Concluziile avocatului general E. Sharpston prezentate la 31 octombrie 2019.#Komisia za protivodeystvie na koruptsiyata i za otnemane na nezakonno pridobitoto imushtestvo împotriva Blui P ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski gradski sad.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Procedură de confiscare a bunurilor dobândite în mod ilegal în lipsa unei condamnări penale – Directiva 2014/42/UE – Domeniu de aplicare – Decizia‑cadru 2005/212/JAI.#Cauza C-234/18.

Prin prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), se solicită Curții să stabilească modul în care trebuie interpretate mai multe dispoziții ale dreptului Uniunii referitoare la confiscarea produselor care au legătură cu infracțiunea, a mijloacelor prin care sunt săvârșite infracțiunile („instrumentele”) ( 2 ) și, respectiv, a bunurilor. În contextul unor proceduri de confiscare desfășurate în temeiul dreptului național în fața unei instanțe civile și care nu au legătură cu o condamnare penală, se urmărește să se stabilească dacă astfel de proceduri sunt compatibile cu dreptul Uniunii. Răspunsul la întrebările adresate de instanța de trimitere necesită examinarea de către Curte a aplicabilității ratione materiae și ratione temporis a două instrumente ale Uniunii în materia confiscării, și anume Decizia‑cadru 2005/212/JAI și Directiva 2014/42/UE, precum și a raportului dintre ele.

Articolul 31 alineatul (1) litera (c) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în versiunea aplicabilă la momentul adoptării deciziei‑cadru, prevede că acțiunea comună privind cooperarea judiciară în materie penală include „asigurarea compatibilității normelor aplicabile în statele membre, în măsura necesară îmbunătățirii acestei cooperări”. Articolul 34 alineatul (2) litera (b) oferă Consiliului, hotărând în unanimitate la inițiativa oricărui stat membru sau a Comisiei, competența de a adopta decizii‑cadru „în scopul armonizării actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre. Deciziile‑cadru obligă statele membre în ceea ce privește rezultatul urmărit, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Acestea nu pot avea efect direct”.

Protocolul nr. 36 reglementează tranziția de la dispozițiile instituționale ale tratatelor aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la cele prevăzute în tratatul menționat ( 3 ). Articolul 9 din acesta prevede că „Actele instituțiilor, ale organelor, ale oficiilor sau ale agențiilor Uniunii adoptate în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, continuă să producă efecte juridice atât timp cât aceste acte nu vor fi fost abrogate, anulate sau modificate în temeiul tratatelor […]”.

Potrivit articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 4 ), „[o]rice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea”.

Potrivit articolului 51 alineatul (1), dispozițiile cartei „se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii […] precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”.

Următoarele afirmații figurează în considerentele Deciziei‑cadru 2005/212/JAI. Criminalitatea organizată transfrontalieră urmărește, în principal, scopuri lucrative. Pentru a preveni și combate eficient acest gen de criminalitate, eforturile trebuie concentrate pe depistarea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea produselor având legătură cu infracțiunea. Aceste operațiuni sunt dificil de realizat, printre altele, datorită diferențelor existente între legislațiile statelor membre în acest domeniu ( 5 ). Astfel, în concluziile reuniunii sale de la Viena din decembrie 1998 ( 6 ), Consiliul European a solicitat întărirea eforturilor Uniunii Europene de combatere a criminalității organizate internaționale în conformitate cu un plan de acțiune privind modalitățile optime de punere în aplicare a dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție ( 7 ). Totuși, instrumentele existente în acest domeniu nu au contribuit în mod suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare, întrucât un număr de state membre nu sunt încă în măsură să confiște produsele având legătură cu toate infracțiunile sancționate cu pedepse privative de libertate cu o durată mai mare un an ( 8 ). Astfel, scopul deciziei‑cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea, inter alia, în ceea ce privește sarcina probei privind sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune având legătură cu criminalitatea organizată ( 9 ).

Articolul 1 a treia liniuță definește „instrumentul” drept „orice obiect utilizat sau destinat a fi utilizat, în orice mod, în tot sau în parte, pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni”. A patra liniuță a acestui text definește noțiunea de „confiscare” ca fiind „o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv”.

Articolul 2 alineatul (1) prevede că „Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a‑i permite acestuia să confiște, în totalitate sau în parte, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni, care se pedepsesc cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an, sau bunurile de o valoare corespunzătoare acestor produse”. Articolul 2 alineatul (2) prevede o derogare specifică în materie de „încălcări de natură fiscală” (care nu sunt definite): statele membre „pot recurge la alte proceduri decât cele penale pentru a‑l deposeda pe autor de produsele având legătură cu infracțiunea”.

În conformitate cu articolul 4, „Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura că părțile afectate de măsurile prevăzute la articolele 2 și (3) au la dispoziție căi de atac efective pentru apărarea drepturilor lor”.

Articolul 5 prevede că decizia‑cadru „nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor fundamentale, inclusiv în ce privește prezumția de nevinovăție, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană”.

Potrivit articolului 7, statele membre erau obligate să ia măsurile necesare aducerii la îndeplinire a deciziei‑cadru până la 15 martie 2007.

Considerentul (5) al Directivei 2014/42 prevede că „[a]doptarea unor norme minime va armoniza regimurile privind înghețarea și confiscarea din statele membre și va facilita astfel încrederea reciprocă și cooperarea transfrontalieră eficientă”. Considerentul (9) indică faptul că directiva urmărește „revizuirea și extinderea dispozițiilor Deciziilor‑cadru 2001/500/JAI și 2005/212/JAI. Aceste decizii‑cadru ar trebui să fie parțial înlocuite pentru statele membre care nu au obligații în temeiul prezentei directive” ( 10 ).

Potrivit articolului 1 alineatul (1), directiva „instituie norme minime privind înghețarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare și privind confiscarea bunurilor în materie penală”.

Articolul 2 punctul 3 definește noțiunea de „instrument” în mod identic cu definiția de la articolul 1 a treia liniuță din Decizia‑cadru 2005/212/JAI. Punctul 4 definește noțiunea de „confiscare” ca fiind „o deposedare definitivă de bunuri dispusă de o instanță în legătură cu o infracțiune”.

Articolul 3 definește domeniul de aplicare material al directivei ( 11 ) astfel: „Prezenta directivă se aplică infracțiunilor vizate de: (a) Convenția elaborată pe baza articolului K.3 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind Uniunea Europeană privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene […]; (b) Decizia‑cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancțiuni penale și de altă natură, a protecției împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro; (c) Decizia‑cadru 2001/413/JAI a Consiliului din 28 mai 2001 de combatere a fraudei și a falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul; (d) Decizia‑cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii; (e) Decizia‑cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului; (f) Decizia‑cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupției în sectorul privat; (g) Decizia‑cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri; (h) Decizia‑cadru 2008/841/JAI a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate; (i) Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia, precum și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2002/629/JAI a Consiliului; (j) Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2004/68/JAI a Consiliului; (k) Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor informatice și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2005/222/JAI a Consiliului, precum și de alte instrumente juridice, dacă respectivele instrumente prevăd în mod specific faptul că prezenta directivă se aplică infracțiunilor armonizate în cadrul acestora”.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (1), „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor și a produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiția să existe o condamnare definitivă pentru o infracțiune, care poate rezulta și în urma unor proceduri in absentia”. Articolul 4 alineatul (2) prevede că „[î]n cazul în care confiscarea în temeiul alineatului (1) nu este posibilă, cel puțin atunci când o astfel de imposibilitate este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor și a instrumentelor în cazurile în care au fost inițiate proceduri penale cu privire la o infracțiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar fi putut să compară în fața instanței”.

Articolul 5 privește confiscarea extinsă a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale. Acesta mai prevede că ar trebui să se aplice „cel puțin”„infracțiunilor” din lista neexhaustivă pe care o cuprinde.

Articolul 6 alineatul (1) prevede confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terți sau care au fost dobândite de terți de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării.

Articolul 8 alineatul (1) prevede că „[s]tatele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora”.

Potrivit articolului 12, termenul de transpunere pentru conformarea cu această directivă este 4 octombrie 2016.

Articolul 14 alineatul (1) prevede că „primele patru liniuțe și articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI sunt înlocuite cu prezenta directivă pentru statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre respective cu privire la termenele de transpunere a deciziilor‑cadru respective în legislația națională”. Articolul 14 alineatul (2) precizează că, „[p]entru statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, trimiterile la […] dispozițiile Deciziilor‑cadru 2001/500/JAI și 2005/212/JAI menționate la alineatul (1) se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă”.

Potrivit articolului 15, directiva intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (29 aprilie 2014) ( 12 ).

În anul 2012, Bulgaria a adoptat Zakon za otnemane v polza na darzhavata na nezakonno pridobito imushtestvo (Legea privind confiscarea averii dobândite ilegal, denumită în continuare „Legea din 2012”). Legea a intrat în vigoare la 19 noiembrie 2012. Aceasta a fost înlocuită cu Zakon za protivodeystvie na koruptsiata i za otnemane na nezakonno pridobito imushtestvo (Legea anticorupție și privind confiscarea averii dobândite ilegal), publicată la 19 ianuarie 2018. În temeiul articolului 5 alineatul (1) din aceasta din urmă, anchetele și procesele inițiate în temeiul Legii din 2012 se realizează în conformitate cu dispozițiile acestei legi de Comisia anticorupție și pentru confiscarea averii dobândite ilegal (denumită în continuare „Comisia anticorupție”).

Articolul 1 alineatul (1) precizează că scopul urmărit de lege este reglementarea condițiilor și a procedurilor privind confiscarea averii dobândite ilegal. În conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din lege, se consideră că bunurile dobândite ilegal sunt bunurile pentru care nu se poate stabili o sursă legală.

Articolul 5 alineatul (1) instituie Comisia anticorupție ca autoritate națională independentă, specializată și permanentă.

Articolul 2 prevede că „Procedura prevăzută de prezenta lege se derulează independent de procedura penală împotriva persoanei anchetate și/sau a persoanelor asociate cu aceasta”.

În conformitate cu articolul 21 alineatul (1), Comisia anticorupție inițiază proceduri atunci când are motive rezonabile să presupună că anumite bunuri au fost dobândite în mod nelegal. Articolul 21 alineatul (2) prevede că există motive rezonabile atunci când se constată că există o diferență substanțială în ceea ce privește bunurile deținute de persoanele care fac obiectul anchetei. Articolul 22 alineatul (1) precizează în plus că „[a]ncheta prevăzută de articolul 21 alineatul 2 este deschisă […] atunci când o persoană este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni prevăzute la […] articolele 201-203 din Codul penal”.

Articolul 66 alineatele (1) și (2) are în vedere bunurile transferate unei persoane juridice sau controlate de aceasta. Acesta prevede că „[s]unt supuse confiscării bunurile transferate de persoana anchetată unei persoane juridice sau pe care aceasta le‑a adus ca aport la capitalul unei persoane juridice, sub forma unei sume de bani sau sub altă formă, atunci când persoanele care conduc sau controlează respectiva persoană juridică au știut sau ar fi putut să prezume pe baza circumstanțelor că bunurile au fost dobândite ilegal”; și „[s]unt supuse confiscării și bunurile dobândite ilegal de o persoană juridică aflată sub controlul persoanei anchetate sau al unor persoane asociate cu aceasta”.

Articolul 203 alineatul (1) din Nakazatelen kodeks (Codul penal) califică delapidarea săvârșită la scară mare de un funcționar ca delapidare deosebit gravă care se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

La 28 iulie 2014, Parchetul Orașului Sofia a informat Comisia anticorupție că BP era urmărit penal pentru motivul că din luna decembrie 2011 până la 19 iunie 2014, în calitatea sa de funcționar al unei societăți (președinte al consiliului de supraveghere al Korporativna targovska banka AD, denumită în continuare „Banca”) (împreună cu alte persoane) a instigat anumite persoane să delapideze fonduri care aparțin Băncii care le‑au fost predate sau încredințate spre păstrare sau administrare. Sumele se ridicau la mai mult de 205 milioane de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 105 milioane de euro). Faptele sugerează astfel că delapidarea săvârșită se încadrează la articolul 203 alineatul (1) din Codul penal.

La 5 august 2014, Comisia anticorupție a declanșat o anchetă cu privire la perioada 4 august 2004-4 august 2010, care a evidențiat nereguli semnificative privind bunurile lui BP. În cadrul anchetei, Comisia anticorupție a efectuat o analiză a situației financiare și a operațiunilor efectuate de societățile comerciale pârâte, despre care se afirmă că ar fi asociate cu BP sau că ar fi controlate de acesta. Respectiva analiză a concluzionat că o parte dintre operațiuni s‑ar fi efectuat cu fonduri dobândite în mod ilicit, iar o altă parte a operațiunilor nu ar fi fost realizate în fapt, ci ar fi servit disimulării unor bunuri/fonduri de proveniență ilicită și că resursele financiare ar proveni din credite negarantate acordate de Bancă, fapt care a condus la insolvența acesteia.

La 14 mai 2015, Comisia anticorupție a inițiat la instanța de trimitere o procedură de înghețare a unor bunuri prezumate a fi dobândite ilegal de BP, precum și de alte persoane fizice și juridice, despre care se presupune că sunt asociate cu acesta sau controlate de el (denumită în continuare „cererea de înghețare”). La 20 și la 28 mai 2015, instanța de trimitere a luat măsuri de înghețare a bunurilor a căror confiscare este solicitată.

Prezenta procedură în fața instanței de trimitere cu privire la bunurile despre care se consideră că au fost obținute ilegal a fost introdusă la 22 martie 2016.

Urmărirea penală împotriva lui BP și a altor persoane a început în fața Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) în anul 2017 și era încă pendinte la data formulării cererii de decizie preliminară.

Instanța de trimitere arată că, în temeiul reglementării naționale aplicabile la data faptelor din litigiul principal, procedurile civile privind confiscarea unor bunuri precum cele în litigiu se desfășoară independent de faptul că persoana care face obiectul unei investigații a fost sau nu condamnată printr‑o hotărâre definitivă. Aceasta exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea acestor prevederi cu standardele minime pentru confiscarea bunurilor prevăzute de Directiva 2014/42, conform căreia măsura confiscării poate fi aplicată unor bunuri obținute din infracțiuni pentru care autorul a fost condamnat printr‑o hotărâre definitivă.

Prin urmare, instanța de trimitere solicită pronunțarea unei decizii preliminare cu privire la următoarele întrebări: „(1) Articolul 1 alineatul (1) din [Directiva 2014/42/UE], care prevede instituirea unor «norme minime privind înghețarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare», trebuie interpretat în sensul că permite statelor membre să adopte dispoziții privind o confiscare civilă care nu se bazează pe o condamnare penală? (2) Având în vedere articolul 4 alineatul (1) din [Directiva 2014/42/UE], din dispozițiile articolului 1 alineatul (1) din directivă rezultă că, pentru declanșarea și executarea unei proceduri de confiscare civilă, este suficientă inițierea unei proceduri penale împotriva persoanei a cărei avere face obiectul confiscării? (3) Motivele prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din [Directiva 2014/42/UE] pot fi interpretate larg, în sensul că permit o confiscare civilă care nu se întemeiază pe o condamnare penală? (4) Articolul 5 alineatul (1) din [Directiva 2014/42/UE] trebuie interpretat în sensul că dreptul de proprietate asupra unor bunuri poate fi anulat numai pe baza discrepanței dintre valoarea acestor bunuri și venitul legal al persoanei, ca produs direct sau indirect al unei infracțiuni, fără să existe o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se stabilească faptul că persoana în cauză a săvârșit respectiva infracțiune? (5) Articolul 6 alineatul (1) din [Directiva 2014/42/UE] trebuie interpretat în sensul că reglementează confiscarea aplicată terților drept o măsură suplimentară sau alternativă în raport cu confiscarea directă sau drept o măsură suplimentară în raport cu confiscarea extinsă? (6) Articolul 8 alineatul (1) din [Directiva 2014/42/UE] trebuie interpretat în sensul că garantează aplicarea prezumției de nevinovăție și interzice confiscarea care nu se bazează pe o condamnare?”

Comisia anticorupție, BP, AB, PB și Trast B OOD, împreună, Dunarit AD, AGRO 2001 EOOD, Banca, guvernele bulgar, ceh și irlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. În cadrul ședinței din 5 iunie 2019, Comisia anticorupție, BP, AB, PB, Trast B OOD, Dunarit AD, Banca, guvernele bulgar și irlandez, precum și Comisia au prezentat observații orale.

Prezenta cauză prezintă anumite particularități care determină Curtea să se îndepărteze de la întrebările efectiv adresate Curții, pentru a pune la dispoziția instanței de trimitere orientări utile cu privire la chestiunile invocate.

Întrebările adresate pornesc de la premisa simplă potrivit căreia Directiva 2014/42 este aplicabilă în speță. Totuși, considerăm că se impune o analiză mai aprofundată pentru a stabili dreptul Uniunii aplicabil ratione temporis și ratione materiae. Raportul dintre dispozițiile acestei directive și cele ale Deciziei‑cadru 2005/212/JAI trebuie de asemenea examinat.

După ce vom examina aceste aspecte, ne vom îndrepta atenția spre esența întrebărilor preliminare și ne vom concentra, (astfel cum solicită Curtea) pe interpretarea articolelor 2 și 5 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI.

Revine instanței naționale sarcina de a stabili natura exactă a infracțiunilor notificate de Parchetul Orașului Sofia către Comisia anticorupție care se află la originea prezentei proceduri. Acestea fiind spuse, apreciem că o delapidare precum cea descrisă în ordonanța de trimitere nu este una dintre infracțiunile care intră în domeniul de aplicare al instrumentelor enumerate la articolul 3 din Directiva 2014/42. Rezultă, astfel cum au susținut guvernele bulgar și ceh, că obiectul procedurii naționale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2014/42.

Decizia‑cadru 2005/212/JAI se aplică, în schimb, confiscării instrumentelor și produselor unei infracțiuni care se sancționează cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an. Rezultă că infracțiunile precum cele din prezenta cauză, care se sancționează cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată de 10-20 de ani, intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru. Această concluzie nu influențează aspectul dacă prezenta procedură se încadrează sau nu în noțiunea de „confiscare” în sensul articolului 1 a patra liniuță din decizia‑cadru menționată.

În speță există două proceduri naționale paralele. Pe de o parte sunt procedurile penale pentru delapidare, care au fost inițiate la Tribunalul Penal Specializat în anul 2017 și care erau pendinte la data formulării cererii de decizie preliminară. Pe de altă parte, sunt procedurile care, potrivit dreptului național, au caracter civil și care au fost inițiate prin cererea de înghețare din 14 mai 2015 și prin înghețarea ulterioară a bunurilor despre care se presupune că au fost dobândite ilegal, obținută de instanța de trimitere la 20 și la 28 mai 2015. Aceste proceduri au continuat cu acțiunile având ca obiect confiscarea acestor bunuri inițiate de Comisia anticorupție la 22 martie 2016, aflate în curs.

Verificarea datelor relevante este de competența instanței de trimitere, însă avem impresia că termenul acordat pentru transpunerea Directivei 2014/42 a expirat la 4 octombrie 2016. Este această directivă aplicabilă ratione temporis în prezenta procedură? Chiar dacă această directivă nu se aplică ratione materiae, chestiunea prezintă importanță, deoarece directiva înlocuiește anumite dispoziții din decizia‑cadru.

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că o directivă nu ar putea avea efect direct decât după expirarea termenului stabilit pentru transpunerea sa în ordinea juridică a statelor membre ( 13 ). Astfel, Directiva 2014/42 nu poate fi invocată în fața instanțelor naționale cu privire la procedurile inițiate la 22 martie 2016, înainte de expirarea termenului prevăzut pentru punerea sa în aplicare. În această perioadă, statele membre trebuie să evite adoptarea unor dispoziții de natură să compromită în mod grav rezultatul impus ( 14 ).

În consecință, dreptul Uniunii relevant în scopul confiscării produselor având legătură cu infracțiunea, aplicabil la data faptelor din litigiul principal este Decizia‑cadru 2005/212/JAI.

Astfel cum prevede articolul 9 alineatul (1) din Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii, Directiva 2014/42 a modificat Decizia‑cadru 2005/212/JAI începând de la intrarea în vigoare a directivei (20 de zile de la publicarea sa în Jurnalul Oficial din 29 aprilie 2014).

Domeniul de aplicare al directivei este limitat la domeniile dreptului penal enumerate la articolul 83 alineatul (1) TFUE. Aceasta înseamnă că dispozițiile Uniunii Europene în materie de confiscare rămân în vigoare pentru a menține un anumit grad de armonizare privind activitățile infracționale care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2014/42. Astfel, articolele 2, 4 și 5 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI rămân în vigoare ( 15 ).

În mod concret, articolul 14 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/42 prevede că aceasta înlocuiește primele patru liniuțe ale articolului 1 și articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI pentru statele care au obligații în temeiul acesteia și că trimiterile la articolele înlocuite din decizia‑cadru „se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă”.

Apare astfel o întrebare: aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că fac parte din directivă sau din decizia‑cadru?

În opinia noastră, întrucât aceste dispoziții își au izvorul în directivă, obiectivele și economia directivei sunt cele care trebuie să ghideze interpretarea lor mai degrabă decât cele ale deciziei‑cadru. Această soluție corespunde modului clar de redactare a articolului 14 alineatul (2) din directivă. Acesta respectă de asemenea necesitatea unei interpretări uniforme a dreptului Uniunii: aceleași dispoziții nu pot face obiectul unei interpretări diferite după cum sunt interpretate în contextul directivei sau în contextul deciziei‑cadru.

În măsura în care o decizie‑cadru nu a fost „abrogată, anulată sau modificată” în conformitate cu articolul 9 din Protocolul nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii, aceasta își păstrează caracterul juridic. Atunci când o dispoziție individuală este modificată (sau, în speță, înlocuită) printr‑o directivă, se modifică doar natura juridică individuală a acestei dispoziții. Dar modificarea unei dispoziții individuale nu poate modifica natura juridică a întregului instrument juridic care conține această dispoziție. Mai degrabă, în prezenta cauză, decizia‑cadru originară devine un instrument juridic mixt, cu elemente atât din decizia‑cadru, cât și din directivă ( 16 ).

Particularitatea prezentei cauze este că procedura națională de confiscare a început după intrarea în vigoare a directivei (și, prin urmare, ulterior modificării textului deciziei‑cadru), dar înainte de expirarea termenului prevăzut pentru transpunerea acesteia în ordinea juridică națională.

Dispozițiile directivei care au înlocuit primele patru liniuțe ale articolului 1 și articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI nu pot fi, așadar, invocate în fața instanțelor naționale înainte de 4 octombrie 2016. Astfel, în scopul prezentei cauze, decizia‑cadru rămâne aplicabilă în forma sa nemodificată. Totuși, în perioada prevăzută pentru transpunerea în dreptul intern, statele membre sunt obligate să se abțină de la luarea oricărei măsuri susceptibile să compromită în mod serios rezultatul prevăzut de dispozițiile directivei de modificare a deciziei‑cadru ( 17 ). Reamintim aici că Hotărârea Pupino, care impune instanțelor naționale să interpreteze dreptul național pe cât posibil în lumina formulării și a scopului deciziilor‑cadru pentru a obține rezultatul urmărit, rămâne extrem de importantă ( 18 ).

Prin intermediul primelor patru întrebări, instanța de trimitere ridică problema compatibilității diferitelor proceduri naționale de confiscare, precum cele în discuție în speță (care au fost inițiate la momentul începerii procedurilor penale, dar în care confiscarea are loc în lipsa unei condamnări) cu diferitele prevederi ale Directivei 2014/42.

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere ridică problema aplicării prezumției de nevinovăție, în măsura în care articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2014/42 se opune unei confiscări care nu se întemeiază pe o condamnare penală.

Vom examina întrebările adresate de instanța de trimitere în raport cu dreptul Uniunii aplicabil ratione materiae și ratione temporis, mai precis Decizia‑cadru 2005/212/JAI, în special articolele 2 și 5 din aceasta (astfel cum a solicitat Curtea). Nu vom aborda a cincea întrebare a instanței de trimitere, din moment ce nu este pertinentă decât în contextul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2014/42, care nu este aplicabil în speță.

Articolul 2 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2005/212/JAI instituie obligația statelor membre de a lua măsurile necesare pentru a permite confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an. Confiscarea este definită la articolul 1 a patra liniuță din decizia‑cadru ca fiind „o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv” ( 19 ).

Aceste dispoziții ale Deciziei‑cadru 2005/212/JAI, în forma în vigoare înainte ca modificarea sa prin Directiva 2014/42 să devină efectivă, pot fi interpretate în sensul că se opuneau posibilității statelor membre să implementeze o procedură de confiscare precum cea din prezenta cauză atunci când confiscarea nu depinde de o condamnare penală?

În opinia noastră, răspunsul este „nu”.

Decizia‑cadru 2005/212/JAI are ca temei juridic titlul VI privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală din Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 alineatul (1) litera (c) și articolul 34 alineatul (2) litera (b). Astfel, scopul deciziei‑cadru este de a asigura compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre, în măsura în care este necesar pentru îmbunătățirea cooperării judiciare în materie penală prin apropierea prevederilor legale și pentru a asigura existența unor dispoziții eficace pentru confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii ( 20 ). Decizia‑cadru 2005/212/JAI este legată de adoptarea Deciziei‑cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor de confiscare, al cărei obiectiv este instituirea normelor în temeiul cărora un stat membru recunoaște și execută pe teritoriul său o hotărâre de confiscare emisă de o instanță competentă în materie penală a unui alt stat membru ( 21 ).

Nota explicativă la inițiativa Regatului Danemarcei de proiect de decizie‑cadru privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea prezintă propunerea de decizie‑cadru ca pe un „instrument orizontal” care urmărește să stabilească fără echivoc obligațiile care revin statelor membre în materie de confiscare ( 22 ).

Din temeiul juridic, din finalitatea deciziei‑cadru și din contextul în care aceasta a fost adoptată rezultă că este vorba despre un instrument (i) care privește exclusiv chestiuni în materie penală; (ii) menit să asigure compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în măsura necesară cooperării acestora; (iii) care introduce, pentru statele membre, obligația de a lua măsurile necesare pentru a confisca produsele și instrumentele având legătură cu infracțiunea; și care (iv) prin apropierea legislațiilor statelor membre în materiile reglementate, facilitează recunoașterea reciprocă a hotărârilor de confiscare. Această noțiune constituie un minim de apropiere a legislațiilor („în măsura necesară cooperării”).

În temeiul Deciziei‑cadru 2005/212/JAI, instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni sunt supuse confiscării [articolul 2 alineatul (1)] dispuse de o instanță în urma unei proceduri „în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni” (articolul 1 a patra liniuță). Definiția respectivă corespunde definiției de la articolul 1 litera (d) din Convenția din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor având legătură cu infracțiunea ( 23 ). Este util să amintim aici că domeniul de aplicare al convenției este limitat la activitatea infracțională sau la actele legate de activitatea infracțională ( 24 ). Baza legală, contextul și redactarea deciziei‑cadru indică faptul că ar trebui abordată într‑un mod similar.

Procedură penală începe atunci când persoana vizată are cunoștință de faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și continuă până la soluționarea definitivă a problemei dacă persoana în cauză a comis infracțiunea, inclusiv, după caz, până la stabilirea pedepsei și la soluționarea oricărei căi de atac ( 25 ).

Rezultă că procedura în cauză în fața instanței naționale nu constituie o „procedură penală”. Pe baza elementelor din dosarul cauzei, am ajuns la concluzia că nici acestea nu reprezintă proceduri „în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni” în sensul articolului 1 a patra liniuță din decizia‑cadru.

Deși instanța națională este competentă să verifice respectivele chestiuni, această procedură a fost descrisă în fața Curții ca fiind o procedură civilă (care coexistă cu mecanismul confiscării de drept penal). Acestea au un singur element comun cu procedurile penale: sunt inițiate de autoritatea independentă națională atunci când este informată că o persoană a fost acuzată de săvârșirea unei infracțiuni. Odată inițiate, procedurile civile se derulează independent de procedurile penale împotriva persoanei anchetate (a se vedea articolul 2 din Legea din 2012). Procedurile civile se concentrează asupra bunurilor (iar nu asupra persoanei care face obiectul anchetei). Proveniența și modul de achiziționare a bunurilor fac obiectul unei anchete având ca obiect să se stabilească dacă aceste bunuri trebuie înghețate și/sau, dacă este cazul, confiscate. Confiscarea rămâne fără legătură cu rezultatul procedurii penale. Nu este legată de dovedirea săvârșirii unei infracțiuni împotriva persoanei anchetate.

Suntem, așadar, de acord cu poziția Comisiei exprimată în cadrul ședinței, în sensul că un asemenea sistem de confiscare nu intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru. Am ajunge la aceeași concluzie pe baza formulării articolului 1 a patra liniuță din decizia‑cadru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/42. Deși definiția „confiscării” a fost modificată ( 26 ), formularea esențială „în legătură cu o infracțiune” a rămas neschimbată.

Nu considerăm că această concluzie este afectată de faptul că articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru prevede că statele membre pot recurge la alte proceduri decât cele penale pentru a‑l deposeda pe autorul încălcărilor de natură fiscală de produsele având legătură cu infracțiunea ( 27 ). Formularea acestei dispoziții păstrează o legătură clară cu procedurile penale („autor” și „produsele având legătură cu infracțiunea”). Aceasta nu poate fi interpretată în sensul că extinde domeniul de aplicare al deciziei‑cadru la o confiscare care nu este legată de proceduri penale.

Cu titlu suplimentar, vom adăuga că, în ipoteza în care s‑ar considera că litigiul principal privește o procedură penală și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru, nu există niciun element în decizia‑cadru menționată (spre deosebire de Directiva 2014/42) care să condiționeze confiscarea de o condamnare penală definitivă. Articolul 1 a patra liniuță definește confiscarea ca „o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv”. Decizia‑cadru nu prevede nimic cu privire la rezultatul procedurii penale. Astfel, este foarte adevărat că măsura confiscării în sensul directivei se aplică „cu condiția să existe o condamnare definitivă pentru o infracțiune” [articolul 4 alineatul (1)] ( 28 ). Însă acest articol nu figurează printre cele care au înlocuit articole din decizia‑cadru.

În concluzie, Decizia‑cadru 2005/212/JAI nu se opune unor proceduri de confiscare precum cele pendinte în fața instanței de trimitere, atunci când aceste proceduri nu sunt „în legătură cu o infracțiune”, iar inițierea lor nu depinde de o condamnare penală.

Articolul 5 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI reiterează obligația de a respecta prezumția de nevinovăție. Prezumția de nevinovăție este recunoscută la articolul 48 alineatul (1) din cartă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii trebuie aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații ( 29 ).

Pentru motivele pe care le‑am expus anterior, o procedură de confiscare precum cea pendinte în fața instanței de trimitere nu poate fi considerată ca fiind „în legătură cu o infracțiune” care intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru. Articolul 5 din decizia‑cadru și articolul 48 alineatul (1) din cartă nu sunt, așadar, aplicabile în speță.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Sofyski gradski Sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) după cum urmează: „Decizia‑cadru 2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea nu se opune unor proceduri de confiscare precum cele pendinte în fața instanței de trimitere, atunci când aceste proceduri nu sunt «în legătură cu o infracțiune», iar inițierea lor nu depinde de o condamnare penală.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 31 octombrie 2019 ( 1 )

Dreptul Uniunii

Tratatul privind Uniunea Europeană

Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Decizia‑cadru 2005/212/JAI

Directiva 2014/42

Dreptul național

Legea privind confiscarea averii dobândite ilegal

Codul penal

Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare

Apreciere

Dreptul Uniunii aplicabil ratione materiae

Dreptul Uniunii aplicabil ratione temporis

Decizia‑cadru 2005/212/JAI după intrarea în vigoare a Directivei 2014/42

Cu privire la întrebările preliminare

Confiscare în sensul Deciziei‑cadru 2005/212/JAI

Cu privire la prezumția de nevinovăție

Concluzie