Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 27 mai 2019.#PF.#Trimitere preliminară – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 6 alineatul (1) – Noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” – Mandat european de arestare emis de procurorul general al unui stat membru – Statut – Garanție de independență.#Cauza C-509/18.

Cauza C‑509/18

(cerere de decizie preliminară formulată de Supreme Court)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 27 mai 2019

„Trimitere preliminară – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 6 alineatul (1) – Noțiunea de «autoritate judiciară emitentă» – Mandat european de arestare emis de procurorul general al unui stat membru – Statut – Garanție de independență”

Cooperare polițienească – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru – Autorități nejudecătorești ale unui stat membru, care participă la administrarea justiției penale a acestui stat membru – Includere – Noțiunea de autoritate care participă la administrarea justiției penale – Procuror competent să efectueze urmărirea penală împotriva unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni – Includere

[Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1)]

(a se vedea punctele 28-42)

Cooperare polițienească – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia‑cadru – Procuror competent să efectueze urmărirea penală împotriva unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni – Includere – Condiții – Necesara independență a acestei autorități față de puterea executivă – Necesara supunere a deciziei de emitere a unui mandat european de arestare unei posibile căi de atac jurisdicționale

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6; Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 1 alin. (3) și art. 6 alin. (1)]

(a se vedea punctele 45-53, 56 și 57 și dispozitivul)

Rezumat

Parchetele germane nu oferă o garanție de independență suficientă în raport cu puterea executivă pentru a putea emite un mandat european de arestare

În schimb, procurorul general al Lituaniei oferă o asemenea garanție de independență

În cauzele conexate în care s‑a pronunțat Hotărârea OG și PI (parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU), pronunțată la 27 mai 2019, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a statuat că noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru2002/584/JAI ( 1 ), autoritate care este competentă să emită un mandat european de arestare, nu vizează parchetele dintr‑un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive, cum este un ministru al justiției, în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare. În schimb, în Hotărârea PF (Procurorul general al Lituaniei) (C‑509/18), pronunțată de asemenea în Mare Cameră la aceeași dată, Curtea a statuat că aceeași noțiune vizează procurorul general al unui stat membru care, deși din punct de vedere structural este independent de puterea judecătorească, este competent să efectueze urmărirea penală și care are, în acest stat membru, un statut care îi conferă o garanție de independență în raport cu puterea executivă în cadrul emiterii unui mandat european de arestare.

În aceste diferite cauze era în discuție executarea, în Irlanda, a unor mandate europene de arestare emise de parchete germane în scopul urmăririi penale împotriva unui resortisant lituanian (cauza OG) și, respectiv, a unui resortisant român (cauza PI), precum și a unui mandat european de arestare emis de procurorul general al Lituaniei în scopul urmării penale împotriva unui resortisant lituanian (cauza PF).

În fiecare dintre aceste hotărâri, Curtea a amintit, mai întâi, că noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 necesită o interpretare autonomă și că această noțiune nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci trebuie înțelese ca desemnând, mai larg, autoritățile care participă la administrarea justiției penale a acestui stat membru, spre deosebire, printre altele, de ministere sau de serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă. Astfel, această noțiune este susceptibilă să înglobeze autoritățile unui stat membru care, fără a fi în mod necesar judecători sau instanțe judecătorești, participă la administrarea justiției penale a acestui stat membru. În această privință, în măsura în care mandatul european de arestare facilitează libera circulație a deciziilor judiciare, prealabile hotărârii, referitoare la efectuarea urmăririi penale, autoritățile care, în temeiul dreptului național, sunt competente să adopte asemenea decizii sunt susceptibile să intre în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2002/584. Prin urmare, o autoritate precum un parchet sau un procuror, care are competența, în cadrul procedurii penale, să efectueze urmărirea penală împotriva unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni în vederea aducerii acesteia în fața unei instanțe judecătorești, participă la administrarea justiției penale a statului membru respectiv, ceea ce Curtea consideră că se întâmplă în cazul parchetelor germane (cauzele OG și PI) și, respectiv, al procurorului general al Lituaniei (cauza PF).

În continuare, Curtea a amintit că sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două niveluri a drepturilor procedurale și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată. La protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii naționale cum este un mandat de arestare național, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare. În ceea ce privește o măsură care, asemenea emiterii unui mandat european de arestare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei vizate, consacrat la articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, această protecție presupune ca o decizie care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective să fie adoptată cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate. În consecință, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența emiterii unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției acestui stat membru, nu este un judecător sau o instanță judecătorească, decizia judiciară națională, precum un mandat național de arestare, pe care se grefează mandatul european de arestare trebuie, în ceea ce o privește, să îndeplinească asemenea cerințe. În opinia Curții, o asemenea soluție permite să se garanteze autorității judiciare de executare că decizia de a emite un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale se întemeiază pe o procedură națională supusă unui control jurisdicțional și că persoana care a făcut obiectul acestui mandat de arestare național a beneficiat de toate garanțiile specifice adoptării acestui tip de decizii.

Al doilea nivel de protecție presupune, la rândul său, că autoritatea judiciară competentă, în temeiul dreptului național, să emită un mandat european de arestare controlează, printre altele, respectarea condițiilor necesare pentru această emitere și examinează dacă, având în vedere caracteristicile fiecărei spețe, emiterea menționată are un caracter proporțional. În plus, autoritatea judiciară emitentă trebuie să poată oferi autorității judiciare de executare asigurarea că, având în vedere garanțiile oferite de ordinea juridică a statului membru emitent, ea acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare. Mai precis, această independență impune existența unor norme statutare și organizatorice de natură să garanteze că ea nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui astfel de mandat de arestare, vreunui risc de a fi suspusă, printre altele, unei instrucțiuni individuale a puterii executive. În sfârșit, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de a emite un mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției acestui stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, decizia de a emite un asemenea mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse, în statul membru menționat, unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.

( 1 ) Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).