curtea a precizat că Regulamentul 2017/1001 urmărea obiectivul de a ridica obstacolul teritorialității drepturilor pe care legislațiile statelor membre le conferă titularilor mărcilor, permițând întreprinderilor să își adapteze activitățile economice la dimensiunile Uniunii și să le exercite fără piedici. Potrivit Curții, marca Uniunii Europene permite titularului său să își identifice produsele sau serviciile în același mod în întreaga Uniune, indiferent de frontiere. În schimb, întreprinderile care nu doresc protecția mărcilor lor la scara Uniunii pot alege să utilizeze mărci naționale fără să fie obligate să solicite înregistrarea mărcilor lor ca mărci ale Uniunii Europene. Curtea a subliniat că respectivul caracter unitar al mărcii Uniunii Europene ar implica folosința unei protecții uniforme pe întreg teritoriul Uniunii, în sensul că o marcă a Uniunii Europene nu putea, în principiu, să fie înregistrată sau transferată și nu putea face obiectul unei renunțări, al unei decizii de decădere din drepturi a titularului său sau de nulitate și că utilizarea sa nu putea fi interzisă decât pentru întreaga Uniune. Astfel, potrivit Curții, a conferi, în cadrul regimului mărcilor Uniunii Europene, o semnificație specială teritoriilor statelor membre ar împiedica realizarea obiectivului menționat mai sus și ar aduce atingere caracterului unitar al mărcii Uniunii Europene. Curtea a dedus de aici că, pentru a aprecia existența unei „utilizări serioase în [Uniune]”, trebuia să se facă abstracție de frontierele teritoriului statelor membre (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctele 39-42 și 44).

În schimb, Curtea a respins în mod expres, pe de o parte, teza susținută în fața ei, care consta în a considera că întinderea teritorială a utilizării unei mărci a Uniunii Europene nu poate fi nicidecum limitată la teritoriul unui singur stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctul 49) și, pe de altă parte, teza potrivit căreia, chiar dacă se face abstracție de frontierele statelor membre în cadrul pieței interne, condiția utilizării serioase a unei mărci a Uniunii Europene ar impune ca aceasta să fie utilizată pe o parte substanțială a teritoriului Uniunii, ceea ce putea corespunde teritoriului unui stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctele 52 și 53).

În această privință, ea a precizat că, deși este, desigur, rezonabil să ne așteptăm ca o marcă a Uniunii Europene să facă obiectul unei utilizări pe un teritoriu mai vast decât cel al unui singur stat membru pentru ca aceasta să poată fi calificată drept utilizare serioasă, nu este necesar ca respectiva utilizare să fie mai extinsă din punct de vedere geografic pentru a fi calificată drept serioasă, întrucât o astfel de calificare depindea de caracteristicile produsului sau ale serviciului respectiv pe piața aferentă (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctul 54).

Astfel, potrivit Curții, nu este exclus ca, „în anumite împrejurări”, piața produselor sau a serviciilor pentru care o marcă a Uniunii Europene a fost înregistrată să fie, de fapt, limitată la teritoriul unui singur stat membru. Astfel, Curtea precizează că, într‑un asemenea caz, o utilizare a mărcii Uniunii Europene pe acest teritoriu ar putea îndeplini în același timp condiția utilizării serioase a unei mărci a Uniunii Europene și pe cea a utilizării serioase a unei mărci naționale (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctul 50).

Prin urmare, contrar celor susținute de reclamantă, atunci când Curtea, la punctul 50 din Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken (C‑149/11, EU:C:2012:816), a utilizat expresia „în anumite împrejurări”, ea nu urmărea să stabilească faptul că recunoașterea caracterului serios al utilizării unei mărci a Uniunii Europene utilizate într‑un singur stat membru constituie o excepție de la un principiu general. Curtea a făcut trimitere în plus la condițiile stabilite de jurisprudența constantă în vederea aprecierii caracterului serios al utilizării unei mărci, și anume toate faptele și circumstanțele de natură să demonstreze că exploatarea comercială a acestei mărci permitea să se creeze sau să se păstreze cotele de piață pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată. Astfel, Curtea a subliniat că era imposibil să se determine a priori în mod abstract ce întindere teritorială ar fi trebuit reținută pentru a stabili dacă utilizarea unei mărci a Uniunii Europene avea sau nu caracter serios și că nu putea fi instituită, așadar, o regulă de minimis (a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctul 55 și jurisprudența citată). Potrivit Curții, o marcă a Uniunii Europene face obiectul unei utilizări serioase atunci când este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială și pentru a menține sau a crea cote de piață în Uniune pentru produsele sau serviciile desemnate de marca menționată. Astfel, la aprecierea utilizării serioase, trebuie luate în considerare caracteristicile pieței în cauză, natura produselor sau serviciilor protejate de marcă, întinderea teritorială și cantitativă a utilizării, precum și frecvența și regularitatea acesteia din urmă (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctul 56).

Reiese din cele de mai sus, în primul rând, că întinderea teritorială nu este decât un factor printre altele care trebuie luat în considerare pentru aprecierea caracterului serios al utilizării unei mărci a Uniunii Europene și, în al doilea rând, că nu se poate institui o regulă de minimis pentru a stabili dacă acest factor este îndeplinit. Astfel, nu este necesar ca utilizarea unei mărci a Uniunii Europene să fie extinsă din punct de vedere geografic pentru a fi calificată drept serioasă, în măsura în care o astfel de calificare depinde de caracteristicile produselor sau serviciilor în cauză pe piața corespunzătoare și, mai general, de toate faptele și circumstanțele adecvate pentru a demonstra că exploatarea comercială a acestei mărci permite crearea sau păstrarea cotelor de piață pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctul 55). De altfel, pentru a califica drept serioasă utilizarea unei mărci a Uniunii Europene, nu este necesar ca aceasta din urmă să fie utilizată pe o parte substanțială a teritoriului Uniunii. În plus, posibilitatea ca marca în cauză să fi fost utilizată pe teritoriul unui singur stat membru nu trebuie să fie exclusă, în măsura în care trebuie să se facă abstracție de frontierele statelor membre și să se țină seama de caracteristicile produselor sau serviciilor vizate.

În coerență cu principiile stabilite prin Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken (C‑149/11, EU:C:2012:816), Tribunalul a statuat în repetate rânduri că utilizarea unei mărci a Uniunii Europene într‑un singur stat membru (de exemplu, în Germania, în Spania, în Regatul Unit), respectiv într‑un singur oraș al unui stat membru al Uniunii, precum Regatul Unit (de exemplu, la Londra), era suficientă pentru a îndeplini criteriul întinderii teritoriale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2015, Now Wireless/OAPI – Starbucks (HK) (now), T‑278/13, nepublicată, EU:T:2015:57, punctele 52 și 53, Hotărârea din 15 iulie 2015, TVR Automotive/OAPI – TVR Italia (TVR ITALIA), T‑398/13, EU:T:2015:503, punctul 57, Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Gallardo Blanco/EUIPO – Expasa Agricultura y Ganadería (Reprezentarea unui maxilar de cal în formă de h), T‑716/15, nepublicată, EU:T:2016:649, punctele 41-44, Hotărârea din 30 noiembrie 2016, K&K Group/EUIPO – Pret A Manger (Europe) (Pret A Diner), T‑2/16, nepublicată, EU:T:2016:690, punctul 50, Hotărârea din 28 iunie 2017, Tayto Group/EUIPO – MIP Metro (real), T‑287/15, nepublicată, EU:T:2017:443, punctul 59, Hotărârea din 15 noiembrie 2018, DRH Licensing & Managing/EUIPO – Merck (Flexagil), T‑831/17, nepublicată, EU:T:2018:791, punctul 67, și Hotărârea din 6 martie 2019, Serenity Pharmaceuticals/EUIPO – Gebro Holding (NOCUVANT), T‑321/18, nepublicată, EU:T:2019:139, punctele 43-45].

Cu alte cuvinte, astfel cum a subliniat doamna avocată generală Sharpston în Concluziile prezentate în cauza Leno Merken (C‑149/11, EU:C:2012:422), nu are importanță dacă o marcă a Uniunii Europene a fost utilizată în unul sau în mai multe state membre. Ceea ce contează este impactul utilizării pe piața internă: mai exact, aspectul dacă utilizarea este suficientă pentru menținerea sau pentru crearea de cote de piață pe această piață, pentru produsele sau serviciile acoperite de marcă și dacă aceasta contribuie la o prezență comercială relevantă a produselor și serviciilor menționate pe piața respectivă. Este puțin important că această utilizare conduce la o reușită comercială efectivă (Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:422, punctul 50).

În speță, ținând seama, în primul rând, de numărul considerabil de elemente de probă prezentate de intervenientă, în al doilea rând, de durata și de frecvența utilizării atestate de aceste documente, în al treilea rând, de caracteristicile produselor pentru care această utilizare a fost demonstrată și de canalele de distribuție obișnuite, și anume că este vorba despre produse care țin de domeniul sănătății furnizate în special de farmacii și de spitale, și, în al patrulea rând, de importanța acestei utilizări atât din punctul de vedere al volumului vânzărilor, cât și al cifrei de afaceri, trebuie să se constate, în lumina principiilor stabilite în Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken (C‑149/11, EU:C:2012:816), și sintetizate la punctul 80 de mai sus, că camera de recurs nu a săvârșit nicio eroare de apreciere atunci când a considerat, la punctul 22 din decizia atacată, că intervenienta a demonstrat utilizarea mărcii INDAS în Spania și că, în măsura în care trebuia să se facă abstracție de frontierele statelor membre, această utilizare era suficientă pentru a dovedi utilizarea în Uniune.

Astfel, trebuie să se considere că utilizarea unei mărci anterioare a Uniunii Europene într‑un stat membru este susceptibilă să producă efecte pe piața internă, asigurând, de exemplu, reputația produselor – în mod semnificativ pe plan comercial – de la actori de pe o piață mai extinsă decât cea care corespunde teritoriului unde este utilizată marca (Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:422, punctul 54).

Ansamblul elementelor de probă prezentate de intervenientă atestă o utilizare suficientă pentru menținerea sau pentru crearea cotelor de piață pe piața relevantă și contribuie la o prezență comercială semnificativă a produselor menționate la punctul 15 de mai sus, care fac parte din clasa 10 și care sunt vizate de marca anterioară a Uniunii Europene. În consecință, camera de recurs a concluzionat, de asemenea fără a săvârși o eroare de apreciere, la punctul 34 din decizia atacată, că utilizarea serioasă a mărcii respective fusese demonstrată pentru aceste produse.

Prin urmare, a doua critică a reclamantei, menționată la punctul 44 de mai sus, trebuie respinsă. [omissis]

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)

7 noiembrie 2019 ( *1 )

Hotărâre ( 1 )

În drept

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la cauzele de inadmisibilitate invocate de intervenientă

Cu privire la fond

Cu privire la dovada utilizării serioase a mărcilor anterioare

Cu privire la cheltuielile de judecată