Hotărârea Curții (Camera a patra) din 21 noiembrie 2019.#CeDe Group AB împotriva KAN Sp. z o.o.#Cerere de decizie preliminară formulată de Högsta domstolen.#Trimitere preliminară – Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 – Articolele 4 și 6 – Proceduri de insolvență – Legea aplicabilă – Procedura europeană de somație de plată – Neplata unei creanțe contractuale înainte de declararea falimentului – Excepție de compensare întemeiată pe o creanță contractuală născută înaintea falimentului.#Cauza C-198/18.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 4 și 6 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 788/2008 al Consiliului din 24 iulie 2008 (JO 2008, L 213, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1346/2000”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CeDe Group AB, societate cu sediul în Suedia, pe de o parte, și KAN sp. z o.o., societate poloneză în faliment, în legătură cu refuzul primei societăți de a plăti celei de a doua suma de 1532489 coroane suedeze (SEK) (aproximativ 143951 de euro).

Potrivit considerentului (6) al Regulamentului nr. 1346/2000: „(6) În conformitate cu principiul proporționalității, prezentul regulament ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. În plus, prezentul regulament ar trebui să conțină dispoziții privind recunoașterea acestor hotărâri și a dreptului aplicabil care să respecte, la rândul lor, acest principiu.”

Articolul 1 alineatul (1) din acest regulament prevedea: „Prezentul regulament se aplică procedurilor colective ce iau naștere în contextul insolvenței debitorului care au ca urmare desistarea parțială sau totală a acestuia și desemnarea unui lichidator.”

Articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat prevedea: „Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.”

Potrivit articolului 4 din același regulament, intitulat „Lege aplicabilă”: „(1) În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare «stat de deschidere». (2) Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special: […] (d) condițiile de opozabilitate a compensării; (e) efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte; […] (g) creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență; […]”

Articolul 6 din Regulamentul nr. 1346/2000, intitulat „Compensarea”, prevedea la alineatul (1): „Deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere dreptului unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, dacă o astfel de operațiune este permisă de legea aplicabilă creanței debitorului insolvent.”

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”) prevede: „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.”

Articolul 17 din acest regulament prevede: „În lipsa unui acord între părți cu privire la compensație, aceasta este reglementată de legea aplicabilă obligației căreia i se opune compensația.”

La 9 iunie 2010, CeDe Group a încheiat un contract de livrare de mărfuri cu PPUB Janson sp.j., societate cu sediul în Polonia. Acest contract conține o clauză potrivit căreia legislația suedeză se aplică oricărei probleme legate de interpretarea contractului.

În luna ianuarie 2011 a fost deschisă în Polonia o procedură colectivă împotriva PPUB Janson. În luna iulie 2011, lichidatorul desemnat în cadrul acestei proceduri colective a sesizat Kronofogdemyndigheten (agenția de executare silită, Suedia) cu o procedură europeană de somație de plată îndreptată împotriva CeDe Group, referitoare la o creanță în valoare de 1532489 SEK (aproximativ 143951 de euro), majorată cu dobânzi, care corespundea unor mărfuri pe care PPUB Janson le livrase CeDe Group în temeiul contractului menționat.

Lichidatorul PPUB Janson a solicitat Malmö tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Malmö, Suedia), care a fost sesizat cu această procedură, obligarea CeDe Group la plata cuantumului creanței în cauză, majorată cu dobânzi. CeDe Group s‑a opus acestei cereri, arătând că ea însăși deținea în privința PPUB Janson o creanță cu un cuantum superior celui al sumei care îi era solicitată, care se ridica la mai mult de 3,9 milioane SEK (aproximativ 366497 de euro) și care corespundea unor despăgubiri pentru livrări neefectuate și pentru mărfuri livrate cu defecte. Prin urmare, CeDe Group a invocat compensarea creanțelor, la care lichidatorul societății PPUB Janson s‑a opus pentru motivul că respinsese creanța invocată de CeDe Group în procedura colectivă deschisă în Polonia.

În fața Malmö tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Malmö) s‑a pus problema legii aplicabile cererii de compensare a creanței, formulată de CeDe Group.

Lichidatorul PPUB Janson a susținut că legea poloneză era aplicabilă, în conformitate cu modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000. El consideră că trebuie de asemenea să se țină seama de faptul că articolul 4 alineatul (2) litera (d) din acest regulament prevede că legea statului membru de deschidere a procedurii de insolvență determină condițiile de opozabilitate a compensării. În plus, acest lichidator a susținut că articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat nu este aplicabil decât în cazul în care legea statului membru de deschidere a procedurii de insolvență nu admite compensarea creanțelor în cadrul unei astfel de proceduri ca mijloc de lichidare a datoriilor reciproce. În opinia sa, în cauza principală, nu aceasta ar fi situația legislației poloneze.

CeDe Group a susținut că legea suedeză era aplicabilă compensării creanțelor. Cererea lichidatorului PPUB Janson ar avea ca obiect o creanță născută în cadrul raporturilor contractuale reglementate de contractul din 9 iunie 2010, care ar cuprinde o clauză care desemnează legea suedeză ca lege aplicabilă acestui contract. Aplicarea obligatorie a acestei clauze ar decurge din dispozițiile articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul Roma I. În orice caz, în lipsa unui acord între părțile contractante, articolul 17 din acest regulament ar prevedea că compensarea este reglementată de legea aplicabilă obligației împotriva căreia este invocată, în speță, legea suedeză.

În plus, CeDe Group a susținut că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, procedura de insolvență nu produce efecte asupra dreptului unui creditor de a invoca compensarea creanței dacă aceasta este permisă de legea aplicabilă creanței debitorului supus procedurii colective. Or, potrivit CeDe Group, legea suedeză era aplicabilă creanței lichidatorului PPUB Janson. În consecință, aceasta ar fi de asemenea aplicabilă compensării creanțelor în cauză.

Malmö tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Malmö) a constatat că, potrivit normei de principiu stabilite la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, legea poloneză este aplicabilă litigiului cu care a fost sesizat. El a înlăturat aplicarea articolului 6 alineatul (1) din acest regulament, pentru motivul că legislația poloneză nici nu limita, nici nu interzicea compensarea creanțelor.

CeDe Group a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Hovrätten över Skåne och Blekinge (Curtea de Apel cu sediul în Malmö, Suedia). În cursul acestei proceduri, lichidatorul PPUB Janson a cesionat creanța în discuție în litigiul principal către KAN, societate poloneză care s‑a substituit lichidatorului PPUB Janson în cadrul procedurii menționate.

Instanța de apel amintită a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Ea a constatat că nu era necesar să se deroge de la norma de principiu potrivit căreia legea aplicabilă este legea statului membru de deschidere a procedurii de insolvență. În opinia sa, respingerea de către lichidatorul PPUB Janson a cererii de compensare formulate de CeDe Group nu produce niciun efect în privința acestei aprecieri.

În fața Högsta domstolen (Curtea Supremă, Suedia), CeDe Group susține că legea suedeză este legea aplicabilă cererii de compensare a creanțelor. KAN solicită, în ceea ce îl privește, confirmarea hotărârii pronunțate în apel.

În cursul procedurii pendinte în fața Högsta domstolen (Curtea Supremă), a fost deschisă o procedură colectivă față de KAN. Lichidatorul KAN a declarat că masa credală nu cuprinde cererea formulată de KAN. Prin urmare, în prezent KAN, în lichidare judiciară, este parte în procedura din fața acestei instanțe.

Instanța de trimitere arată că Curtea s‑a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000 în ceea ce privește competența internațională a instanțelor judecătorești ale statelor membre în materie de insolvență, în special prin examinarea domeniilor de aplicare al acestui regulament și al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

În acest scop, Curtea ar fi acordat o importanță specială nu contextului procedural în care se înscrie acțiunea, ci temeiului juridic al acesteia.

Instanța de trimitere consideră că litigiul principal ridică problema dacă acțiunea, formulată de masa creditorilor, având ca obiect plata unei creanțe născute înainte de deschiderea procedurii de insolvență, se încadrează în domeniul de aplicare ratione materiae al articolului 4 din Regulamentul nr. 1346/2000. În vederea interpretării acestui articol, ea solicită, în esență, să se stabilească dacă trebuie să se transpună raționamentul adoptat de Curte cu privire la interpretarea articolului 3 din acest regulament, referitor la atribuirea competenței internaționale în materie de insolvență.

În ipoteza în care Regulamentul nr. 1346/2000 ar fi considerat aplicabil unei acțiuni precum cea avută în vedere la punctul anterior, această instanță ridică de asemenea problema legăturii dintre articolele 4 și 6 din regulamentul menționat în scopul de a determina legea aplicabilă unei cereri de compensare a unor creanțe, precum cea care face obiectul acțiunii principale.

În aceste condiții, Högsta domstolen (Curtea Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul său de aplicare o acțiune formulată în fața unei instanțe suedeze de lichidatorul unei societăți poloneze care face obiectul unei proceduri de insolvență în Polonia, prin care se solicită obligarea unei societăți de drept suedez la plata unor sume datorate pentru anumite mărfuri livrate în temeiul unui contract încheiat între aceste societăți înainte de deschiderea procedurii de insolvență? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, are vreo relevanță faptul că, pe parcursul desfășurării procedurii în fața instanțelor de judecată, lichidatorul a cesionat creanța în litigiu altei societăți, care devine parte în procedură în locul lichidatorului? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, are vreo relevanță faptul că societatea devenită astfel parte în procedură face ea însăși obiectul unei proceduri de insolvență? 4) În cazul în care, într‑o situație precum cea descrisă la prima întrebare, pârâta din procedura în fața instanțelor de judecată solicită ca creanța pe care lichidatorul o invocă împotriva sa să fie compensată cu o creanță proprie care decurge din același contract, această situație de compensare intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) litera (d) din [Regulamentul nr. 1346/2000]? 5) Articolul 4 alineatul (2) litera (d) și articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretate în sensul că articolul 6 alineatul (1) se aplică doar dacă legea statului de deschidere a procedurii nu permite compensarea sau, dimpotrivă, articolul 6 alineatul (1) se aplică și în alte împrejurări, de exemplu atunci când există doar o diferență între ordinile juridice în cauză în materia dreptului de compensare sau atunci când nu există o astfel de diferență, însă compensarea este totuși refuzată în statul de deschidere a procedurii?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că este aplicabil unei acțiuni formulate de lichidatorul unei societăți în faliment stabilite într‑un prim stat membru, prin care se solicită plata unor mărfuri livrate în executarea unui contract încheiat înainte de deschiderea procedurii de insolvență față de această societate, împotriva celeilalte societăți cocontractante, care este stabilită într‑un al doilea stat membru.

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, în absența unei dispoziții contrare în acest regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura. Articolul 4 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede, pe de o parte, că legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență și, pe de altă parte, enumeră neexhaustiv diferite aspecte de procedură care sunt guvernate de legea statului de deschidere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2010, MG Probud Gdynia, C‑444/07, EU:C:2010:24, punctul 25). Această enumerare cuprinde, la litera (d) a acestei dispoziții, condițiile de opozabilitate a compensării, la litera (e), efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte, precum și, la litera (g), creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență.

Astfel, pentru a stabili dacă legea statului membru de deschidere este aplicabilă unei acțiuni având ca obiect plata unor mărfuri livrate în conformitate cu un contract încheiat înainte de deschiderea procedurii de insolvență, atunci când această acțiune este exercitată de lichidatorul unei societăți în faliment stabilite într‑un stat membru împotriva cocontractantului său, o societate cu sediul în alt stat membru, trebuie să se stabilească dacă o astfel de acțiune intră sub incidența procedurii de insolvență sau a efectelor acesteia, în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 1346/2000.

În această privință, trebuie arătat, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 33 din concluziile sale, că din coroborarea articolelor 3 și 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 rezultă că această reglementare vizează, în principiu, obținerea unei corespondențe între instanțele care sunt competente din punct de vedere internațional și legea aplicabilă procedurii de insolvență. Astfel, cu excepția ipotezelor pentru care acest regulament prevede în mod explicit dispoziții contrare, legea aplicabilă urmează, în aplicarea articolului 4 din regulamentul menționat, competența internațională determinată în temeiul articolului 3 din același regulament.

Or, Curtea a statuat, în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 3 din Regulamentul nr. 1346/2000, citit în lumina considerentului (6) al acestui regulament, că numai acțiunile care derivă direct dintr‑o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat (a se vedea Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctele 25 și 26, precum și jurisprudența citată). În acest context, criteriul determinant reținut de Curte pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit acestei abordări, trebuie să se stabilească astfel dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 28 și jurisprudența citată).

Rezultă că, din moment ce o acțiune își are originea în normele derogatorii specifice procedurilor de insolvență, în absența unor dispoziții contrare prevăzute de Regulamentul nr. 1346/2000, ea intră în domeniul de aplicare al articolului 4 din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 2015, Kornhaas, C‑594/14, EU:C:2015:806, punctul 17).

Cu toate acestea, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 34 din concluziile sale, această dispoziție are un domeniu de aplicare mai extins decât cel al articolului 3, întrucât ea se aplică nu numai procedurilor de insolvență, ci și efectelor acestora. De asemenea, nu se poate deduce din simpla împrejurare că o acțiune nu își are originea în normele derogatorii specifice procedurilor de insolvență că o astfel de acțiune nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Mai trebuie verificat și dacă acțiunea în cauză nu ține de efectele unei proceduri de insolvență în sensul acestui din urmă articol, asigurându‑se că o astfel de acțiune nu este consecința directă și indisociabilă a unei astfel de proceduri.

În acest sens, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 36 din concluziile sale, trimiterea efectuată de articolul 4 alineatul (2) literele (d) și (e) din Regulamentul nr. 1346/2000 la condițiile de opozabilitate a unei compensări de creanțe și la efectele insolvenței asupra contractelor în derulare nu poate implica faptul că orice acțiune întemeiată pe un contract în care una dintre părți este supusă unei proceduri de insolvență intră, doar din acest motiv, sub incidența noțiunii de „procedur[ă] de insolvență și [de efecte ale] acesteia”.

În special, simplul fapt că un lichidator a formulat o astfel de acțiune nu este determinant pentru a aprecia dacă aceasta ține de noțiunea de „procedur[ă] de insolvență și [de efecte ale] acesteia”. Astfel, pe de o parte, o acțiune având ca obiect plata unor mărfuri livrate în conformitate cu un contract poate fi, în principiu, introdusă de creditorul însuși, astfel încât ea nu ține de competența exclusivă a lichidatorului. Pe de altă parte, introducerea unei astfel de acțiuni nu depinde nicidecum de deschiderea unei proceduri de insolvență, întrucât o astfel de acțiune în plată poate fi exercitată în afara oricărei proceduri de insolvență. În consecință, o acțiune având ca obiect plata unor mărfuri livrate în conformitate cu un contract, precum cea în discuție în acțiunea principală, nu poate fi considerată ca fiind consecința directă și indisociabilă a unei astfel de proceduri (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 36).

În consecință, trebuie să se considere că nu intră în sfera noțiunii de „procedur[ă] de insolvență și [de efecte ale] acesteia”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, o acțiune având ca obiect plata unor mărfuri livrate în executarea unui contract încheiat înainte de deschiderea unei proceduri de insolvență, atunci când această acțiune este exercitată de lichidatorul unei societăți în faliment stabilite într‑un stat membru împotriva celeilalte societăți cocontractante stabilite într‑un alt stat membru.

În aceste condiții, interpretarea efectuată la punctul precedent din prezenta hotărâre nu prejudecă în niciun fel legea aplicabilă cererii de compensare și nici normele pertinente susceptibile să determine legea aplicabilă acțiunii principale.

În lumina considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că nu este aplicabil unei acțiuni formulate de lichidatorul unei societăți în faliment stabilite într‑un prim stat membru, prin care se solicită plata unor mărfuri livrate în executarea unui contract încheiat înainte de deschiderea procedurii de insolvență față de această societate, împotriva celeilalte societăți cocontractante, care este stabilită într‑un al doilea stat membru.

Din indicațiile instanței de trimitere, rezumate la punctul 25 din prezenta hotărâre, rezultă că întrebările a doua‑a cincea nu au fost adresate decât pentru ipoteza în care s‑ar da un răspuns afirmativ la prima întrebare.

În consecință, ținând seama de răspunsul dat la această primă întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua‑a cincea întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

21 noiembrie 2019 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 1346/2000

Regulamentul Roma I

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la întrebările a doua‑a cincea

Cu privire la cheltuielile de judecată