Hotărârea Curții (Camera a patra) din 23 septembrie 2020.#WO împotriva Vas Megyei Kormányhivatal.#Cerere de decizie preliminară formulată de Szombathelyi Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság.#Trimitere preliminară – Securitate socială – Asigurare de sănătate – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 20 – Tratamente programate – Autorizație prealabilă – Acordare obligatorie – Condiții – Împiedicarea persoanei asigurate de a solicita o autorizație prealabilă – Regulamentul (CE) nr. 987/2009 – Articolul 26 – Suportarea cheltuielilor aferente tratamentelor programate efectuate de persoana asigurată – Modalități de rambursare – Directiva 2011/24/UE – Asistență medicală transfrontalieră – Articolul 8 alineatul (1) – Asistență medicală susceptibilă să fie supusă unei autorizări prealabile – Principiul proporționalității – Articolul 9 alineatul (3) – Prelucrarea cererilor de asistență transfrontalieră – Elemente care trebuie luate în considerare – Termen rezonabil – Libera prestare a serviciilor – Articolul 56 TFUE.#Cauza C-777/18.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 56 TFUE, a articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), a articolului 26 alineatele (1) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2009, L 284, p. 1), precum și a articolului 8 alineatul (1) și a articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere (JO 2011, L 88, p. 45).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între WO, pe de o parte, și Vas Megyei Kormányhivatal (serviciile administrative ale departamentului Vas, Ungaria) (denumite în continuare „serviciile administrative”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestor servicii de a‑i rambursa lui WO costurile asistenței medicale transfrontaliere care i‑a fost acordată de Germania.

În temeiul articolului 1 din Regulamentul nr. 883/2004: „În sensul prezentului regulament: […] (l) prin «legislație» se înțelege, pentru fiecare stat membru, actele cu putere de lege și actele administrative, precum și orice alte măsuri de aplicare care se referă la ramurile de securitate socială prevăzute de articolul 3 alineatul (1); Acest termen exclude clauzele contractuale, altele decât cele care servesc la punerea în aplicare a unei obligații de asigurare care rezultă din actele cu putere de lege și actele administrative prevăzute la paragraful anterior sau care au făcut obiectul unei decizii a autorităților publice cu privire la caracterul lor obligatoriu sau cu privire la extinderea domeniului de aplicare, cu condiția ca statul membru interesat să facă o declarație în acest sens, notificată președintelui Parlamentului European și președintelui Consiliului Uniunii Europene. Această declarație se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene; (m) prin «autoritate competentă» se înțelege, pentru fiecare stat membru, ministrul, miniștrii sau o altă autoritate corespunzătoare de care aparțin regimurile de securitate socială pe întreg teritoriul sau în orice parte a statului membru respectiv; […] (p) prin «instituție» se înțelege, pentru fiecare stat membru, organismul sau autoritatea responsabilă de aplicarea întregii legislații sau a unei părți din aceasta; (q) prin «instituție competentă» se înțelege: (i) instituția la care este afiliată persoana în cauză la data la care solicită prestația sau (ii) instituția de la care persoana în cauză are sau ar avea dreptul să primească prestații, în cazul în care aceasta sau unul sau mai mulți membri ai familiei sale ar fi rezidenți în statul membru în care este situată instituția sau (iii) instituția desemnată de autoritatea competentă a statului membru în cauză […] […] (r) prin «instituția de la locul de reședință» și «instituția de la locul de ședere» se înțelege instituția care este abilitată să acorde prestații la locul de reședință al persoanei interesate, respectiv instituția abilitată să acorde prestații la locul de ședere al persoanei interesate, în conformitate cu legislația aplicată de instituția respectivă sau, în cazul în care nu există o astfel de instituție, de instituția desemnată de autoritatea competentă a statului membru în cauză; […]”

Conform articolului 3 alineatul (1) din acest regulament: „Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind: (a) prestațiile de boală; […]”

Articolul 19 din regulamentul menționat, intitulat „Șederea în afara statului membru competent”, este formulat după cum urmează: „(1) Cu excepția cazului în care alineatul (2) prevede altfel, persoana asigurată și membrii familiei acesteia care au drept de ședere într‑un alt stat membru decât statul membru competent pot beneficia de prestații în natură care se dovedesc necesare din motive medicale în timpul șederii lor, luându‑se în considerare natura prestațiilor și durata estimată a șederii. Aceste prestații se acordă, în numele instituției competente, de către instituția de la locul de ședere, în conformitate cu dispozițiile legislației pe care o aplică, ca și cum persoanele interesate ar fi fost asigurate în temeiul legislației menționate. (2) Comisia administrativă întocmește o listă de prestații în natură care, pentru a fi acordate în timpul unei șederi într‑un alt stat membru, necesită din rațiuni practice un acord prealabil între persoana în cauză și instituția care furnizează îngrijirea medicală.”

Articolul 20 din același regulament, intitulat „Deplasarea în scopul beneficierii de prestații în natură. Autorizația de a primi un tratament adaptat în afara statului membru de reședință”, prevede: „(1) Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, o persoană asigurată care călătorește în alt stat membru pentru a beneficia de prestații în natură în timpul șederii sale trebuie să solicite autorizarea din partea instituției competente. (2) Persoana asigurată care este autorizată de către instituția competentă să se deplaseze în alt stat membru în scopul de a primi un tratament adaptat stării sale beneficiază de prestațiile în natură acordate, în numele autorității competente, de către instituția de la locul de ședere, în conformitate cu dispozițiile legislației pe care o aplică, ca și cum ar fi fost asigurată în temeiul legislației menționate. Autorizația se acordă în cazul în care tratamentul respectiv se află printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe teritoriul căruia este rezidentă persoana în cauză și în cazul în care acesteia nu i se poate acorda un astfel de tratament într‑un termen justificat din punct de vedere medical, avându‑se în vedere starea sa actuală de sănătate și evoluția probabilă a bolii sale. […]”

Considerentele (16) și (17) ale Regulamentului nr. 987/2009 au următorul cuprins: „(16) În contextul specific al Regulamentului (CE) nr. 883/2004, este necesară clarificarea condițiilor de acoperire a costurilor pe care le reprezintă prestațiile în natură în caz de boală în cadrul tratamentelor programate, mai exact al tratamentelor pentru care asiguratul se deplasează într‑un alt stat membru decât cel în care este asigurat sau își are domiciliul. Obligațiile persoanei asigurate cu privire la aplicarea autorizației prealabile ar trebui specificate, după cum ar trebui specificate și obligațiile instituției în raport cu pacientul în ceea ce privește condițiile de autorizare. Ar trebui de asemenea clarificate consecințele pe care le prezintă caracterul imputabil al costurilor serviciilor de îngrijire primite într‑un alt stat membru pe baza unei autorizări. (17) Prezentul regulament, mai ales dispozițiile referitoare la șederea în afara statului membru competent și la tratamentele programate, nu ar trebui să împiedice aplicarea unor dispoziții naționale mai favorabile, în special în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor efectuate într‑un alt stat membru.”

Articolul 25 din acest regulament, intitulat „Șederea într‑un alt stat membru decât statul membru competent”, prevede la alineatele (4) și (5): „(4) În cazul în care persoana asigurată a suportat efectiv, în totalitate sau parțial, costurile prestațiilor în natură prevăzute în cadrul articolului 19 din [R]egulamentul [nr. 883/2004] și dacă legislația aplicată de către instituția de la locul de ședere prevede posibilitatea rambursării acestor costuri unei persoane asigurate, aceasta poate trimite o cerere de rambursare instituției de la locul de ședere. În acest caz, instituția respectivă rambursează în mod direct acelei persoane contravaloarea costurilor corespunzătoare prestațiilor respective în limitele și în condițiile aplicabile nivelurilor de rambursare prevăzute de legislația sa națională. (5) În cazul în care rambursarea acestor costuri nu a fost solicitată în mod direct instituției de la locul de ședere, costurile suportate vor fi rambursate persoanei în cauză de către instituția competentă, conform nivelurilor de rambursare administrate de către instituția de la locul de ședere […] Instituția de la locul de ședere furnizează instituției competente, la cerere, toate informațiile necesare în legătură cu aceste niveluri sau cuantumuri.”

Articolul 26 din regulamentul menționat, intitulat „Tratamentul programat”, prevede: „(1) În scopul aplicării articolului 20 alineatul (1) din [R]egulamentul [nr. 883/2004], persoana asigurată prezintă un document eliberat de către instituția competentă către instituția de la locul de ședere. În sensul prezentului articol, instituția competentă înseamnă instituția care suportă costurile tratamentului programat; […] (2) În cazul în care persoana asigurată nu își are reședința pe teritoriul statului membru competent, aceasta solicită autorizația instituției din locul de reședință, care o transmite imediat instituției competente. În acest caz, instituția de la locul de reședință certifică printr‑un atestat dacă condițiile prevăzute la articolul 20 alineatul (2) teza a doua din [R]egulamentul [nr. 883/2004] sunt îndeplinite în statul membru de reședință. Instituția competentă poate refuza acordarea autorizației solicitate numai dacă, în conformitate cu evaluarea instituției de la locul de reședință, condițiile prevăzute la articolul 20 alineatul (2) teza a doua din [R]egulamentul [nr. 883/2004] nu sunt îndeplinite în statul membru de reședință al persoanei asigurate sau dacă același tratament poate fi acordat chiar în statul membru competent, într‑un termen justificat din punct de vedere medical, avându‑se în vedere starea actuală de sănătate și evoluția probabilă a bolii persoanei în cauză. Instituția competentă informează imediat instituția de la locul de reședință în legătură cu decizia sa. În absența unui răspuns în perioada stabilită de legislația națională a acesteia, se consideră că instituția competentă a acordat autorizația. (3) Dacă o persoană asigurată care nu își are reședința în statul membru competent are nevoie de un tratament urgent și vital și autorizația nu poate fi refuzată, în conformitate cu teza a doua a articolului 20 alineatul (2) din [R]egulamentul [nr. 883/2004], instituția de la locul de reședință acordă autorizația în numele instituției competente și o anunță imediat pe aceasta. Instituția competentă acceptă constatările și opțiunile terapeutice privind nevoia unui tratament urgent și vital ale medicilor aprobați de instituția de la locul de reședință care eliberează autorizația. […] (6) Fără a aduce atingere alineatului (7), articolul 25 alineatele (4) și (5) din [prezentul regulament] se aplică mutatis mutandis. (7) În cazul în care persoana asigurată a suportat ea însăși în mod efectiv, în totalitate sau parțial, costurile tratamentelor medicale autorizate, iar costurile pe care instituția competentă este obligată să le ramburseze instituției de la locul de ședere sau persoanei asigurate în conformitate cu alineatul (6) (costul real) sunt inferioare costurilor pe care ar fi trebuit să le suporte pentru același tratament în statul membru competent (costul nominal), instituția competentă rambursează, la cerere, costul tratamentului suportat de persoana asigurată până la cuantumul cu care costul nominal depășește costul real. Suma rambursată nu poate totuși depăși costurile suportate efectiv de persoana asigurată și poate lua în considerare suma pe care persoana asigurată ar fi trebuit să o plătească dacă tratamentul ar fi fost acordat în statul membru competent.”

Considerentele (8) și (46) ale Directivei 2011/24 au următorul cuprins: „(8) Curtea […] a abordat deja unele aspecte legate de asistența medicală transfrontalieră, în special cu privire la rambursarea asistenței medicale acordate într‑un alt stat membru decât cel în care își are reședința beneficiarul asistenței. Prezenta directivă urmărește aplicarea mai generală și, de asemenea, mai eficace a principiilor stabilite de Curte […] de la caz la caz. […] (46) În orice caz, în situația în care un stat membru decide instituirea unui sistem de autorizare prealabilă pentru suportarea costurilor asistenței spitalicești sau asistenței specializate acordate într‑un alt stat membru în conformitate cu dispozițiile prezentei directive, costurile unei astfel de asistențe acordate într‑un alt stat membru ar trebui, de asemenea, să fie rambursate de către statul membru de afiliere până la nivelul costurilor care ar fi fost acoperite în cazul în care aceeași asistență medicală ar fi fost acordată în statul membru de afiliere, fără a se depăși costurile efective ale asistenței medicale primite. Cu toate acestea, în cazul în care condițiile prevăzute […] de Regulamentul [nr. 883/2004] sunt îndeplinite, autorizația ar trebui acordată, iar prestațiile ar trebui furnizate în conformitate cu Regulamentul [nr. 883/2004], cu excepția unei solicitări diferite din partea pacientului. Aceasta ar trebui să se aplice în special în situațiile în care autorizația este acordată în urma reexaminării administrative sau judiciare a cererii, iar persoana vizată a beneficiat de tratament într‑un alt stat membru. În acest caz, articolele 7 și 8 din prezenta directivă nu ar trebui să se aplice. Astfel se respectă jurisprudența Curții […], care a precizat că pacienții cărora li s‑a refuzat autorizarea prealabilă pe baza unor motive care s‑au dovedit ulterior nefondate au dreptul la rambursarea integrală a costului tratamentului obținut într‑un alt stat membru, conform dispozițiilor legislației statului membru în care se efectuează tratamentul.”

Conform articolului 2 litera (m) din directiva menționată, aceasta se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor Regulamentului nr. 883/2004 și ale Regulamentului nr. 987/2009.

Articolul 7 din directiva respectivă, intitulat „Principii generale pentru rambursarea costurilor [asistenței medicale transfrontaliere]”, prevede: „(1) Fără a aduce atingere Regulamentului [nr. 883/2004] și sub rezerva dispozițiilor articolelor 8 și 9, statul membru de afiliere asigură rambursarea costurilor suportate de o persoană asigurată care beneficiază de asistență medicală transfrontalieră, dacă asistența medicală respectivă se regăsește printre prestațiile la care are dreptul persoana asigurată în statul membru de afiliere. […] (3) Este responsabilitatea statului membru de afiliere să stabilească […] asistența medicală pentru care persoana asigurată are dreptul la rambursarea costurilor și nivelul rambursării costurilor respective, indiferent de locul acordării asistenței medicale. (4) Costurile asistenței medicale transfrontaliere sunt rambursate sau plătite direct de către statul membru de afiliere până la nivelul costurilor care ar fi fost suportate de statul membru de afiliere dacă asistența medicală respectivă ar fi fost acordată pe teritoriul său, fără a depăși costurile efective ale asistenței medicale primite. În cazul în care costul total al asistenței medicale transfrontaliere depășește nivelul costurilor care ar fi fost suportate în cazul în care asistența medicală ar fi fost acordată pe teritoriul său, statul membru de afiliere poate cu toate acestea decide să ramburseze costul total. Statul membru de afiliere poate decide să ramburseze alte costuri aferente, cum ar fi costurile de cazare și de călătorie […] cu condiția să existe o documentație suficientă în care să fie precizate aceste costuri. […] (7) Statul membru de afiliere poate impune unei persoane asigurate care solicită rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, inclusiv asistența medicală primită prin intermediul telemedicinei, aceleași condiții, criterii de eligibilitate și formalități de reglementare și administrative […] pe care le‑ar impune dacă asistența medicală respectivă ar fi acordată pe teritoriul său. Aceasta poate include o evaluare de către un cadru medical sau un administrator de servicii medicale care furnizează servicii sistemului obligatoriu de securitate socială sau sistemului național de sănătate din statul membru de afiliere, cum ar fi medicul generalist sau medicul primar la care pacientul este înregistrat, dacă acest lucru este necesar pentru determinarea dreptului individual al pacientului la asistență medicală. Cu toate acestea, condițiile, criteriile de eligibilitate și formalitățile de reglementare și administrative impuse în temeiul prezentului alineat nu pot fi discriminatorii sau nu pot constitui un obstacol în calea liberei circulații a pacienților, serviciilor sau bunurilor, cu excepția cazului în care acest lucru este justificat în mod obiectiv de cerințe de planificare referitoare la asigurarea unui acces suficient și permanent la o gamă echilibrată de tratamente de înaltă calitate în statul membru în cauză sau la dorința de a controla costurile și de a evita, pe cât posibil, orice risipă de resurse financiare, tehnice și umane. (8) Statul membru de afiliere nu supune autorizării prealabile rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 8. […]”

Articolul 8 din aceeași directivă, intitulat „Asistență medicală care poate face obiectul autorizării prealabile”, prevede la alineatele (1)‑(3): „(1) Statul membru de afiliere poate prevedea un sistem de autorizare prealabilă pentru rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, în conformitate cu prezentul articol și cu articolul 9. Sistemul de autorizare prealabilă, inclusiv criteriile și aplicarea acestor criterii, precum și deciziile individuale de a refuza acordarea autorizației prealabile, se limitează la ceea ce este necesar și proporțional cu obiectivul care trebuie atins și nu poate constitui un mijloc de discriminare arbitrară sau un obstacol nejustificat în calea liberei circulații a pacienților. (2) Asistența medicală care poate face obiectul autorizării prealabile se limitează la asistență medicală care: (a) face obiectul unor cerințe de planificare referitoare la asigurarea unui acces suficient și permanent la o gamă echilibrată de tratamente de înaltă calitate în statul membru în cauză sau la dorința de a controla costurile și de a evita, pe cât posibil, orice risipă de resurse financiare, tehnice și umane și: (i) presupune internarea în spital a pacientului în cauză pentru cel puțin o noapte sau (ii) necesită utilizarea unei infrastructuri sau a unui echipament medical foarte specializat și costisitor; […] Statele membre notifică Comisiei categoriile de asistență medicală menționate la litera (a). (3) În ceea ce privește cererile de autorizare prealabilă depuse de o persoană asigurată pentru a beneficia de asistență medicală transfrontalieră, statul membru de afiliere verifică dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute de Regulamentul [nr. 883/2004]. În cazul îndeplinirii condițiilor, autorizarea prealabilă este acordată în temeiul regulamentului respectiv, cu excepția situației în care pacientul solicită contrariul.”

Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24 prevede: „Statele membre stabilesc termene rezonabile până la care cererile referitoare la asistența medicală transfrontalieră trebuie să fie prelucrate și acestea sunt făcute publice în prealabil. La analizarea cererilor referitoare la asistența medicală transfrontalieră, statele membre țin seama de: (a) starea patologică specifică; (b) gradul de urgență și circumstanțele individuale.”

Articolul 27 alineatul 6 din 1997. évi LXXXIII. törvény a kötelező egészségbiztosítás ellátásairól (Legea LXXXIII din 1997 privind serviciile din cadrul sistemului de asigurare obligatorie de sănătate, denumită în continuare „Legea privind asigurarea de sănătate”) prevede: „În cadrul asistenței medicale transfrontaliere, persoana asigurată – cu excepția persoanelor care pot solicita prestații medicale cu titlu de asigurare facultativă –, care recurge la prestațiile medicale definite în capitolul II secțiunile 1‑3, beneficiază de aceleași drepturi ca în cazul în care aceasta ar fi beneficiat de prestațiile serviciilor medicale în Ungaria, într‑o situație analogă. Organismul de asigurări de sănătate rambursează costul real al prestației, certificat în mod corespunzător, fără ca suma rambursării datorate să poată depăși totuși valoarea costului asistenței acordate de un furnizor finanțat din fondurile publice în Ungaria, la data asistenței menționate. Persoana asigurată – cu excepția persoanelor care pot solicita prestații medicale în temeiul unei asigurări facultative – nu poate beneficia de prestațiile care sunt stabilite în decretul guvernamental referitor la sistemul asigurărilor de sănătate în străinătate decât în temeiul unei autorizații prealabile. În cazul în care persoana asigurată dorește să beneficieze de o prestație pentru care dreptul maghiar impune o prescripție medicală din partea medicului curant, aceasta trebuie, în plus, să dispună, în vederea rambursării, de o prescripție medicală aferentă prestației și stabilită conform normelor legale.”

Articolul 2 alineatul (1) din külföldön történő gyógykezelések részletes szabályairól szóló 340/2013. (IX. 25.) Korm. rendelet [Decretul guvernamental 340/2013. (IX. 25.) de stabilire a normelor detaliate privind tratamentele medicale acordate în străinătate, denumit în continuare „decretul guvernamental”] prevede: „Persoana care poate solicita asistență medicală în străinătate poate beneficia de aceasta a) conform dispozițiilor regulamentelor Uniunii Europene privind coordonarea sistemelor de securitate socială și modalitățile de aplicare a acestora (denumite în continuare «regulamentele Uniunii»), b) în cadrul asistenței medicale transfrontaliere vizate la articolul 5/B alineatul s punctul sb) din [Legea privind asigurarea de sănătate] (denumită în continuare «asistența medicală transfrontalieră»), precum și c) pentru motivele de echitate vizate la articolul 28 alineatul 1 și la articolul 9 din [Legea privind asigurarea de sănătate].”

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din acest decret: „Persoana care poate solicită asistență medicală în străinătate nu poate, în ceea ce privește tratamentele medicale acordate în străinătate vizate la articolul 2 alineatul 1 literele a) și c), precum și în cazul tratamentelor medicale acordate în străinătate vizate la articolul 2 alineatul 1 litera b), prestații care figurează în anexa 1, să beneficieze de tratamente planificate în străinătate suportate de Nemzeti Egészségbiztosítási Alapkezelő [Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ungaria] (denumită în continuare «NEAK») decât cu o autorizație eliberată în prealabil de aceasta.”

Articolul 5 alineatele 1-3 din decretul menționat prevede: „1. Atunci când este formulată o cerere de tratament medical acordat în străinătate, NEAK examinează în termen de opt zile de la data primirii sale dacă aceasta privește o prestație recunoscută și suportată de asigurările de sănătate în Ungaria. 2. Dacă prestația este recunoscută și suportată de asigurările de sănătate, NEAK examinează, într‑un termen suplimentar de cincisprezece zile, dacă pacientul poate fi tratat într‑un termen care poate fi justificat din punct de vedere medical, indicat în cerere, de către un furnizor de asistență medicală finanțat din fondurile publice. Dacă este necesar, NEAK poate recurge la un expert pentru a verifica datele care figurează în cerere. 3. Dacă un furnizor de asistență medicală finanțat din fondurile publice poate, într‑un termen care poate fi justificat din punct de vedere medical indicat în cerere, să trateze în Ungaria persoana care poate solicita tratament medical acordat în străinătate, NEAK respinge cererea și propune un furnizor de asistență medicală finanțat din fonduri publice. NEAK se informează în prealabil cu privire la capacitatea de primire a furnizorului național de asistență medicală finanțat din fonduri publice.”

În conformitate cu articolul 7 alineatul 1 din decretul guvernamental: „Dacă persoana care poate solicita tratament medical acordat în străinătate dorește să beneficieze de tratamentul medical acordat în străinătate prin intermediul unui furnizor de asistență medicală care nu face parte din domeniul de aplicare al regulamentelor Uniunii sau pentru orice alt motiv care nu este prevăzut de regulamentele Uniunii sau solicită o autorizație care nu îi acordă decât dreptul de a beneficia de asistență medicală, fără să precizeze furnizorul de asistență medicală, ea trebuie să precizeze acest lucru în cererea sa. NEAK urmează procedura prevăzută la articolul 5 alineatele 1‑3, ținând seama de urgență și de împrejurările specifice. […]”

Din anexa 1 la acest decret reiese că, la data faptelor din litigiul principal, erau supuse autorizării: – în cazul tratamentelor spitalicești care figurează în anexa 3 la az egészségügyi szakellátás társadalombiztosítási finanszírozásának egyes kérdéseiről szóló 9/1993. (IV. 2.) NM rendelet [Decretul NM 9/1993. (IV. 2.) privind anumite aspecte ale finanțării asistenței medicale specializate de asigurările de sănătate, denumit în continuare „decretul sectorial”], toate prestațiile care presupun spitalizare sau dispozitive și implanturi de unică folosință aferente, rambursate în unități, a căror listă figurează în anexa 1 la Decretul sectorial, precum și substanțele active rambursate în unități, a căror listă figurează în anexa 1/A la acest decret; – tratamentele de o zi și tratamentele administrate sub formă de cură enumerate în anexele 9, 10 și 10/A la decretul menționat; – procedurile și intervențiile chirurgicale enumerate în anexa 8 la același decret, cu o valoare mare, puțin răspândite la nivel național, cu excepția tratamentelor legate de un transplant de organe.

În cursul anului 1987, WO, resortisant maghiar, a suferit o desprindere a retinei la ochiul stâng și și‑a pierdut vederea la acest ochi.

În cursul anului 2015, WO a fost diagnosticat cu un glaucom la ochiul drept. Tratamentele care i‑au fost prescrise în mai multe instituții medicale maghiare au fost ineficiente, câmpul vizual al persoanei interesate s‑a redus tot mai mult, iar tensiunea intraoculară prezenta valori mari.

Din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că, la 29 septembrie 2016, WO a luat legătura cu un medic din Recklinghausen (Germania) și a obținut din partea acestuia o programare pentru o examinare medicală la 17 octombrie 2016. Medicul l‑a informat că trebuia să își prelungească sejurul până la 18 octombrie 2016, dată la care ar avea loc, dacă era cazul, o intervenție oftalmologică.

Între timp, o examinare medicală efectuată în Ungaria, la 15 octombrie 2016 evaluase tensiunea intraoculară a lui WO la 37 mmHG, adică la o valoare mult superioară celei de 21 mmHg, de la care o tensiune intraoculară este considerată anormală. Ca urmare a examinării la care a fost supus WO la 17 octombrie 2016 în Germania, medicul din acest stat membru a apreciat că intervenția oftalmologică trebuia efectuată de urgență pentru a‑i putea salva vederea lui WO. Acesta a fost operat cu succes la 18 octombrie 2016.

Cererea de rambursare a asistenței medicale transfrontaliere formulată de WO a fost respinsă de serviciile administrative, apoi, ca urmare a unei acțiuni în contencios administrativ, de către Budapest Főváros Kormányhivatala (serviciile administrative din Budapesta Capitală, Ungaria). Aceste din urmă servicii au arătat că intervenția oftalmologică era un tratament programat pentru care WO nu obținuse autorizația prealabilă pe baza căreia se poate efectua rambursarea. În susținerea deciziei, serviciile menționate au invocat articolele 4, 19, 20 și 27 din Regulamentul nr. 883/2004, articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 987/2009, precum și articolul 3 alineatul 1 și articolul 4 alineatul 1 din decretul guvernamental.

WO a introdus o acțiune la instanța de trimitere împotriva deciziei de respingere a rambursării acestei asistențe medicale.

Această instanță arată, în primul rând, că, în Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov (C‑173/09, denumită în continuare Hotărârea Elchinov, EU:C:2010:581, punctul 51), Curtea a statuat că articolul 49 CE (devenit articolul 56 TFUE) și articolul 22 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO 1971, L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26), în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 (JO 2006, L 392, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 288) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”), se opun reglementării unui stat membru interpretate în sensul că exclude, în toate cazurile, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă în alt stat membru.

Potrivit instanței de trimitere, ținând seama de similitudinea dispozițiilor Regulamentului nr. 1408/71, care au fost interpretate de Curte în Hotărârea Elchinov, cu cele ale Regulamentului nr. 883/2004 și ale Regulamentului nr. 987/2009 în discuție în speță, soluția la care a ajuns Curtea în această hotărâre este susceptibilă să fie transpusă în prezenta cauză.

În al doilea rând, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea reglementării în discuție în litigiul principal cu articolul 8 alineatul (1) și cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24, întrucât această reglementare, fără să țină seama de împrejurările specifice care decurg din starea patologică a pacientului, condiționează de o cerere de autorizare prealabilă rambursarea asistenței medicale acordate persoanei asigurate într‑un alt stat membru și constituie astfel un obstacol nejustificat în calea liberei prestări a serviciilor.

În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care persoana asigurată s‑a deplasat în alt stat membru pentru a se supune unei examinări medicale din partea unui furnizor de asistență medicală stabilit în acest stat membru și în care a fost operat de acest furnizor în ziua care a urmat examinării, fac parte din noțiunea de „tratamente programate”, reglementată de articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 și de articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009, și necesită o autorizare prealabilă.

În aceste condiții, Szombathelyi Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság (Tribunalul Administrativ și pentru Litigii de Muncă din Szombathely, Ungaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care, în ceea ce privește rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, exclude posibilitatea de a autoriza a posteriori asistența medicală acordată în alt stat membru fără autorizație prealabilă, inclusiv atunci când, în cazul în care se așteaptă autorizația prealabilă, există un risc real ca starea de sănătatea a pacientului să se deterioreze în mod ireversibil, reprezintă o restricție contrară articolului 56 [TFUE]? 2) Sistemul de autorizare instituit de un stat membru, care, în ceea ce privește rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, exclude posibilitatea de autorizare a posteriori, inclusiv atunci când, în cazul în care se așteaptă autorizația prealabilă, există un risc real ca starea de sănătatea a pacientului să se deterioreze în mod ireversibil, este conform cu principiile necesității și proporționalității prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Directiva [2011/24], precum și cu principiul liberei circulații a pacienților? 3) O reglementare națională care, indiferent de starea de sănătate a pacientului care depune cererea, stabilește un termen procedural de 31 de zile pentru ca autoritatea competentă să acorde autorizația prealabilă și, respectiv, de 23 de zile pentru ca aceasta să respingă cererea este conformă cu cerința privind termenul procedural rezonabil care să țină seama de starea patologică specifică, precum și de gradul de urgență și de circumstanțele individuale, prevăzută la articolul 9 alineatul (3) din Directiva [2011/24]? În ceea ce privește cererea, autoritatea competentă poate examina dacă acordarea asistenței medicale este acoperită de sistemul de securitate socială și, în caz afirmativ, dacă asistența medicală poate fi acordată într‑un termen rezonabil din punct de vedere medical de către un furnizor de servicii medicale finanțat din fonduri publice, în timp ce, în caz negativ, autoritatea respectivă poate examina calitatea, siguranța și rentabilitatea asistenței medicale acordate de către furnizorul indicat de pacient? 4) Articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 883/2004] trebuie interpretat în sensul că rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere poate fi solicitată numai dacă pacientul depune o cerere de autorizare prealabilă la instituția competentă? Sau [această dispoziție] nu exclude în sine, într‑un astfel de caz, posibilitatea de a depune o cerere de autorizare a posteriori în vederea rambursării costurilor? 5) Situația în care pacientul se deplasează într‑un alt stat membru, obținând o programare concretă pentru o examinare medicală și o programare provizorie pentru o eventuală operație sau intervenție medicală în ziua următoare examinării, și, dată fiind starea de sănătate a acestuia, operația sau intervenția medicală se realizează efectiv, este inclusă în domeniul de aplicare al articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 883/2004]? În acest caz, în conformitate cu [această dispoziție], este posibilă depunerea unei cereri de autorizare a posteriori pentru rambursarea costurilor? 6) Situația în care pacientul se deplasează într‑un alt stat membru, obținând o programare concretă pentru o examinare medicală și o programare provizorie pentru o eventuală operație sau intervenție medicală în ziua următoare examinării, și, dată fiind starea de sănătate a acestuia, operația sau intervenția medicală se realizează efectiv, este inclusă în noțiunea «tratament programat» în sensul articolului 26 din Regulamentul [nr. 987/2009]? În acest caz, în conformitate cu [acest articol], este posibilă depunerea unei cereri de autorizare a posteriori pentru rambursarea costurilor? În cazul tratamentului urgent și vital la care face referire articolul 26 alineatul (3) [din acest regulament], regulamentul impune de asemenea obținerea unei autorizații prealabile pentru situația prevăzută la articolul 26 alineatul (1)?”

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită interpretarea atât a articolului 56 TFUE, care consacră libera prestare a serviciilor, cât și a anumite dispoziții de drept derivat al Uniunii, și anume articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004, articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009, precum și articolul 8 alineatul (1) și articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24.

În această privință, trebuie amintit că aplicabilitatea articolului 20 din Regulamentul nr. 883/2004 și a articolului 26 din Regulamentul nr. 987/2009 la o situație determinată nu exclude ca aceasta să poată face parte și din domeniul de aplicare al articolului 56 TFUE și ca persoana în cauză să poată dispune, în paralel, în temeiul acestui din urmă articol, de dreptul de a avea acces la asistență medicală în alt stat membru, în condiții de suportare a cheltuielilor și de rambursare diferite de cele prevăzute la articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004 și la articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2001, Vanbraekel și alții, C‑368/98, EU:C:2001:400, punctele 36-53, precum și Hotărârea din 16 mai 2006, Watts, C‑372/04, EU:C:2006:325, punctele 46-48).

Acesta este contextul juridic în care trebuie analizate întrebările preliminare.

Prin intermediul celei de a patra, al celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări, care trebuie analizate împreună, într‑o primă etapă, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004 și/sau articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009, care stabilește modalitățile de aplicare a celui dintâi, trebuie interpretate în sensul că se încadrează în noțiunea de „tratamente programate” asistența medicală primită în alt stat membru decât cel de reședință al persoanei asigurate, prin simpla decizie a acesteia, luată ca urmare a ineficienței dovedite a tuturor tratamentelor de care a beneficiat în mai multe instituții medicale din statul său membru de reședință, și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă dispozițiile menționate trebuie interpretate în sensul că persoana asigurată poate solicita rambursarea, de către instituția competentă, a cheltuielilor pe care aceasta le‑a efectuat pentru tratamentele programate primite în timpul șederii sale în alt stat membru, chiar dacă aceasta nu a solicitat în prealabil o autorizație în acest scop din partea instituției menționate, cel puțin atunci când împrejurări deosebite, legate în special de starea sa de sănătate și de evoluția probabilă a bolii sale, sunt susceptibile să justifice lipsa unei astfel de autorizații și, prin urmare, să permită rambursarea solicitată.

În această privință, trebuie amintit de la început că Regulamentul nr. 883/2004 se aplică, în conformitate cu dispozițiile articolului 1 litera (l) primul paragraf coroborate cu cele ale articolului 3 alineatul (1) din acesta, actelor cu putere de lege și actelor administrative, precum și oricăror alte măsuri de aplicare din dreptul național care se referă la ramurile de securitate socială vizate de această din urmă dispoziție, cu excepția altor clauze contractuale decât cele menționate la articolul 1 litera (l) al doilea paragraf din regulamentul menționat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 martie 1984, Tiel‑Utrecht Schadeverzekering, 313/82, EU:C:1984:107, punctul 16).

Rezultă că, pentru ca litigiul principal să poată face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004 și al Regulamentului nr. 987/2009, asistența medicală în discuție în litigiul principal ar fi trebuit să îi fie acordată lui WO de furnizorul privat al statului membru în care acesta s‑a deplasat pentru a beneficia de aceasta, în aplicarea legislației privind securitatea socială a acestui stat membru, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. Dacă nu aceasta ar fi situația, întrebările a patra, a cincea și a șasea adresate de instanța de trimitere ar trebui analizate exclusiv în lumina articolului 56 TFUE și a Directivei 2011/24.

În ceea ce privește aspectul dacă asistența medicală transfrontalieră precum cea în discuție în litigiul principal se încadrează în noțiunea de „tratamente programate”, în sensul dispozițiilor articolului 20 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborate cu cele ale articolului 26 din Regulamentul nr. 987/2009, este necesar să se arate că, deși această noțiune nu figurează în mod literal în prima dintre aceste dispoziții, din a doua dintre dispozițiile menționate, intitulată în mod expres „Tratamentul programat”, interpretată în lumina considerentului (16) al Regulamentului nr. 987/2009, reiese că o astfel de noțiune acoperă asistența medicală pe care o persoană asigurată o primește în alt stat membru decât cel în care aceasta este asigurată sau în care are reședința și care constă în prestații în natură, vizate la articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, la care, de altfel, articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009 face trimitere în mod expres.

Este necesar să se precizeze că „tratamentul programat”, în sensul acestor dispoziții, se distinge de cele vizate la articolul 19 din Regulamentul nr. 883/2004 și la articolul 25 din Regulamentul nr. 987/2009, care sunt servicii medicale inopinate acordate persoanei asigurate în statul membru în care această persoană s‑a deplasat pentru motive, de exemplu, turistice sau educative și care se dovedesc necesare, din punct de vedere medical, pentru ca aceasta să nu fie obligată, înainte de sfârșitul perioadei prevăzute a șederii sale, să se alăture statului membru competent pentru a primi acolo tratamentul necesar (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 iunie 2010, Comisia/Spania, C‑211/08, EU:C:2010:340, punctele 59-61).

Conform articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, o persoană asigurată care călătorește în alt stat membru pentru a beneficia de tratamente programate, potrivit condițiilor prevăzute în acest regulament, are obligația să solicite autorizarea din partea instituției competente.

În ceea ce privește articolul 20 alineatul (2) prima teză din regulamentul menționat, acesta conferă persoanei asigurate căreia i se aplică legislația unui stat membru și care deține o autorizație solicitată conform articolului 20 alineatul (1) din același regulament un drept la tratamente programate acordate, în numele instituției competente, de instituția de la locul de ședere, în conformitate cu legislația statului membru în care sunt acordate tratamentele, ca și cum persoana interesată ar fi afiliată la această instituție [a se vedea prin analogie, cu privire la articolul 22 alineatul (1) literele (c) și (i) din Regulamentul nr. 1408/71, care a fost înlocuit de articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004, Hotărârea Elchinov, punctul 39 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește articolul 20 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 883/2004, acesta enunță două condiții a căror îndeplinire face obligatorie eliberarea, de către instituția competentă, a autorizației solicitate în temeiul articolului 20 alineatul (1) din acest regulament [a se vedea prin analogie, cu privire la articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71, Hotărârea Elchinov, punctul 53 și jurisprudența citată].

Pentru a îndeplini prima dintre aceste condiții, este necesar ca tratamentele în cauză să figureze printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe teritoriul căruia este rezidentă persoana asigurată. A doua condiție nu este îndeplinită decât dacă tratamentele programate de care persoana asigurată intenționează să beneficieze în alt stat membru decât cel în care are reședința nu îi pot fi acordate într‑un termen justificat din punct de vedere medical, avându‑se în vedere starea sa actuală de sănătate și evoluția probabilă a bolii sale, în statul membru de reședință.

Din considerațiile care precedă rezultă că asistența medicală primită în alt stat membru decât cel în care persoana asigurată are reședința, prin simpla sa decizie, pentru motivul că, în opinia acesteia, aceste tratamente sau tratamente care prezintă același grad de eficiență nu erau disponibile în statul membru de reședință într‑un termen rezonabil din punct de vedere medical, se încadrează în noțiunea de „tratamente programate” în sensul articolului 20 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009. În aceste condiții, beneficiul unor astfel de tratamente este supus, în conformitate cu articolul 20 alineatul (1) din primul regulament, eliberării unei autorizații din partea statului membru de reședință.

În ceea ce privește aspectul dacă articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004 și/sau articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretate în sensul că, în lipsa unei autorizații prealabile în temeiul acestor dispoziții, cheltuielile pe care persoana asigurată le‑a efectuat pentru tratamentele programate de care a beneficiat în alt stat membru decât cel în care are reședința îi pot fi rambursate de instituția competentă, cel puțin atunci când împrejurări deosebite, legate în special de starea sa de sănătate și de evoluția probabilă a bolii sale, sunt susceptibile să justifice lipsa unei astfel de autorizații, trebuie să se arate de la bun început că articolul 26 din Regulamentul nr. 987/2009, întrucât se limitează la a prevedea normele referitoare la procedura de autorizare și la suportarea tratamentelor programate acordate persoanei asigurate, nu reglementează condițiile eliberării autorizației respective. Prin urmare, este necesar să se răspundă la această întrebare în raport cu articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004, interpretat în lumina liberei prestări a serviciilor, consacrată la articolul 56 TFUE.

Trebuie amintit că Curtea a identificat deja două situații în care persoana asigurată, chiar în lipsa unei autorizații eliberate în mod corespunzător înainte de începerea acordării tratamentelor programate în statul membru de ședere, are dreptul să obțină în mod direct rambursarea, din partea instituției competente, a unui cuantum echivalent cu cel care ar fi fost luat în considerare în mod normal de această instituție dacă persoana asigurată ar fi dispus de o astfel de autorizație.

În primul caz, persoana asigurată are dreptul de a obține o astfel de rambursare atunci când, după ce s‑a confruntat cu un refuz din partea instituției competente în urma unei cereri de autorizare, caracterul neîntemeiat al unui astfel de refuz este stabilit ulterior, fie de instituția competentă însăși, fie printr‑o decizie judecătorească [a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 22 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1408/71, Hotărârea din 12 iulie 2001, Vanbraekel și alții, C‑368/98, EU:C:2001:400, punctul 34].

În al doilea caz, persoana asigurată are dreptul de a obține direct rambursarea, de către instituția competentă, a unui cuantum echivalent cu cel care ar fi trebuit să fie suportat în mod normal de aceasta din urmă, în cazul în care această persoană ar fi dispus de o astfel de autorizație, atunci când, pentru motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea primirii unor tratamente de urgență într‑o instituție spitalicească, ea a fost împiedicată să solicite o astfel de autorizație sau nu a putut aștepta decizia instituției competente cu privire la cererea de autorizare prezentată. Curtea a statuat în această privință că o reglementare care exclude în toate cazurile rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă într‑un alt stat membru privează persoana asigurată de rambursarea acestor tratamente, deși condițiile în acest scop ar fi, pe de altă parte, îndeplinite. O astfel de reglementare, care nu poate fi justificată de motive imperative de interes general și, în orice caz, care nu îndeplinește cerința proporționalității, constituie, în consecință, o restrângere nejustificată a liberei prestări a serviciilor (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 49 CE și Regulamentul nr. 1408/71, Hotărârea Elchinov, punctele 45‑47, 51 și 75).

În speță, întrucât este cert că WO nu a solicitat o autorizație prealabilă, în temeiul articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, pentru tratamentele programate care i‑au fost acordate în Germania, iar refuzul rambursării costurilor aferente acestora din partea instituției competente se întemeiază pe faptul că WO nu a solicitat o autorizație înaintea acordării acestor tratamente, este necesar să se stabilească dacă acesta are totuși dreptul, conform jurisprudenței care rezultă din Hotărârea Elchinov, la rambursarea, de către instituția competentă, a cheltuielilor pe care le‑a suportat pentru tratamentele menționate. În acest scop, revine instituției competente, sub controlul instanței naționale, sarcina de a analiza dacă sunt îndeplinite cele două condiții care rezultă din această hotărâre.

Pe de o parte, este necesar să se aprecieze dacă, ținând seama de împrejurările deosebite legate de starea de sănătate sau de necesitatea de a primi tratamente de urgență într‑o instituție spitalicească, persoana asigurată a fost împiedicată să solicite o autorizație pentru suportarea unor astfel de tratamente într‑un alt stat membru sau, dacă aceasta a formulat o astfel de cerere de autorizare înaintea începerii tratamentelor, nu a putut aștepta decizia instituției competente cu privire la această cerere (a se vede prin analogie Hotărârea Elchinov, punctele 45‑47 și 75‑77, precum și Ordonanța din 11 iulie 2013, Luca, C‑430/12, nepublicată, EU:C:2013:467, punctele 28 și 33).

Pe de altă parte, este necesar să se verifice dacă condițiile suportării de către instituția competentă a tratamentelor programate în discuție, în temeiul articolului 20 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 883/2004, astfel cum au fost amintite la punctul 43 din prezenta hotărâre, sunt de asemenea îndeplinite (a se vedea prin analogie Hotărârea Elchinov, punctul 45, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Luca, C‑430/12, nepublicată, EU:C:2013:467, punctul 23).

În speță, în situația în care instanța de trimitere ar constata că aceste două condiții sunt îndeplinite, reclamantul din litigiul principal ar avea dreptul să obțină în mod direct rambursarea, de către instituția competentă, a cuantumului menționat la punctul 46 din prezenta hotărâre.

Fără a aduce atingere aprecierii pe care instanța de trimitere o va efectua în această privință, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii litigiului principal, este necesar să se arate, referitor la prima condiție, că, între 29 septembrie 2016, data la care WO a contactat medicul care profesa în Germania în vederea unei examinări și a unui eventual tratament, și data intervenției oftalmologice de care a beneficiat cu succes în acest stat membru, 18 octombrie 2016, din cauza stării sale patologice, în ziua următoare programării ferme pe care o avusese în vederea unei examinări medicale, au trecut 20 de zile.

Din decizia de trimitere nu reiese în mod cert că, în timpul acestei perioade, WO se afla într‑o situație care îl împiedica să introducă, la instituția competentă, o cerere de autorizare în temeiul articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 pentru tratamentele programate care i‑ar fi acordate în Germania. Cu toate acestea, examinarea efectuată în Ungaria la 15 octombrie 2016, al cărei rezultat a confirmat urgența intervenției oftalmologice pe care WO a suferit‑o în mod efectiv în Germania la 18 octombrie 2016, poate constitui o indicație în sensul că, presupunând chiar că acesta nu a fost împiedicat să prezinte o cerere de autorizare prealabilă, el nu ar fi putut aștepta decizia instituției competente cu privire la această cerere.

Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se răspundă la a patra, a cincea și a șasea întrebare că dispozițiile articolului 20 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborate cu cele ale articolului 26 din Regulamentul nr. 987/2009, citite în lumina articolului 56 TFUE, trebuie interpretate în sensul că: – tratamentele medicale primite în alt stat membru decât cel în care are reședința persoana asigurată, ca urmare a simplei sale dorințe, pentru motivul că, în opinia sa, aceste tratamente sau tratamentele care prezintă același grad de eficiență nu erau disponibile în statul membru de reședință într‑un termen rezonabil din punct de vedere medical, se încadrează în noțiunea de „tratamente programate”, în sensul acestor dispoziții, astfel încât beneficiul unor asemenea tratamente, potrivit condițiilor prevăzute de Regulamentul nr. 883/2004, este, în principiu, supus eliberării unei autorizații din partea instituției competente din statul membru de reședință; – persoana asigurată care a primit tratamentele programate în alt stat membru decât cel de reședință, fără să fi solicitat însă o autorizație din partea instituției competente, conform articolului 20 alineatul (1) din acest regulament, are dreptul la rambursarea, în condițiile prevăzute de regulamentul menționat, a cheltuielilor aferente acestor tratamente, în cazul în care: – pe de o parte, între data programării în vederea unei examinări medicale și a unui eventual tratament în alt stat membru și data la care tratamentele vizate i‑au fost acordate în acel stat membru în care această persoană a trebuit să se deplaseze, ea se afla, pentru motive legate în special de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi de urgență tratamentele respective în acel stat, într‑o situație care o împiedica să solicite din partea instituției competente o astfel de autorizație sau să aștepte decizia acestei instituții cu privire la o astfel de cerere și – pe de altă parte, celelalte condiții pentru suportarea prestațiilor în natură, în temeiul articolului 20 alineatul (2) a doua teză din același regulament, sunt de asemenea îndeplinite. Revine instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în această privință.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, în a doua etapă, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 TFUE și articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2011/24 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care condiționează, în toate cazurile, rambursarea costurilor tratamentelor medicale acordate persoanei asigurate în alt stat membru de o autorizație prealabilă, inclusiv atunci când, în așteptarea eliberării autorizației respective, există un risc real de degradare ireversibilă a stării de sănătate a acestei persoane.

Răspunsul Curții la aceste două întrebări ar fi pertinent pentru cauza principală numai în ipoteza în care WO nu ar avea dreptul de a obține o rambursare a costurilor tratamentelor care i‑au fost acordate în Germania în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 883/2004, interpretat în lumina articolului 56 TFUE, în lipsa îndeplinirii condițiilor menționate la punctul 55 din prezenta hotărâre.

Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, reglementarea națională care subordonează unei autorizări prealabile suportarea cheltuielilor efectuate de persoana afiliată în alt stat membru decât cel de afiliere, în timp ce suportarea sau rambursarea cheltuielilor efectuate de această persoană în acest stat membru nu este supusă autorizării menționate, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, consacrată la articolul 56 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 1998, Kohll, C‑158/96, EU:C:1998:171, punctul 35, și Hotărârea din 27 octombrie 2011, Comisia/Portugalia, C‑255/09, EU:C:2011:695, punctul 60).

Curtea a admis că, printre aceste obiective susceptibile să justifice o astfel de restricție privind libera prestare a serviciilor, figurează cele de a preveni riscul de atingere gravă adusă echilibrului financiar al sistemului de securitate socială, de a menține o capacitate de îngrijire sau o competență medicală pe teritoriul național, precum și de a permite o planificare care vizează, pe de o parte, să garanteze pe teritoriul statului membru vizat un acces suficient și permanent la o gamă echilibrată de îngrijiri spitalicești de calitate și, pe de altă parte, să asigure un control al costurilor și să evite, în măsura în care este posibil, orice risipă a resurselor financiare, tehnice și umane (a se vedea prin analogie Hotărârea Elchinov, punctele 42 și 43, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea a stabilit, în acest context, o distincție între, pe de o parte, prestațiile medicale furnizate de practicieni la cabinetul acestora sau la domiciliul pacientului și, pe de altă parte, îngrijirile spitalicești sau îngrijirile medicale ce necesită utilizarea unor echipamente medicale foarte specializate și costisitoare (denumite în continuare „îngrijirile nespitalicești complexe”) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 1998, Decker, C‑120/95, EU:C:1998:167, punctele 39‑45, Hotărârea din 28 aprilie 1998, Kohll, C‑158/96, EU:C:1998:171, punctele 41‑52, Hotărârea din 12 iulie 2001, Smits și Peerbooms, C‑157/99, EU:C:2001:404, punctul 76, precum și Hotărârea din 5 octombrie 2010, Comision/Franța, C‑512/08, EU:C:2010:579, punctele 33-36).

În special, Curtea a statuat, în legătură cu îngrijirile spitalicești și cu îngrijirile nespitalicești complexe, care se înscriu într‑un cadru care prezintă particularități incontestabile, că articolul 56 TFUE nu se opune, în principiu, ca dreptul unui pacient de a primi astfel de prestații în alt stat membru, finanțate de sistemul la care este afiliat, să fie supus unei autorizări prealabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2010, Comisia/Franța, C‑512/08, EU:C:2010:579, punctele 33-36, precum și Hotărârea Elchinov, punctele 40-43 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea a amintit că este necesar ca condițiile stabilite în vederea acordării unei astfel de autorizații să fie justificate în raport cu cerințe precum cele amintite la punctele 59 din prezenta hotărâre, ca acestea să nu depășească ceea ce este în mod obiectiv necesar în vederea realizării acestui scop și ca același rezultat să nu poată fi obținut prin norme mai puțin constrângătoare ale libertăților vizate. În plus, un asemenea sistem trebuie să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în mod anticipat, astfel încât să limiteze exercitarea puterii de apreciere a autorităților naționale pentru ca aceasta să nu fie utilizată în mod arbitrar (a se vedea în acest sens Hotărârea Elchinov, punctul 44 și jurisprudența citată).

Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că persoanele asigurate care se deplasează fără autorizație prealabilă într‑un alt stat membru decât cel de afiliere pentru a se trata acolo nu pot pretinde suportarea tratamentelor primite decât în limita acoperirii garantate de sistemul de asigurări de sănătate la care sunt afiliați (a se vedea prin analogie Hotărârea Elchinov, punctul 80 și jurisprudența citată). De asemenea, condițiile de acordare a prestațiilor medicale, atât timp cât nu sunt nici discriminatorii și nici nu constituie un obstacol privind libera circulație a persoanelor, rămân opozabile în cazul unor îngrijiri medicale furnizate în alt stat membru decât cel de afiliere. Acesta este în special cazul cerinței consultației prealabile la un medic generalist înainte de a consulta un medic specialist (Hotărârea din 13 mai 2003, Müller‑Fauré și van Riet, C‑385/99, EU:C:2003:270, punctele 98 și 106).

Curtea a precizat de asemenea că nimic nu împiedică un stat membru să stabilească cuantumuri ale rambursării pe care pacienții care au primit tratamente în alt stat membru le pot pretinde, cu condiția ca aceste cuantumuri să se bazeze pe criterii obiective, nediscriminatorii și transparente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 mai 2003, Müller‑Fauré și van Riet, C‑385/99, EU:C:2003:270, punctul 107).

Astfel cum rezultă în special din considerentul (8) al Directivei 2011/24, aceasta a operat o codificare a jurisprudenței Curții privind anumite aspecte legate de asistența medicală acordată în alt stat membru decât cel în care are reședința beneficiarul asistenței, în special cu privire la rambursarea acestei asistențe, în vederea aplicării mai generale și de asemenea mai eficace a principiilor stabilite de Curte de la caz la caz.

Directiva 2011/24 se aplică, în temeiul articolului 2 litera (m) din aceasta, fără a aduce atingere dispozițiilor Regulamentului nr. 883/2004 și ale Regulamentului 987/2009. Astfel, articolul 8 alineatul (3) din această directivă prevede că, „[î]n ceea ce privește cererile de autorizare prealabilă depuse de o persoană asigurată pentru a beneficia de asistență medicală transfrontalieră, statul membru de afiliere verifică dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute de Regulamentul [nr. 883/2004]” și precizează că, „[î]n cazul îndeplinirii condițiilor, autorizarea prealabilă este acordată în temeiul regulamentului respectiv, cu excepția situației în care pacientul solicită contrariul”. Considerentul (46) al directivei menționate precizează că, în cazul în care condițiile prevăzute de Regulamentul nr. 883/2004 sunt îndeplinite, această autorizație ar trebui acordată, iar prestațiile ar trebui furnizate în conformitate cu acest regulament, cu excepția unei solicitări diferite din partea pacientului. Aceasta este situația în cazul în care autorizația este acordată în urma reexaminării administrative sau judiciare a cererii, iar persoana vizată a beneficiat între timp de tratament într‑un alt stat membru.

Figurând în capitolul III din Directiva 2011/24, care reglementează rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, articolul 7 din aceasta, intitulat „Principii generale pentru rambursarea costurilor”, prevede la alineatul (1) principiul potrivit căruia, „[f]ără a aduce atingere Regulamentului [nr. 883/2004] și sub rezerva dispozițiilor articolelor 8 și 9, statul membru de afiliere asigură rambursarea costurilor suportate de o persoană asigurată care beneficiază de asistență medicală transfrontalieră, dacă asistența medicală în discuție se regăsește printre prestațiile la care are dreptul persoana asigurată în statul membru de afiliere”.

În continuare, articolul 7 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2011/24 prevede că costurile asistenței medicale transfrontaliere sunt rambursate sau plătite direct de către statul membru de afiliere până la nivelul costurilor care ar fi fost suportate de statul membru de afiliere dacă asistența medicală respectivă ar fi fost acordată pe teritoriul său, fără a depăși costurile efective ale asistenței medicale primite.

În plus, din articolul 7 alineatul (7) din această directivă reiese că statul membru de afiliere poate impune unei persoane asigurate, care dorește să beneficieze de rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, aceleași condiții, criterii de eligibilitate și formalități de reglementare și administrative, la nivel local, regional sau național, pe care le‑ar impune dacă asistența medicală respectivă ar fi acordată pe teritoriul său, inclusiv o evaluare de către un cadru medical, cu condiția ca aceste condiții, criterii de eligibilitate și formalități de reglementare și administrative impuse în temeiul prezentului alineat să nu fie discriminatorii sau să constituie un obstacol în calea liberei circulații a pacienților, serviciilor sau bunurilor, cu excepția cazului în care acest lucru este justificat în mod obiectiv de cerințe de planificare.

În sfârșit, din articolul 7 alineatul (8) din Directiva 2011/24 rezultă că statul membru nu supune autorizării prealabile rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 8 din această directivă.

În ceea ce privește articolul 8 din Directiva 2011/24 privind „[a]sistenț[a] medicală care poate face obiectul autorizării prealabile”, deși acesta prevede la alineatul (1) că statul membru de afiliere poate institui un sistem de autorizare prealabilă pentru rambursarea costurilor asistenței medicale transfrontaliere, în conformitate cu acest articol și cu articolul 9 din directiva menționată, același articol 8 alineatul (1) precizează că acest sistem, inclusiv criteriile și aplicarea acestora, precum și deciziile individuale de a refuza acordarea autorizației prealabile, se limitează la ceea ce este necesar și proporțional cu obiectivul care trebuie atins și nu poate constitui un mijloc de discriminare arbitrară sau un obstacol nejustificat în calea liberei circulații a pacienților.

Articolul 8 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2011/24, care stabilește lista limitativă a asistenței care poate face obiectul autorizării prealabile, menționează, la litera (a), asistența care „face obiectul unor cerințe de planificare referitoare la asigurarea unui acces suficient și permanent la o gamă echilibrată de tratamente de înaltă calitate în statul membru în cauză sau la dorința de a controla costurile și de a evita, pe cât posibil, orice risipă de resurse financiare, tehnice și umane” și că „presupune internarea în spital a pacientului în cauză pentru cel puțin o noapte” [punctul (i)] sau „necesită utilizarea unei infrastructuri sau a unui echipament medical foarte specializat și costisitor” [punctul (ii)].

Din elementele de care dispune Curtea reiese că, pe de o parte, la data faptelor din litigiul principal, în temeiul reglementării naționale, în special al articolului 27 alineatul (6) din Legea privind asigurarea de sănătate coroborat cu dispozițiile relevante din decretul guvernamental și din decretul sectorial, suportarea și rambursarea de către instituția competentă a tratamentelor spitalicești, precum și a intervențiilor ambulatorii de o zi, atunci când erau efectuate de un alt stat membru, depindeau de o autorizare prealabilă. În schimb, beneficiul prestațiilor în natură disponibile în cadrul securității sociale maghiare la care WO era afiliat nu era subordonat unei astfel de autorizări.

Pe de altă parte, cererea lui WO care viza rambursarea cheltuielilor tratamentelor medicale care i‑au fost acordate în Germania a fost respinsă în tot de instituția competentă, din cauza lipsei unei autorizații prealabile. Sub rezerva verificărilor care revin instanței de trimitere, acest refuz privea atât cheltuielile intervenției oftalmologice efectuate la 18 octombrie 2016, cât și pe cele ale consultației medicale care a avut loc la 17 octombrie 2016. Cu toate acestea, din decizia de trimitere nu reiese că rambursarea, în beneficiul persoanei afiliate la sistemul obligatoriu de asigurare de sănătate maghiar, a cheltuielilor referitoare la o consultație medicală în Ungaria era subordonată unei astfel de autorizări.

Or, din jurisprudența citată la punctul 58 din prezenta hotărâre rezultă că un sistem de autorizare prealabilă precum cel instituit de reglementarea națională în discuție în litigiul principal constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la caracterul proporțional al restricției pe care o presupune sistemul autorizării prealabile instituit de reglementarea națională, în măsura în care rambursarea cheltuielilor asistenței transfrontaliere este subordonată, în toate cazurile, eliberării unei autorizații prealabile, inclusiv atunci când persoana asigurată, ținând seama de starea sa patologică care necesită tratamente de urgență cu caracter vital și de dificultatea procedurii aplicabile, nu a solicitat o autorizare din partea instituției competente înaintea începerii acestor tratamente. În plus, această instanță arată că, întrucât formularea unei cereri de autorizare a posteriori nu a fost prevăzută, nu este posibil să se verifice, cu ocazia unei cereri de rambursare a cheltuielilor aferente asistenței transfrontaliere, dacă condițiile impuse în acest scop sunt îndeplinite.

Guvernul maghiar explică, în ceea ce îl privește, că sistemul autorizării prealabile a suportării și a rambursării integrale a costurilor asistenței medicale transfrontaliere, instituit de reglementarea maghiară, urmărește să permită sistemului de securitate socială națională să facă față provocărilor excepționale, legate de planificare, care intervin într‑o societate care îmbătrânește. Acest guvern arată că, dacă posibilitatea de a solicita o autorizație a posteriori ar fi deschisă, aceasta nu ar mai determina pacienții să solicite o autorizație prealabilă și ar genera un avantaj pentru pacienții mai bine informați și care dispun de mijloace de a se trata în străinătate, fapt care ar avea drept consecință epuizarea resurselor financiare ale sistemului de securitate socială național. Acest sistem, la care sunt afiliate mai multe milioane de persoane, ar fi slăbit pe termen lung, atât din punct de vedere financiar, cât și pe planul resurselor umane.

Justificarea invocată de guvernul maghiar ține în esență de necesitatea de a permite o planificare care urmărește, pe de o parte, obiectivul de a asigura pe teritoriul statului membru vizat un acces suficient și permanent la o gamă echilibrată de tratamente spitalicești de înaltă calitate și, pe de altă parte, de a asigura un control al costurilor și de a evita, pe cât posibil, orice risipă de resurse financiare, tehnice și umane. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 59 și 72 din prezenta hotărâre, astfel de obiective sunt, în principiu, susceptibile să justifice, atât în raport cu jurisprudența Curții referitoare la articolul 56 TFUE, cât și cu articolul 8 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2011/24, punerea în aplicare a unui sistem de autorizare prealabilă pentru rambursarea costurilor asistenței medicale efectuate în alt stat membru.

Cu toate acestea, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 60, 61 și 72 din prezenta hotărâre, atât în conformitate cu jurisprudența Curții referitoare la articolul 56 TFUE, cât și cu articolul 8 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2011/24, acest motiv imperativ nu poate fi invocat decât în anumite situații enumerate limitativ de această jurisprudență la punctele (i) și (ii) din această din urmă dispoziție, iar consultația medicală nu figurează printre aceste situații. Rezultă că restricția privind libera prestare a serviciilor pe care o presupune autorizarea prealabilă în statul membru de reședință a unei astfel de consultații pe teritoriul unui alt stat membru nu poate fi justificată de referirea la obiectivele menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre și nu respectă condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) primul paragraf litera (a) punctele (i) și (ii) din Directiva 2011/24.

În ceea ce privește intervenția oftalmologică suferită de WO în timpul șederii sale în Germania, instanței de trimitere îi revine sarcina să se asigure că este vorba despre tratamente spitalicești sau despre tratamente nespitalicești complexe, în sensul jurisprudenței Curții amintite la punctul 60 din prezenta hotărâre și al articolului 8 alineatul (2) primul paragraf litera (a) punctul (i) sau (ii) din Directiva 2011/24. Motivul imperativ invocat de guvernul maghiar ar fi, în principiu, admisibil numai într‑o astfel de ipoteză.

În cazul în care tratamentele vizate ar constitui tratamente spitalicești sau tratamente nespitalicești complexe, ar fi necesar să se verifice dacă sistemul de autorizare prealabilă instituit de reglementarea națională în discuție în litigiul principal pentru rambursarea costurilor unor astfel de tratamente primite în alt stat membru respectă principiile necesității și proporționalității, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 62 din prezenta hotărâre și al articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2011/24.

Astfel cum a statuat deja Curtea, o reglementare națională care exclude în toate cazurile rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă o privează pe persoana asigurată, care, din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgență într‑o instituție spitalicească, a fost împiedicată să solicite o astfel de autorizație sau nu a putut aștepta răspunsul instituției competente, de rambursarea, de către această instituție, a cheltuielilor efectuate cu îngrijirile menționate, deși condițiile unei astfel de rambursări ar fi, pe de altă parte, îndeplinite (Hotărârea Elchinov, punctul 45).

Curtea a constatat că, în situații precum cele descrise la punctul anterior din prezenta hotărâre, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile medicale nu este de natură să compromită realizarea obiectivelor de planificare spitalicească și nici să aducă o atingere gravă echilibrului financiar al sistemului de securitate socială, o astfel de rambursare neafectând nici menținerea unui serviciu spitalicesc echilibrat și accesibil tuturor, nici menținerea unei capacități de îngrijire și a unei competențe medicale pe teritoriul național (Hotărârea Elchinov, punctul 46).

Considerațiile pe care Curtea le‑a efectuat cu privire la dreptul de a suporta, fără autorizație prealabilă, tratamentele spitalicești în alt stat membru, în cadrul articolului 49 CE și al articolului 22 din Regulamentul nr. 1408/71, pot fi transpuse în contextul articolului 56 TFUE și al Directivei 2011/24, cu privire la dreptul de a suporta, fără autorizație prealabilă, tratamente spitalicești sau nespitalicești complexe în alt stat membru.

Rezultă că o reglementare națională care exclude în toate cazurile rambursarea, de către instituția competentă, a cheltuielilor efectuate cu tratamentele spitalicești și nespitalicești complexe acordate în alt stat membru, fără autorizație prealabilă, inclusiv în situații speciale în care persoana asigurată a fost împiedicată să solicite o astfel de autorizație sau nu a putut aștepta răspunsul instituției competente, din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgență, deși condițiile unei astfel de rambursări ar fi, pe de altă parte, întrunite, nu îndeplinește cerința proporționalității amintită la punctele 62 și 71 din prezenta hotărâre. Prin urmare, această reglementare cuprinde o restricție disproporționată privind libera prestare a serviciilor consacrată la articolul 56 TFUE și încalcă articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2011/24.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă după cum urmează la prima și la a doua întrebare: – articolul 56 TFUE și articolul 8 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2011/24 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care exclude, în lipsa unei autorizații prealabile, rambursarea, în limitele acoperirii garantate de sistemul de asigurare de sănătate din statul membru de afiliere, a cheltuielilor aferente consultației medicale efectuate în alt stat membru; – articolul 56 TFUE și articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2011/24 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în cazul în care persoana asigurată este împiedicată să solicite o autorizație sau nu a putut aștepta decizia instituției competente cu privire la cererea prezentată, din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi de urgență îngrijiri spitalicești sau îngrijiri nespitalicești complexe, deși condițiile unei astfel de rambursări ar fi, pe de altă parte, îndeplinite, exclude, în lipsa unei autorizații prealabile, rambursarea, în limitele acoperirii garantate de sistemul de asigurare de sănătate din statul de afiliere, a cheltuielilor aferente unor astfel de tratamente care i‑au fost acordate în alt stat membru.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, care trebuie analizată în a treia etapă, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24, care impune statelor membre să stabilească termene rezonabile până la care cererile referitoare la asistența medicală transfrontalieră trebuie să fie prelucrate, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în mod independent de starea patologică a pacientului care a solicitat o autorizație prealabilă pentru suportarea asistenței transfrontaliere, prevede un termen de 31 de zile pentru eliberarea unei astfel de autorizații și de 23 de zile pentru refuzul acesteia.

În această privință, este necesar să se arate că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24 impune statelor membre să stabilească termene rezonabile până la care cererile referitoare la asistența medicală transfrontalieră trebuie să fie prelucrate, precum și să se țină seama, pentru examinarea acestor cereri, conform punctelor (a) și (b) din această dispoziție, de „starea patologică specifică” și, respectiv, de „gradul de urgență și de circumstanțele individuale”.

Deși instanța de trimitere indică faptul că termenul de prelucrare a cererilor de autorizare prealabilă a suportării asistenței medicale transfrontaliere este stabilit de reglementarea maghiară independent de starea patologică a pacientului care a solicitat o astfel de autorizare, atât din observațiile scrise ale guvernului maghiar, cât și din cele ale Comisiei rezultă că articolul 7 alineatul (1) din decretul guvernamental, care a transpus articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24 în ordinea juridică maghiară, permite instituției competente să țină seama de circumstanțele individuale și de urgența situației în discuție în cadrul procedurii de autorizare prevăzute la articolul 5 din acest decret.

În plus, din niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că, cu ocazia prelucrării cererilor de autorizare prealabilă pentru asistența medicală transfrontalieră, instituțiile competente nu ar ține seama de circumstanțele individuale și de urgența situației concrete.

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2011/24 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede un termen de 31 de zile pentru eliberarea unei autorizații prealabile pentru suportarea cheltuielilor aferente unei asistențe medicale transfrontaliere și de 23 de zile pentru refuzul acesteia, permițând totodată instituției competente să țină seama de circumstanțele individuale și de urgența situației în cauză.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

23 septembrie 2020 ( *1 )

Hotărâre

Cu privire la cheltuielile de judecată