Hotărârea Curții (Camera a noua) din 4 iunie 2020.#Trendsetteuse SARL împotriva DCA SARL.#Cerere de decizie preliminară formulată de tribunal de commerce de Paris.#Trimitere preliminară – Agenți comerciali independenți – Directiva 86/653/CEE – Articolul 1 alineatul (2) – Noțiunea de „agent comercial” – Negocierea vânzării sau a cumpărării de mărfuri în numele comitentului – Intermediar care nu are posibilitatea de a modifica condițiile de vânzare și prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură.#Cauza C-828/18.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) din Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți (JO 1986, L 382, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 176).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Trendsetteuse SARL, pe de o parte, și DCA SARL, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de despăgubiri ca urmare a rezilierii convenției dintre aceste două societăți.

Al doilea și al treilea considerent ale Directivei 86/653 au următorul cuprins: „[Î]ntrucât diferențele dintre legislațiile interne privind reprezentarea comercială afectează în mod considerabil condițiile de concurență și de derulare a activității respective în cadrul [Uniunii Europene] și dăunează atât protecției agenților comerciali în raporturile cu comitenții lor, cât și siguranței tranzacțiilor comerciale; întrucât, în plus, diferențele respective inhibă în mod substanțial încheierea și derularea contractelor de reprezentanță comercială în care comitentul și agentul comercial sunt stabiliți în state membre diferite; întrucât schimbul de mărfuri între statele membre trebuie să aibă loc în condiții similare celor de pe piața unică, iar acest lucru necesită apropierea sistemelor juridice din statele membre în asemenea măsură încât să satisfacă buna funcționare a pieței comune; întrucât, în această privință, regulile referitoare la conflictul dintre legi nu înlătură, în materie de reprezentare comercială, incompatibilitățile sus‑menționate și nici nu ar putea să o facă chiar dacă ar fi uniformizate și, prin urmare, armonizarea propusă este necesară făcând abstracție de existența regulilor respective”.

Articolul 1 din această directivă prevede: „(1) Armonizarea măsurilor prevăzute în prezenta directivă se aplică actelor cu putere de lege și actelor administrative din statele membre, care reglementează relațiile dintre agenții comerciali și comitenții lor. (2) În sensul prezentei directive, «agentul comercial» reprezintă intermediarul care desfășoară o activitate independentă și care este în permanență autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea produselor în numele altei persoane, denumită în continuare «comitent», sau să negocieze și să încheie astfel de tranzacții pentru și în numele comitentului în cauză. (3) În sensul prezentei directive, agentul comercial nu include, în mod special: – o persoană care, în calitatea sa de angajat cu funcție superioară, este împuternicită să contracteze angajamente care sunt obligatorii pentru o companie sau asociație; – un partener care este autorizat legal să contracteze angajamente care devin obligatorii pentru partenerii săi; – un administrator judiciar, un lichidator sau un judecător sindic.”

Potrivit articolului 3 din directiva menționată: „(1) În exercițiul activității, agentul comercial trebuie să promoveze interesele comitentului său și să acționeze loial și de bună‑credință. (2) Agentul comercial trebuie, în special: (a) să depună eforturile necesare pentru negocierea și, după caz, încheierea tranzacțiilor de care a fost mandatat să se ocupe; (b) să comunice comitentului său toate informațiile necesare pe care le deține; (c) să respecte instrucțiunile rezonabile primite de la comitentul său.”

Articolul 4 alineatul (3) din aceeași directivă prevede: „În plus, comitentul trebuie să îl informeze pe agentul comercial, într‑o perioadă de timp rezonabilă, cu privire la acceptarea, refuzul sau orice neexecutare din partea sa a tranzacției comerciale pe care agentul comercial a obținut‑o pentru comitent.”

Articolul 17 alineatul (2) din Directiva 86/653, referitor la indemnizația datorată agentului comercial după încetarea contractului de agenție, prevede la litera (a): „Agentul comercial are dreptul la indemnizație în cazul și în măsura în care: – a adus comitentului noi clienți sau a contribuit substanțial la creșterea volumului de afaceri întreprinse cu clienții existenți, iar comitentul continuă să obțină beneficii substanțiale din afacerile cu acești clienți și – plata acestei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările și, în special, comisionul pierdut de agentul comercial în afacerea cu clienții. Statele membre pot prevedea că astfel de împrejurări includ și aplicarea sau nu a unei clauze de interdicție comercială, în înțelesul articolului 20.”

Directiva 86/653 a fost transpusă în dreptul francez prin loi no 91‑593, du 25 juin 1991, relative aux rapports entre les agents commerciaux et leurs mandants (Legea nr. 91‑593 din 25 iunie 1991 privind raporturile dintre agenții comerciali și mandanții acestora, JORF din 27 iunie 1991, p. 8271). Articolul 1 din această lege, codificat la articolul L. 134‑1 din code de commerce (Codul comercial), are următorul cuprins: „Agentul comercial este un mandatar care desfășoară o activitate independentă […] și care este în permanență autorizat să negocieze și, eventual, să încheie contracte de vânzare […] în numele și pe seama producătorilor, a comercianților […]”

DCA, societate al cărei obiect de activitate este în special fabricarea și distribuția de produse comercializate sub marca IZI‑MI, precum și exploatarea de magazine de vânzare cu amănuntul de articole de prêt‑à‑porter și de bijuterii, avea, din luna iulie 2003, obligații față de Trendsetteuse, în temeiul unei convenții nescrise potrivit căreia aceasta trebuia să distribuie produsele DCA în sala sa de expoziție, în schimbul unui comision din prețul de vânzare al produselor menționate.

Această convenție stipula în special că Trendsetteuse avea sarcina de a încheia, în numele și pe seama DCA, contracte de vânzare a produselor purtând marca IZI‑MI în sectorul denumit „Grand Nord”, care corespundea întregii părți de nord a Franței, precum și în sectorul denumit „Grand Sud”, care corespundea părții de sud a Franței, cu excepția Corsicăi. În acest temei, Trendsetteuse punea societatea DCA în legătură cu clientela, prelua comenzi pentru produse și urmărea expedierile și livrările acestora.

La 29 martie 2016, DCA a informat Trendsetteuse că punea capăt relației lor contractuale în ceea ce privește sectorul denumit „Grand Sud”, apreciind că vânzările produselor comercializate sub marca IZI‑MI în respectivul sector erau insuficiente. DCA a precizat de asemenea că, în lipsa acceptării acestei retrageri de către Trendsetteuse, va înceta orice colaborare cu societatea menționată.

Prin scrisoarea din 12 aprilie 2016, Trendsetteuse a informat DCA că contesta această decizie, pe care o considera nejustificată și care îi determina pierderea a jumătate din cifra sa de afaceri. Cu toate acestea, în primăvara anului 2016, DCA a încredințat respectivul sector unei alte societăți.

Trendsetteuse a pus în întârziere DCA pentru plata de despăgubiri pentru rezilierea contractului de agenție comercială, cerere pe care DCA a respins‑o, invocând faptul că Trendsetteuse nu avea calitatea de agent comercial, în sensul articolului L. 134‑1 din Codul comercial.

Trendsetteuse a sesizat atunci tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris, Franța), susținând că convenția dintre aceasta și DCA constituia un contract de agenție comercială.

În apărare, DCA a refuzat recunoașterea calității de contract de agenție comercială a acestei convenții pentru motivul că, în temeiul convenției menționate, Trendsetteuse nu dispunea de competența de a modifica condițiile de vânzare a articolelor pe care le comercializa în numele DCA, în special de a modifica prețurile acestor articole, astfel cum au fost stabilite de aceasta din urmă.

Instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește calificarea acordului în discuție în litigiul principal. În această privință, instanța menționată arată că articolul L. 134‑1 din Codul comercial definește agentul comercial ca fiind mandatarul care este în permanență autorizat să negocieze și, eventual, să încheie contracte de vânzare.

Arătând că această dispoziție reia termenii articolului 1 alineatul (2) din Directiva 86/653, instanța de trimitere ridică problema modului în care trebuie interpretat termenul „negocieze” care figurează la acest articol. Astfel, în timp ce Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a interpretat acest termen în sensul că o persoană nu poate avea calitatea de agent comercial atunci când nu dispune de competența de a modifica condițiile de vânzare și de a stabili prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului, alte instanțe franceze, precum și instanțe din alte state membre, întemeindu‑se pe sensul comun al termenului „a negocia”, ar fi reținut interpretarea contrară.

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă o societate precum Trendsetteuse, care nu dispune de competența de a modifica condițiile de vânzare a articolelor pe care le comercializează în numele unei alte societăți, în special de a modifica prețurile acestor articole, poate fi considerată ca fiind însărcinată să „negoci[eze]” contracte, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 86/653.

În aceste condiții, tribunal de commerce de Paris (Tribunalul Comercial din Paris) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 1 alineatul (2) din Directiva [86/653] trebuie interpretat în sensul […] că un intermediar independent care acționează în calitate de mandatar în numele și pe seama mandantului său, care nu are competența de a modifica tarifele și condițiile contractuale ale contractelor de vânzare ale comitentului său, nu este autorizat să negocieze contractele menționate în sensul acestui articol și, în consecință, nu ar putea fi calificat drept agent comercial și nu poate beneficia de statutul prevăzut de directivă?”

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 trebuie interpretat în sensul că o persoană trebuie în mod necesar să dispună de posibilitatea de a modifica prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului pentru a fi calificată drept „agent comercial”, în sensul acestei dispoziții.

În această privință, articolul 1 alineatul (2) din directiva menționată definește agentul comercial, în scopul acesteia, ca fiind „intermediarul care desfășoară o activitate independentă și care este în permanență autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea produselor în numele altei persoane, denumită în continuare «comitent», sau să negocieze și să încheie astfel de tranzacții pentru și în numele comitentului în cauză”.

Această dispoziție prevede astfel trei condiții necesare și suficiente pentru ca o persoană să poată fi calificată drept agent comercial. În primul rând, respectiva persoană trebuie să aibă calitatea de intermediar independent. În al doilea rând, ea trebuie să aibă un contract permanent cu comitentul. În al treilea rând, ea trebuie să desfășoare o activitate care să constea fie în negocierea vânzării sau a cumpărării de mărfuri pentru comitent, fie în negocierea și încheierea respectivelor tranzacții în numele și pe seama acestuia (Hotărârea din 21 noiembrie 2018, Zako,C‑452/17, EU:C:2018:935, punctul 23).

În speță este necesar să se definească sensul termenului „negocieze” vizat de cea de a treia dintre aceste condiții pentru a stabili dacă, pentru ca o persoană să aibă calitatea de agent comercial, implică în mod necesar ca aceasta să dispună de competența de a modifica prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului.

În această privință este necesar să se arate că, deși Directiva 86/653 nu definește termenul „negocieze”, faptul că actul de negociere prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din această directivă trebuie să privească „vânzarea sau cumpărarea produselor în numele comitentului” evidențiază voința legiuitorului Uniunii ca acest act să aibă ca obiectiv încheierea de contracte de vânzare sau de cumpărare în numele comitentului.

În plus, trebuie să se observe că, în măsura în care articolul 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 nu face nicio trimitere la legislațiile naționale în ceea ce privește semnificația noțiunii de „negociere”, aceasta trebuie considerată, în scopul aplicării directivei menționate, o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Engie Cartagena,C‑523/18, EU:C:2019:1129, punctul 34 și jurisprudența citată).

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, stabilirea semnificației și a domeniului de aplicare al termenilor pentru care dreptul Uniunii nu oferă nicio definiție trebuie realizată în conformitate cu sensul obișnuit al acestora în limbajul curent, ținând seama și de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (a se vedea în special Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online,C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 77).

Or, deși majoritatea versiunilor lingvistice ale articolului 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 utilizează termeni care se pot traduce prin „negociază”, versiunile în limbile, printre altele, germană și polonă conțin termeni mai generali, care pot fi traduși prin „servește drept intermediar”.

Cu toate acestea, și în pofida acestei disparități, termenii utilizați în diversele versiuni lingvistice ale articolului 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 nu implică în mod obligatoriu ca agentul comercial să poată stabili el însuși prețul mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului.

În continuare, termenul „negocieze” care figurează la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 trebuie interpretat ținând seama de contextul în care se înscrie această dispoziție și de obiectivele urmărite de această directivă.

În ceea ce privește, în primul rând, contextul în care se înscrie dispoziția menționată, primo, din articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 86/653 rezultă că, în cadrul contractului său, agentul comercial trebuie să promoveze interesele comitentului, în special prin depunerea eforturilor necesare pentru negocierea și, după caz, încheierea tranzacțiilor pentru care a fost mandatat de acesta. Obiectul activității agentului comercial depinde, așadar, de termenii contractului încheiat cu comitentul și în special de acordul părților cu privire la mărfurile pe care comitentul intenționează să le vândă sau să le cumpere prin intermediul acestui agent (Hotărârea din 7 aprilie 2016, Marchon Germany,C‑315/14, EU:C:2016:211, punctele 31 și 32).

Or, un astfel de contract poate prevedea prețurile de vânzare a mărfurilor, fără a fi posibil ca agentul comercial să le modifice în cadrul negocierii. Astfel, o asemenea stabilire contractuală a prețurilor de vânzare a mărfurilor poate fi justificată de rațiuni de politică comercială, care necesită luarea în considerare a unor factori precum poziția unei întreprinderi pe piață, prețurile practicate de concurenți și perenitatea acestei întreprinderi.

Secundo, împrejurarea că un agent comercial nu dispune de posibilitatea de a modifica prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului nu împiedică îndeplinirea de către agentul comercial a sarcinilor sale principale, astfel cum sunt descrise în Directiva 86/653.

Astfel, din coroborarea articolului 4 alineatul (3) cu articolul 17 alineatul (2) litera (a) din Directiva 86/653 reiese că sarcinile principale ale unui agent comercial constau în furnizarea de noi clienți comitentului și în dezvoltarea tranzacțiilor cu clienții existenți.

Or, așa cum a subliniat, în esență, guvernul austriac în observațiile sale scrise, îndeplinirea acestor sarcini poate fi asigurată de agentul comercial prin intermediul unor acțiuni de informare și de consultanță, precum și al unor discuții care sunt de natură să favorizeze încheierea operațiunii de vânzare a mărfurilor în numele comitentului, fără ca agentul comercial să dispună de posibilitatea de a modifica prețurile mărfurilor respective.

În al doilea rând, o interpretare a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 în sensul că această dispoziție ar exclude din calificarea drept „agent comercial” persoanele care nu dispun de posibilitatea de a modifica prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului ar contraveni obiectivelor acestei directive.

Astfel cum reiese din al doilea și din al treilea considerent ale acesteia, directiva menționată urmărește protejarea agenților comerciali în raporturile cu comitenții, promovarea securității tranzacțiilor comerciale și facilitarea schimburilor de mărfuri între state membre prin apropierea sistemelor juridice ale acestora din urmă în domeniul reprezentării comerciale (Hotărârea din 21 noiembrie 2018, Zako,C‑452/17, EU:C:2018:935, punctul 26 și jurisprudența citată).

Or, a interpreta articolul 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 în mod restrictiv, în sensul că, pentru a beneficia de protecția acestei directive, o persoană trebuie în mod necesar să dispună de posibilitatea de a modifica prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului, ar limita întinderea acestei protecții, excluzând de la acest beneficiu toate persoanele care sunt lipsite de respectiva posibilitate.

O asemenea interpretare ar permite comitentului, astfel cum au arătat atât guvernele austriac și german, cât și Comisia în observațiile lor scrise, să se sustragă de la dispozițiile imperative ale Directivei 86/653, în special de la cea referitoare la despăgubirea agentului comercial în cazul încetării contractului, rezervând în acest contract orice drept de a negocia prețurile mărfurilor, ceea ce ar aduce atingere realizării obiectivului urmărit de această directivă.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 86/653 trebuie interpretat în sensul că o persoană nu trebuie în mod necesar să dispună de posibilitatea de a modifica prețurile mărfurilor a căror vânzare o asigură în numele comitentului pentru a fi calificată drept agent comercial, în sensul acestei dispoziții.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

4 iunie 2020 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul francez

Acțiunea principală și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată