Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea extinsă) din 31 mai 2018.#Janusz Korwin-Mikke împotriva Parlamentului European.#Drept instituțional – Parlamentul European – Regulamentul de procedură al Parlamentului – Declarații care aduc atingere demnității Parlamentului și bunei desfășurări a lucrărilor parlamentare – Sancțiuni disciplinare de pierdere a dreptului la indemnizația de ședere și de suspendare temporară a participării la toate activitățile Parlamentului – Libertatea de exprimare – Obligația de motivare – Eroare de drept.#Cauza T-352/17.

Reclamantul, domnul Janusz Korwin‑Mikke, este deputat în Parlamentul European.

În ședința plenară a Parlamentului din 1 martie 2017 (denumită în continuare „ședința plenară din 1 martie 2017”), având ca obiect „Gender pay gap”, respectiv problematica diferenței de remunerare dintre femei și bărbați, reclamantul a adresat o întrebare unei deputate europene, cu următorul conținut: „Cunoașteți palmaresul femeilor la olimpiadele de fizică teoretică desfășurate în Polonia? Care a fost cea mai bună poziție a unei femei sau a unei fete? Vă pot spune eu: 800. Și știți câte femei se află printre primii o sută de jucători de șah? Vă spun eu: niciuna. Și, bineînțeles, femeile trebuie să câștige mai puțin decât bărbații, deoarece sunt mai slabe, mai mici și mai puțin inteligente, ele trebuie să câștige mai puțin. Am încheiat.”

Prin scrisoarea din 3 martie 2017, președintele Parlamentului l‑a informat pe reclamant, pe de o parte, cu privire la faptul că declarațiile pe care le făcuse în cadrul ședinței plenare din 1 martie 2017 aduceau atingere demnității Parlamentului și valorilor definite la articolul 11 din Regulamentul de procedură al acestuia din urmă (denumit în continuare „Regulamentul de procedură al Parlamentului”) și, pe de altă parte, cu privire la inițierea unei proceduri disciplinare în privința sa în temeiul articolului 166 alineatul (1) din regulamentul menționat, invitându‑l totodată să formuleze observații.

Prin scrisoarea din 7 martie 2017, reclamantul a adresat observații președintelui Parlamentului.

Prin decizia din 14 martie 2017 (denumită în continuare „decizia președintelui”), președintele Parlamentului a aplicat reclamantului următoarele sancțiuni: – pierderea dreptului la indemnizația de ședere pentru o perioadă de 30 zile; – suspendarea temporară a participării sale la toate activitățile Parlamentului pentru o perioadă de zece zile consecutive, fără a aduce atingere exercitării dreptului de vot în ședință plenară; – interdicția de a reprezenta Parlamentul în cadrul unei delegații interparlamentare, al unei conferințe interparlamentare sau al oricărui alt forum interinstituțional pentru o perioadă de un an.

La 27 martie 2017, reclamantul a introdus o cale de atac internă în fața biroului Parlamentului împotriva deciziei președintelui, prin care a solicitat anularea sancțiunilor impuse în privința sa, în conformitate cu articolul 167 din Regulamentul de procedură al Parlamentului.

Prin decizia din 3 aprilie 2017 (denumită în continuare „decizia biroului”), biroul Parlamentului a menținut sancțiunile aplicate reclamantului prin decizia președintelui.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 iunie 2017, reclamantul a formulat prezenta acțiune.

La propunerea Camerei a șasea, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul său de procedură, trimiterea cauzei în fața unui complet de judecată extins.

La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a invitat părțile să răspundă la o întrebare. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 29 noiembrie 2017.

Reclamantul solicită Tribunalului: – anularea deciziei biroului; – anularea deciziei președintelui; – dispunerea reparării prejudiciului financiar și moral cauzat prin deciziile președintelui și biroului, evaluat la 19180 de euro; – obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

Parlamentul solicită Tribunalului: – respingerea cererii de anulare a deciziei președintelui ca inadmisibilă; – respingerea cererii de anulare a deciziei biroului în parte ca inadmisibilă și în parte ca nefondată; – respingerea cererii de despăgubire în parte ca inadmisibilă și în parte ca nefondată; – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În ședință, reclamantul a declarat că renunță la acțiune în măsura în care se referă la decizia președintelui, aceasta fiind înlocuită cu cea a biroului, care constituie poziția finală a Parlamentului, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.

În susținerea concluziilor sale în anulare, reclamantul invocă două motive, întemeiate în esență, primul, pe o încălcare a principiului general al libertății de exprimare, a articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului și a obligației de motivare, iar al doilea, pe o încălcare a principiului proporționalității și a obligației de motivare.

Astfel, deși în titlul motivelor respective, astfel cum este prezentat în cererea introductivă, sunt menționate și alte critici, întemeiate în special pe o încălcare a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și pe un abuz de putere, se impune constatarea că reiese din conținutul argumentației reclamantului că reproșează Parlamentului că i‑a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de articolul 11 din cartă și de articolul 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) (primul aspect al primului motiv), că a săvârșit o eroare vădită de apreciere și a încălcat domeniul de aplicare al articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului (al doilea aspect al primului motiv), că a încălcat obligația de motivare care îi revenea în temeiul articolului 296 TFUE (al treilea aspect al primului motiv, precum și al doilea aspect al celui de al doilea motiv) și, în sfârșit, că a încălcat principiul proporționalității în ceea ce privește sancțiunile disciplinare impuse (primul aspect al celui de al doilea motiv).

Trebuie să se examineze mai întâi al treilea aspect, apoi, împreună, primul și al doilea aspect ale primului motiv.

Reclamantul susține că motivarea deciziei biroului nu permite nici să se stabilească dacă a tulburat într‑un mod excepțional de grav ședința plenară din 1 martie 2017, nici să se determine principiile definite la articolul 11 din Regulamentul de procedură al Parlamentului care au fost încălcate, nici să se înțeleagă motivele pentru care nu s‑a ținut seama de libertatea de exprimare sporită de care ar beneficia în calitate de deputat.

Parlamentul contestă aceste argumente.

Trebuie amintit că obligația de motivare constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie distinsă de aspectul temeiniciei motivelor, aspect care ține de legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea Hotărârea din 22 mai 2012, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, T‑300/10, EU:T:2012:247, punctul 180 și jurisprudența citată). Astfel, motivarea unei decizii constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază această decizie. Această motivare poate fi suficientă chiar dacă exprimă motive eronate (a se vedea Ordonanța din 12 iulie 2012, Dover/Parlamentul, C‑278/11 P, nepublicată, EU:C:2012:457, punctul 36 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în funcție de contextul său, precum și de ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 22 mai 2012, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, T‑300/10, EU:T:2012:247, punctul 181 și jurisprudența citată).

În speță, decizia biroului cuprinde trei secțiuni. Prima secțiune (punctele 1-16 din decizie) prezintă situația de fapt care a condus la adoptarea sancțiunilor în cauză, declarațiile anterioare ale reclamantului care au făcut deja obiectul unor sancțiuni și procedura căilor de atac interne inițiată de acesta din urmă împotriva deciziei președintelui. A doua secțiune (punctele 17-23 din decizie) stabilește cadrul juridic aplicabil, iar a treia secțiune (punctele 24-37 din decizie) cuprinde o apreciere juridică prin care se urmărește să se stabilească o încălcare de către reclamant a articolului 11 din Regulamentul de procedură al Parlamentului și, în consecință, a articolului 166 din regulamentul menționat.

În special, la punctele 26-28 din decizia sa, după ce a amintit importanța principiului egalității de tratament între bărbați și femei, consacrat la articolul 2 TUE și recunoscut de cartă, biroul Parlamentului a constatat mai întâi că, prin declarațiile sale discriminatorii, insultătoare și, în mod cert, premeditate, prezentate, de altfel, ca fiind susținute de date statistice artificiale, reclamantul a adus atingere uneia dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene. Pe de altă parte, reclamantul ar fi avut fără îndoială intenția de a provoca și de a insulta atât femeile, cât și Parlamentul ca instituție cu rol de gardian al valorilor europene care promovează egalitatea de gen. În plus, respectivele declarații ar fi atras interesul mass‑mediei și reacții pe rețelele sociale, generând astfel un impact negativ asupra imaginii Parlamentului și a deputaților săi în raport cu cetățenii Uniunii.

În continuare, reamintind totodată importanța libertății de exprimare recunoscute de articolul 11 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului și de diferite instrumente juridice internaționale referitoare la drepturile omului, biroul Parlamentului a arătat că, în temeiul acestor texte și conform interpretării libertății respective în jurisprudență, exercitarea acesteia se poate limita în cazul în care încalcă alte drepturi, „în special în cazul în care rănește sau insultă alte persoane” sau „pentru a asigura protecția drepturilor sau a reputației altor persoane” (punctele 29 și 30 din decizia biroului). De asemenea, la punctul 31 din decizia respectivă, biroul Parlamentului a indicat că principiul libertății de exprimare, garantat tuturor deputaților în Parlament, nu este aplicabil „limbajului ofensator, injurios sau lipsit de respect” sau „comportamentului care aduce atingere demnității Parlamentului și care constituie o încălcare a valorilor și a principiilor fundamentale ale Uniunii”.

În urma acestei expuneri, biroul Parlamentului a constatat, la punctul 32 din decizia sa, că comportamentul reclamantului constituia o încălcare a articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Parlamentului ca urmare a atingerii aduse valorilor și principiilor definite în tratate, inclusiv carta, și că el nu respecta demnitatea Parlamentului. În plus, el a subliniat că un astfel de comportament nu putea fi justificat în temeiul articolului 11 alineatul (4) din regulamentul menționat, ținând seama de faptul că utilizarea unui limbaj ofensator și insultător nu putea fi acoperită de libertatea de exprimare. El a concluzionat că, în aceste condiții, reclamantul perturbase lucrările Parlamentului cu încălcarea principiilor menționate la articolul 11 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, în sensul articolului 166 din acesta.

În sfârșit, la punctele 33-35 din decizia sa, biroul Parlamentului a arătat că reclamantul utilizase deja un limbaj inadecvat, cu încălcarea articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Parlamentului, ceea ce îl determinase pe președintele Parlamentului să îi aplice, în trei rânduri, sancțiuni care au fost confirmate ulterior de biroul Parlamentului. În consecință, acesta a concluzionat că comportamentul reclamantului trebuia să fie considerat grav și recurent și că faptul că nu și‑a prezentat scuze, ci că, dimpotrivă, și‑a reiterat remarcile justifica cu atât mai mult gradul de severitate a sancțiunii impuse.

Rezultă că, fără să se aducă atingere examinării temeiniciei sale, care va fi efectuată în cadrul primului și al celui de al doilea aspect ale prezentului motiv, decizia biroului conține o motivare conformă cu exigențele articolului 296 TFUE.

În consecință, al treilea aspect al primului motiv trebuie respins.

Reclamantul susține în esență că Parlamentul nu ar fi dovedit îndeplinirea condițiilor necesare pentru aplicarea articolului 166 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Parlamentului și că acesta i‑ar fi aplicat astfel o sancțiune disciplinară cu încălcarea libertății de exprimare sporite de care ar beneficia în calitate de deputat în Parlamentul European, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”).

În această privință, el susține, în primul rând, că decizia biroului este afectată de o eroare de drept, în măsura în care aceasta nu ar ține suficient seama de faptul că declarațiile sale, făcute în cadrul exercitării atribuțiilor parlamentare în incinta Parlamentului, constituiau elemente ale discursului său politic.

În al doilea rând, el consideră că, dorind să sancționeze conținutul declarațiilor sale, iar nu o eventuală încălcare a unei norme privind dezbaterea parlamentară, Parlamentul a săvârșit o eroare vădită de apreciere și a încălcat domeniul de aplicare al articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului. Pe de o parte, el susține că reiese din motivarea deciziei respective că intervenția sa în cadrul ședinței plenare din 1 martie 2017 era legală, astfel încât ar trebui să se ridice problema dacă declarațiile sale constituiau cu adevărat o tulburare sau o perturbare gravă a dezbaterii parlamentare. Pe de altă parte, el subliniază că caracterul „vag și imprecis” al textului „tulbură ședința într‑un mod grav sau perturbă lucrările Parlamentului încălcând principiile stabilite la articolul 11”, prevăzut la articolul 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, ar necesita ca Parlamentul să demonstreze în mod concret că declarațiile sale intrau într‑adevăr în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, situație care nu s‑ar fi regăsit în speță.

În al treilea rând, reclamantul susține că decizia biroului nu demonstrează că declarațiile sale au tulburat efectiv ședința plenară din 1 martie sau că au perturbat grav lucrările Parlamentului, cu încălcarea articolului 11 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, astfel încât să se considere că condițiile de fond prevăzute la articolul 166 din regulamentul menționat erau efectiv îndeplinite.

În al patrulea rând, reclamantul susține că Parlamentul European nu reușește să demonstreze că decizia biroului ar putea fi considerată o derogare permisă de la dreptul la libertatea de exprimare.

Parlamentul susține, mai întâi, că examinarea validității deciziei biroului trebuie să fie efectuată exclusiv în raport cu drepturile fundamentale garantate de cartă și în special cu articolul 11 din aceasta, care consacră libertatea de exprimare și interpretarea acesteia de către instanța Uniunii. Prin urmare, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de reclamant nu ar fi aplicabilă în speță, ci ar putea, cel mult, să servească drept sursă de inspirație. Chiar presupunând că ea ar fi aplicabilă, nu rezultă din aceasta că libertatea sa de exprimare este nelimitată.

Parlamentul subliniază în continuare că, în exercitarea competențelor prevăzute la articolele 166 și 167 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, președintele său și, după caz, biroul Parlamentului dispun de o anumită marjă de apreciere. Prin urmare, controlul Tribunalului ar trebui să se limiteze să examineze dacă exercitarea unei asemenea puteri nu este afectată de o eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere și dacă garanțiile procedurale au fost respectate.

În sfârșit, în ceea ce privește încălcarea articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, invocată în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, Parlamentul susține că nu decurge într‑un mod suficient de clar din cererea introductivă dacă reclamantul critică decizia biroului pentru faptul că a fost adoptată cu încălcarea articolului respectiv sau dacă contestă legalitatea acestuia din urmă ca temei juridic al deciziei amintite, astfel încât aspectul în cauză ar fi inadmisibil. Cu toate acestea, Parlamentul se apără, cu titlu suplimentar, indicând că este de acord cu interpretarea pe care o face reclamantul cu privire la ratio legis a articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului și susținând că situația pe care această dispoziție o are în vedere corespunde exact cu cea din speță, din moment ce, prin declarațiile sale, reclamantul ar fi tulburat dezbaterile și lucrările Parlamentului, cu încălcarea principiilor stabilite la articolul 11 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, afectând demnitatea Parlamentului și, pentru acest motiv, a fost sancționat. Parlamentul adaugă, făcând trimitere la punctul 27 din decizia biroului, că declarațiile reclamantului ar fi provocat, de altfel, o reacție imediată a anumitor deputați și ar fi declanșat reacții în mass‑media și pe rețelele sociale, aducând astfel o atingere gravă reputației instituției.

De la bun început, trebuie să se constate, pe de o parte, că, contrar afirmațiilor Parlamentului și astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 16 și 29-33 de mai sus, substanța argumentelor reclamantului, referitoare la cel de al doilea aspect al primului motiv, se desprinde din cererea introductivă cu suficientă claritate, astfel încât Parlamentul s‑a putut apăra în mod util în înscrisurile sale (a se vedea punctul 36 de mai sus), precum și în cadrul ședinței. Astfel, în cadrul acesteia din urmă și după cum reiese din procesul‑verbal al acesteia, Parlamentul a luat pe deplin poziție cu privire la condițiile de aplicare a articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului coroborat cu articolul 11 din același regulament, la care această dispoziție face trimitere. În consecință, cauza de inadmisibilitate invocată de Parlament trebuie respinsă.

Pe de altă parte, Parlamentul nu poate contesta relevanța CEDO, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în speță, în vederea examinării încălcării articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului.

Astfel, deși este adevărat că CEDO nu constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 44, și Hotărârea din 3 septembrie 2015, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Comisia, C‑398/13 P, EU:C:2015:535, punctul 45) și că, în consecință, aprecierea validității unui act de drept derivat al Uniunii trebuie să se realizeze numai din perspectiva drepturilor fundamentale garantate de cartă (Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 46), trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul articolului 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale recunoscute de CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii și că, pe de altă parte, din articolul 52 alineatul (3) din cartă decurge că drepturile conținute în aceasta, ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, au același înțeles și aceeași întindere ca și cele prevăzute de CEDO. Potrivit explicațiilor referitoare la această dispoziție, care, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, înțelesul și întinderea drepturilor garantate sunt determinate nu numai de textul CEDO, ci și, printre altele, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci, C‑205/15, EU:C:2016:499, punctul 41 și jurisprudența citată). Reiese, în plus, din explicațiile respective că articolul 52 alineatul (3) din cartă este destinat să asigure coerența necesară între drepturile cuprinse în cartă și drepturile corespunzătoare garantate prin CEDO, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 28 iulie 2016, JZ, C‑294/16 PPU, EU:C:2016:610, punctul 50). În plus, trebuie să se arate că această echivalență între libertățile garantate de cartă și cele garantate de CEDO a fost enunțată în mod formal cu privire la libertatea de exprimare (Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brands și alții, C‑547/14, EU:C:2016:325, punctul 147).

În ceea ce privește în special libertatea de exprimare, trebuie amintit că aceasta ocupă un loc esențial în societățile democratice și că ea constituie în acest sens un drept fundamental garantat în special de articolul 11 din cartă, de articolul 10 din CEDO și de articolul 19 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2011, Patriciello, C‑163/10, EU:C:2011:543, punctul 31).

În această privință, trebuie amintit că reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că, sub rezerva articolului 10 alineatul (2) din CEDO, libertatea de exprimare se aplică nu numai informațiilor sau ideilor primite favorabil ori considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci și celor care afectează, șochează sau neliniștesc statul sau o anumită parte a populației. În acest sens converg pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există societate democratică (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 7 decembrie 1976, Handyside împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:1976:1207JUD000549372, § 49).

Dreptul la libertatea de exprimare nu constituie însă o prerogativă absolută, iar exercitarea sa poate fi supusă, în anumite condiții, unor restricții.

Or, având în vedere importanța fundamentală a libertății de exprimare, restricțiile acesteia trebuie apreciate în mod strict și, astfel cum reiese atât din articolul 10 alineatul (2) din CEDO, cât și din articolul 52 alineatul (1) din cartă, ingerințele în libertatea de exprimare sunt permise numai în cazul în care îndeplinesc o triplă condiție. În primul rând, restrângerea în cauză trebuie să fie „prevăzută de lege”. Cu alte cuvinte, instituția Uniunii care adoptă măsuri susceptibile să restrângă libertatea de exprimare a unei persoane trebuie să aibă un temei juridic în acest scop. În al doilea rând, restrângerea în cauză trebuie să vizeze un obiectiv de interes general, recunoscut ca atare de Uniune. În al treilea rând, restrângerea în cauză nu trebuie să fie excesivă, ceea ce implică, pe de o parte, că aceasta trebuie să fie necesară și proporțională cu obiectivul urmărit și, pe de altă parte, că nu trebuie să se aducă atingere substanței acestei libertăți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2017, Kiselev/Consiliul, T‑262/15, EU:T:2017:392, punctele 69 și 84 și jurisprudența citată).

Trebuie să se mai precizeze că o ingerință sau o restrângere a libertății de exprimare poate fi considerată ca fiind „prevăzută de lege” numai în cazul în care norma este enunțată cu suficientă precizie astfel încât să fie previzibilă în ceea ce privește efectele sale și să permită destinatarului său să își calibreze comportamentul (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 17 februarie 2004, Maestri împotriva Italiei, CE:ECHR:2004:0217JUD003974898, § 30).

Pe de altă parte, trebuie să se arată că, într‑o democrație, Parlamentul sau organele comparabile reprezintă tribune indispensabile pentru dezbaterea politică. Prin urmare, o ingerință în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestor organe se poate justifica numai pentru motive imperative (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 17 decembrie 2002, A. împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:2002:1217JUD003537397, § 79).

În plus, astfel cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod constant în jurisprudența sa, libertatea de exprimare a deputaților este deosebit de importantă. Astfel, prețioasă pentru orice persoană, libertatea de exprimare este prețioasă mai ales pentru un ales al poporului; acesta își reprezintă alegătorii, le semnalează preocupările și le apără interesele. În consecință, ingerințe în libertatea de exprimare a unui deputat al opoziției, precum reclamantul, impun instanței să efectueze un control dintre cele mai stricte (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 aprilie 1992, Castells împotriva Spaniei, CE:ECHR:1992:0423JUD001179885, § 42).

Trebuie să se considere astfel că libertății de exprimare a deputaților trebuie să i se acorde o protecție sporită, având în vedere importanța fundamentală pe care Parlamentul o are într‑o societate democratică.

Cu toate acestea, subliniind că orice declarație făcută în incinta Parlamentului necesită un nivel ridicat de protecție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis în același timp recent, având în vedere legătura strânsă existentă între caracterul cu adevărat democratic al unui regim politic și funcționarea Parlamentului, că exercitarea libertății de exprimare în cadrul Parlamentului trebuie să se eclipseze uneori în fața unor interese legitime precum protecția bunei desfășurări a activităților parlamentare și protecția drepturilor celorlalți deputați (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 17 mai 2016, Karácsony și alții împotriva Ungariei, CE:ECHR:2016:0517JUD 004246113, § 138-141).

Trebuie să se arate că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe de o parte, a asociat posibilitatea ca un parlament să sancționeze comportamentul unuia dintre membrii săi cu necesitatea de a asigura buna desfășurare a activității parlamentare și, pe de altă parte, a recunoscut parlamentelor o largă autonomie pentru a reglementa maniera, momentul și locul alese de parlamentari pentru intervențiile lor (controlul exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului fiind, în consecință, limitat), dar, în schimb, o marjă de apreciere foarte redusă pentru a delimita conținutul declarațiilor făcute de parlamentari (controlul exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului fiind, în consecință, mai riguros). În jurisprudența sa, ea evocă în această privință doar „o anumită doză de reglementare […] necesară pentru a împiedica mijloace de exprimare precum incitări directe sau indirecte la violență” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 17 mai 2016, Karácsony și alții împotriva Ungariei, CE:ECHR:2016:0517JUD004246113, § 140).

Rezultă că, pe de o parte, un regulament de procedură al unui parlament ar putea prevedea posibilitatea de a sancționa declarațiile făcute de deputați numai în ipoteza în care acestea ar aduce atingere bunei funcționări a Parlamentului sau ar reprezenta un pericol serios pentru societate, cum ar fi incitări la violență sau la ură rasială.

Pe de altă parte, competența, recunoscută parlamentelor, de a aplica sancțiuni disciplinare pentru a asigura buna desfășurare a activităților lor sau protecția anumitor drepturi, principii sau libertăți fundamentale ar trebui să se concilieze cu necesitatea de a asigura respectarea libertății de exprimare a deputaților.

În consecință, trebuie să se verifice, ținând seama de importanța deosebită pe care o prezintă libertatea de exprimare a deputaților și de limitele stricte în care pot fi impuse restrângeri privind această libertate, în conformitate cu principiile dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în acest context, dacă, prin aplicarea sancțiunii disciplinare în cauză, Parlamentul a respectat condițiile prevăzute la articolul 166 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Parlamentului.

În speță, Regulamentul de procedură al Parlamentului, în versiunea în vigoare la data faptelor astfel cum este aplicată de biroul Parlamentului, prevede, în capitolul 4 din titlul VII, denumit „Măsuri în caz de nerespectare a regulilor de conduită aplicabile deputaților”, măsuri de aplicare imediată care pot fi luate de președintele de ședință pentru a restabili ordinea (articolul 165 din Regulamentul de procedură al Parlamentului) și sancțiuni disciplinare care pot fi adoptate de președintele Parlamentului în privința unui deputat (articolul 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului).

În temeiul articolului 166 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului, care a fost aplicat în speță, președintele Parlamentului adoptă o decizie motivată prin care pronunță sancțiunea corespunzătoare, „[î]n cazul în care un deputat tulbură ședința într‑un mod grav sau perturbă lucrările Parlamentului încălcând principiile stabilite la articolul 11 […]”.

Or, trebuie să se sublinieze că modul de redactare a articolului 166 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului diferă în funcție de versiunile lingvistice ale regulamentului menționat. Astfel, spre deosebire de versiunea în limba franceză a acestei dispoziții, precum și în special de versiunile în limbile germană, italiană, spaniolă, neerlandeză și greacă, versiunea în limba engleză nu menționează perturbarea „lucrărilor” sau „a activității” Parlamentului, însă folosește expresia „disruption of Parliament”. Potrivit Parlamentului, această expresie nu ar privi doar lucrările parlamentare în cadrul hemiciclului, ci ar desemna o situație mai extinsă decât ședința, care include și impactul asupra reputației sau demnității sale ca instituție.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, necesitatea unei interpretări uniforme a unei dispoziții impune ca, în caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale acesteia, dispoziția în cauză să fie interpretată în funcție de contextul și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 2016, Bayer CropScience și Stichting De Bijenstichting, C‑442/14, EU:C:2016:890, punctul 84 și jurisprudența citată).

Rezultă că teza susținută de Parlament în cadrul ședinței potrivit căreia ar trebui să se aibă drept temei versiunea în limba engleză a articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului pentru a se interpreta intenția legiuitorului și toate versiunile lingvistice nu poate fi admisă.

Astfel, ținând seama de contextul și de finalitatea sa, articolul 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului are în vedere situația unei atingeri aduse bunei funcționări a Parlamentului sau desfășurării normale a activităților parlamentare și, prin urmare, urmărește să sancționeze conduita unui deputat care participă la ședințe sau la lucrările parlamentare care ar fi de natură să afecteze grav desfășurarea lor. O asemenea interpretare corespunde, de altfel, astfel cum s‑a amintit la punctele 49-51 de mai sus, obiectivului urmărit în general de un regulament disciplinar al unui parlament al cărui caracter legitim a fost recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 17 mai 2016, Karácsony și alții împotriva Ungariei, CE:ECHR:2016:0517JUD004246113, § 138-140).

Pe de altă parte, este necesar să se arate că modul de redactare a articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului urmărește să considere că două situații pot fi sancționate, și anume fie faptul de a „tulbur[a] ședința într‑un mod grav […] încălcând principiile stabilite la articolul 11”, fie „perturb[area] lucrăril[or] Parlamentului încălcând principiile stabilite la articolul 11 […]”.

Trebuie să se constate, în această privință, că nu reiese nici din decizia biroului, nici din înscrisurile părților că declarațiile făcute de reclamant în fața Parlamentului în ședința plenară din 1 martie 2017 au creat vreo tulburare a ședinței respective, în sensul primei opțiuni prevăzute la articolul 166 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului. În această privință, astfel cum reiese din răspunsurile la întrebările Tribunalului, singura reacție imediată la declarațiile reclamantului a fost cea a deputatei căreia acesta îi adresase o întrebare prin intermediul unui cartonaș albastru. Aceasta și‑a exprimat indignarea în următorii termeni: „Domnule deputat, în opinia dumneavoastră, potrivit teoriilor dumneavoastră, eu nu aș avea nici dreptul de a fi aici în calitate de deputat, știu că acest lucru vă face rău, știu că nu vă face deloc plăcere faptul că femeile de astăzi au dreptul de a reprezenta cetățenii în aceleași condiții, cu aceleași drepturi ca și dumneavoastră. Și eu sunt o femeie și apăr drepturile femeilor față de bărbați ca dumneavoastră”. Totuși, această reacție nu poate permite să se definească apariția unei tulburări grave a ședinței plenare din 1 martie 2017 sau a unei perturbări grave a lucrărilor Parlamentului. De altfel, o asemenea apreciere nu reiese din decizia biroului, care face obiectul controlului de legalitate cu care este sesizat Tribunalul prin prezenta acțiune.

De altfel, atât în cadrul răspunsurilor sale la întrebările scrise ale Tribunalului, cât și în ședință, Parlamentul a confirmat că nicio tulburare sau perturbare a lucrărilor, a fortiori gravă, nu a avut loc în incinta sa, în cadrul ședinței plenare din 1 martie 2017 și în cadrul dezbaterilor aferente, în urma intervenției reclamantului. Cu toate acestea, Parlamentul a afirmat că situația reclamantului ținea totuși de cea de a doua opțiune prevăzută la articolul 166 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului, și anume „perturbarea lucrărilor”, care ar fi fost consecința directă a încălcării principiilor menționate la articolul 11 din regulamentul respectiv, care prevede norme de conduită pentru deputați. În această privință, Parlamentul a susținut că „perturbarea” care ar fi justificat impunerea de sancțiuni disciplinare în privința reclamantului s‑a manifestat în afara ședinței, printr‑o atingere adusă reputației și demnității sale ca instituție. În plus, Parlamentul a precizat că perturbarea lucrărilor prevăzută la articolul 166 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului nu se limita la dezbaterile sau la lucrările din cadrul său, ci acesteia trebuia să i se atribuie o accepțiune mai extinsă, cuprinzând Parlamentul în ansamblu, demnitatea sa, reputația sa și, așadar, funcționarea sa.

Aceste argumente nu pot fi admise.

Astfel, în primul rând, se impune constatarea că afirmația Parlamentului în cadrul ședinței potrivit căreia situația reclamantului ținea de cea de a doua opțiune menționată la articolul 166 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului, și anume perturbarea lucrărilor Parlamentului, nu reiese din decizia biroului, care nu furnizează precizări cu privire la motivul încălcării specifice care a fost reținut în speță printre cele vizate de dispoziția menționată. În această privință, decizia respectivă se limitează să constate, la punctul 32, că comportamentul reclamantului constituie o încălcare a principiilor definite la articolul 11 alineatul (3) din regulamentul menționat, în măsura în care acesta încalcă valorile și principiile definite în tratatele Uniunii și în măsura în care acesta nu respectă demnitatea Parlamentului și deduce de aici existența unei „perturbări a Parlamentului”, în sensul articolului 166 din acest regulament. Contrar celor susținute de Parlament în ședință, o interpretare diferită a punctului 32 din decizia biroului nu poate rezulta din motivele prezentate la punctele 26 și 27 din decizia respectivă, în lumina cărora ar trebui interpretat. Astfel, aceste din urmă puncte se limitează să arate că declarațiile provocatoare, premeditate, insultătoare și discriminatorii, atât față de femei, cât și față de Parlament ca instituție, constituiau o încălcare a unei valori fundamentale a Uniunii și ar fi putut contribui la o percepție negativă a Parlamentului și a deputaților săi de către public. În consecință, deși aceste constatări puteau, cel mult, să fie interpretate în sensul că constată o încălcare a articolului 11 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, ele nu fac totuși în niciun fel dovada unei perturbări a lucrărilor Parlamentului, astfel cum se impune la articolul 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului.

Or, este suficient să se amintească, în această privință, că articolul 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, iar nu articolul 11 din acesta, este cel care precizează condițiile în care unui deputat îi poate fi aplicată o sancțiune. Astfel, articolul 11 din regulamentul menționat conține regulile de conduită, reamintind principiile și valorile care trebuie respectate de deputați în comportamentul lor, fiind necesar ca, în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) primul paragraf din respectivul regulament, acesta să nu compromită buna desfășurare a lucrărilor parlamentare, menținerea securității și a ordinii în clădirile Parlamentului sau chiar buna funcționare a echipamentelor acestuia din urmă. Pe de altă parte, articolul 11 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului prevede că, în dezbaterile parlamentare, deputații nu adoptă comportamente sau limbaje denigratoare, rasiste sau xenofobe. În schimb, în ceea ce privește posibilele consecințe ale nerespectării acestor reguli de conduită, articolul 11 alineatul (3) al patrulea paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului se limitează să indice că aceasta „poate” conduce la aplicarea unor „măsuri”, în conformitate cu articolele 165, 166 și 167 din regulamentul menționat. Rezultă că concluzia dedusă din punctul 32 din decizia biroului potrivit căreia o încălcare a principiilor și a valorilor definite la articolul 11 din acest regulament ar implica ipso facto o constatare a unei tulburări grave a ședinței sau a unei perturbări grave a lucrărilor Parlamentului nu decurge nicidecum din această dispoziție.

Faptul că articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Parlamentului, în versiunea sa aplicabilă în prezentul litigiu, cuprinde, la al doilea paragraf, o trimitere la „comportamente și limbaje denigratoare, rasiste sau xenofobe” nu poate infirma această concluzie. În această privință, trebuie să se arate că, deși, la fel ca în versiunea anterioară, articolul 166 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Parlamentului face trimitere la principiile definite la articolul 11 din același regulament, o interpretare literală a primei dispoziții ar conduce la concluzia că încălcarea principiilor respective nu constituie un motiv de incriminare autonom, ci o condiție suplimentară, necesară pentru a putea sancționa tulburarea gravă a ședinței sau perturbarea lucrărilor Parlamentului, ceea ce, de altfel, Parlamentul a confirmat în ședință. Rezultă că o încălcare a principiilor definite la articolul 11 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, presupunând că ar fi dovedită, nu poate să fie sancționată ca atare, ci doar în cazul în care este însoțită de o tulburare sau de o perturbare a lucrărilor Parlamentului în mod grav, ceea ce Parlamentul a confirmat de asemenea în ședință.

În al doilea rând, contrar afirmațiilor Parlamentului din timpul ședinței, perturbarea lucrărilor Parlamentului prevăzută la articolul 166 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului, care s‑ar fi concretizat în afara hemiciclului, ca urmare a repercusiunilor pe care le‑ar fi avut declarațiile reclamantului în afara Parlamentului, nu poate fi înțeleasă ca o atingere adusă reputației sau demnității acestuia în calitate de instituție. Astfel, circumstanța, menționată la punctul 27 din decizia biroului, că declarațiile reclamantului, ulterior ședinței plenare din 1 martie 2017, au atras atenția mass‑mediei și a rețelelor sociale și că acestea ar fi fost „susceptibile” (likely) să fi contribuit la o percepere negativă a Parlamentului și a deputaților săi de către public este lipsită de pertinență, din moment ce aceasta nu permite să se considere că Parlamentul a stabilit existența unei perturbări a lucrărilor sale, în sensul articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului. În plus, decizia biroului nu conține nicio apreciere referitoare la criteriile care au putut determina biroul Parlamentului să constate o pretinsă atingere adusă demnității Parlamentului. Mai mult, în lipsa definirii unor criterii obiective pentru a aprecia existența unei asemenea atingeri și ținând seama de caracterul cel puțin vag al noțiunii „demnitatea Parlamentului” sau de atingere adusă acesteia din urmă, precum și de marja de apreciere semnificativă de care dispune Parlamentul în materie, o asemenea interpretare ar avea ca efect restrângerea libertății de exprimare a parlamentarilor în mod arbitrar.

În plus, este necesar să se arate că articolul 166 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Parlamentului are în vedere comportamentul deputaților și prevede că, în vederea aprecierii acestuia, trebuie să se ia în considerare caracterul excepțional, recurent sau permanent, precum și gradul de gravitate ale acestuia. În schimb, declarațiile, luările de cuvânt sau discursurile nu sunt menționate și, prin urmare, nu pot face ca atare obiectul unei măsuri de sancționare.

Rezultă de aici că, chiar presupunând că declarațiile făcute în cadrul atribuțiilor parlamentare pot fi asimilate unui comportament care, în temeiul articolului 11 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului, trebuie printre altele să se întemeieze pe anumite valori și nu trebuie să compromită buna desfășurare a lucrărilor parlamentare și că declarațiile respective au putut constitui în acest sens o încălcare a principiilor și a valorilor definite de dispoziția menționată, acestea nu puteau face obiectul unei sancțiuni în lipsa unei tulburări grave sau a unei perturbări grave a lucrărilor Parlamentului.

De altfel, distincția stabilită la articolul 166 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură al Parlamentului în vederea aprecierii comportamentul deputaților în exercitarea atribuțiilor lor parlamentare între, pe de o parte, comportamentele de natură vizuală, care pot fi tolerate în anumite circumstanțe, și, pe de altă parte, „cele care provoacă o perturbare activă a activității parlamentare” nu permite să se considere că declarațiile făcute în timpul unei ședințe parlamentare pot fi incluse în această din urmă categorie de comportamente și, în acest sens, sancționate, în lipsa unei constatări a unei tulburări a ședinței sau a unei perturbări grave a lucrărilor Parlamentului.

Ținând seama de considerațiile care precedă, precum și de importanța deosebită prezentată de libertatea de exprimare a parlamentarilor și de limitele stricte în care aceasta poate fi supusă unor restricții, amintite la punctele 37-51 de mai sus, articolele 11 și 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului trebuie interpretate în sensul că nu permit să se sancționeze un deputat ca urmare a declarațiilor făcute în cadrul atribuțiilor parlamentare, în lipsa unei tulburări grave a ședinței sau a unei perturbări grave a lucrărilor Parlamentului.

În aceste condiții, în pofida caracterului deosebit de șocant al termenilor utilizați de reclamant în intervenția sa din timpul ședinței plenare din 1 martie 2017, Parlamentul nu putea, în circumstanțele speței, să îi aplice o sancțiune disciplinară în temeiul articolului 166 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură.

În plus, chiar dacă s‑ar considera că perturbarea lucrărilor nu s‑ar limita stricto sensu la cadrul hemiciclului, ținând seama de faptul că trimiterea la „ședinț[ă]” de la articolul 166 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Parlamentului există numai în raport cu prima opțiune prevăzută, și anume tulburarea gravă, o accepțiune atât de largă ca cea susținută de Parlament nu poate fi admisă pentru motivele prezentate la punctul 66 de mai sus.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se admită primul motiv în măsura în care urmărește să stabilească o încălcare a articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului, precum și primul capăt de cerere și să se anuleze decizia biroului, fără să fie necesar să se examineze al doilea motiv invocat în susținerea concluziilor în anulare.

În susținerea concluziilor sale în despăgubire, reclamantul susține că anularea deciziei biroului nu îi va permite să obțină repararea tuturor prejudiciilor suferite. Astfel, acesta solicită, pe de o parte, repararea prejudiciului financiar care rezultă din pierderea dreptului la indemnizația de ședere în cuantum de 9180 de euro. Pe de altă parte, el solicită obligarea Parlamentului la plata sumei de 10000 de euro pentru repararea prejudiciului moral care rezultă din suspendarea participării sale la activitățile Parlamentului, din interdicția de a reprezenta Parlamentul, precum și din atingerea adusă reputației și onoarei sale.

Parlamentul susține că cererea de reparare a prejudiciului financiar este inadmisibilă. Pe de altă parte, acesta consideră că anularea deciziei biroului ar constitui o reparare adecvată a prejudiciului moral al reclamantului. Cu titlu subsidiar, acesta consideră că o sumă de cel mult 1000 de euro ar fi adecvată.

În speță, în ceea ce privește, în primul rând, cererea de despăgubire pentru prejudiciul financiar care rezultă din pierderea dreptului la indemnizația de ședere, este suficient să se arate că reclamantul nu explică motivul pentru care, chiar în cazul anulării deciziei biroului, împrejurarea că acesta a făcut deja obiectul sancțiunii în cauză nu îi va permite să obțină repararea integrală a prejudiciului său, cu atât mai mult cu cât se limitează să solicite plata sumei corespunzătoare indemnizației pe care ar fi primit‑o în lipsa sancțiunii aplicate, și anume 9180 de euro. Or, ținând seama de anularea deciziei biroului și în conformitate cu articolul 266 TFUE, va reveni Parlamentului obligația să ia măsurile impuse de executarea prezentei hotărâri, ceea ce implică rambursarea sumelor corespunzătoare indemnizației de ședere a cărei plată a fost suspendată.

Rezultă că cererea de despăgubire pentru prejudiciul financiar trebuie respinsă.

În ceea ce privește, în al doilea rând, cererea de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde că l‑a suferit, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine o reparație adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut produce (Hotărârea din 9 iulie 1987, Hochbaum și Rawes/Comisia, 44/85, 77/85, 294/85 și 295/85, EU:C:1987:348, punctul 22, și Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Montalto/Consiliul, T‑116/03, EU:T:2004:325, punctul 127), cu excepția cazului în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care justifică anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2015, EE/Comisia, F‑55/14, EU:F:2015:66, punctul 46 și jurisprudența citată).

În speță, nu există niciun element în dosar care să permită să se constate că decizia biroului ar fi fost adoptată în condiții care ar fi cauzat un prejudiciu moral reclamantului independent de actul anulat. În consecință, cererea de reparare a prejudiciului moral trebuie respinsă.

Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. În speță, din moment ce numai cererea de anulare a fost admisă, este necesar să se decidă că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

31 mai 2018 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul litigiului

Procedura

Concluziile părților

În drept

Cu privire la concluziile în anulare

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului general al libertății de exprimare, a articolului 166 din Regulamentul de procedură al Parlamentului și a obligației de motivare

Cu privire la concluziile în despăgubire

Cu privire la cheltuielile de judecată