Concluziile avocatului general H. Saugmandsgaard Øe prezentate la 24 octombrie 2019.#Larko Geniki Metalleftiki kai Metallourgiki AE împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutoare de stat – Injecție de capital și garanții de stat – Noțiunea de ajutor de stat – Noțiunea de „avantaj” – Principiul operatorului privat – Criteriul investitorului privat – Obligație de examinare diligentă și imparțială care revine Comisiei Europene – Control jurisdicțional – Sarcina probei – Noțiunea de „întreprindere aflată în dificultate” – Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvare și restructurare – Comunicarea privind garanțiile – Cadrul temporar din 2011 – Valoarea ajutoarelor care trebuie recuperate – Obligații de motivare care revin Comisiei și Tribunalului Uniunii Europene.#Cauza C-244/18 P.

Prin intermediul prezentului recurs, Larko Geniki Metalleftiki kai Metallourgiki AE (denumită în continuare „Larko” sau „recurenta”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 1 februarie 2018, Larko/Comisia ( 2 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea prin care se urmărește anularea Deciziei 2014/539/UE a Comisiei Europene din 27 martie 2014 privind ajutorul de stat SA.34572 (13/C) (ex 13/NN) acordat de Grecia companiei Larco General Mining & Metallurgical Company S.A. ( 3 ) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza primului aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat în principal pe o interpretare eronată a noțiunii de avantaj economic în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și a celui de al patrulea motiv de recurs, întemeiat în principal pe o încălcare a articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE] ( 4 ), referitoare la recuperarea ajutorului.

La finalul analizei noastre, vom propune Curții să respingă primul aspect al celui de al doilea motiv și al patrulea motiv ca nefondate.

Articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, intitulat „Recuperarea ajutorului”, prevede: „Atunci când adoptă decizii negative în cazuri de ajutor ilegal, Comisia decide ca statul membru în cauză să ia toate măsurile necesare pentru recuperarea ajutorului de la beneficiar […].”

Secțiunea 2.1, intitulată „Sensul expresiei «întreprindere aflată în dificultate»”, din Liniile directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (denumite în continuare „Liniile directoare privind salvarea și restructurarea”) ( 5 ) prevede la punctele 9-11: „9. Nu există o definiție comunitară a ceea ce constituie «o întreprindere aflată în dificultate». Cu toate acestea, în sensul prezentelor linii directoare, Comisia consideră că o întreprindere se află în dificultate în cazul în care nu este capabilă, din resurse proprii sau cu fonduri pe care le poate obține de la proprietarul/acționarii sau creditorii săi, să oprească pierderile care, fără intervenția din exterior a autorităților publice, o vor condamna, aproape sigur, la ieșirea din afaceri în termen scurt sau mediu. 10. În special, o întreprindere este considerată, în principiu și indiferent de dimensiunea ei, că se află în dificultate, în sensul prezentelor linii directoare, în următoarele situații: […] 11. Chiar și atunci când niciuna dintre condițiile prevăzute la punctul 10 nu este îndeplinită, o întreprindere poate să fie totuși considerată în dificultate, în special în cazul în care sunt prezente simptomele obișnuite ale unei întreprinderi aflate în dificultate, cum ar fi: creșterea pierderilor, scăderea cifrei de afaceri, creșterea inventarelor pe stocuri, supracapacitate, flux de capital în declin, îndatorare crescută, creșterea comisioanelor financiare și scăderea sau dispariția valorii activului net […].”

Comunicarea Comisiei din 20 iunie 2008 cu privire la aplicarea articolelor [107] și [108 TFUE] privind ajutoarele de stat sub formă de garanții (denumită în continuare „Comunicarea privind garanțiile”) ( 6 ) prevede la punctul 2.1, referitor la articolul 107 TFUE și intitulat „Considerații generale”, al treilea paragraf: „Pentru a se evita orice confuzie, este necesar să se clarifice noțiunea «resursele statului» în legătură cu garanțiile de stat. Beneficiul unei garanții de stat este acela că riscul asociat garanției este suportat de către stat. În mod normal, suportarea unui astfel de risc de către stat ar trebui să fie compensată printr‑o primă corespunzătoare. Atunci când statul renunță în totalitate sau în parte la această primă, rezultatul este atât un beneficiu pentru întreprindere, cât și o pierdere din resursele statului. Astfel, chiar dacă statul nu face nicio plată în legătură cu garanția, poate fi vorba de un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat. Ajutorul se acordă în momentul în care se oferă garanția, și nu în momentul în care este invocată garanția sau când se efectuează plăți, în conformitate cu condițiile prevăzute în garanție. Prin urmare, doar în momentul în care se acordă garanția trebuie să se stabilească dacă o garanție constituie ajutor de stat sau nu și, în caz afirmativ, valoarea ajutorului de stat.”

Punctul 3.2 din această comunicare, intitulat „Garanții individuale”, prevede: „În ceea ce privește garanția de stat individuală, Comisia consideră că respectarea tuturor condițiilor prevăzute mai jos este suficientă pentru a se exclude existența unui ajutor de stat. (a) Persoana creditată nu se află în dificultate financiară. Pentru a se stabili dacă persoana creditată trebuie considerată a fi în dificultate financiară, se va face trimitere la definiția prevăzută de liniile comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate […]. […] (d) Pentru garanție se achită prețul corespunzător prețului pieței. Așa cum se prevede la punctul 2.1, ar trebui ca, în mod normal, suportarea riscului să fie remunerată printr‑o primă corespunzătoare aferentă sumei garantate sau contragarantate. Atunci când prețul plătit pentru garanție este cel puțin la fel de mare ca și prima corespunzătoare de referință a garanției oferite pe piețele financiare, garanția nu conține un ajutor. În cazul în care pe piețele financiare nu există o primă corespunzătoare de referință a garanției, costul financiar total al creditului garantat, care include rata dobânzii la credit și prima garanției, trebuie comparat cu prețul de piață al unui credit similar, negarantat. […]”

Punctul 4.1 din comunicarea menționată referitor la considerații generale privind garanții care conțin un element de ajutor de stat indică: „În cazul în care garanțiile individuale sau sistemele de garanții nu respectă principiul investitorului din economia de piață, se consideră că acestea implică un ajutor de stat. Prin urmare, este nevoie să se cuantifice elementul de ajutor, pentru a se verifica dacă ajutorul poate fi compatibil în temeiul unei derogări exprese privind ajutoarele de stat. Ca o chestiune de principiu, elementul de ajutor de stat este considerat a fi diferența dintre prețul corespunzător de piață al garanției oferit individual sau prin sistem și prețul plătit efectiv pentru această măsură. Echivalentul subvenției totale se obține prin însumarea echivalenților anuali ai subvenției în numerar actualizați prin aplicarea ratei de referință. La calcularea elementului de ajutor dintr‑o garanție, Comisia va acorda o atenție deosebită următoarelor elemente: (a) dacă în cazul garanțiilor individuale persoana creditată se află în dificultate financiară. Dacă, în cazul sistemelor de garanții, criteriile de eligibilitate ale sistemului prevăd excluderea unor asemenea întreprinderi [a se vedea detaliile de la punctul 3.2 litera (a)]. Comisia subliniază că pentru companiile aflate în dificultate, un garant de pe piață, dacă există, ar percepe o primă substanțială la momentul acordării garanției, dat fiind riscul incapacității de plată. În cazul în care probabilitatea ca persoana creditată [să] nu mai poat[ă] achita împrumutul devine extrem de ridicată, nu există o rată a pieței, iar în situații excepționale elementul de ajutor de stat din garanție se poate dovedi la fel de ridicat ca și suma acoperită practic de garanție; […]”

Istoricul litigiului a fost descris în detaliu în hotărârea atacată, la care se face trimitere în această privință ( 7 ). Elementele esențiale și necesare pentru înțelegerea prezentelor concluzii pot fi rezumate după cum urmează.

Larko este o întreprindere specializată în extracția și prelucrarea minereurilor de laterit, în extracția lignitului și în producția de feronichel și de produse derivate.

Ea a fost înființată în 1989 ca o nouă întreprindere, în urma lichidării societății Hellenic Mining and Metallurgical S.A. La momentul faptelor aflate la originea litigiului, aceasta avea trei acționari: statul elen, care deținea 55,2 % din acțiuni prin intermediul Hellenic Republic Asset Development Fund, o instituție financiară privată, National Bank of Greece S.A., care deținea 33,4 % din acțiuni, și Public Power Corporation (principalul producător de energie electrică din Grecia, al cărui acționar majoritar este statul), care deținea 11,4 % din acțiuni.

În martie 2012, Hellenic Republic Asset Development Fund a informat Comisia cu privire la un program de privatizare a Larko.

În aprilie 2012, Comisia a lansat, din oficiu, o procedură de examinare preliminară cu privire la respectiva privatizare, conform normelor în materie de ajutoare de stat.

Examinarea avea drept obiect șase măsuri, dintre care doar cea de a doua, a patra și a șasea măsură reproduse mai jos sunt pertinente în sensul prezentelor concluzii întrucât doar aceste trei măsuri fac obiectul primului aspect al celui de al doilea motiv și al celui de al patrulea motiv de recurs: – a doua privea o garanție referitoare la un împrumut de 30 de milioane de euro de care a beneficiat Larko din partea ATE Bank, garanție acordată de statul elen în 2008 (denumită în continuare „măsura nr. 2” sau „garanția din 2008”). Această garanție acoperea 100 % din împrumut pentru o durată de până la trei ani și prevedea o primă de garanție de 1 % pe an; – a patra privea o garanție acordată de stat în 2010, pe durată nedeterminată, pentru a acoperi în întregime o scrisoare de garanție pe care National Bank of Greece trebuia să o furnizeze Larko pentru o sumă de aproximativ 10,8 milioane de euro și care prevedea o primă de garanție de 2 % pe an (denumită în continuare „măsura nr. 4”); – a șasea privea două garanții acordate de stat în 2011 pentru două împrumuturi, de 30 de milioane de euro și, respectiv, de 20 de milioane de euro, din partea ATE Bank, garanții care acopereau 100 % din aceste împrumuturi și prevedeau o primă de 1 % pe an (denumită în continuare „măsura nr. 6”).

În cursul acestei examinări, Comisia a solicitat autorităților elene informații suplimentare, care au fost furnizate de autoritățile respective în anii 2012 și 2013. Au avut loc de asemenea reuniuni între serviciile Comisiei și reprezentanții autorităților elene.

Prin decizia din 6 martie 2013 ( 8 ) (denumită în continuare „decizia de inițiere”), Comisia a inițiat procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

În cursul procedurii respective, Comisia a invitat autoritățile elene și terții interesați să își prezinte observațiile cu privire la măsurile menționate la punctul 14 din prezentele concluzii. Comisia a primit observații din partea autorităților elene la 30 aprilie 2013 și nu a primit nicio observație din partea Larko.

La 27 martie 2014, Comisia a adoptat decizia în litigiu. Prin această decizie și în ceea ce privește măsurile nr. 2, nr. 4 și nr. 6, a căror analiză este singura relevantă pentru prezentele concluzii, Comisia a considerat că, la data la care fuseseră acordate cele șase măsuri în cauză, Larko era o întreprindere în dificultate în sensul Liniilor directoare privind salvarea și restructurarea ( 9 ).

În plus, Comisia a considerat că aceste măsuri constituiau ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, că respectivele măsuri fuseseră acordate cu încălcarea obligațiilor de notificare și de interdicție a punerii în aplicare stabilite la articolul 108 alineatul (3) TFUE și că acele măsuri constituiau ajutoare incompatibile cu piața internă și supuse recuperării în sensul articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999. În sfârșit, Comisia a stabilit sumele care urmează să fie recuperate în temeiul acestor ajutoare la nivelul valorii integrale acoperite de garanții ( 10 ).

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 iunie 2014, Larko a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, precum și rambursarea, însoțită de dobânzi, a oricărei sume eventual recuperate, direct sau indirect, de la aceasta în executarea deciziei menționate.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate și a obligat Larko la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 4 aprilie 2018, Larko solicită Curții anularea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea Larko la plata cheltuielilor de judecată.

Primul aspect al celui de al doilea motiv ridică problema calificării măsurii nr. 2 ca fiind un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și, mai precis, a aprecierii acestei măsuri în sensul că atribuie Larko un „avantaj economic”.

Calificând respectiva măsură drept ajutor de stat în decizia în litigiu, Comisia s‑a întemeiat pe punctul 3.2 literele (a) și (d) din Comunicarea privind garanțiile. Întrucât Larko a susținut în esență că Comisia a săvârșit o eroare de drept prin aplicarea acestui punct ajutorului acordat, apreciem că este util mai întâi să formulăm câteva observații introductive cu privire la această comunicare (secțiunea 1), înainte de a analiza primul aspect al celui de al doilea motiv (secțiunea 2).

Comunicarea privind garanțiile prezintă abordarea reținută de Comisie în legătură cu ajutoarele de stat acordate sub formă de garanții și principiile pe care Comisia intenționează să își întemeieze interpretarea articolelor 107 și 108 TFUE, precum și aplicarea acestor articole în cazul garanțiilor publice.

Pentru a stabili dacă o garanție acordă un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, Comisia ar trebui, potrivit punctului 3.1 din această comunicare, să se bazeze pe principiul investitorului care operează într‑o economie de piață. Prin urmare, trebuie să se țină seama de posibilitățile efective ale unei întreprinderi beneficiare de a obține resurse financiare echivalente, recurgând la piața de capital ( 11 ).

Pentru a se evalua mai bine dacă se respectă principiul respectiv, Comisia prevede, la punctul 3.2 din comunicarea menționată, îndeplinirea unei serii de condiții pentru a exclude prezența unui ajutor de stat, printre care figurează, în ceea ce privește garanțiile individuale, pe de o parte, condiția ca persoana creditată să nu se afle în dificultate financiară [punctul 3.2 litera (a)] și, pe de altă parte, condiția ca pentru garanție să se achite prețul corespunzător prețului pieței [punctul 3.2 litera (d)] ( 12 ).

Potrivit jurisprudenței Curții, în vederea aplicării acestor două condiții, trebuie să se țină seama de contextul perioadei în care au fost luate măsurile de sprijin financiar, ceea ce implică abținerea de la orice apreciere bazată pe o situație ulterioară (denumit în continuare „criteriul temporal”) ( 13 ).

Pentru a stabili dacă garanția nu conține un ajutor, punctul 3.2 primul paragraf litera (d) din Comunicarea privind garanțiile stabilește drept criteriu ca suportarea riscului să fie remunerată printr‑o primă corespunzătoare aferentă sumei garantate sau contragarantate (denumit în continuare „criteriul de remunerare”). Astfel, atunci când prețul plătit pentru garanție este cel puțin la fel de mare ca și prima corespunzătoare de referință a garanției oferite pe piețele financiare, garanția nu conține un ajutor. De altfel, punctul 3.2 formulează două metode pentru a stabili dacă o anumită garanție îndeplinește acest criteriu: trebuie fie să se compare prețul plătit pentru garanție cu prima de referință a garanției oferită pe piețele financiare, fie să se compare costul financiar total al creditului garantat, care include rata dobânzii la credit și prima garanției, cu prețul de piață al unui credit similar negarantat.

Larko susține că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când a considerat că măsura nr. 2 conferea Larko un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Tribunalul ar fi aplicat în mod eronat, pe de o parte, criteriul temporal prin calificarea Larko drept „întreprindere aflată în dificultate” la momentul acordării măsurii nr. 2 (secțiunea a) și, pe de altă parte, criteriul remunerației, considerând că prima de 1 % nu reflecta riscul de nerambursare pentru împrumuturile garantate, astfel cum este prevăzut la punctul 3.2 litera (d) din Comunicarea privind garanțiile (secțiunea b).

Critica privind criteriul temporal este îndreptată împotriva punctelor 77-80 din hotărârea atacată și este întemeiată pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE.

Cu titlu introductiv, observăm că, pentru a concluziona, la punctul 90 din hotărârea atacată, că, atunci când a calificat Larko drept „întreprindere aflată în dificultate” la momentul acordării măsurii nr. 2, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept, Tribunalul procedează în două etape. Mai întâi, la punctele 75-82 din hotărârea atacată, Tribunalul stabilește că, pe baza elementelor de care dispunea Comisia, aceasta a putut concluziona în mod întemeiat că Larko era o întreprindere în dificultate. În continuare, la punctele 83-89 din hotărârea atacată, Tribunalul consideră că Comisia nu a săvârșit erori de drept prin faptul că a apreciat că, la momentul acordării garanției din 2008, statul elen, în calitate de acționar al Larko, trebuia să cunoască situația de dificultate a acesteia.

Larko susține că aprecierea Tribunalului cuprinsă la punctele 77-80 din hotărârea atacată este eronată, dat fiind că elementele de fapt pe care se întemeiază această apreciere sunt ulterioare acordării garanției care a avut loc la 22 decembrie 2008, contrar celor impuse de jurisprudența Curții ( 14 ). În această privință, Larko se întemeiază pe următoarele trei argumente.

În primul rând, rezultatele financiare evocate la punctele respective se extind până în anul 2012 și, în orice caz, la rezultatele negative ale anului 2009. În al doilea rând, rezultatele financiare ale anului 2008 erau de asemenea ulterioare acordării garanției din 2008 din moment ce exercițiul contabil nu era încă încheiat, situațiile financiare nu erau încă întocmite și, prin urmare, nu fuseseră aduse la cunoștința statului elen la momentul acordării acestei garanții. Prin urmare, Tribunalul ar fi omis să se replaseze în contextul perioadei, astfel cum ar impune jurisprudența Curții. În al treilea rând, în orice caz, chiar presupunând că datele din 2008 nu erau ulterioare acordării garanției din 2008, ele erau, în acest stadiu, date pe termen scurt. În această privință, Larko susține că din cuprinsul punctelor 9-11 din Liniile directoare privind salvarea și restructurarea ar reieși că analiza situației patrimoniale a întreprinderii trebuie să se întemeieze pe date cu o durată suficientă, iar nu pe imaginea de moment.

Comisia consideră că această critică trebuie respinsă.

De la bun început, subliniem că, dat fiind că garanția în cauză a fost acordată la 22 decembrie 2008, trebuie, conform jurisprudenței Curții, să se ia în considerare elementele care au intervenit până la această dată pentru a aprecia dacă Larko era o întreprindere aflată în dificultate la momentul acordării garanției.

În această privință, în ceea ce privește primul argument invocat de Larko, subliniem că faptul că Tribunalul menționează, la punctul 77 din hotărârea atacată, rezultatele financiare care se întind până în anul 2012 nu înseamnă, în sine, că Tribunalul s‑a întemeiat pe asemenea rezultate ulterioare pentru aprecierea situației financiare a Larko la momentul acordării garanției din 2008.

Astfel, menționarea unor asemenea rezultate financiare de către Tribunal trebuie interpretată în lumina faptului că, în decizia în litigiu, Comisia a efectuat o apreciere a situației financiare a Larko pentru perioada în care au fost luate toate măsurile contestate, și anume situația sa financiară pentru anii 2007-2012. Astfel, înainte de a aminti aceste rezultate financiare la punctul 77 din hotărârea atacată, Tribunalul face trimitere la decizia Comisiei potrivit căreia „[î]n speță, în considerentele (56)-(66) ale deciziei [în litigiu], Comisia a calificat Larko drept «întreprindere în dificultate» la momentul acordării măsurilor [nr. 2, nr. 4 și nr. 6], inclusiv a garanției din 2008 […]” ( 15 ).

Acestea fiind spuse, constatăm că, în vederea aprecierii situației financiare a Larko la punctele 78-80 din hotărârea atacată, Tribunalul se întemeiază pe fapte care au avut loc în 2008, și anume fondurile proprii negative ale Larko, diminuarea considerabilă a cifrei de afaceri și pierderile semnificative acumulate de aceasta din urmă în anul 2008 ( 16 ).

Rezultă că primul argument invocat de Larko trebuie respins.

În ceea ce privește al doilea argument prezentat de Larko, acesta cuprinde, în opinia noastră, două elemente: pe de o parte, afirmația potrivit căreia rezultatele financiare ale anului 2008 erau ulterioare acordării garanției din 2008 din moment ce exercițiul contabil nu era încă încheiat și, pe de altă parte, faptul că statul elen nu avea cunoștință de informațiile cuprinse în rezultatele financiare ale anului 2008.

În ceea ce privește primul element, trebuie să se constate că, astfel cum arată Comisia, stadiile financiare din 2008 descriu datele financiare ale Larko pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2008 și 31 decembrie 2008, care sunt în mare parte anterioare atribuirii garanției acordate la 22 decembrie 2008. În această privință, subliniem că faptele apărute într‑o anumită perioadă pot fi de asemenea dovedite în general de documente ulterioare întemeiate pe respectivele fapte anterioare ( 17 ). Pentru acest motiv, informațiile cuprinse în rezultatele financiare ale anului 2008 nu pot fi considerate ulterioare acordării garanției din 2008.

În ceea ce privește al doilea element, Tribunalul constată, la punctul 85 din hotărârea atacată, că „[n]u există niciun element depus la dosarul cauzei care să demonstreze în mod cert că statul membru cunoștea situația de dificultate a Larko la momentul acordării garanției din 2008” și că „[s]e pune, așadar, întrebarea dacă Comisia a îndeplinit sarcina probei în ceea ce o privește sprijinindu‑se în esență pe prezumția potrivit căreia statul elen ar fi trebuit să cunoască situația de dificultate a Larko la finalul anului 2008, la momentul acordării garanției”.

Deși formularea utilizată la acest punct ar putea da impresia că Comisia s‑a întemeiat, în principal, pe omisiunea autorităților elene de a se informa cu privire la situația financiară a Larko, este clar, în opinia noastră, că Tribunalul a intenționat să arate că Comisia s‑a întemeiat pe prezumția potrivit căreia statul elen ar fi trebuit, cel puțin, să cunoască situația de dificultate a Larko la momentul acordării garanției.

Astfel, o asemenea interpretare se impune având în vedere punctul 89 din hotărârea atacată, în care Tribunalul concluzionează că era rezonabil ca Comisia să considere că un acționar avizat s‑ar fi informat cel puțin cu privire la situația financiară actuală a întreprinderii înainte de a‑i acorda o garanție precum cea din 2008 ( 18 ).

Acestea fiind spuse, amintim că, în măsura în care Larko, prin intermediul celui de al doilea element al celui de al doilea argument al său, repune în discuție cunoașterea de către autoritățile elene a situației financiare a Larko în 2008, ceea ce are legătură cu situația de fapt din litigiu ( 19 ), Tribunalul este singura instanță competentă să constate și să aprecieze faptele.

Curtea este totuși competentă să aprecieze dacă Tribunalul a denaturat domeniul de aplicare al deciziei în litigiu. Trebuie amintit că o asemenea denaturare trebuie să reiasă în mod vădit din înscrisurile din dosar, fără să fie necesar să se procedeze la o nouă apreciere a faptelor și a dovezilor ( 20 ).

În speță, deși problema cunoașterii (sau a necunoașterii) de către autoritățile elene a situației financiare a Larko în 2008 privește stabilirea faptelor, care ține doar de competența Tribunalului, Curtea poate controla totuși dacă Tribunalul a denaturat domeniul de aplicare al deciziei în litigiu cu privire la acest aspect.

Deși această din urmă problemă poate fi invocată din moment ce, la prima vedere, niciun element din decizia în litigiu nu permite să se considere că Comisia a adoptat de asemenea același raționament cu cel dezvoltat de Tribunal cu privire la acest aspect ( 21 ), constatăm totuși că o asemenea denaturare nu a fost invocată de Larko și că, în orice caz, conținutul deciziei în litigiu nu a fost, în opinia noastră, denaturat de Tribunal în hotărârea atacată.

Astfel, este cert că cunoașterea de către autoritățile elene a situației financiare a Larko în 2008 nu a fost contestată în cursul procedurii administrative nici chiar de statul elen ( 22 ), ceea ce indică de asemenea Tribunalul la punctul 88 din hotărârea atacată ( 23 ) și ceea ce explică probabil motivele pentru care Comisia nu s‑a pronunțat cu privire la acest aspect în decizia în litigiu ( 24 ).

Astfel, în lumina acestor considerații, Tribunalul a statuat în esență că, în circumstanțele speței, pentru a aprecia dacă Larko se afla în dificultate financiară în sensul punctului 3.2 litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, Comisia s‑a putut întemeia în mod corect pe premisa potrivit căreia statul elen, ca acționar majoritar al Larko, avea cunoștință de situația sa financiară sau, cel puțin, ar fi trebuit să aibă cunoștință de aceasta în momentul acordării garanției din 2008.

Această apreciere efectuată de Tribunal ne pare, de altfel, cu totul logică. Astfel, după cum a arătat în esență Tribunalul la punctele 86-89 din hotărârea atacată, un investitor privat prudent ( 25 ) care ar fi acordat o garanție precum cea în discuție s‑ar fi informat în mod evident cu privire la situația financiară a Larko la momentul acordării acestei garanții. În consecință, pentru a acționa în calitate de investitor privat avizat, autoritățile elene trebuiau, în orice caz, să fi luat cunoștință de situația financiară a întreprinderii. Cu privire la acest aspect, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, revine statului membru însuși sarcina de a dovedi că a acționat în calitate de investitor privat avizat ( 26 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se înlăture al doilea argument invocat de Larko.

De asemenea, este necesar să se respingă al treilea argument invocat de recurentă, potrivit căruia datele din 2008 erau pe termen scurt. Astfel, este cert că agravarea situației financiare a Larko a început să se manifeste spre jumătatea anului 2008 ( 27 ) și niciun element nu permite să se indice că Tribunalul și‑a întemeiat aprecierea pe imaginea de moment, astfel cum a fost invocată de Larko.

Rezultă din aceasta că critica cu privire la criteriul temporal în cadrul noțiunii de „întreprindere aflată în dificultate” trebuie respinsă.

Critica referitoare la criteriul remunerației este îndreptată împotriva punctelor 94-98 din hotărârea atacată și se întemeiază pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 296 alineatul (2) TFUE.

La punctele menționate mai sus, Tribunalul a statuat că Comisia putea în mod întemeiat să concluzioneze că prima de garanție anuală de 1 % nu putea fi considerată ca reflectând riscul de neplată a împrumuturilor garantate și că, prin urmare, condiția prevăzută la punctul 3.2 litera (d) din Comunicarea privind garanțiile nu era îndeplinită.

Larko susține că Tribunalul a aplicat în mod eronat această condiție în măsura în care Tribunalul a constatat el însuși, la punctul 95 din hotărârea atacată, că Comisia nu a utilizat niciuna dintre cele două metode stabilite de condiția menționată, și anume fie comparația cu prima de referință a garanției oferită pe piețele financiare, fie compararea costului financiar total al împrumutului garantat cu prețul de piață al unui împrumut similar negarantat.

Prin urmare, atunci când Tribunalul a statuat totuși că decizia în litigiu nu era afectată de o eroare vădită de apreciere, ca urmare a situației de dificultate economică și financiară a Larko și a lipsei unui aport în cursul procedurii administrative, el ar fi înlăturat, în același timp, aplicarea punctului 3.2 litera (d) din Comunicarea privind garanțiile și ar fi impus Larko și statului elen sarcina de a dovedi cuantumul adecvat al acestei prime, dispensând astfel Comisia de obligația de a examina ea însăși cuantumul adecvat al primei. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi încălcat și articolul 296 alineatul (2) TFUE prin faptul că nu a anulat decizia în litigiu, chiar dacă era nemotivată.

Comisia apreciază că această critică trebuie respinsă. Suntem de acord cu poziția respectivă pentru următoarele motive.

În primul rând, după cum apreciază Comisia în mod întemeiat, Tribunalul nu s‑a îndepărtat de punctul 3.2 litera (d) din Comunicarea privind garanțiile și nu a impus Larko sarcina probei în această privință. Astfel, punctul menționat impune ca unic criteriu ca garanția să dea naștere plății unei prime conforme cu prețul pieței. Așa cum s‑a arătat la punctele 96-98 din hotărârea atacată, având în vedere situația de dificultate economică a Larko și faptul că nici recurenta, nici autoritățile elene nu au prezentat în cursul procedurii oficiale de investigare elemente care să demonstreze că prima în cauză corespundea unei prime oferite pe piețele financiare sau prețului de piață al unui împrumut similar negarantat, nu era necesar pentru Comisie să aplice una dintre cele două metode prin care să se stabilească cuantumul exact al unei asemenea prime pentru a stabili dacă garanția îndeplinise acest criteriu.

În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 296 alineatul (2) TFUE, trebuie amintit că obligația de a motiva un act cauzator de prejudiciu are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a afla dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului respectiv ( 28 ). În această privință, obligația de motivare trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării ( 29 ).

În speță, astfel cum arată Comisia, este necesar să se constate că decizia în litigiu era pe deplin motivată. De altfel, constatăm că, solicitând anularea acestei decizii, Larko era pe deplin în măsură să conteste temeinicia motivelor pe care s‑a întemeiat Comisia în decizia în litigiu. Prin urmare, Tribunalul nu a încălcat obligația care revine acesteia din urmă în temeiul articolului 296 alineatul (2) TFUE.

Din considerațiile care precedă reiese că critica cu privire la criteriul remunerației și, în consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv referitor la măsura nr. 2 trebuie să fie respinse ca nefondate.

Al patrulea motiv este îndreptat împotriva punctelor 180-195 din hotărârea atacată și privește cuantificarea ajutoarelor de stat acordate în temeiul măsurilor nr. 2, 4 și 6; acesta privește tocmai aprecierea Tribunalului potrivit căreia Comisia putea concluziona în mod întemeiat, în temeiul punctului 4.1 din Comunicarea privind garanțiile, că valoarea acestor ajutoare de stat era egală cu valoarea integrală a împrumuturilor garantate.

Cu titlu introductiv, observăm că, în ceea ce privește cuantificarea ajutoarelor, primul paragraf al acestui punct 4.1 prevede că, „[c]a o chestiune de principiu, elementul de ajutor de stat este considerat a fi diferența dintre prețul corespunzător de piață al garanției oferit individual sau prin sistem și prețul plătit efectiv pentru această măsură”.

Din al treilea paragraf litera (a) al punctului 4.1 reiese că, pentru a calcula elementul de ajutor dintr‑o garanție, Comisia va acorda o atenție deosebită stabilirii aspectului dacă persoana creditată se află în dificultate financiară. În această privință, pentru întreprinderile aflate în dificultate, un garant de pe piață, dacă există, va impune o primă ridicată la momentul acordării garanției, având în vedere riscul de neplată. În cazul în care probabilitatea ca persoana creditată să nu poată rambursa împrumutul devine deosebită de ridicată, este posibil ca această cotă de piață să nu existe și ca, în situații excepționale, elementul de ajutor al garanției să se poată dovedi la fel de ridicat ca și cuantumul acoperit efectiv de această garanție ( 30 ).

În esență, Larko susține că, prin faptul că a considerat că cuantificarea din decizia în litigiu a cuantumului ajutoarelor care urmează să fie recuperate era conformă cu articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 și cu punctul 4.1 al treilea paragraf litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, Tribunalul a încălcat articolul 14 alineatul (1), precum și articolul 108 alineatul (2) TFUE și articolul 296 alineatul (2) TFUE.

În susținerea acestui motiv, Larko invocă mai multe argumente care, în opinia noastră, par puțin structurate și sunt lipsite de claritate. Astfel cum le înțelegem, aceste argumente privesc în esență două elemente: pe de o parte, aprecierea problemei existenței unor „situații excepționale” în sensul punctului 4.1 din Comunicarea privind garanțiile și, pe de altă parte, aprecierea potrivit căreia elementul de ajutor din garanții era egal cu suma acoperită de aceste garanții, în pofida faptului că statul elen nu ar fi trebuit să facă plăți în temeiul garanțiilor respective.

În ceea ce privește primul element, Larko susține că Tribunalul a săvârșit mai multe erori de drept, considerând, la punctul 193 din hotărârea atacată, că Comisia se afla în prezența unor „situații excepționale” în sensul punctului 4.1 din Comunicarea privind garanțiile ( 31 ).

Tribunalul ar fi înlocuit, pe de o parte, motivarea deciziei în litigiu, care era inexistentă în sine sau cel puțin insuficientă, această lipsă fiind evidențiată de Tribunal atât la punctul 189, cât și la punctele 192 și 194 din hotărârea atacată. Motivarea Tribunalului în această privință ar fi de asemenea contradictorie și insuficientă, iar Tribunalul ar fi încălcat articolul 296 alineatul (2) TFUE întrucât nu a anulat decizia în litigiu în pofida faptului că era eronată în drept și nemotivată ( 32 ).

Pe de altă parte, Tribunalul ar fi impus Larko sarcina probei în ceea ce privește problema existenței unor „situații excepționale”. Aprecierea existenței unor asemenea împrejurări ar trebui să fie pe deplin și în mod special motivată de Comisie, pe care se întemeiază sarcina probei, și nu se poate întemeia pe „îndoielile” Comisiei cu privire la aspectul dacă beneficiarul ajutorului ar fi putut, fără garanții, să obțină o finanțare pe piață. Astfel, considerând la punctele 186-188 din hotărârea atacată că motivarea citată anterior a Comisiei era suficientă, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept cu privire la nivelul de probă necesar ( 33 ).

În ceea ce privește admisibilitatea acestor argumente, nu considerăm, contrar celor susținute în esență de Comisie, că trebuie respinse ca inadmisibile. Astfel, în opinia noastră, acestea nu privesc stabilirea situației de fapt ( 34 ), ci ridică probleme de drept asupra cărora Curtea este competentă să se pronunțe.

Totuși, în opinia noastră, ar trebui să se respingă argumentele respective ca nefondate, astfel cum propune și Comisia.

În opinia noastră, Tribunalul nici nu a adăugat și nici nu a înlocuit elemente care nu reies din decizia în litigiu însăși la punctul 193 din hotărârea atacată ( 35 ). Astfel, la punctul menționat, Tribunalul a făcut în mod întemeiat o interpretare globală a acestei decizii, statuând în esență că, în pofida unei formulări nu ireproșabile a anumitor considerente ale deciziei respective, reiese din ansamblul aceleiași decizii, și în special din considerentele (56)-(66) ale acesteia, că, la data la care au fost acordate măsurile în litigiu, Larko era într‑o situație extrem de delicată. În aceste condiții, nu se poate reproșa Comisiei că a săvârșit o eroare concluzionând în sensul existenței unor „împrejurări excepționale” care se traduc printr‑o imposibilitate a Larko de a rambursa totalitatea împrumutului prin mijloacele proprii.

În această privință și astfel cum arată de asemenea, în esență, punctul 191 din hotărârea atacată, amintim că existența unor împrejurări excepționale în sensul punctului 4.1 din Comunicarea privind garanțiile se exprimă tocmai prin imposibilitatea împrumutatului de a putea rambursa împrumutul acoperit de garanție prin propriile mijloace.

În ceea ce privește pretinsele „îndoieli” ale Comisiei cu privire la posibilitatea Larko de a se finanța pe piață în lipsa unor garanții, Tribunalul a respins în mod corect acest argument al recurentei și consideră, la punctele 187 și 188 din hotărârea atacată, că, în temeiul unei interpretări globale a deciziei în litigiu, reiese în mod suficient de clar că Comisia considera, cel puțin, ca fiind improbabil ca Larko să fie în măsură să obțină un împrumut pe piață fără intervenția statului elen.

Astfel cum a repetat Comisia în fața Curții, o interpretare globală a deciziei în litigiu reflectă această poziție a Comisiei. În ceea ce privește măsura nr. 2, teza care urmează imediat celei care conține cuvintele „nu [era] sigur” („doubtful”) precizează că, „cu alte cuvinte” („in other words”), Comisia consideră că Larko a beneficiat de un avantaj egal cu valoarea împrumutului garantat deoarece, fără garanția de stat, nu ar fi fost în măsură să primească vreo altă garanție din partea pieței. În ceea ce privește măsura nr. 6, teza care conține cuvintele „nu [era] sigur” face trimitere la același raționament adoptat pentru măsura nr. 2.

Pe de altă parte, astfel cum indică Tribunalul la punctul 193 din hotărârea atacată, trebuie să se sublinieze că aprecierea Comisiei cu privire la existența unor împrejurări excepționale nu a fost nicidecum contrazisă nici de autoritățile elene, nici de recurentă în cursul procedurii administrative.

Pentru motivele prezentate mai sus, este clar, în opinia noastră, că Tribunalul nu a înlocuit motivarea Comisiei, nici nu a impus recurentei sarcina probei privind existența unor „împrejurări excepționale”. De altfel, motivarea Tribunalului cu privire la acest aspect nu este contradictorie. Astfel, faptul că Tribunalul evocă anumite formulări din motivarea Comisiei care nu sunt ireproșabile sau care sunt laconice nu este în contradicție cu concluzia Tribunalului potrivit căreia motivarea respectivă nu era afectată de erori de drept, în pofida unor asemenea formulări.

În ceea ce privește articolul 296 alineatul (2) TFUE, trebuie să se constate că decizia în litigiu era pe deplin motivată ( 36 ). De asemenea, în ceea ce privește motivarea Tribunalului din hotărârea atacată, este necesar să se constate că aceasta din urmă era pe deplin motivată, ceea ce reiese de altfel în mod clar din numeroasele argumente invocate de Larko cu privire la temeinicia motivelor Tribunalului. În legătură cu acest aspect, faptul că Tribunalul a ajuns, pe fond, la o altă concluzie decât recurenta nu poate, în sine, să ducă la concluzia că hotărârea atacată este afectată de o lipsă de motivare ( 37 ).

În ceea ce privește al doilea element, Larko invocă în esență trei argumente privind hotărârea atacată ( 38 ).

În primul rând, deși ar fi fost clar în momentul adoptării deciziei în litigiu că nu a fost invocată niciuna dintre aceste garanții, Tribunalul ar fi consacrat abordarea Comisiei care, fără a se adresa autorităților elene, s‑ar fi limitat să constate că nu dispunea de elemente care să indice că respectivele garanții fuseseră implicate ( 39 ). Acesta ar fi încălcat astfel obligația care revine Comisiei referitoare la o examinare atentă și imparțială a unui dosar în cadrul articolului 108 alineatul (2) TFUE.

Contrar celor apreciate de Comisie, nu considerăm că argumentul respectiv este inadmisibil. Desigur, acesta se întemeiază pe stabilirea situației de fapt, asupra căreia doar Tribunalul este competent să se pronunțe ( 40 ). Totuși, problema dacă Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare asemenea informații este o problemă de drept.

În aceste condiții, apreciem, asemenea Comisiei, că argumentul trebuie respins ca nefondat.

Astfel, recurgerea (sau nu) la garanții și rambursarea (sau nu) a creditelor au legătură cu fapte ulterioare acordării măsurilor în litigiu și, prin urmare, nu pot fi luate în considerare nici pentru a califica măsurile drept ajutoare, nici pentru a cuantifica elementul de ajutor pe care acestea îl confereau. Tribunalul a ajuns în mod corect la această concluzie, amintind jurisprudența relevantă la punctele 181 și 182 din hotărârea atacată.

De altfel, constatăm că probele invocate de recurentă privind rambursarea creditelor și nerecurgerea la garanții nu au fost prezentate Comisiei în cursul procedurii administrative. În această privință, amintim că legalitatea unei decizii a Comisiei trebuie apreciată în funcție de informațiile de care aceasta dispunea la momentul adoptării deciziei în litigiu ( 41 ).

În al doilea rând, hotărârea atacată ar fi afectată de nemotivare, întrucât Tribunalul ar fi omis să examineze observațiile recurentei referitoare, pe de o parte, la caracterul pe deplin obligatoriu al deciziei în litigiu în ceea ce privește suma care trebuia recuperată pe baza Hotărârii Mediaset ( 42 ) și, pe de altă parte, la faptul că însăși Comisia ar fi admis existența unor erori în această privință în decizia sa.

Cu privire la acest aspect, subliniem că, deși, în cadrul recursului, controlul Curții are drept obiect, printre altele, să se verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale la toate argumentele invocate de reclamant, obligația Tribunalului de a‑și motiva deciziile nu poate fi interpretată în sensul că implică faptul că acesta este obligat să răspundă în mod detaliat la fiecare argument invocat de o parte ( 43 ), ceea ce este, în opinia noastră, cazul în speță.

În al treilea rând, consecințele care decurg din stabilirea cuantumului ajutoarelor ca fiind egal cu valoarea integrală a creditului garantat atunci când nu s‑a recurs la garanții ar fi în contradicție cu jurisprudența Curții potrivit căreia deciziile Comisiei prin care se dispune recuperarea ajutoarelor de stat urmăresc să restabilească situația anterioară și nu pot constitui o sancțiune care să depășească avantajul primit efectiv ( 44 ).

Cu privire la acest aspect, subliniem cu titlu suplimentar că, pe lângă argumentele pe care le‑am prezentat deja la punctele 87 și 88 din prezentele concluzii și care sunt suficiente pentru a respinge al treilea argument invocat de Larko, considerăm că susținerea recurentei potrivit căreia aceasta este așa‑zis obligată să plătească de două ori ajutorul este eronată. Astfel, după cum invocă Comisia, rezultă că Larko confundă două obligații de plată diferite care revin unei întreprinderi care a primit un ajutor sub forma unei garanții de stat. Pe de o parte, întreprinderea beneficiară este obligată să ramburseze statului cuantumul ajutorului pe care l‑a primit. Pe de altă parte, subzistă în mod natural obligația acestei întreprinderi de a rambursa băncii împrumutul pe care l‑a obținut datorită respectivei garanții de stat.

Din toate aceste considerații rezultă că al patrulea motiv de recurs trebuie respins ca fiind nefondat.

Având în vedere considerațiile care precedă și fără a prejudeca temeinicia celorlalte motive de recurs, propunem Curții să respingă primul aspect al celui de al doilea motiv, precum și al patrulea motiv ca nefondate. Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 24 octombrie 2019 ( 1 )