Hotărârea Curții (Camera întâi) din 14 noiembrie 2019.#State Street Bank International GmbH împotriva Banca d'Italia.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio.#Trimitere preliminară – Directiva 2014/59/UE – Redresarea și rezoluția instituțiilor de credit – Mecanism de finanțare național – Autoritate de rezoluție – Fond național – Articolele 103 și 104 – Obligație de plată a contribuției – Contribuții ex ante și contribuții ex post extraordinare – Stabilire – Transpunere tardivă a directivei – Regulamentul delegat (UE) 2015/63 – Articolele 12 și 14 – Noțiunea de „modificare a statutului” – Efect asupra obligației de plată a contribuției.#Cauza C-255/18.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190) și a Regulamentului delegat (UE) 2015/63 al Comisiei din 21 octombrie 2014 de completare a Directivei 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește contribuțiile ex ante la mecanismele de finanțare a rezoluției (JO 2015, L 11, p. 44).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între State Street Bank International GmbH (denumită în continuare „SSBI”), pe de o parte, și Banca d’Italia, pe de altă parte, cu privire la plata contribuțiilor la fondul național de rezoluție din Italia.

Considerentele (103)-(105) ale Directivei 2014/59 au următorul cuprins: „(103) […] Fără a aduce atingere rolului deținut de băncile centrale în furnizarea de lichidități pentru sistemul financiar chiar și în perioade de criză, este important ca statele membre să instituie mecanisme de finanțare, pentru a evita situația în care fondurile necesare în aceste scopuri provin de la bugetele naționale. Stabilizarea sistemului financiar ar trebui finanțată de ansamblul sectorului financiar. (104) Ca regulă generală, statele membre ar trebui să‑și creeze mecanismele de finanțare naționale prin fonduri controlate de autorități de rezoluție, menite să fie utilizate în scopurile prevăzute în prezenta directivă. […] (105) În principiu, contribuțiile ar trebui colectate din sectorul financiar înaintea oricărei operațiuni de rezoluție și independent de aceasta. Atunci când finanțarea prealabilă este insuficientă pentru acoperirea pierderilor sau a costurilor suportate prin recurgerea la mecanisme de finanțare, ar trebui colectate contribuții suplimentare pentru acoperirea costurilor sau a pierderilor suplimentare.”

Articolul 100 alineatele (1), (4) și (5) din directiva menționată prevede: „(1) Statele membre instituie unul sau mai multe mecanisme de finanțare în scopul asigurării aplicării efective a instrumentelor și competențelor de rezoluție de către autoritatea de rezoluție. […] (4) În sensul alineatului (3), mecanismele de finanțare dispun în special de competența de a: (a) percepe contribuții ex ante menționate la articolul 103, în vederea atingerii nivelului‑țintă menționat la articolul 102; (b) percepe contribuții ex post extraordinare, menționate la articolul 104, în cazul în care contribuțiile menționate la litera (a) sunt insuficiente; și (c) contracta împrumuturi și de a obține alte forme de sprijin menționate la articolul 105. (5) Cu excepția cazurilor permise în temeiul alineatului (6), fiecare stat membru își instituie mecanismele de finanțare naționale printr‑un fond a cărui utilizare poate fi declanșată de autoritatea sa de rezoluție, în scopurile prevăzute la articolul 101 alineatul (1).”

Articolul 102 alineatul (1) din aceeași directivă prevede: „Statele membre se asigură că, până la 31 decembrie 2024, mijloacele financiare disponibile ale propriilor mecanisme de finanțare se ridică la cel puțin 1 % din suma depozitelor acoperite ale tuturor instituțiilor autorizate pe propriul teritoriu. Statele membre pot stabili niveluri‑țintă superioare acestei valori.”

Intitulat „Contribuții ex ante”, articolul 103 din Directiva 2014/59 prevede: „(1) Pentru a atinge nivelul‑țintă menționat la articolul 102, statele membre se asigură că respectivele contribuții sunt percepute cel puțin anual de la instituțiile autorizate pe teritoriul lor, inclusiv de la sucursalele din Uniune. […] (4) Statele membre se asigură că obligația de plată a contribuțiilor prevăzute la prezentul articol este executorie în temeiul dreptului intern, iar contribuțiile datorate sunt plătite integral. Statele membre stabilesc obligații adecvate în materie de reglementare, contabilizare, raportare și alte obligații pentru a se asigura de plata integrală a contribuțiilor datorate. Statele membre asigură măsuri vizând verificarea în mod corespunzător a achitării corecte a contribuțiilor. […] (5) Sumele percepute în temeiul prezentului articol sunt utilizate exclusiv în scopurile menționate la articolul 101 alineatul (1). […] (7) Se conferă Comisiei competența de a adopta acte delegate în conformitate cu articolul 115, pentru a specifica noțiunea de ajustare a contribuțiilor proporțional cu profilul de risc al instituțiilor, menționată la alineatul (2) de la prezentul articol […] […] (8) Se conferă Comisiei competența de a adopta acte delegate în conformitate cu articolul 115 […] […]”

Potrivit articolului 104 din această directivă: „(1) În cazul în care mijloacele financiare disponibile nu sunt suficiente pentru a acoperi pierderile, costurile sau alte cheltuieli ocazionate de utilizarea mecanismelor de finanțare, statele membre se asigură că sunt percepute contribuții ex post extraordinare de la instituțiile autorizate pe teritoriul lor, pentru acoperirea sumelor suplimentare. Aceste contribuții ex post extraordinare sunt repartizate instituțiilor în conformitate cu normele prevăzute la articolul 103 alineatul (2). […] (2) Contribuțiilor percepute în temeiul prezentului articol li se aplică articolul 103 alineatele (4)-(8). […]”

Articolul 130 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins: „Statele membre adoptă și publică, până la 31 decembrie 2014, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul respectivelor măsuri. Statele membre aplică aceste măsuri începând cu 1 ianuarie 2015. […]”

Articolul 4 din acest regulament delegat prevede: „(1) Autoritățile de rezoluție stabilesc contribuțiile anuale care trebuie plătite de fiecare instituție în funcție de profilul său de risc, pe baza informațiilor furnizate de instituție în conformitate cu articolul 14 și prin aplicarea metodologiei prevăzute în prezenta secțiune. (2) Autoritatea de rezoluție stabilește cuantumul contribuției anuale menționate la alineatul (1) pe baza nivelului‑țintă anual al mecanismului de finanțare a rezoluției, având în vedere nivelul‑țintă ce trebuie atins până la 31 decembrie 2024, în conformitate cu articolul 102 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE, precum și pe baza cuantumului mediu, calculat trimestrial, al depozitelor acoperite în anul anterior ale tuturor instituțiilor autorizate pe teritoriul său.”

Intitulat „Instituții nou‑supravegheate sau modificări ale statutului”, articolul 12 din regulamentul menționat prevede: „(1) În cazul în care o instituție este o instituție nou‑supravegheată numai în cursul unei părți a unei perioade de contribuție, contribuția parțială se stabilește aplicând metodologia stabilită în secțiunea 3 la valoarea contribuției sale anuale calculată în cursul următoarei perioade de contribuție, ținând cont de numărul de luni întregi ale perioadei de contribuție în care instituția este supravegheată. (2) O modificare a statutului unei instituții, inclusiv al unei instituții de dimensiuni mici, în cursul perioadei de contribuție nu are efecte asupra contribuției anuale care trebuie plătită în anul respectiv.”

Articolul 14 alineatul (1) din același regulament prevede: „(1) Instituțiile trebuie să transmită autorității de rezoluție cele mai recente situații financiare anuale aprobate disponibile înainte de data de 31 decembrie a anului care precedă perioada de contribuție, împreună cu avizul transmis de auditorul statutar sau de firma de audit, în conformitate cu articolul 32 din Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului [din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului (JO 2013, L 182, p. 19)].”

Articolul 20 alineatele (1)-(4) din Regulamentul delegat 2015/63 prevede: „(1) […] Prin derogare de la articolul 13 alineatul (1), în ceea ce privește contribuțiile care trebuie plătite în 2015, autoritățile de rezoluție notifică fiecărei instituții decizia prin care se stabilește contribuția anuală care urmează să fie plătită de către aceasta până cel târziu la 30 noiembrie 2015. (2) În ceea ce privește contribuțiile care trebuie să fie plătite în 2015, prin derogare de la articolul 13 alineatul (4), suma datorată în conformitate cu decizia prevăzută la articolul 13 alineatul (3) trebuie plătită până la 31 decembrie 2015. (3) În ceea ce privește informațiile care trebuie furnizate autorității de rezoluție în 2015, prin derogare de la articolul 14 alineatul (4), informațiile menționate la respectivul alineat trebuie furnizate până cel târziu la 1 septembrie 2015. (4) Prin derogare de la articolul 16 alineatul (1), schemele de garantare a depozitelor transmit autorității de rezoluție până la 1 septembrie 2015 informațiile privind cuantumul depozitelor acoperite de la data de 31 iulie 2015.”

Rezultă din articolul 21 din acest regulament că acesta se aplică de la 1 ianuarie 2015.

Articolul 78 din Decretul legislativ nr. 180/2015 din 16 noiembrie 2015, care transpune în dreptul național Directiva 2014/59 (GURI nr. 267 din 16 noiembrie 2015), prevede: „Pentru a garanta realizarea obiectivelor rezoluției […], se instituie la Banca d’Italia unu sau mai multe fonduri de rezoluție […]”

Articolul 81 din acest decret are următorul cuprins: „1. Până la 31 decembrie 2024, finanțarea totală a fondurilor de rezoluție este de 1 % din depozitele acoperite existente la data închiderii situației financiare anuale a instituțiilor obligate la plata contribuțiilor, aprobată de acestea. […] 2. Pentru a atinge nivelul indicat la alineatul 1, contribuțiile sunt calculate și percepute, în conformitate cu articolul 82, anual și în modul cel mai uniform posibil în timp, ținând seama și de efectele prociclice pe care plata acestora le poate avea asupra poziției financiare a instituțiilor obligate să o efectueze.”

Articolul 82 alineatul 1 din decretul menționat prevede: „Băncile cu sediul social în Italia și sucursalele italiene ale băncilor din țări terțe plătesc anual contribuții ordinare la fondurile de rezoluție, în cuantumul stabilit de Banca d’Italia în conformitate cu prevederile adoptate de Comisia Europeană în temeiul articolului 103 alineatul (7) din Directiva 2014/59.”

Articolul 83 alineatul 1 din același decret prevede: „În cazul în care finanțarea nu este suficientă pentru a suporta sarcinile rezultate din măsurile prevăzute la articolul 79 alineatul 1, băncile cu sediul social în Italia și sucursalele italiene ale băncilor din țări terțe plătesc contribuții extraordinare la fondurile de rezoluție pentru acoperirea sarcinilor suplimentare, în cuantumul stabilit de Banca d’Italia.”

SSBI este o bancă cu sediul social în Germania.

Până la 5 iulie 2015, aceasta și‑a desfășurat activitățile în Italia prin intermediul State Street Bank SpA (denumită în continuare „SSB Italia”).

De la 6 iulie 2015, în urma unei operațiuni de fuziune prin absorbție, SSBI, societate absorbantă a SSB Italia, a continuat să își desfășoare activitatea pe teritoriul italian prin intermediul unei sucursale.

În cursul anilor 2015 și 2016, Banca d’Italia, în calitate de autoritate de rezoluție, a solicitat SSBI, pentru anul 2015, plata contribuțiilor ex ante (denumite în continuare „contribuții ordinare”) și a contribuțiilor ex post extraordinare (denumite în continuare „contribuții extraordinare”). Mai precis, prin notele din 23 și 26 noiembrie 2015, precum și prin cele din 1 aprilie și 25 mai 2016, Banca d’Italia a solicitat SSBI plata unei sume de 1275606 euro cu titlu de contribuții ordinare și a unei sume de 3826819 euro cu titlu de contribuții extraordinare.

SSBI a introdus în fața instanței de trimitere o acțiune în anulare împotriva acestor acte, contestând atât plata contribuției ordinare, cât și plata contribuției extraordinare.

În susținerea acțiunii formulate, aceasta a invocat o serie de argumente, printre care în special cel potrivit căruia ea își desfășura activitățile pe teritoriul italian numai prin intermediul unei sucursale atunci când i s‑a impus plata contribuțiilor menționate și, prin urmare, putea face obiectul obligației de plată a contribuției nu în Italia, ci în Germania.

În plus, SSBI a susținut în special că constituirea la 22 septembrie 2015 a unui organ independent prin intermediul căruia Banca d’Italia să își îndeplinească rolul de autoritate de rezoluție, precum și crearea la 18 noiembrie 2015 a fondului de rezoluție italian sunt ulterioare operațiunii de fuziune prin absorbție menționate, astfel încât SSBI nu i‑ar fi putut fi impusă nicio obligație de plată a contribuției.

Potrivit acesteia, obligația sa de plată a contribuției la fondul de rezoluție italian nu ar rezulta nici din articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63. În plus, dispozițiile articolului 20 alineatul (4) din acest regulament i‑ar susține teza, în sensul că baza de referință pentru autoritatea de rezoluție trebuia să fie situația SSBI nu la 31 decembrie 2014, ci la 31 iulie 2015.

Prin urmare, Regulamentul delegat 2015/63 nu ar fi aplicabil acesteia din urmă pentru perioada 1 ianuarie-5 iulie 2015, ceea ce ar conduce la inexistența oricărei obligații de plată a contribuțiilor în privința sa.

În subsidiar, SSBI concluzionase că nu trebuia să fie supusă decât contribuțiilor ordinare corespunzătoare perioadei în care SSB Italia și‑a desfășurat activitățile în Italia.

Banca d’Italia a respins argumentele SSBI, confirmând obligația acesteia din urmă de plată a contribuției. Ea a susținut în special că autoritatea de rezoluție germană nu putuse să ia în considerare fuziunea prin absorbție al cărei obiect l‑a făcut SSB Italia și că, contrar susținerilor SSBI, absența obligației de plată a contribuției în Italia ar fi condus la eludarea obligației de plată a contribuției de către SSBI atât în Italia, cât și în Germania.

Banca d’Italia a confirmat astfel aplicarea în speță a articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63, contribuția la fondul de rezoluție italian fiind în sarcina tuturor băncilor cu sediul social în Italia, precum și, de altfel, a tuturor sucursalelor băncilor din țări terțe la data respectivă.

În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Printre «modificările statutului» care, în conformitate cu articolul 12 din [regulamentul delegat], nu au efecte asupra obligației de plată a contribuției trebuie inclusă și fuziunea prin absorbție a unei instituții, care a făcut anterior obiectul supravegherii de către o autoritate națională de rezoluție, cu societatea‑mamă situată în alt stat membru, care s‑a produs în perioada de contribuție, iar această regulă se aplică și în cazul în care fuziunea și desființarea în consecință a instituției s‑au produs în anul 2015, într‑un moment în care nici autoritatea națională de rezoluție, nici fondul național nu fuseseră instituite încă în mod oficial de statul membru, iar contribuțiile nu fuseseră calculate încă? 2) Articolul 12 din [regulamentul delegat] coroborat cu articolul 14 din același regulament și cu articolele 103 și 104 din Directiva 2014/59/UE trebuie interpretat în sensul că, inclusiv în cazul unei fuziuni prin absorbție cu o societate‑mamă din alt stat membru în cursul anului de contribuție, o instituție este obligată să plătească integral contribuția pentru acel an, iar nu proporțional cu lunile în care instituția în cauză a făcut obiectul supravegherii de către autoritatea de rezoluție din primul stat membru, prin analogie cu dispozițiile privind o instituție «nou‑supravegheată» cuprinse la alineatul (1) al aceluiași articol 12 din [regulamentul delegat]? 3) Potrivit Directivei 2014/59/UE și [regulamentului delegat], precum și principiilor care guvernează sistemul instrumentelor de rezoluție a instituțiilor bancare, aceleași norme prevăzute pentru contribuția ordinară, în special articolul 12 alineatul (2) din [regulamentul delegat], se aplică, în ceea ce privește momentul identificării entităților obligate să contribuie și cuantumul contribuției, și contribuției extraordinare, ținând seama de natura acesteia și de condițiile prevăzute pentru impunerea sa?”

Prin intermediul primei părți a primei sale întrebări și prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea de „modificare a statutului” în sensul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 trebuie interpretată în sensul că include o operațiune precum cea în discuție în litigiul principal, prin care o instituție care a făcut anterior obiectul supravegherii de către o autoritate națională de rezoluție încetează, în perioada de contribuție, să facă obiectul supravegherii acestei autorități ca urmare a unei fuziuni transfrontaliere prin absorbție de către societatea sa mamă și dacă, prin urmare, această operațiune nu are efect în ceea ce privește obligația unei instituții de a plăti în întregime contribuțiile ordinare datorate pentru anul de contribuție în cauză.

În această privință, trebuie să se arate că, pe de o parte, potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă (Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola, C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 36 și jurisprudența citată).

Articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale noțiunii de „modificare a statutului”. Noțiunea menționată trebuie considerată, în scopul aplicării regulamentului delegat menționat, ca o noțiune autonomă de drept al Uniunii, care trebuie interpretată uniform pe teritoriul tuturor statelor membre.

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii trebuie să se țină seama de termenii acesteia, de contextul în care aceasta se înscrie, precum și de obiectivul urmărit de aceasta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, PF (procurorul general al Lituaniei), C‑509/18, EU:C:2019:457, punctul 28].

În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea literală a noțiunii de „modificare a statutului”, în sensul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63, este necesar să se arate că acești termeni pot include, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 58 din concluziile domnului avocat general, orice modificare a situației juridice sau faptice a unei instituții care poate avea un efect în ceea ce privește aplicarea articolului 12 alineatul (2) din acest regulament delegat.

Această interpretare a articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 este confirmată de termenii „inclusiv al unei instituții de dimensiuni mici”, care indică faptul că modificarea dimensiunii unei instituții, relevantă în scopul aplicării dispozițiilor în favoarea instituțiilor de dimensiuni mici, nu constituie decât una dintre situațiile vizate în dispoziția menționată.

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63, trebuie amintit că articolul 12 alineatul (1) din regulamentul delegat menționat prevede că instituțiile nou- supravegheate numai în cursul unei părți a unei perioade de contribuție nu plătesc fondului de rezoluție al unui stat membru decât contribuții ordinare pro rata temporis, stabilite pe baza numărului de luni întregi ale perioadei de contribuție pentru care instituția este supravegheată.

Astfel, articolul 12 alineatul (2) din acest regulament delegat, care prevede că modificarea statutului unei instituții nu are efecte asupra obligației acestei instituții de a plăti contribuții ordinare anuale datorate pentru anul în cauză, vizează, în general, modificările care pot afecta o instituție, în timp ce articolul 12 alineatul (1) din regulamentul delegat menționat clarifică metoda de calcul care se aplică, prin excepție, unei instituții supravegheate numai în cursul unei părți a unei perioade de contribuție.

Articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63, în măsura în care instituie o derogare de la norma generală a alineatului (2) al acestui articol, este de strictă interpretare, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de această unică ipoteză preconizată în mod explicit prin regulamentul respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctul 74, și Hotărârea din 6 iunie 2019, Weil, C‑361/18, EU:C:2019:473, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, o operațiune care constituie o modificare a statutului, în sensul articolului 12 alineatul (2) din același regulament delegat, nu beneficiază, în principiu, de stabilirea contribuției astfel cum este prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63.

În al treilea rând, în ceea ce privește obiectivul urmărit de Directiva 2014/59 și de Regulamentul delegat 2015/63, rezultă din articolul 102 alineatul (1) și din articolul 103 alineatul (1) din această directivă, precum și din articolul 4 alineatul (2) din regulamentul delegat menționat că perceperea anuală a contribuțiilor ordinare ale instituțiilor a fost instituită pentru a asigura că, cel mai târziu la 31 decembrie 2024, mijloacele financiare disponibile ale mecanismelor de finanțare ale statelor membre se ridică la cel puțin 1 % din suma depozitelor acoperite ale tuturor instituțiilor autorizate pe propriul teritoriu.

Pentru atingerea acestui obiectiv, articolul 4 alineatul (1) și articolul 14 alineatele (1)-(3) din același regulament delegat impun autorității naționale de rezoluție să stabilească contribuțiile datorate făcând trimitere la informații contabile referitoare la ultimele situații financiare aprobate și certificate disponibile înainte de data de 31 decembrie a anului care precedă perioada de contribuție, împreună cu avizul transmis de auditorul statutar sau de firma de audit.

În această privință, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 72 din concluziile sale, dacă autoritățile naționale de rezoluție ar trebui să ia în considerare modificările situației juridice și financiare ale instituțiilor survenite pe durata întregului exercițiu financiar în cauză, acestea ar avea dificultăți să stabilească în mod fiabil contribuțiile ordinare datorate în cursul anului următor și, prin urmare, să urmărească obiectivul care constă în atingerea, cel mai târziu la 31 decembrie 2024, a cel puțin 1 % din suma depozitelor acoperite ale tuturor instituțiilor autorizate pe teritoriul unui stat membru.

Prin urmare, pentru a permite autorităților naționale de rezoluție să stabilească contribuțiile și astfel să atingă obiectivul urmărit prin Directiva 2014/59 și prin Regulamentul delegat 2015/63, noțiunea de „modificare a statutului” prevăzută la articolul 12 alineatul (2) din regulamentul delegat menționat trebuie înțeleasă în mod extensiv ca incluzând printre altele o fuziune transfrontalieră prin absorbție care are loc în cursul perioadei de contribuție.

Această interpretare a articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 este confirmată și de obiectivul Regulamentului (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2014 de stabilire a unor norme uniforme și a unei proceduri uniforme de rezoluție a instituțiilor de credit și a anumitor firme de investiții în cadrul unui mecanism unic de rezoluție și al unui fond unic de rezoluție și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO 2014, L 225, p. 1), obiectiv a cărui aplicare este urmărită de asemenea de Directiva 2014/59 și de acest regulament delegat.

În această privință, este necesar să se amintească că crearea, în cursul anului 2015, a fondurilor naționale de rezoluție, astfel cum este prevăzută în această directivă și în regulamentul delegat menționat, a fost combinată cu prevederea, în cursul anului 2016, a unui fond unic de rezoluție între statele membre care fac parte din uniunea bancară, în temeiul Regulamentului nr. 806/2014, rolul său fiind de a înlocui în mod progresiv fondurile naționale de rezoluție. Acordul interguvernamental, clarificând punerea în aplicare a acestui fond unic de rezoluție, prevede la articolul 3 alineatele (3) și (5) că contribuțiile percepute în conformitate cu articolele 103 și 104 din Directiva 2014/59 înainte de data punerii în aplicare a acordului, și anume 1 ianuarie 2016, trebuie, de asemenea, transferate către respectivul fond unic de rezoluție.

În această perspectivă, noțiunea de „modificare a statutului” nu poate fi limitată la modificări ale unui instituții dintr‑un stat membru, cu excluderea modificărilor care implică mai multe state membre, precum fuziunile transfrontaliere prin absorbție. Din același motiv, argumentul întemeiat pe faptul că instituția absorbită nu ar putea beneficia de fondul de rezoluție al statului membru către care a plătit contribuții ordinare nu poate decât să fie înlăturat.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima parte a primei întrebări și la cea de a doua întrebare că noțiunea de „modificare a statutului” în sensul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 trebuie interpretată în sensul că include o operațiune precum cea în discuție în litigiul principal, prin care o instituție încetează, în cursul anului, să facă obiectul supravegherii autorității naționale de rezoluție ca urmare a unei fuziuni transfrontaliere prin absorbție de către societatea sa mamă, și că, prin urmare, această operațiune nu are efect în ceea ce privește obligația acestei instituții de a plăti în întregime contribuțiile ordinare datorate pentru anul de contribuție în cauză.

Prin intermediul celei de a doua părți a primei sale întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei situații în care fuziunea transfrontalieră prin absorbție a unei instituții, situată într‑un stat membru, de către societatea sa mamă, stabilită în alt stat membru, și desființarea în consecință a acestei instituții absorbite au intervenit în cursul anului 2015, într‑un moment în care nici autoritatea națională de rezoluție, nici fondul național nu fuseseră instituite încă în mod oficial de primul stat membru, iar contribuțiile nu fuseseră calculate încă.

Trebuie arătat mai întâi că acest regulament delegat era obligatoriu în toate elementele sale și se aplica direct în toate statele membre de la 1 ianuarie 2015. Prin urmare, regulamentul menționat era în vigoare la data fuziunii transfrontaliere prin absorbție a instituției în cauză de către societatea sa mamă.

În continuare, este necesar să se amintească că Directiva 2014/59, care impune statelor membre, la articolele 101-104, să instituie fonduri naționale de rezoluție reglementate de autorități naționale și finanțate prin perceperea de contribuții, prevede la articolul 130 alineatul (1) că statele membre trebuie să adopte și să publice, până la 31 decembrie 2014, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive și să aplice aceste măsuri începând cu 1 ianuarie 2015.

Din decizia de trimitere reiese că măsura italiană care transpune directiva menționată în dreptul național a intrat în vigoare abia la 16 noiembrie 2015, ceea ce înseamnă că nici autoritatea națională de rezoluție, nici fondul național nu fuseseră încă create în mod oficial în Italia la data fuziunii transfrontaliere prin absorbție a instituției în cauză de către societatea sa mamă.

Cu toate acestea, trebuie arătat că au fost incluse dispoziții tranzitorii în articolul 20 din Regulamentul delegat 2015/63 pentru adaptarea termenelor referitoare la perceperea contribuțiilor ordinare pentru primul an de contribuție, și anume pentru anul 2015.

Astfel, articolul 20 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că, prin derogare de la articolul 13 alineatul (1) din acest regulament delegat, în ceea ce privește contribuțiile care trebuie plătite în 2015, autoritățile naționale de rezoluție pot notifica fiecărei instituții decizia prin care se stabilește contribuția anuală care urmează să fie plătită de către aceasta până cel târziu la 30 noiembrie 2015.

În această privință, instanța de trimitere precizează că Banca d’Italia, în calitate de autoritate națională de rezoluție italiană, a instituit fondul național de rezoluție la 18 noiembrie 2015 și a solicitat plata contribuțiilor ordinare și extraordinare instituțiilor, inclusiv reclamantei din litigiul principal, la 23 și, respectiv, 26 noiembrie 2015.

Rezultă că statul italian a transpus Directiva 2014/59 în dreptul său național într‑un moment care permitea ca Banca d’Italia, în conformitate cu dispozițiile tranzitorii ale articolului 20 din Regulamentul delegat 2015/63, în calitate de autoritate națională de rezoluție, să solicite plata contribuțiilor ordinare ale instituțiilor începând din anul 2015, în conformitate cu articolul 102 și cu articolul 103 alineatul (1) din directiva menționată.

Faptul că instituția în cauză își încetase activitatea, în urma unei fuziuni transfrontaliere prin absorbție, la data la care Banca d’Italia a solicitat plata contribuțiilor nu este relevant în acest context, ca urmare a faptului că, după cum s‑a indicat deja la punctul 42 din prezenta hotărâre, autoritățile naționale de rezoluție trebuie să stabilească contribuțiile ordinare datorate făcând trimitere la informații contabile referitoare la ultimele situații financiare aprobate și certificate disponibile înainte de data de 31 decembrie a anului care precedă perioada de contribuție.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua parte a primei întrebări că articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei situații în care fuziunea transfrontalieră prin absorbție a unei instituții, situată într‑un stat membru, de către societatea sa mamă, stabilită în alt stat membru, și desființarea în consecință a acestei instituții absorbite au intervenit în cursul anului 2015, într‑un moment în care nici autoritatea națională de rezoluție, nici fondul național nu fuseseră instituite încă în mod oficial de primul stat membru, iar contribuțiile nu fuseseră calculate încă.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2014/59 și Regulamentul delegat 2015/63 trebuie interpretate în sensul că o instituție situată într‑un stat membru, care a fuzionat prin absorbție cu o societate‑mamă stabilită în alt stat membru la o dată anterioară instituirii unei contribuții extraordinare de către autoritatea națională de rezoluție a primului stat membru, este obligată să plătească această contribuție.

Banca d’Italia susține că răspunsul la această întrebare este furnizat de Regulamentul delegat 2015/63, în special de articolul 12 alineatul (2) din acesta. Cu toate acestea, reiese chiar din titlul acestui regulament că acesta privește contribuțiile ex ante, și anume contribuțiile anuale. De altfel, articolul 12 alineatul (2) din regulamentul respectiv nu menționează decât contribuția anuală.

Răspunsul la a treia întrebare nu poate, prin urmare, să fie dedus decât din interpretarea articolului 104 din Directiva 2014/59, care se referă, astfel cum indică titlul său, la „Contribuții ex post extraordinare”. Cu toate acestea, nici modul de redactare a articolului 104 din această directivă, nici alineatele (2) și (4)-(8) ale articolului 103 din aceasta aplicabile contribuțiilor ordinare, la care face trimitere articolul 104 menționat, nu conțin informații cu privire la data care să fie folosită drept referință pentru identificarea instituțiilor obligate să plătească contribuția extraordinară și stabilirea valorii sale. Este necesar, prin urmare, ca articolul 104 din directiva menționată să fie interpretat în funcție de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2019, Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände, C‑649/17, EU:C:2019:576, punctul 37 și jurisprudența citată).

În această privință, este necesar să se amintească că, în conformitate cu articolul 104 alineatul (1) din directiva menționată, statele membre se asigură că sunt percepute contribuții extraordinare de la instituțiile autorizate pe teritoriul lor, în cazul în care mijloacele financiare disponibile nu sunt suficiente pentru a acoperi pierderile, costurile sau alte cheltuieli ocazionate de utilizarea mecanismelor de finanțare.

După cum a arătat avocatul general la punctele 86 și 87 din concluzii, contribuția extraordinară diferă, așadar, de contribuția ordinară în ceea ce privește momentul și finalitatea perceperii acesteia. Astfel, este dificil să se prevadă data la care sunt percepute contribuțiile extraordinare, în măsura în care aceasta depinde de data operațiunilor de rezoluție care generează deficit fondului național. Prin urmare, contribuțiile extraordinare nu pot fi planificate în același mod ca contribuțiile ordinare, care sunt stabilite făcând trimitere la informațiile contabile referitoare la ultimele situații financiare aprobate și certificate disponibile înainte de data de 31 decembrie a anului care precedă perioada de contribuție și percepute pentru anul calendaristic de contribuție.

Data de 31 decembrie a anului care precedă perioada de contribuție, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63, este de asemenea lipsită de relevanță în raport cu obiectivul urmărit de contribuția extraordinară. Astfel, această taxă ex post urmărește ca toate instituțiile care fac obiectul supravegherii autorității naționale să contribuie, la data la care se decide impunerea acesteia, ținând seama în special de capacitatea financiară efectivă a acestora și de expunerea lor reală la riscul de intrare în dificultate financiară la acea dată. În această perspectivă, nu poate fi obligată să plătească această contribuție o instituție care, la data la care a fost decisă impunerea acesteia, încetase să facă obiectul supravegherii autorității naționale în urma fuziunii prin absorbție cu o societate‑mamă stabilită în alt stat membru.

Astfel, este necesar să se arate că, atunci când contribuția ordinară este datorată de toate instituțiile care beneficiază de acoperirea oferită de sistemul național de rezoluție, cel puțin în cursul unei părți a anului, perceperea unei contribuții extraordinare de la o instituție care nu mai este acoperită de sistemul național de rezoluție nu se justifică decât în mică măsură printr‑un risc suportat de sistem ca urmare a activității acestei instituții.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 104 din Directiva 2014/59 trebuie interpretat în sensul că o instituție situată într‑un stat membru, care a fuzionat prin absorbție cu o societate‑mamă stabilită în alt stat membru la o dată anterioară instituirii unei contribuții extraordinare de către autoritatea națională de rezoluție a primului stat membru, nu este obligată să plătească această contribuție.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

14 noiembrie 2019 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2014/59

Regulamentul delegat 2015/63

Dreptul italian

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima parte a primei întrebări și cu privire la a doua întrebare

Cu privire la a doua parte a primei întrebări

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată