Concluziile avocatului general M. Bobek prezentate la 23 mai 2019.#Saatgut-Treuhandverwaltungs GmbH împotriva Freistaat Thüringen.#Cerere de decizie preliminară formulată de Thüringer Oberlandesgericht.#Trimitere preliminară – Protecția soiurilor de plante – Regulamentul (CE) nr. 2100/94 – Derogare prevăzută la articolul 14 – Regulamentul (CE) nr. 1768/95 – Articolul 11 alineatele (1) și (2) – Cereri de informații – Informații furnizate de organismele oficiale – Cerere de informații privind folosirea reală a materialului din specii sau din soiuri specifice – Conținutul cererii.#Cauza C-239/18.

Saatgut‑Treuhandverwaltungs GmbH (denumită în continuare „apelanta”) reprezintă mai multe întreprinderi producătoare de semințe care beneficiază de un regim de protecție a soiurilor de plante. Potrivit dreptului Uniunii, soiurile din genurile și din speciile botanice pot face obiectul protecției comunitare a soiurilor de plante. Titularii unor asemenea drepturi de proprietate intelectuală trebuie să primească o remunerație în schimbul utilizării soiurilor protejate. În acest scop, deținătorii soiurilor au dreptul să solicite și să primească anumite informații din partea agricultorilor, a persoanelor care efectuează prelucrarea sau a organismelor oficiale implicate în controlul producției agricole în vederea punerii în aplicare a dreptului lor la remunerație.

În Hotărârile Schulin ( 2 ) și Brangewitz ( 3 ), Curtea a abordat problema tipului și a extinderii informațiilor pe care deținătorii soiurilor protejate le pot solicita de la agricultori și, respectiv, de la persoanele care efectuează prelucrarea. În prezenta cauză, se solicită Curții să completeze imaginea în ceea ce privește cererile formulate de titularii drepturilor către organismele oficiale: în ce măsură deținătorul unui soi protejat poate să obțină informații (și ce tip de informații) din partea organismelor oficiale pentru exercitarea dreptului său la remunerație (și care sunt aceste organisme)?

Articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2100/94 al Consiliului din 27 iulie 1994 de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante ( 4 ) (denumit în continuare „Regulamentul de bază”) are următorul cuprins: „În sensul prezentului regulament, prin «soi» se înțelege un ansamblu vegetal dintr‑un singur taxon botanic de la nivelul elementar cunoscut […]”

În temeiul articolului 13 alineatul (2), „[f]ără a aduce atingere articolelor 15 și 16, autorizarea titularului este necesară pentru următoarele acțiuni, care privesc constituenții soiului sau materialul recoltat aparținând soiului protejat, denumiți în continuare «material»: (a) producerea sau reproducerea (înmulțirea) […]”.

Articolul 14 din Regulamentul de bază este intitulat „Derogare de la protecția comunitară a soiurilor de plante”. Acesta prevede la alineatul (1) că „[f]ără a aduce atingere articolului 13 alineatul (2) și pentru a salvgarda producția agricolă, agricultorii sunt autorizați să utilizeze, în vederea înmulțirii în aer liber în propriile lor ferme, produsul recoltei obținute prin cultivarea, în propriile lor ferme, a materialului de înmulțire din soiuri care beneficiază de protecția comunitară a soiurilor de plante, altele decât soiurile hibride sau sintetice”.

Articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul de bază precizează că dispozițiile alineatului (1) se aplică numai speciilor de plante agricole pe care le enumeră.

Dispoziția principală, articolul 14 alineatul (3) este formulată după cum urmează: „Condițiile care permit aplicarea derogării prevăzute la alineatul (1) și salvgardarea intereselor legitime ale amelioratorului și ale agricultorului sunt prevăzute, până la intrarea în vigoare a prezentului regulament, în regulamentul de aplicare menționat la articolul 114, pe baza următoarelor criterii: – nu există nici o restricție cantitativă pentru exploatația agricultorului în măsura în care aceste cantități nu depășesc necesitățile exploatației; – produsul recoltei poate fi pregătit, în vederea cultivării, chiar de către agricultor sau prin prestare de servicii, fără a aduce atingere anumitor restricții pe care statele membre le pot stabili în planul organizării pregătirii produsului menționat al recoltei, în special în vederea garantării faptului că produsul supus pregătirii este identic cu cel care rezultă din pregătire; – micii agricultori nu sunt obligați să plătească o remunerație titularului; prin «mici agricultori» se înțelege: – în cazul speciilor de plante prevăzute în alineatul (2) care intră sub incidența Regulamentului (CEE) nr. 1765/92 al Consiliului din 30 iunie 1992 de instituire a unui regim de susținere a producătorilor de anumite culturi arabile [JO 1992, L 181, p. 12)], agricultorii care nu cultivă specii de plante pe o suprafață mai mare decât cea care ar fi necesară producerii a 92 tone de cereale; pentru calcularea acestei suprafețe se aplică articolul 8 alineatul (2) din regulamentul menționat anterior; – în cazul altor specii de plante prevăzute în alineatul (2) din prezentul articol, agricultorii care îndeplinesc criteriile comparabile corespunzătoare; – ceilalți agricultori sunt obligați să plătească titularului o remunerație echitabilă, care trebuie să fie semnificativ mai mică decât suma percepută pentru producerea sub licență a materialului săditor din același soi în aceeași regiune; nivelul efectiv al acestei remunerații echitabile poate varia în timp, ținând cont de măsura în care s‑a aplicat derogarea prevăzută în alineatul (1) pentru soiul respectiv; – responsabilitatea controlului aplicării prezentului articol sau a dispozițiilor adoptate în temeiul prezentului articol revine exclusiv titularilor; în organizarea acestui control, aceștia nu pot recurge la serviciile agențiilor oficiale; – orice informație pertinentă este furnizată la cerere titularilor de către agricultori și de către prestatorii de operațiuni de sortare de acest tip; orice informație pertinentă poate fi furnizată și de agențiile oficiale implicate în controlul producției agricole, dacă această informație a fost obținută prin exercitarea normală a sarcinilor lor, fără taxe și costuri suplimentare. Aceste dispoziții nu aduc în niciun fel atingere, în ceea ce privește datele cu caracter personal, legislației comunitare și naționale privind protecția persoanelor din punctul de vedere al prelucrării și liberei circulații a datelor personale”.

Articolul 11 din Regulamentul (CE) nr. 1768/95 al Comisiei din 24 iulie 1995 de stabilire a normelor de aplicare a derogării prevăzute la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2100/94 al Consiliului de instituire a unui regim de protecție comunitară a soiurilor de plante ( 5 ) (denumit în continuare „Regulamentul de punere în aplicare”) prevede că: „(1) Toate cererile de informare asupra folosirii reale, prin cultivare, a materialului din specii sau soiuri specifice sau asupra rezultatelor unei astfel de utilizări, adresate de către un titular unui organism oficial trebuie făcute în scris. În aceste cereri, titularul își precizează numele și adresa, soiul sau soiurile pentru care solicită o informație și tipul de informație pe care o dorește. Titularul furnizează, de asemenea, dovezi cu privire la proprietatea sa. (2) Fără să aducă atingere dispozițiilor articolului 12, organismul oficial nu poate reține informațiile cerute decât dacă: – nu este implicat în controlul producției agricole; – nu este autorizat, în temeiul legislației comunitare sau al legislației statelor membre cu privire la rezerva generală aplicabilă activităților organismelor oficiale, să comunice aceste informații titularilor; – are autoritatea de a reține această informație, în temeiul legislației comunitare sau al legislației statelor membre conform căreia informațiile au fost strânse; – informația cerută nu este sau nu mai este disponibilă; – informația nu poate fi obținută în cadrul exercițiului normal al organismului; – informația nu poate fi obținută decât contra unor taxe sau costuri suplimentare sau – informația privește în mod specific materiale diferite de soiurile titularului. Organismele oficiale în cauză informează Comisia cu privire la maniera în care își exercită rezerva menționată la a treia liniuță. (3) La furnizarea informațiilor, organismul oficial nu face nici o diferență între titulari. Organismul oficial poate furniza informațiile cerute de titular sub formă de copii ale documentelor care conțin informații suplimentare celor cu privire la materialul din soiurile titularului, cu condiția să existe garanția că orice posibilitate de identificare a persoanelor protejate de dispozițiile prevăzute în articolul 12 a fost eliminată. (4) În cazul în care organismul oficial decide să rețină informația cerută, informează în scris titularul care o solicită și motivează această decizie”.

Apelanta este o societate germană implicată în gestiunea unui trust, care acționează în numele mai multor întreprinderi, în principal germane, producătoare de semințe ( 6 ). Aceste întreprinderi beneficiază în Germania de un regim de protecție a soiurilor de plante și/sau sunt titulare ale unor drepturi exclusive de utilizare a unor soiuri protejate de natură agricolă. Ele au încredințat apelantei sarcina să revendice, în nume propriu, dreptul la remunerație care revine titularilor pentru cultivarea soiurilor de plante protejate.

Freistaat Thüringen (Landul Thüringen, denumit în continuare „intimatul”), reprezentat de Landesverwaltungsamt [Direcția administrativă a landului], este competent pentru supravegherea, în sensul administrării și al controlului, a modului în care sunt cheltuite fondurile europene provenite din Fondul european de garantare agricolă (FEGA) și din Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), în temeiul articolul 7 din Regulamentul (UE) nr. 1306/2013 ( 7 ) și al articolului 1 din Regulamentul delegat (UE) nr. 907/2014 ( 8 ) (coroborat cu anexa I.1.A. la acesta].

Potrivit instanței de trimitere, în cadrul acordării de subvenții din fonduri europene și al controlului corespunzător al respectării dispozițiilor privind finanțarea, intimatul colectează și salvează date într‑o așa‑numită bază de date InVeKoS (Sistemul Integrat de Administrare și Control, denumit în continuare „InVeKoS”). Această bază de date conține date privind întreprinderile agricole care își desfășoară activitatea pe teritoriul intimatului, în special informațiile furnizate de agricultorii care depun cereri de finanțare. Se pare că informațiile legate de speciile de plante utilizate sunt disponibile în baza de date respectivă în vederea asigurării respectării normelor referitoare la rotația culturilor.

Prin scrisoarea din 5 aprilie 2016, apelanta a solicitat transmiterea unui anumit ansamblu de date salvate în baza de date InVeKoS. Intimatul a refuzat să divulge datele în cauză în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Legea privind libertatea de informare a landului Turingia (Thüringer Informationsfreiheitsgesetz, denumită în continuare „ThürIFG”).

La 23 decembrie 2016, apelanta a introdus prezenta acțiune prin care a urmărit să invoce dreptul la informare în fața Landgericht Erfurt (Tribunalul Regional din Erfurt, Germania). Apelanta a solicitat ca intimatul să fie obligat să furnizeze următoarele informații stocate în baza de date: – denumirea și adresa întreprinderilor agricole; – suprafețele, exprimate în hectare, cultivate ale respectivelor întreprinderi; precum și – suprafețele, exprimate în hectare, cultivate cu cereale și cartofi.

Apelanta a susținut că are dreptul de a obține informații din partea intimatului în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare, care era aplicabil și în cazul speciilor de plante. În calitate de organism oficial implicat în controlul producției agricole, intimatul nu avea dreptul să rețină informațiile solicitate pe care le deținea și care puteau fi acordate fără taxe și costuri suplimentare semnificative. În opinia apelantei, nicio dispoziție din dreptul național nu permite intimatului să rețină informațiile. În special, nu s‑ar aplica articolul 9 alineatul (1) din ThürIFG. Dimpotrivă, rezultatul unei evaluări comparative a intereselor, conform articolului 9 alineatul (2) din ThürIFG, ar fi în favoarea interesului apelantei de a obține informațiile.

Intimatul a susținut că acțiunea trebuie să fie respinsă, întrucât decizia sa privind reținerea informațiilor ar fi fost justificată. Acesta nu ar fi, în orice caz, un organism oficial în sensul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare, iar dispoziția menționată prevede oricum un drept la informare numai în ceea ce privește soiurile. Mai mult, pe lângă dreptul de refuz care ar rezulta din ThürIFG, ar exista un drept de a refuza acordarea de informații și ca urmare a faptului că obținerea informațiilor ar fi asociată cu un efort suplimentar și cu costuri suplimentare.

Prin hotărârea din 17 august 2017, Landgericht Erfurt (Tribunalul Regional din Erfurt) a respins acțiunea. Aceasta a apreciat că intimatul a avut dreptul de a reține informațiile în temeiul articolului 11 alineatul (2) a doua și a treia liniuță din Regulamentul de punere în aplicare coroborat cu articolul 12 din cuprinsul său.

Apelanta a formulat apel împotriva hotărârii respective la Thüringer Oberlandesgericht (Tribunalul Regional Superior din Thüringen, Germania), instanța de trimitere.

Prin apelul său, apelanta susține că are dreptul la informare din partea intimatului în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare și că dreptul la informare în raport cu organismele oficiale nu vizează doar soiurile. Apelanta este cea care ar trebui să stabilească scopul în care va utiliza informațiile. În special, informațiile deținute de intimat ar oferi apelantei clarificări cu privire la dimensiunea suprafețelor efectiv cultivate de agricultori și cu privire la cine ar intra în categoria „micilor agricultori”. Astfel, aceasta va evita necesitatea solicitării informațiilor respective chiar din partea micilor agricultori. Apelanta s‑a angajat să ramburseze intimatului eventualele costuri pe care ar putea să le implice căutarea datelor solicitate, de exemplu, cele legate de dezvoltarea unui program software.

Potrivit intimatului, Landgericht Erfurt (Tribunalul Regional din Erfurt) a apreciat în mod corect existența unei limitări a dreptului la informare al apelantei în temeiul articolului 11 alineatul (2) a doua și a treia liniuță din Regulamentul de punere în aplicare. Baza de date InVeKoS nu conține nicio informație cu privire la soiuri, cu excepția cânepii și a hameiului, deoarece agricultorii care solicită subvenții nu trebuie să facă astfel de precizări. În plus, intimatul nu dispune de niciun fel de capacități de programare pentru a realiza căutarea nouă, specială care este necesară pentru colectarea datelor solicitate. Încadrarea în muncă a unui furnizor de servicii pentru această activitate de programare ar genera costuri în valoare de 6000 de euro.

În acest context de fapt și de drept, Thüringer Oberlandesgericht (Tribunalul Regional Superior din Thüringen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Conform articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1768/95, există un drept de informare în raport cu organismele oficiale care se limitează doar la informații privind speciile de plante, fără ca prin cererea de informații să poată fi de asemenea solicitate informații privind un soi protejat? 2) În cazul în care din răspunsul la prima întrebare rezultă că poate fi invocat un asemenea drept de informare: a) Autoritatea care controlează subvențiile acordate agricultorilor din fondurile Uniunii Europene și care, în acest context, stochează datele agricultorilor solicitanți care se referă și la specii de plante, poate fi calificată drept un organism oficial implicat în controlul producției agricole, în sensul articolului 11 alineatul (2) (prima liniuță) din [Regulamentul nr. 1768/95]? b) Organismul oficial are dreptul să rețină informațiile cerute dacă furnizarea de informații necesită recurgerea la un terț pentru a prelucra și a tria datele deținute de acel organism, iar acest fapt necesită un efort financiar de aproximativ 6000 de euro? Este relevantă împrejurarea că solicitantul este dispus să suporte costurile generate?”

Apelanta, intimatul, guvernul spaniol și Comisia Europeană au depus observații scrise Toate aceste părți au prezentat observații în cadrul ședinței care a avut loc la 31 ianuarie 2019.

Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. Vom începe cu clarificări preliminare legate de economia și de funcționarea generală a sistemului de protecție comunitară a soiurilor de plante, în special în ceea ce privește derogarea prevăzută la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul de bază (A). Vom aborda apoi prima întrebare referitoare la problema tipului de informații care pot fi solicitate din partea organismelor oficiale de către titularii protecției soiurilor în temeiul articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare (B). În final, vom analiza a doua întrebare, care are ca obiect noțiunea de „organism oficial implicat în controlul producției agricole” și aspectul dacă organismele oficiale competente pot reține informațiile solicitate atunci când asemenea informații presupun o prelucrare suplimentară, încheind cu problema unor eventuale costuri suplimentare (C).

Articolul 13 din Regulamentul de bază prevede drepturile titularului protecției comunitare a soiurilor de plante. Potrivit articolului 13 alineatul (2), autorizarea titularului este, în principiu, necesară pentru producerea sau reproducerea (înmulțirea) constituenților soiului sau a materialului recoltat aparținând soiului protejat (ambii denumiți „material”).

Articolul 14 din Regulamentul de bază prevede o derogare de la cerința de a obține autorizarea titularului (denumită în continuare „derogarea”). În temeiul articolului 14 alineatul (1), pentru a salvgarda producția agricolă, agricultorii sunt autorizați să utilizeze, în vederea înmulțirii în aer liber în propriile lor ferme, produsul recoltei obținute prin cultivarea, în propriile lor ferme, a materialului de înmulțire din soiuri care beneficiază de protecția comunitară a soiurilor de plante, altele decât soiurile hibride sau sintetice. Articolul 14 alineatul (2) limitează domeniul de aplicare al derogării la speciile de plante agricole enumerate în cuprinsul său. Articolul 14 alineatul (3) prevede norme de punere în aplicare în vederea stabilirii condițiilor care permit aplicarea derogării respective. De asemenea, acesta stabilește criteriile pe care trebuie să le îndeplinească orice norme de aplicare.

Prin intermediul Regulamentului de punere în aplicare, Comisia a dat formă derogării pentru a salvgarda atât interesele legitime ale amelioratorului, reprezentat de titular, cât și ale agricultorului. Atunci când agricultorul face uz de derogare, titularul are dreptul să primească o „remunerație echitabilă” din partea sa. În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare, nivelul remunerației echitabile „poate face obiectul unui contract între titularul și agricultorul în cauză”. În cazul în care nu a fost încheiat niciun contract între titular și agricultor, articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul de punere în aplicare prevede că „nivelul remunerației este cu mult mai mic decât suma percepută pentru producerea sub licență a materialului săditor din categoria cea mai joasă din același soi care ar putea beneficia de omologarea oficială în aceeași regiune”.

Micii agricultori care utilizează derogarea nu trebuie să plătească nicio remunerație titularului. Articolul 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază definește micii agricultori ca fiind agricultori care nu cultivă specii de plante pe o suprafață mai mare decât cea care ar fi necesară producerii a 92 tone de cereale sau care îndeplinesc criteriile comparabile corespunzătoare, în funcție de speciile de plante.

În cadrul unui sistem caracterizat în acest mod, a ști cine a invocat derogarea este esențial pentru ca titularii să poată impune respectarea drepturilor lor de proprietate intelectuală și să primească remunerația (echitabilă) la care au dreptul. În consecință, Regulamentul de punere în aplicare conține mai multe dispoziții care permit titularilor să obțină informații din partea mai multor actori relevanți. Deși Curtea a interpretat deja, în cauze în care a fost de asemenea implicată apelanta, aceste dispoziții referitoare la informațiile care trebuie furnizate de agricultori și de către persoanele care efectuează prelucrarea ( 9 ), prezenta cauză privește în mod special tipul de informații pe care anumite organisme oficiale trebuie să le furnizeze titularilor.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească tipul de informații care trebuie să fie furnizate, în temeiul articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare, de către un organism oficial la cererea titularului: titularul are dreptul de a obține informații privind speciile de plante sau doar anumite soiuri ale titularului?

Potrivit apelantei, articolul 14 alineatul (3) a șasea liniuță din Regulamentul de bază coroborat cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare acordă titularilor dreptul de a obține informații din partea organismelor oficiale în legătură cu speciile, fără a fi necesar ca cererea de informații să se refere la un anumit soi. În special, titularii ar avea dreptul de a obține informații de identificare a „micilor agricultori”, în sensul articolului 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază, care sunt total scutiți de obligația de a plăti o remunerație titularilor. Cunoașterea aspectului dacă un agricultor este un mic agricultor ar permite titularului să nu solicite informații și, a fortiori, plăți din partea acestor mici agricultori. Totuși, micii agricultori nu sunt definiți în funcție de un anumit soi, ci în funcție de suprafața cultivată cu anumite specii de plante. În orice caz, apelanta susține că obligația de informare care revine organismului oficial este mai largă decât cea a agricultorilor, întrucât articolul 11 nu specifică informațiile „relevante” care trebuie furnizate.

Potrivit Comisiei, dreptul la informare prevăzut la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare nu este limitat la soiuri. Acesta poate include speciile în vederea stabilirii agricultorilor care sunt mici agricultori. Totuși, obiectul cererii de informații trebuie să fie un anumit soi. Astfel, titularii nu pot adresa cereri de informații generale și largi organismelor oficiale fără a furniza indicații privind aspectul dacă agricultorii au obținut efectiv material de înmulțire din soiurile protejate. De asemenea, Comisia a observat că cererea de informații din partea organismelor oficiale nu ține de un drept public autonom de acces la documente sau de reutilizare a datelor din sectorul public (în temeiul Directivei 2003/98/CE ( 10 )). Acesta este doar un drept privat, accesoriu relației dintre titulari și agricultori.

La rândul lor, intimatul și guvernul spaniol susțin că cererile de informații adresate organismelor oficiale trebuie să privească anumite soiuri, iar nu specii. Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare, interpretat din perspectiva articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul de bază, nu poate fi invocat pentru obținerea unor informații generale despre agricultori.

Este necesară de la bun început o primă clarificare referitoare la relația dintre dispozițiile speciale ale articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare, articolul 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază și normele naționale privind accesul la informație.

Instanța de trimitere solicită tocmai stabilirea întinderii accesului la informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare. Potrivit apelantei, dispoziția menționată este un temei juridic valid pentru obținerea, printre altele, a informațiilor care să îi permită identificarea „micilor agricultori” care sunt scutiți de plata oricărei remunerații și care, în consecință, nu trebuie să primească cereri de informații din partea titularilor.

Articolul 11 din Regulamentul de punere în aplicare este o dispoziție specială a unui act de punere în aplicare dedicată derogării prevăzute la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul de bază. Prin urmare, în mod logic, trebuie să existe o corelație între domeniul de aplicare al articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul de bază și cel al articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare. În plus, un regulament de punere în aplicare trebuie să respecte domeniul de aplicare și limitele regulamentului de bază în temeiul căruia a fost adoptat.

Este adevărat că articolul 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază menționează, cu titlu de excepție de la o excepție, micii agricultori. Totuși, Regulamentul de punere în aplicare în sine nu vizează categoria respectivă, mai ales în ceea ce privește accesul la informațiile deținute de organismele oficiale. Articolul 11 nu face referire la micii agricultori. În Regulamentul de punere în aplicare, micii agricultori sunt menționați doar la articolul 7, în capitolul privind remunerația. Dispoziția respectivă definește în continuare, în vederea identificării micilor agricultori, expresia „o suprafață pe care se cultivă plante” în sensul articolului 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază ( 11 ). Totuși, aceasta nu prevede obligația agricultorilor, a persoanelor care efectuează prelucrarea sau a organismelor oficiale de a furniza titularilor informații generale privind dimensiunea unor asemenea suprafețe.

Aspectul dacă se poate considera că, într‑un astfel de context, noțiunea de „specie” din prima teză a articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare se referă la articolul 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază va fi examinat în secțiunea care urmează. Sunt necesare două observații sistemice în această etapă.

În primul rând, chiar dacă informațiile generale privind dimensiunea suprafețelor cultivate prezintă o anumită relevanță pentru exercitarea dreptului la remunerație al titularului, ele nu permit totuși titularului să exercite revendicări legate de soiurile sale. Logica ambelor regulamente pleacă de la utilizarea de soiuri, în cazul căreia statutul de mic agricultor constituie un fel de „apărare”. Nu este invers. Dimpotrivă, trebuie să se stabilească, în primul rând, cu titlu de informație preliminară, dacă agricultorii au utilizat sau au intenționat să utilizeze produsul recoltei obținute prin cultivarea de material din soiuri specifice. Excepția privind micii agricultori, stabilită la articolul 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază, poate juca un rol numai ulterior, ca linie de apărare pentru agricultorii care îndeplinesc cerințele în acest sens, în cadrul categoriei mai largi a agricultorilor care cultivă soiurile protejate care intră în domeniul de aplicare al articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul de bază.

În al doilea rând însă, chiar dacă legătura sistemică dintre articolul 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază și articolul 11 din Regulamentul de punere în aplicare nu ar exista în mod necesar potrivit dreptului Uniunii, este important de subliniat că, în același timp, articolul 11 din Regulamentul de punere în aplicare nu poate fi interpretat în niciun caz în sensul că reglementează în mod exhaustiv domeniul în ceea ce privește potențialele cereri de informații din partea organismelor naționale.

Astfel, statelor membre nu le este interzis să acorde accesul la tipuri de informații care nu intră sub incidența articolului 11. Tăcerea dreptului Uniunii în privința accesului la anumite informații nu poate fi interpretată ca o interzicere a accesului, ci mai degrabă dimpotrivă: cu excepția situației în care sunt excluse de dreptul Uniunii, normele naționale privind accesul la informații rămân aplicabile tuturor aspectelor care nu sunt reglementate în mod expres de dreptul Uniunii. Faptul că Regulamentul de punere în aplicare nu conține dispoziții speciale privind accesul la informațiile care ar permite titularului să identifice micii agricultori înseamnă pur și simplu că problema este reglementată de normele naționale.

În situația din prezenta cauză, se pare că cererea inițială a apelantei a fost introdusă (și respinsă) în temeiul ThürIFG. Este cert că nu este de competența Curții să efectueze constatări și aprecieri de fapt în cauza cu care a fost sesizată sau să interpreteze și să aplice dreptul național. Totuși, trebuie subliniat faptul că se pot depune desigur cereri de informații care nu au legătură cu anumite soiuri – iar informațiile respective pot fi obținute – de către titulari în temeiul dreptului național, dacă dreptul național permite acest lucru. În cazul în care informațiile pe care titularii ar dori să le obțină se află în posesia autorităților naționale (publice) și în principal constau în informații administrative colectate de autoritățile naționale, se aplică normele naționale privind accesul la documente ( 12 ).

Dorim să subliniem acest aspect pentru a clarifica faptul că articolul 11 din Regulamentul de punere în aplicare nu poate fi interpretat, în același timp, atât în sens restrâns, cât și în mod exclusiv: în sens restrâns, întrucât ar fi interpretat în sensul că nu include speciile, și în mod exclusiv, deoarece ar reglementa în mod exhaustiv problema, ceea ce ar exclude în mod efectiv aplicarea simultană a oricăror norme naționale privind accesul la informații.

Pentru motivele pe care le vom prezenta în secțiunea care urmează, suntem de acord cu intimatul în cazul primului aspect: cererile de informații care pot fi adresate organismelor oficiale în temeiul articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare se referă într‑adevăr la soiurile titularului care depune cererea. Totuși, excluderea informațiilor legate de specii din domeniul de aplicare al articolului 11 implică în mod necesar faptul că „spațiul” în cauză rămâne ocupat de dreptul național, iar titularii interesați pot depune cereri referitoare la specii în temeiul dreptului național.

Două argumente bazate pe text ar putea sugera că cererile de informații vizează în general speciile.

În primul rând, articolul 11 alineatul (1) prima teză din Regulamentul de punere în aplicare menționează într‑adevăr în mod explicit „speciile”: „[t]oate cererile de informare asupra folosirii reale, prin cultivare, a materialului din specii sau soiuri specifice sau asupra rezultatelor unei astfel de utilizări, adresate de către un titular unui organism oficial trebuie făcute în scris” (sublinierea noastră).

În al doilea rând, în ipoteza în care articolul 11 din Regulamentul de punere în aplicare ar avea drept scop și punerea în aplicare a articolului 14 alineatul (3) a treia liniuță din Regulamentul de bază, această din urmă dispoziție definește „micii agricultori” ținând seama de dimensiunea suprafeței cultivate cu speciile de plante repertoriate la articolul 14 alineatul (2).

Pentru aceste motive, menționarea „speciilor” la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare ar putea fi interpretată în sensul că permite cererile de informații privind suprafața de teren pe care au fost cultivate speciile respective în vederea identificării „micilor agricultori”.

Totuși, cu excepția celor două argumente bazate pe text, există foarte puține argumente juridice pentru a susține interpretarea articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare care este invocată de apelantă. Interpretarea în continuare bazată pe text, dar mai ales sistemică și teleologică a dispoziției în cauză sugerează în mod clar că, de fapt, cererile de informații adresate organismelor oficiale de către titulari trebuie să aibă ca obiect anumite soiuri de plante ale titularului care depune cererea.

Pentru început și rămânând la nivelul textului, articolul 11 alineatul (1) a doua și a treia teză din Regulamentul de punere în aplicare stabilesc cerințe speciale pe care este necesar să le îndeplinească o cerere de informații valabilă. Printre aceste cerințe, titularul precizează „soiul sau soiurile pentru care solicită o informație” și „furnizează […] dovezi cu privire la proprietatea sa” (sublinierea noastră). Întrucât, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul de bază, doar soiurile din genurile și speciile botanice – iar nu speciile în general – pot face obiectul protecției comunitare a soiurilor de plante, rezultă destul de clar din articolul 11 alineatul (1) că cererile de informații trebuie formulate în funcție de soiuri.

Această concluzie este confirmată și de textul articolului 11 alineatul (2) a șaptea liniuță din Regulamentul de punere în aplicare, potrivit căruia organismele oficiale pot reține informațiile cerute dacă „informația privește în mod specific materiale diferite de soiurile titularului” (sublinierea noastră). Ar fi oarecum bizar să se susțină că articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare permite titularilor să solicite și să obțină informații referitoare la specii, în timp ce dispozițiile următoare ale aceluiași articol 11 permit ca asemenea informații să fie (imediat) reținute.

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, este necesar să se recurgă nu numai la formularea acesteia, ci și la contextul în care aceasta se înscrie, ținând seama de economia și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte ( 13 ). În prezenta cauză, interpretarea teleologică și sistemică pledează de asemenea în mod clar în favoarea cererilor de informații care vizează anumite soiuri.

Scopul derogării este dublu: să salvgardeze producția agricolă, asigurând în același timp plata, de către agricultor, a unei remunerații (echitabile) către titular. Articolul 2 din Regulamentul de punere în aplicare subliniază necesitatea menținerii unui echilibru rezonabil între interesele agricultorului și interesele titularului, atunci când agricultorul a utilizat produsul recoltei unui soi sau a mai multor soiuri ale titularului în vederea cultivării lor pe una sau mai multe parcele din suprafața sa agricolă. Din faptul că interesele titularului sunt afectate de utilizarea soiurilor sale de către agricultor rezultă că, în vederea protejării propriilor interese, titularul are nevoie de anumite informații referitoare la soiurile care intră în domeniul de aplicare al derogării, și anume la soiurile protejate, altele decât soiurile hibride sau sintetice ( 14 ), din speciile de plante prevăzute în articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul de bază.

În ceea ce privește economia generală în materie de informare, stabilită atât în Regulamentul de bază, cât și în Regulamentul de punere în aplicare, articolul 11 din Regulamentul de punere în aplicare trebuie examinat împreună cu articolele 8 și 9 din acesta, astfel cum au fost interpretate de Curte.

Nu doar organismele oficiale au obligația să furnizeze informații titularului în temeiul articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare, după cum reiese din articolul 14 alineatul (3) a șasea liniuță din Regulamentul de bază. Articolul 11 din Regulamentul de punere în aplicare este doar una dintre dispozițiile capitolului 4. În cadrul capitolului respectiv, care este dedicat informațiilor, articolele 8 și 9 stabilesc reguli privind informațiile care trebuie furnizate titularului de agricultor și, respectiv, de persoanele care efectuează prelucrarea. Ambele dispoziții precizează în mod clar că informațiile care trebuie furnizate atât de agricultori, cât și de persoanele care efectuează prelucrarea vizează și soiurile, iar nu doar speciile. În plus, potrivit articolului 8 alineatul (4) și articolului 9 alineatul (4) din Regulamentul de punere în aplicare, titularul specifică, în cererea sa de informații, „soiul sau soiurile pentru care solicită informații precum și o trimitere sau trimiteri la protecția comunitară a soiurilor de plante în cauză”. În cazul în care agricultorul sau persoana care efectuează prelucrarea solicită acest lucru, cererea este „însoțită de dovezi de proprietate”.

La prima vedere, dispozițiile menționate sunt deja destul de clare în măsura în care, în principiu, doar informațiile referitoare la soiuri pot fi solicitate și obținute de titular din partea agricultorilor sau a persoanelor care efectuează prelucrarea. Curtea a făcut chiar un pas mai departe prin interpretarea acestor dispoziții în mod destul de strict în Hotărârea Schulin și în Hotărârea Brangewitz ( 15 ).

În Hotărârea Schulin, Curtea a statuat că titularul trebuie să fie autorizat să solicite informații din partea unui agricultor atunci când are anumite indicii că agricultorul a utilizat sau va utiliza derogarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul de bază ( 16 ), iar astfel a utilizat sau va utiliza, în vederea înmulțirii în aer liber în propria sa fermă, produsul recoltei obținute prin cultivarea, în propria sa fermă, a materialului de înmulțire dintr‑un soi, altul decât soiurile hibride sau sintetice, care beneficiază de protecția respectivă și aparține uneia dintre speciile de plante enumerate la articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul de bază ( 17 ). Astfel, ar fi contrar dreptului Uniunii ca toți agricultorii, prin simplul fapt că exercită profesia menționată, chiar și cei care nu au cultivat niciodată material de înmulțire dintr‑un soi care beneficiază de protecția comunitară a soiurilor de plante și care aparține uneia dintre speciile de plante enumerate la articolul 14 alineatul (2) să aibă obligația de a furniza titularului la cerere toate informațiile relevante ( 18 ).

Curtea a oferit în esență același răspuns în cazul persoanelor care efectuează prelucrarea în Hotărârea Brangewitz, deși în mod ușor mai deschis, probabil pentru a lua în considerare specificitatea persoanelor care efectuează prelucrarea, în raport cu agricultorii. Aceasta a statuat că articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul de bază coroborat cu articolul 9 din Regulamentul de punere în aplicare trebuie interpretat în sensul că, atunci când titularul are anumite indicii că furnizorul de servicii de prelucrare a prelucrat sau intenționează să prelucreze produsului recoltei obținut de agricultor prin cultivarea materialului de înmulțire dintr‑un soi al titularului care face obiectul privilegiului, persoana care efectuează prelucrarea are obligația de a‑i furniza informațiile relevante privind nu doar agricultorii în cazul cărora titularul dispune de indicii în sensul că persoana care efectuează prelucrarea a furnizat sau intenționează să furnizeze asemenea servicii, ci și toți ceilalți agricultori pentru care a prelucrat sau intenționează să prelucreze produsul recoltei obținute prin cultivarea materialului de înmulțire din soiul în cauză, atunci când acest soi a fost declarat sau i‑a fost adus la cunoştinţă în alt mod ( 19 ).

În acest context, este destul de dificil de înțeles motivul pentru care organismele oficiale ar trebui să aibă, în cadrul aceluiași sistem, o obligație de informare mult mai largă, care ar fi chiar și de un tip diferit (în ceea ce privește tipul de informații care trebuie furnizate).

Aceasta este situația în special pentru un motiv sistemic important: în cadrul regimului general prevăzut de Regulamentul de bază și de Regulamentul de punere în aplicare, obligația de a furniza titularilor informațiile relevante, astfel încât ei să își poată exercita dreptul la remunerație, nu pare să revină în principal organismelor oficiale ( 20 ).

În primul rând, articolul 14 alineatul (3) a cincea și a șasea liniuță din Regulamentul de bază pare să creeze o ierarhie între destinatarii cererilor de informații ale titularilor. Dispoziția menționată prevede în termeni destul de categorici că responsabilitatea controlului respectării normelor privind derogarea revine exclusiv titularilor și ei nu pot recurge la serviciile agențiilor oficiale. Titularii trebuie să obțină informații în primul rând din partea agricultorilor și a prestatorilor de servicii de prelucrare, iar în al doilea rând din partea organismelor oficiale ( 21 ).

Curtea a subliniat deja că, întrucât Regulamentul nr. 1768/95 este un regulament de punere în aplicare care stabilește condițiile pentru utilizarea derogării prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul de bază, dispozițiile sale nu pot impune obligații mai extinse decât cele prevăzute în Regulamentul de bază ( 22 ).

Problema pe care o implică adoptarea interpretării propuse de apelantă (iar parțial și de către Comisie) este că aceasta ar echivala cu răsturnarea logicii și a sistemului Regulamentului de bază prin interpretarea foarte expansionistă a Regulamentului de punere în aplicare: autoritățile oficiale ar deveni atunci în mod efectiv destinatarele obișnuite pentru orice cereri de informații referitoare atât la soiuri, cât și la specii. După cum vom arăta în următoarea secțiune a prezentelor concluzii, nu contestăm că o asemenea abordare ar putea fi oportună în ceea ce privește ușurarea sarcinilor administrative ale agricultorilor individuali și reducerea birocrației generale pentru toate persoanele în cauză. Totuși, este evident că un asemenea demers ar putea fi cu greu considerat ca fiind o simplă problemă de interpretare a unei dispoziții obscure a Regulamentului de punere în aplicare.

În al doilea rând, în comparație cu articolele 8 și 9 din Regulamentul de punere în aplicare, articolul 11 pare să aibă un domeniu de aplicare mai restrâns, întrucât al doilea paragraf din cuprinsul său prevede mai multe excepții de la obligația organismelor oficiale de a furniza informații, sfera potențială a unora dintre excepțiile respective fiind foarte largă. În special, articolul 11 alineatul (2) a doua și a treia liniuță fac trimitere la dreptul național în mod destul de general: organismele oficiale pot să rețină pur și simplu informațiile solicitate dacă legislația națională care reglementează marja de apreciere aplicabilă în cazul activităților organismelor oficiale interzice dezvăluirea lor. Rezultă că întinderea obligației de informare a organismelor oficiale pare să fie mai restrânsă în comparație cu cea a agricultorilor sau a persoanelor care efectuează prelucrarea. Astfel, din nou în termeni de natură sistemică, este dificil de stabilit întinderea obligației de informare care revine organismelor oficiale și care este mai extinsă decât obligația corespunzătoare care revine agricultorilor și persoanelor care efectuează prelucrarea.

Rezultă că, potrivit legislației actuale a Uniunii, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare trebuie interpretat în sensul că impune formularea cererilor de informații către organismele oficiale referitor la anumite soiuri protejate ale titularului în cauză. Totuși, dispoziția menționată nu împiedică statele membre să prevadă accesul la informații din partea organismelor oficiale în legătură cu speciile în temeiul legislației naționale privind accesul la informații.

În opinia noastră, cele mai solide argumente prezentate de apelantă și într‑o anumită măsură de Comisie în favoarea includerii informațiilor referitoare la specii în domeniul de aplicare al articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare nu au caracter juridic. Ele privesc funcționarea practică (sau, mai degrabă, nefuncționarea) a sistemului instituit prin Regulamentul de punere în aplicare.

Apelanta susține că furnizarea de către organismele oficiale a informațiilor care permit identificarea micilor agricultori ar face procedura de exercitare a dreptului la remunerație mai eficientă și mai puțin împovărătoare și costisitoare pentru toți actorii implicați. La rândul său, propunând o interpretare care ar permite de asemenea includerea speciilor în domeniul de aplicare al articolului 11, Comisia a recunoscut în cursul ședinței că Regulamentul de punere în aplicare este un act vechi din dreptul secundar care are nevoie implicit de actualizare (prin interpretare).

Dezbaterea din observațiile scrise și din cadrul ședinței a confirmat faptul că funcționarea derogării în practică este destul de complexă.

Atunci când se utilizează această derogare în vederea salvgardării producției agricole (și anume, a intereselor agricultorilor), pare să fie oarecum dificilă, în practică, garantarea primirii de către titulari a remunerației (echitabile) la care au dreptul (și anume, a intereselor titularilor, care reprezintă amelioratorii). Informațiile, care sunt esențiale în acest scop, par să fie dificil de obținut din cauza regimului procedural prevăzut de textele respective, astfel cum sunt interpretate în jurisprudență ( 23 ). Această concluzie pare să fie cu atât mai mult confirmată prin raportare la situația „obișnuită”, și anume aceea în care agricultorii, care nu pot invoca ei înșiși derogarea, utilizează soiurile protejate. În acest scenariu, este mai ușor pentru titulari să impună respectarea drepturilor lor de proprietate intelectuală, întrucât este necesară autorizarea lor, astfel încât obțin ex ante informațiile necesare privind utilizarea soiurilor protejate.

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul de punere în aplicare, „interesele legitime [ale titularului și ale agricultorului] nu se consideră salvgardate dacă unul sau mai multe dintre ele sunt compromise fără să se țină cont de necesitatea de a păstra un echilibru rezonabil între toate aceste interese”. Totuși, efectul combinat al Hotărârii Schulin și al Hotărârii Brangewitz face să fie în realitate destul de dificilă obținerea informațiilor de la agricultori (sau de la persoanele care efectuează prelucrarea). După cum am arătat mai sus ( 24 ), Curtea a statuat că titularul trebuie să fie autorizat să solicite informații din partea unui agricultor atunci când are indicii în sensul că agricultorul a utilizat sau va utiliza derogarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul de bază ( 25 ). Curtea a adăugat că „este necesar ca titularul să poată acționa pentru a cunoaște numele și adresa agricultorilor care cumpără material de înmulțire din unul dintre soiurile sale protejate, oricât de lung ar fi lanțul de distribuție între titular și agricultor” ( 26 ). Și, „în plus, în temeiul articolului 13 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2100/94, titularul poate impune distribuitorilor săi să înregistreze numele și adresele agricultorilor care cumpără material de înmulțire din unul dintre soiurile sale” ( 27 ).

Apelanta a explicat însă, în mod destul de convingător în cursul ședinței, fără a fi contrazisă de niciun alt participant, de ce utilizarea înregistrărilor făcute de distribuitori nu este o opțiune reală pentru revendicarea drepturilor titularilor. Ea susține că nu există un asemenea lanț de distribuție în măsura în care titularii reprezentați de apelantă nu își distribuie semințele, ci acordă licențe de producție și de distribuție. Astfel, semințele sunt comercializate de fapt de alte întreprinderi, ceea ce ridică două probleme diferite. În primul rând, întreprinderile respective sunt reticente să indice numele clienților lor din motive de confidențialitate. În al doilea rând, solicitarea dezvăluirii de către întreprinderile din avalul lanțului de distribuție a numelui clienții lor ar putea de asemenea să ridice probleme din perspectiva dreptului concurenței.

Rezultă că, în lipsa unui contract între agricultor (sau persoana care efectuează prelucrarea) și titular, care să definească informațiile relevante care trebuie să fie furnizate de primul către cel din urmă, după cum prevede articolul 8 alineatul (1) și articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare, nu pare foarte ușor în practică pentru titular să obțină informații din partea agricultorilor sau a persoanelor care efectuează prelucrarea.

Acesta este contextul practic în care apelanta susține în esență că funcționarea sistemului actual este problematică și că, în cazul în care accesul la informații din partea organismelor oficiale în temeiul articolului 11 ar fi interpretat în sens larg, ar scădea costurile generale legate de formalitățile administrative și de tranzacție pentru toate persoanele implicate.

Din perspectiva redactării textului legislativ, considerăm că este foarte oportună o asemenea abordare. Orice măsură care urmărește eliberarea persoanelor de obligația de a furniza informații care se află deja în posesia autorității publice este în principiu binevenită.

Tocmai aici este însă problema: ceea ce propune apelanta depășește cu mult orice s‑ar putea considera în mod normal că reprezintă o interpretare a unei dispoziții legislative. O astfel de interpretare ar modifica sistemul și logica Regulamentului de punere în aplicare, punându‑l în contradicție cu logica Regulamentului de bază ( 28 ). O intervenție judiciară de această natură ar produce de asemenea imediat incoerențe logice în cadrul întregului act legislativ ( 29 ).

Mai mult, o asemenea intervenție „interpretativă” izolată ar putea totodată să creeze la rândul său o serie de noi probleme. În cazul primirii mai multor informații generale privind o gamă probabil destul de largă de agricultori [cel puțin toți cei care cultivă speciile enumerate la articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul de bază – sau poate chiar alte specii], inclusiv cei care nu au utilizat sau nu au intenționat să utilizeze niciodată soiuri protejate în temeiul articolului 14 alineatul (1), nu se poate trece cu vederea faptul că titularii ar avea acces la informații care ar depăși cu mult întinderea informațiilor necesare pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală ale acestora. Asemenea informații ar putea fi folosite pentru o serie de alte obiective comerciale, care sunt destul de îndepărtate de protejarea dreptului la remunerație al titularilor în raport cu clienții actuali sau chiar nu au nicio legătură cu aceasta.

Astfel, organismele oficiale nu pot să devină în mod implicit, în temeiul dreptului Uniunii în forma sa actuală, principalii furnizori de informații într‑un sistem care se bazează pe agricultori și pe persoanele care efectuează prelucrarea și în care respectarea dreptului respectiv este o chestiune care ține exclusiv de responsabilitatea titularilor, după cum reiese în mod clar din articolul 14 alineatul (3) a cincea și a șasea liniuță din Regulamentul de bază.

Pentru toate motivele de mai sus, dacă problemele prezentate în această secțiune au efectiv un anumit temei în realitate, revine Comisiei, care a părut să recunoască în cursul ședinței caracterul oarecum depășit al actualelor dispoziții de punere în aplicare din dreptul Uniunii, să se întoarcă la etapa de proiectare și să elaboreze un nou sistem ( 30 ). Este oarecum nepotrivit să se încerce transmiterea acestei responsabilități către Curte, în special într‑un context legislativ cum este cel de față, în care chiar și o intervenție judiciară bine intenționată referitoare la o singură dispoziție obscură, fără modificarea logicii generale a sistemului, este probabil să genereze mai multe probleme decât soluții ( 31 ).

A doua întrebare se compune din două părți. În primul rând, instanța de trimitere ridică problema definiției „organismului oficial implicat în controlul producției agricole”, în sensul articolului 11 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul de punere în aplicare. În al doilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă un asemenea organism oficial poate să rețină informațiile solicitate dacă furnizarea unor asemenea informații implică anumite costuri pentru organismul respectiv, pe care titularul este însă dispus să le suporte.

Fără a aduce atingere răspunsului negativ pe care l‑am propus în ceea ce privește prima întrebare, care face ca răspunsul la a doua întrebare să nu mai fie necesar, vom aborda totuși cele două probleme ridicate de instanța de trimitere în cadrul celei de a doua întrebări, în ipoteza în care Curtea va decide să adopte o poziție diferită în ceea ce privește modul în care trebuie formulate cererile de informații potrivit articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare. În plus, întrucât nimic nu împiedică apelanta sau orice alt titular al unor drepturi de proprietate intelectuală să introducă oricând o nouă cerere în temeiul articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare, considerăm de asemenea că problemele menționate prezintă o anumită relevanță generală și practică, meritând un răspuns din partea Curții.

În conformitate cu articolul 11 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul de punere în aplicare, un organism oficial poate reține informațiile cerute dacă „nu este implicat în controlul producției agricole”. O autoritate publică, de tipul celei din prezenta cauză, căreia îi revine sarcina de a controla acordarea subvențiilor către agricultori, este un organism oficial „implicat în controlul producției agricole”?

Apelanta și Comisia au adoptat în mare parte aceeași poziție, deși pentru motive ușor diferite. Apelanta susține că un organism responsabil pentru subvențiile Uniunii destinate agricultorilor este un organism oficial implicat în controlul producției agricole, întrucât examinarea legalității subvențiilor necesită controlul producției agricole. Comisia afirmă că o interpretare largă a noțiunii în cauză se justifică prin asigurarea efectivității dreptului la informare. Ea ar trebui să includă orice organism oficial care deține informațiile referitoare la producția agricolă, inclusiv autoritățile competente să acorde subvenții.

Intimatul și guvernul spaniol împărtășesc opinia contrară. O autoritate publică responsabilă pentru subvențiile Uniunii nu ar fi implicată în controlul producției de plante. Gestionarea subvențiilor Uniunii obligă autoritatea în cauză să obțină anumite date legate de soiuri de la agricultorii care solicită astfel de subvenții în scopul de a stabili dacă soiurile vizate se află în Catalogul comun al soiurilor de plante agricole. Totuși, autoritatea publică nu este obligată să verifice dacă aceste soiuri sunt soiuri protejate și care sunt titularii lor. Informațiile menționate nu sunt relevante pentru îndeplinirea de către autoritatea respectivă a sarcinilor sale.

Desigur, autoritățile publice care controlează subvențiile Uniunii nu sunt, strict vorbind, implicate în producția agricolă. Considerăm că există însă foarte puține îndoieli în ceea ce privește faptul că, potrivit oricărei interpretări rezonabile a acestei expresii, astfel de autorități sunt în mod evident implicate în controlul producției agricole.

În primul rând, chiar dacă nu sunt implicate în producția agricolă, autoritățile publice care controlează subvențiile Uniunii controlează producția respectivă, întrucât subvențiile Uniunii sunt concepute în ceea ce privește obiectul și cuantumul lor în funcție de activitățile de producție ale agricultorilor ( 32 ). Prin urmare, asemenea autorități sunt cu siguranță implicate în controlul producției agricole, deși ele nu controlează producția în sensul planificării economiei la nivel central stabilind, de exemplu, dacă este necesară plafonarea producției și care trebuie să fie plafonul.

Aspectul dacă autoritățile publice respective au la dispoziție, în cadrul activităților lor generale de control, tocmai tipul de informații solicitate de apelantă este, desigur, relevant. Aceasta este însă o altă problemă. O autoritate publică poate fi implicată, în general, în controlul producției agricole, chiar dacă respectivul control nu implică un tip foarte specific de informații. Astfel, s‑a afirmat în cursul ședinței că intimatul deține anumite date relevante referitoare la soiuri.

În al doilea rând, articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul de punere în aplicare conține deja mai multe excepții ( 33 ) – cu o formulare destul de largă – de la obligația de a furniza informații care permit organismelor oficiale să rețină informațiile solicitate. Totuși, excepțiile menționate trebuie să fie interpretate în mod strict pentru a garanta deplina eficacitate care îi rămâne normei. O interpretare excesiv de strictă a noțiunii de „organism oficial implicat în controlul producției agricole”, de exemplu prin limitarea sferei sale doar la organismele care au fost înființate exclusiv în vederea punerii în aplicare a articolului 11 din Regulamentul de punere în aplicare, ar face practic imposibilă calificarea oricărei autorități drept „organism oficial implicat în controlul producției agricole” ( 34 ). Prin urmare, această noțiune trebuie interpretată într‑un mod rezonabil care să garanteze efectivitatea dreptului titularului de a obține (anumite) informații din partea organismelor oficiale ( 35 ).

Rezultă că o autoritate publică responsabilă pentru controlul acordării subvențiilor Uniunii este un organism oficial implicat în controlul producției agricole. În consecință, un asemenea organism nu poate invoca excepția de la obligația de informare prevăzută la articolul 11 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul de punere în aplicare.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera (b) se solicită Curții să stabilească în ce condiții un organism oficial poate reține informațiile solicitate atunci când prelucrarea informațiilor respective implică anumite costuri suplimentare pentru organismul în cauză. În plus, faptul că titularul, în calitate de autor al cererii de informații, este dispus să suporte aceste costuri influențează în vreun fel răspunsul?

Potrivit apelantei și Comisiei, obținerea informațiilor trebuie distinsă de prelucrarea lor: un organism oficial poate să rețină informațiile numai dacă obținerea, iar nu prelucrarea lor, generează costuri suplimentare. În prezenta cauză, este incontestabil că organismul oficial a primit informațiile fără costuri suplimentare. În orice caz, apelanta și Comisia afirmă că organismul oficial nu poate refuza să furnizeze informațiile în cazul în care persoana care le solicită este dispusă să suporte costurile respective.

Intimatul și guvernul spaniol susțin că efortul suplimentar pe care îl presupune căutarea pentru organismul oficial ar avea un impact asupra organizării și gestiunii sale și ar putea chiar să afecteze îndeplinirea obișnuită a sarcinilor sale. Deși informațiile cerute de titular sunt disponibile în baza de date a intimatului, ar trebui să fie creată o funcție specială de căutare pentru extragerea acestor informații din baza de date. Intimatul afirmă că nu deține capacități de programare proprii pentru a efectua căutarea necesară în vederea colectării datelor solicitate. În acest scop, ar trebui să apeleze la serviciile unui furnizor extern. Costul estimat ar fi de aproximativ 6000 de euro.

În opinia noastră, revine în final instanței de trimitere să răspundă la această întrebare care ridică mai degrabă o problemă de fapt și să stabilească dacă, în împrejurările din speță, prelucrarea necesară a datelor, care sunt deja disponibile, implică lucrări suplimentare atât de semnificative încât nu se poate pretinde efectuarea lor de către organismul oficial. Vom furniza totuși câteva orientări generale în cele ce urmează ( 36 ).

În primul rând, articolul 11 alineatul (2) a cincea și a șasea liniuță din Regulamentul de punere în aplicare prevede că organismul oficial poate reține informațiile cerute dacă „informația nu poate fi obținută în cadrul exercițiului normal al organismului” sau dacă „informația nu poate fi obținută decât contra unor taxe sau costuri suplimentare”.

Intimatul a admis în cursul ședinței că informațiile solicitate sunt disponibile în baza de date, însă nu le poate extrage fără ajutorul unui alt prestator de servicii. O astfel de situație intră în sfera uneia dintre cele două excepții menționate mai sus?

Deși recunoaștem importanța distincției dintre obținerea și prelucrarea informațiilor în contextul documentelor pe suport de hârtie, după cum au arătat în mod corect intimatul și Comisia, nu avem convingerea că această distincție este de mare ajutor din punct de vedere analitic în contextul bazelor de date electronice. Un rezervor de informații (potențial nelimitat) este probabil să fie cuprins în orice baze de date sau seturi de date electronice de mari dimensiuni. Necesitatea de a extrage informațiile din sursa respectivă în mod structurat și util este cea care implică de fapt probleme și eforturi în practică ( 37 ).

Desigur, orice cerere de informații necesită anumite lucrări din partea persoanei care deține sau este probabil să dețină informațiile. Totuși, în cadrul jurisprudenței sale privind accesul la documentele instituțiilor Uniunii, Curtea a stabilit că, în interesul bunei administrări, volumul de lucru pe care îl implică prelucrarea cererilor de acces la documente nu trebuie să fie disproporționat ( 38 ).

Astfel, în locul concentrării asupra distincției între obținerea și prelucrarea unui document, ar putea fi mai util, în contextul obținerii de informații din bazele de date sau din seturile de date electronice, să se examineze întregul volum de lucru suplimentar care este necesar. O cerere de informații nu poate fi respinsă doar pentru că presupune o activitate suplimentară. Criteriul este, mai degrabă, câtă activitate suplimentară este necesară și când munca suplimentară respectivă devine disproporționată.

În prezenta cauză, după cum au arătat apelanta și Comisia, informațiile sunt deja disponibile în baza de date. În plus, întrucât niciun organism oficial nu este însărcinat în mod expres cu colectarea informațiilor privind utilizarea soiurilor protejate, nici măcar în alt scop, dreptul la informare ar fi lipsit de conținut dacă ar fi refuzat din cauza costurilor generate de prelucrarea informațiilor vizate.

Aceste două considerații au o anumită importanță, în special în contextul specific al bazelor de date electronice. În funcție de structura și de organizarea sa internă, dintr‑o bază de date electronice pot fi obținute multe informații, adesea cu un efort minim. Ca și cum am privi printr‑un caleidoscop, o mică rotație (o comandă sau un click) poate să schimbe complet perspectiva ( 39 ). În acest context, toate tipurile de informații pot să fie extrase mai ușor și să fie accesate cu relativ puține eforturi deși, desigur, cererile individuale nu trebuie să transforme autoritatea într‑o agenție de cercetare în scopuri private.

Prin urmare, este necesar să se aplice un criteriu privind caracterul rezonabil și proporționalitatea atunci când se stabilește dacă autoritatea trebuie să acorde accesul la datele solicitate în pofida faptului că este necesară prelucrarea datelor respective. În acest context general, revine instanței de trimitere să aprecieze, în împrejurările din speță, dacă extragerea informațiilor cerute implică o activitate suplimentară considerabilă care nu poate fi îndeplinită în mod rezonabil de către autoritatea administrativă.

În sfârșit, în ceea ce privește disponibilitatea apelantei de a suporta costurile suplimentare generate de extragerea informațiilor solicitate din baza de date, este necesar să se observe de la bun început că aspectul menționat este distinct de aspectul dacă trebuie acordat accesul la informații. Costurile și accesul sunt două probleme diferite. Decizia de a acorda sau de a refuza accesul la informații nu este condiționată de declarația unei persoane în sensul că ar fi dispusă să acopere costurile suportate de autoritate.

Aceasta reiese nu doar din logica normelor privind accesul la documente, unde accesul este o etapă separată față de costuri, ci și din imperativul egalității: (in)capacitatea de a suporta costurile nu trebuie niciodată să influențeze acordarea accesului. În caz contrar, accesul la documente nu ar fi posibil decât pentru cei care pot plăti.

Astfel, după ce s‑a decis să se acorde accesul având în vedere volumul rezonabil de activitate suplimentară necesară, revine organismului oficial sarcina să determine, în următoarea etapă independentă, dacă eventualele costuri trebuie suportate de persoana care solicită informațiile. În această privință, se pot face analogii cu accesul la documentele instituțiilor Uniunii sau cu reutilizarea informațiilor din sectorul public. În special, potrivit Regulamentului (CE) nr. 1049/2001, costurile legate de realizarea și trimiterea copiilor pot fi suportate de către solicitant, însă acestea nu pot depăși costurile reale pentru realizarea și trimiterea copiilor ( 40 ). În mod similar, Directiva 2003/98 prevede că, în cazul în care se percep taxe pentru reutilizarea documentelor, taxele respective se limitează la costurile marginale suportate în legătură cu reproducerea, punerea la dispoziție și difuzarea ( 41 ).

Prin analogie cu aceste norme, pare să fie rezonabil în contextul de față, că organismul oficial care a primit cererea de informații ar solicita titularilor să acopere costurile suportate pentru furnizarea informațiilor respective în limitele costurilor suplimentare reale necesare pentru prelucrarea informațiilor de către organismul oficial.

Prin urmare, articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul de punere în aplicare trebuie interpretat în sensul că permite unui organism oficial să rețină informațiile cerute dacă prelucrarea datelor deja disponibile este probabil să implice un volum de lucru disproporționat, care nu poate fi realizat în mod rezonabil de organismul public respectiv.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Thüringer Oberlandesgericht (Tribunalul Regional Superior din Thüringen, Germania) după cum urmează: – „Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1768/95 al Comisiei din 24 iulie 1995 de stabilire a normelor de aplicare a derogării prevăzute la articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2100/94 al Consiliului de instituire a unui regim de protecție comunitară a soiurilor de plante trebuie interpretat în sensul că impune formularea cererilor de informații către organismele oficiale cu privire la anumite soiuri protejate. Totuși, această dispoziție nu împiedică statele membre să prevadă accesul la informații din partea organismelor oficiale referitor la specii în temeiul dreptului național. – O autoritate publică responsabilă pentru controlul acordării subvențiilor Uniunii este un organism oficial implicat în controlul producției agricole. Prin urmare, un asemenea organism nu poate invoca excepția de la obligația de informare prevăzută la articolul 11 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1768/95. – Articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1768/95 trebuie interpretat în sensul că permite unui organism oficial să rețină informațiile cerute dacă prelucrarea datelor deja disponibile este probabil să implice un volum de lucru disproporționat, care nu poate fi realizat în mod rezonabil de acest organism.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MICHAL BOBEK

prezentate la 23 mai 2019 ( 1 )