Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 27 noiembrie 2018.#Mariusz Pawlak împotriva Prezes Kasy Rolniczego Ubezpieczenia Społecznego.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Najwyższy.#Trimitere preliminară – Piața internă a serviciilor poștale – Directivele 97/67/CE și 2008/6/CE – Articolul 7 alineatul (1) – Noțiunea „drepturi exclusive sau speciale pentru crearea și furnizarea de servicii poștale” – Articolul 8 – Dreptul statelor membre de a organiza serviciul de expedieri recomandate folosit în cadrul procedurilor judiciare – Termen de depunere a unui act de procedură la o instanță – Interpretare conformă a dreptului național cu dreptul Uniunii – Limite – Efect direct invocat de o emanație a unui stat membru în cadrul unui litigiu împotriva unui particular.#Cauza C-545/17.

Depunerea la instanță a memoriilor de către părțile dintr‑un litigiu este supusă în general unor termene, a căror nerespectare determină respingerea lor ca tardive. Memoriul trebuie depus chiar la sediul instanței până cel târziu în ultima zi a termenului stabilit, cu toate că anumite state membre admit că depunerea la un oficiu poștal are aceleași efecte în ceea ce privește data precum cea realizată la instanță.

Admiterea actelor de procedură trimise astfel este condiționată în general de precizarea cu certitudine a datei în care au fost avizate de furnizorul de servicii poștale. Anumite ordini juridice naționale solicită, pentru acest motiv, expedierea lor prin corespondență recomandată, prestație care face parte din serviciul universal.

În litigiul care stă la baza cererii de decizie preliminară, o instanță poloneză a respins ca tardiv un apel trimis prin poștă. Prin urmare, se ridică în esență problema dacă norma procedurală națională pe care s‑a întemeiat instanța este compatibilă cu Directiva 97/67/CE ( 2 ) și cum trebuie interpretată aceasta din urmă.

Conform considerentului (20) al acesteia: „Întrucât, din motive de ordine publică și siguranță publică, statele membre pot avea un interes legitim în a acorda, uneia sau mai multor entități desemnate de către ele, dreptul de a plasa cutii poștale destinate colectării expedierilor poștale pe drumuri publice; întrucât, din aceleași motive, statele membre au competența de a numi entitatea sau entitățile responsabile cu emiterea timbrelor poștale ce identifică țara de origine și acelea responsabile cu furnizarea serviciului de corespondență recomandată folosit în cursul procedurilor judiciare sau administrative în conformitate cu legislația lor internă […]”

Articolul 7 prevede: „(1) Statele membre nu acordă și nu mențin în vigoare drepturi exclusive sau speciale pentru crearea sau furnizarea de servicii poștale. Statele membre pot finanța furnizarea de servicii universale în conformitate cu unul sau mai multe mijloace prevăzute la alineatele (2), (3) și (4) sau în conformitate cu orice alt mijloc compatibil cu tratatul. (2) Statele membre pot asigura furnizarea serviciilor universale prin achiziționarea de astfel de servicii în conformitate cu normele și reglementările privind achizițiile publice, inclusiv, astfel cum se prevede în Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale, dialogul competitiv sau procedurile negociate, cu sau fără publicarea unui anunț de intenție[ ( 3 )].”

Articolul 8 prevede: „Dispozițiile articolului 7 nu aduc atingere dreptului statelor membre de a organiza plasarea cutiilor poștale pe drumurile publice, emisiunea de timbre poștale și serviciul de corespondență recomandată folosit în cadrul procedurilor judiciare și administrative, în conformitate cu legislația lor internă.”

Conform articolului 2: „În sensul prezentei directive: […] (f) «drepturi exclusive» înseamnă drepturi care sunt acordate de statul membru unei întreprinderi prin intermediul unui instrument legislativ, de reglementare sau administrativ, oferindu‑i dreptul de a asigura un serviciu sau de a desfășura o activitate în cadrul unei zone geografice date; (g) «drepturi speciale» înseamnă drepturile care sunt acordate de statul membru unui număr limitat de întreprinderi prin intermediul unui instrument legislativ, de reglementare sau administrativ, în cadrul unei zone geografice date: (i) limitează la două sau mai multe numărul unor astfel de întreprinderi, care sunt autorizate să ofere un serviciu sau să desfășoare o activitate, altfel decât conform criteriilor de obiectivitate, proporționalitate și nediscriminare sau […] (iii) oferă uneia sau mai multor întreprinderi, altfel decât conform unor astfel de criterii, orice avantaje juridice sau de reglementare care afectează în mod esențial capacitatea unei alte întreprinderi de a desfășura aceeași activitate în aceeași zonă geografică în condiții esențiale echivalente.”

Articolul 165 alineatul 2 din Ustawa z dnia 17 listopada 1964 r. - Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă) ( 5 ) prevede: „Depunerea unui act de procedură la oficiul poștal din Polonia al unui furnizor de servicii poștale desemnat, în sensul [Legii privind poșta], sau la oficiul poștal al unui furnizor de serviciu poștal universal din alt stat membru al Uniunii echivalează cu depunerea actului respectiv la instanță.”

Articolul 3 punctul 13 din Legea privind poșta prevede că un „furnizor desemnat” este un furnizor de servicii poștale „responsabil” pentru prestarea serviciului poștal universal. În schimb, ceilalți furnizori au „posibilitatea” (iar nu „obligația”) să presteze servicii poștale în sectorul ales.

În temeiul deciziei adoptate de Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej (președintele Oficiului pentru comunicații electronice) din 30 iunie 2015, Poczta Polska S.A. are, timp de 10 ani, calitatea de furnizor desemnat să presteze serviciul poștal universal.

Domnul Mariusz Pawlak, profesionist în domeniul agriculturii, a suferit un accident de muncă pentru care a solicitat o despăgubire din partea Kasa Rolniczego Ubezpieczenia Społecznego (Casa de Asigurări Sociale a Agriculturilor, denumită în continuare „KRUS”). Nemulțumit de răspunsul primit, domnul Pawlak a atacat decizia președintelui KRUS la Sad Rejonowy w Poznań‑Grunwald (Tribunalul Districtual din Poznań‑Grunwald, Polonia), care i‑a dat câștig de cauză.

Președintele KRUS a atacat hotărârea primei instanțe la Sad Okregowy w Pozaniu (Tribunalul Regional din Poznań, Polonia), însă acesta a respins apelul ca tardiv, întrucât l‑a primit la 22 iunie 2016, în condițiile în care termenul expirase la 20 iunie 2016.

Potrivit instanței de apel, chiar dacă pe ștampila de pe expedierea poștală, care a fost depusă la un alt furnizor de servicii poștale (In Post S.A.) decât cel desemnat, figura data de 20 iunie 2016 – ultima zi în care se putea formula cale de atac –, această împrejurare era irelevantă. Conform articolului 165 alineatul 2 din kpc, se consideră că numai depunerea unui act de procedură, chiar și prin corespondență simplă, la un furnizor desemnat echivalează cu depunerea înscrisului respectiv la instanță.

Președintele KRUS a declarat recurs la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) împotriva hotărârii instanței de apel. Acesta a invocat în special încălcarea articolului 165 alineatul 2 din kpc, considerând că înscrisul său a fost depus în termen, deoarece depunerea la un oficiu poștal al unui alt furnizor de servicii poștale decât cel desemnat este valabilă.

Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), în complet ordinar, a constatat că jurisprudența sa privind articolul 165 alineatul 2 din kpc nu este univocă și ridică îndoieli în special cu privire la compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii. Prin urmare, instanța menționată a sesizat completul său extins cu problema juridică respectivă, care a decis să adreseze Curții trei întrebări preliminare pe care le vom reproduce în continuare.

Ordonanța de trimitere relevă divergența dintre două abordări opuse referitoare la efectele juridice ale depunerii unui act de procedură la oficiul poștal polonez al unui furnizor de servicii poștale care nu este furnizor desemnat: a) o abordare majoritară, potrivit căreia, dacă înscrisul depus în condițiile respective este primit de instanță după expirarea termenului pentru realizarea unui act procedural, atunci este tardiv, și b) o abordare minoritară, conform căreia depunerea în termen a unui înscris la un oficiu poștal din Polonia are aceleași efecte juridice (cu alte cuvinte, echivalează cu depunerea la instanță) atât dacă oficiul este al furnizorului desemnat, cât și dacă acesta aparține oricărui alt furnizor de servicii poștale.

Potrivit instanței de trimitere: – prima orientare jurisprudențială nu are în vedere contextul dreptului Uniunii, întrucât consideră că domeniul de aplicare al Directivei 97/67 nu include reglementarea privind articolul 165 alineatul 2 din kpc ( 6 ); – în schimb, a doua orientare jurisprudențială (minoritară) susține o interpretare conformă cu dreptul Uniunii, cu toate că deciziile ( 7 ) în care s‑a reflectat nu conțin o argumentație clară cu privire la domeniul de aplicare al articolului 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67 și nici cu privire la modalitatea prin care se asigură conformitatea articolului 165 alineatul 2 din kpc cu dreptul Uniunii.

Având în vedere această situație neclară, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) a decis să adreseze Curții, cu caracter preliminar, următoarele întrebări: „1) Articolul 7 alineatul (1) prima teză coroborat cu articolul 8 din Directiva 97/67/CE […] trebuie interpretat în sensul că instituie un drept special o normă de drept național procedural, precum articolul 165 alineatul 2 din Legea din 17 noiembrie 1964 de stabilire a [kpc], potrivit căreia numai depunerea unui act de procedură la o filială poștală de pe teritoriul național, a unui furnizor de servicii poștale desemnat, mai precis a unui furnizor care are obligația de a presta servicii poștale universale, echivalează cu depunerea acestui act de procedură la instanță, cu excluderea în acest sens a depunerii unui act de procedură la o filială poștală de pe teritoriul național a unui alt furnizor de servicii poștale universale, care nu este un furnizor desemnat? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: articolul 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67/CE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că avantajele de care beneficiază un furnizor atunci când, contrar dispozițiilor articolului 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67/CE, acestuia i s‑a acordat un drept special, trebuie extinse asupra celorlalți furnizori de servicii poștale cu consecința că depunerea unui act de procedură la o filială de pe teritoriul național, a unui alt furnizor de servicii poștale universale, care nu este un furnizor desemnat, echivalează cu depunerea acestui act de procedură la instanță, mai precis cu aplicarea unor principii care corespund celor ce rezultă din Hotărârea Curții din 21 iunie 2007, Jonkman și alții (C‑231/06-C‑233/06, EU:C:2007:373)? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare: articolul 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67/CE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că o parte din procedură, care este o emanație a unui stat membru, poate invoca incompatibilitatea unei dispoziții naționale, precum cea de la articolul 165 alineatul 2 din legea poloneză privind stabilirea Codului de procedură civilă, cu articolul 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67/CE?”

Decizia de trimitere a fost înregistrată la grefa Curții la 18 septembrie 2017.

Au prezentat observații scrise guvernul polonez și Comisia, ai căror reprezentanți au participat la ședința care s‑a desfășurat la 18 septembrie 2018.

Guvernul polonez consideră că o dispoziție precum articolul 165 alineatul 2 din kpc nu intră sub incidența domeniului de aplicare al Directivei 97/67, ci în cel al normelor de drept procedural, pe care directiva nu urmărește să le armonizeze.

În acest sens, guvernul respectiv consideră că Directiva 97/67 a fost adoptată în temeiul articolului 95 TCE, al cărui obiectiv este piața unică. În schimb, armonizarea normelor procedurale ar necesita drept temei juridic articolul 81 TFUE. În plus, la articolul 1 din Directiva 97/67, referitor la domeniul de aplicare al acesteia, sunt enumerate toate domeniile armonizate de aceasta, printre care nu figurează cele privind procedura civilă ( 8 ).

Cu toate că guvernul menționat recunoaște că norma națională poate afecta cadrul economic în care își desfășoară activitatea furnizorii de servicii poștale, nici acest tip de efecte nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 97/67. Articolul 7 alineatul (1) confirmă acest lucru, întrucât interzice acordarea sau menținerea în vigoare a unor drepturi speciale „pentru crearea sau furnizarea de servicii poștale”. Soluția opusă ar fi neobișnuită, deoarece nici măcar Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 ( 9 ) nu reglementează efectele depunerii actelor de procedură ( 10 ).

Cu caracter subsidiar, guvernul polonez arată că, în orice caz, articolul 165 alineatul 2 din kpc nu acordă niciun „drept special” în sensul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 8 din Directiva 97/67, noțiune care trebuie interpretată în lumina articolului 4 alineatul (2) din aceeași directivă. Acesta subliniază situația diferită în care se află furnizorul serviciului universal, pe de o parte, și ceilalți furnizori, pe de altă parte, care se reflectă atât în natura obligațiilor pe care trebuie să le îndeplinească, cât și în modalitatea de finanțare a acestora. Faptul că, în temeiul mandatului de serviciu public, se acordă anumite drepturi furnizorului desemnat nu presupune că este vorba întotdeauna despre drepturi speciale.

În opinia guvernului polonez, jurisprudența Curții, inclusiv Hotărârea SOA Nazionale Costruttori ( 11 ), nu este relevantă în prezenta cauză, deoarece articolul 8 din Directiva 97/67 exclude serviciile de corespondență recomandată din sfera drepturilor speciale. Prin urmare, ar fi vorba despre un drept asociat cu prestarea serviciului universal.

Acesta argumentează de asemenea că, în cadrul unei investigații privind un posibil ajutor de stat în legătură cu compensația acordată în favoarea Poczta Polska pentru furnizarea serviciului universal în anii 2013-2015, Comisia a validat deja dispoziția națională în litigiu ( 12 ).

În ceea ce privește „drepturile speciale”, Comisia arată că, pentru ca acestea să existe, este necesar, potrivit jurisprudenței: a) un act emis de stat, b) acordarea unui privilegiu uneia sau mai multor întreprinderi, și c) afectarea substanțială a capacității celorlalți furnizori de a‑și desfășura activitatea economică în condiții echivalente ( 13 ). Aceasta recomandă să se ia în considerare factorii respectivi și apreciază că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 97/67 include toate actele juridice care conferă astfel de avantaje. De asemenea, Comisia amintește că dispoziția respectivă implică o schimbare de paradigmă în sectorul poștal, deoarece reprezintă ultima etapă a deschiderii pieței serviciilor poștale, eliminând toate drepturile speciale în vigoare și alte obstacole în calea liberei prestări a acestor servicii ( 14 ).

Prin urmare, potrivit Comisiei, caracteristicile articolului 165 alineatul 2 din kpc influențează considerabil activitatea serviciilor de transmitere a actelor de procedură către instanțele naționale, afectând condițiile în care acestea sunt prestate de ceilalți furnizori de servicii poștale.

Comisia împărtășește opinia instanței de trimitere, conform căreia articolul 8 din Directiva 97/67 nu permite ca expedierea actelor de procedură să fie rezervată unui singur furnizor, ci autorizează statele membre să solicite efectuarea sa prin corespondență recomandată. În acest sens, Comisia subliniază că articolul 165 alineatul 2 din kpc nu se limitează la corespondența recomandată și că ordonanța de trimitere nu precizează că se întemeiază pe motive de ordine și de securitate publice, astfel cum se arată în considerentul (20) al Directivei 97/67.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă regimul de depunere a actelor de procedură pe care articolul 165 alineatul 2 din kpc îl instituie numai în favoarea furnizorului desemnat implică un drept special, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 97/67 ( 15 ).

Prima teză a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 97/67 conține interdicția clară și expresă de a menține în vigoare sau de a acorda drepturi speciale sau exclusive pentru crearea sau pentru furnizarea de servicii poștale. Totuși, nici dispoziția respectivă, nici vreo altă dispoziție a directivei nu definesc expresiile „drepturi speciale” și „drepturi exclusive”, ceea ce face dificilă interpretarea lor.

Cu toate acestea, din punct de vedere sistematic, trebuie subliniat că interdicția respectivă reproduce aproape literal articolul 106 alineatul (1) TFUE, referitor la întreprinderile publice și întreprinderile care beneficiază de astfel de drepturi, chiar dacă este adaptată la contextul sectorului poștal reglementat de Directiva 97/67. De fapt, aceasta este similară și cu definiția care figurează în Comunicarea privind serviciile poștale ( 16 ).

Ca urmare a acestor afinități și a faptului că temeiul juridic al drepturilor respective este articolul 106 alineatul (3) TFUE, care autorizează Comisia să adreseze directive statelor membre pentru a asigura aplicarea articolului 106 TFUE în ansamblul său, se poate utiliza definiția drepturilor speciale și exclusive prevăzută la articolul 2 litera (f) și litera (g) a treia liniuță din Directiva 2006/111. În plus, Poczta Polska este o întreprindere cu capital integral public ( 17 ).

În realitate, există alte opțiuni pentru a afla semnificația acestor expresii în reglementări aproximativ înrudite cu Directiva 97/67, ca urmare a faptului că se referă la liberalizarea anumitor sectoare ( 18 ). Totuși, având în vedere caracterul transversal al Directivei 2006/111, considerăm că este mai adecvată pentru scopurile urmărite în prezenta cauză. În rest, conținutul reglementărilor respective nu diferă în mod substanțial de cel al Directivei 2006/111.

Plecând de la aceste premise, considerăm că, în prezenta cauză, este aplicabilă categoria „drepturi[lor] speciale sau exclusive” menționate la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 97/67 coroborat cu articolul 2 literele (f) și (g) din Directiva 2006/111. Există mai multe motive care ne determină să facem această afirmație.

În primul rând, este vorba despre un avantaj acordat prin lege, deoarece: – rezultă dintr‑o dispoziție din kpc, cod cu rang de lege formală; – se concretizează într‑o prerogativă atribuită furnizorului desemnat (Poczta Polska), ale cărui servicii sunt preferate de expeditorii actelor de procedură, tocmai în temeiul prezumției respectării termenului de expediere și a valorii de document oficial ( 19 ) pe care o are recipisa care atestă depunerea acestora. Ceilalți furnizori nu se bucură acest beneficiu ( 20 ).

În al doilea rând, dreptul de a primi și de a trimite acte de procedură cu avantajul că depunerea lor la furnizorul desemnat echivalează cu depunerea la sediul instanței (în definitiv, tocmai în acest lucru constă avantajul) este rezervat unei singure întreprinderi publice în regim de exclusivitate.

În al treilea rând, avantajul se traduce în venituri mai mari în favoarea furnizorului desemnat, care, altfel, ar fi repartizate și celorlalți furnizori de servicii poștale ( 21 ). Prin urmare, acesta afectează capacitatea oricărei alte întreprinderi de a furniza același serviciu sau de a desfășura aceeași activitate ( 22 ) în condiții echivalente. Echivalența dispare din momentul în care niciun concurent nu poate garanta că actul de procedură care îi este încredințat în ultimele zile ale unui termen stabilit legal (astfel cum se întâmplă în general) ajunge la instanța destinatară înainte de ultima zi a termenului respectiv.

În al patrulea rând, acordarea avantajului, ca atare, nu are loc prin intermediul unei proceduri de cerere de ofertă sau într‑un mod similar, în conformitate cu reglementările Uniunii în materia achizițiilor publice ( 23 ). Este cert că, astfel cum a arătat guvernul polonez, selectarea furnizorului de servicii poștale desemnat să presteze serviciul universal se efectuează prin intermediul unei proceduri de cerere de ofertă la care participă întreprinderile din domeniu ( 24 ), în conformitate cu normele interne care respectă principiile obiectivității, proporționalității, nediscriminării și transparenței. Cu toate acestea, din răspunsul scris al guvernului respectiv la o întrebare adresată de Curte rezultă că nici criteriile de selecție, nici cele de atribuire nu privesc valabilitatea expedierilor prin corespondență recomandată, dincolo de obligația de a transmite expeditorului o recipisă de confirmare a expedierii poștale ( 25 ), criteriu la care nu fac referire actele de procedură.

Prin urmare, avantajul în litigiu nu este inerent atribuirii serviciului universal, ci se acordă în temeiul articolului 165 alineatul 2 din kpc, în urma numirii furnizorului desemnat.

Pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare cu privire la aplicarea articolului 8 din Directiva 97/67, este irelevant, în ceea ce privește răspunsul Curții la cererea de decizie preliminară, faptul că un avantaj acordat în condițiile respective este calificat drept exclusiv (în favoarea unei singure întreprinderi) sau drept special. Ceea ce este important, în oricare dintre cele două cazuri, este legătura sa cu excepția prevăzută la articolul 8 menționat.

Conform primelor cuvinte din cuprinsul articolului 8 din Directiva 97/67, cele două dispoziții se află într‑o relație de principiu‑excepție. Fraza „[d]ispozițiile articolului 7 nu aduc atingere[ ( 26 )] dreptului statelor membre […]” ( 27 ) este suficient de clară în acest sens.

Deși este cert că Curtea solicită în general o interpretare strictă a dispozițiilor care prevăd o excepție ( 28 ), o analiză atentă a genezei articolelor 7 și 8 va permite să nu se tragă concluzii pripite privind întinderea marjei de reglementare acordate statelor membre prin articolul 8.

Din interpretarea actelor pregătitoare rezultă că cele două dispoziții au luat naștere sub relația principiu‑excepție menționată ( 29 ). Astfel, în propunerea de directivă, actualul articol 7 prevedea o serie de segmente ale pieței poștale pe care statele membre puteau să le includă în serviciul universal și să le rezerve furnizorului acestuia (în general, colectarea, livrarea, transportul, sortarea și distribuirea expedierilor de corespondență care cântăresc sub 350 de grame). Rezervarea era justificată de necesitatea de a permite funcționarea serviciului universal în condiții de echilibru financiar ( 30 ).

Aceste idei au fost preluate fără modificări semnificative în textul definitiv al articolului 7 și al considerentului (16) al Directivei 97/67, în versiunea originală. În plus, considerentul (19) al acesteia preciza în mod clar că, în procesul de liberalizare treptată a pieței poștale, se revizuiesc, printre altele, dispozițiile din materia sectoarelor rezervate până în ianuarie 2000, oferind astfel o perioadă de adaptare furnizorilor serviciului universal (care, la momentul respectiv, erau furnizorii tradiționali ai statelor membre).

În ceea ce privește articolul 8, procesul legislativ relevă că propunerea de directivă prevedea numai posibilitatea statelor membre de a desemna entitatea sau entitățile autorizate să plaseze cutii poștale pe drumul public și să emită timbre poștale ( 31 ).

Dreptul entităților desemnate să „garanteze serviciul pentru expedierile recomandate”, împreună cu serviciile privind cutiile poștale și timbrele, se datorează amendamentului nr. 41 al Parlamentului European ( 32 ). Deși Comisia a respins modificarea respectivă, susținând că „nu există nimic care să justifice restrângerea concurenței în ceea ce privește serviciile de corespondență recomandată în afară de limitele privind tarifele și greutățile din sectorul rezervat” ( 33 ), Consiliul a preluat enunțul amendamentului, adăugând formularea „utilizat în procedurile judiciare sau administrative” ( 34 ), care a fost în cele din urmă inclusă în cuprinsul articolului 8. Astfel, a fost extinsă posibilitatea de a desemna furnizorii acestor servicii, acordându‑se statelor membre dreptul de a le organiza.

Directiva 2008/6 a eliminat sectoarele rezervate prevăzute la articolul 7 din Directiva 97/67: având în vedere evoluția pieței poștale, rezervarea respectivă nu trebuia considerată soluția preferabilă pentru finanțarea serviciului universal ( 35 ). Articolul 1 punctul 8 din Directiva 2008/6 a introdus formularea actuală a articolului 7, incluzând interdicția de a menține în vigoare sau de a acorda drepturi exclusive și speciale și mijloacele diverse de finanțare a furnizării serviciului universal, determinând astfel schimbarea de paradigmă în sector poștal al Uniunii ( 36 ).

Cu toate acestea, modificările respective nu au adus atingere modului de redactare a articolului 8, care a rămas neschimbat. Dispoziția reprezintă, așadar, o linie de demarcație privind interdicția de a atribui drepturi exclusive și speciale, prevăzută la articolul 7. Ceea ce trebuie să se stabilească în acest punct este domeniul său de aplicare.

Concret, trebuie să se analizeze semnificația posibilității oferite statelor membre de a organiza serviciul de corespondență recomandată în cadrul procedurilor judiciare. Potrivit Comisiei și instanței de trimitere, articolul 8 din Directiva 97/67 nu permite statelor membre să rezerve expedierea actelor de procedură unui singur furnizor, ci numai să impună trimiterea lor prin corespondență certificată.

Nu împărtășim acest raționament. Suntem de acord, mai degrabă, cu guvernul polonez în ceea ce privește faptul că expedierile recomandate fac parte din prestațiile minime care, conform articolului 3 alineatul (4) a treia liniuță din Directiva 97/67, sunt incluse în serviciul universal. Or, articolul 4 alineatul (2) din același text normativ autorizează desemnarea unei singure întreprinderi drept furnizor al serviciului universal. Și, în special, nu există niciun impediment ca, în conformitate cu articolul 8 din Directiva 97/67, dreptul intern să organizeze regimul unic al expedierilor recomandate adresate instanțelor, astfel încât să fie încredințat furnizorului serviciului universal.

În ceea ce privește semnificația expresiei „serviciu de corespondență recomandată utilizat în cadrul procedurilor judiciare”, deducem din observațiile Comisiei că aceasta nu își mai menține punctul de vedere exprimat în Comunicarea privind serviciile poștale ( 37 ). În aceasta, Comisia părea să limiteze domeniul de aplicare al derogării de la libera prestare a serviciilor consacrată la articolul 56 TFUE coroborat cu articolele 51 TFUE și 62 TFUE, la notificările actelor de procedură drept expresie a exercitării autorității publice. Extrapolarea interpretării respective la domeniul Directivei 97/67 ar fi fost prea limitativă, având în vedere că articolul 8 din aceasta nu face distincție între un act de procedură trimis de un particular și o notificare efectuată de instanțe.

Problema din prezenta cauză este că, astfel cum subliniază Comisia, articolul 165 alineatul 2 din kpc nu se referă exclusiv la corespondența recomandată, ceea ce sugerează că avantajul se extinde în privința tuturor expedierilor (cu alte cuvinte, și a celor simple) efectuate prin intermediul furnizorului desemnat, contrar modului de redactare a articolului 8 din Directiva 97/67.

Faptul că articolul 165 alineatul 2 din kpc nu privește expedierile recomandate (nu le menționează în mod expres) nu presupune că acesta nu le include. Dimpotrivă, formularea generală a dispoziției respective, prin faptul că nu diferențiază între cele două modalități, implică aplicarea sa în privința amândurora, inclusiv a corespondențelor certificate.

Prin urmare, considerăm că este necesar să distingem trei variante cu ocazia analizării aplicabilității excepției prevăzute la articolul 8 din Directiva 97/67, în funcție de aspectul dacă se aplică: a) corespondenței simple, b) corespondenței recomandate și c) corespondenței recomandate care beneficiază de avantajul suplimentar conferit prin articolul 165 alineatul 2 din kpc.

Astfel, în ceea ce privește prima variantă, extinderea domeniului de aplicare al avantajului exclusiv la înscrisurile obișnuite (cu alte cuvinte, necertificate) adresate unei instanțe, care sunt depuse la oficiile furnizorului desemnat, este contrară finalității Directivei 97/67. Astfel cum am menționat, directiva respectivă urmărea inițial o liberalizare treptată [considerentul (8)] și, ulterior, s‑a îndreptat spre realizarea deplină a pieței interne ( 38 ).

Tocmai în acest scop, Directiva 97/67 a limitat posibilele servicii a căror reglementare a fost lăsată la libera apreciere a statelor membre, fără restricțiile prevăzute la articolul 7, la cele indicate în mod limitativ la articolul 8, neexistând posibilitatea de a adăuga altele. Printre acestea figurează serviciul de corespondență recomandată pentru procedurile judiciare, dar nu și serviciul de corespondență simplă.

În cazul în care, în ceea ce o privește pe aceasta din urmă (corespondența simplă), s‑ar conferi furnizorului desemnat din Polonia același avantaj de care beneficiază deja în privința corespondenței recomandate, i s‑ar acorda un drept exclusiv contrar finalității Directivei 97/67.

În ceea ce privește a doua variantă, referitoare la serviciile de corespondență recomandată privind înscrisurile adresate instanțelor, marja de manevră acordată statelor în vederea organizării regimului lor (eventual, prin eliminarea concurenței și prin atribuirea lor unei singure întreprinderi) este justificată de „motive de ordine publică și siguranță publică”, astfel cum se afirmă în mod expres în considerentul (20) al Directivei 97/67. Or, Curtea a statuat în mod repetat că termenele procedurale sunt termene de ordine publică și nu sunt nici la dispoziția părților, nici a instanței, fiind instituite pentru a asigura buna administrare a justiției, claritatea și securitatea situațiilor juridice ( 39 ).

Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 2 punctul 9 din Directiva 97/67, o expediere recomandată înseamnă „un serviciu care oferă o garanție forfetară împotriva riscurilor de pierdere, furt sau prejudiciu și care furnizează expeditorului, după caz, la cerere, dovada înmânării expedierii poștale și a distribuirii sale la destinatar”. Se poate observa că, având în vedere caracteristicile sale, corespondența recomandată răspunde necesităților respective în cadrul procedurilor judiciare și contribuie, în aceeași măsură, la buna administrare a justiției. Cerințele privind calitatea și siguranța expedierilor recomandate în sensul Directivei 97/67, precum și forța probantă incontestabilă a acestora justifică includerea lor în serviciul universal și atribuirea în privința acestora a anumitor consecințe procedurale care le diferențiază de corespondențele simple ( 40 ).

Prin urmare, atunci când o reglementare națională consideră că sunt prezentate în termen actele de procedură care au fost expediate exclusiv prin corespondență recomandată prin intermediul furnizorului desemnat să presteze serviciul universal, aceasta se întemeiază pe excepția prevăzută la articolul 8 din Directiva 97/67. Libertatea de reglementare a statului membru privind organizarea serviciului respectiv include dreptul acestuia de a‑l atribui în exclusivitate furnizorului serviciului universal.

Trebuie analizată a treia variantă, și anume cea în care se admite expedierea recomandată a actelor de procedură adresate instanțelor prin intermediul altor furnizori decât cel desemnat, însă fără să li se ofere avantajul procedural prevăzut la articolul 165 alineatul 2 din kpc ( 41 ). În acest context, există îndoieli privind aspectul dacă articolul 8 din Directiva 97/67 permite o asemenea inegalitate de tratament.

La prima vedere, s‑ar putea considera că nu există motive care să justifice o astfel de discriminare, deoarece, din punct de vedere economic, prestațiile furnizorilor pot să nu prezinte diferențe semnificative în ceea ce privește calitatea și valabilitatea lor.

Cu toate acestea, considerăm că un stat membru poate organiza regimul de primire a expedierilor poștale recomandate adresate instanțelor astfel încât să recunoască numai în privința unui furnizor (de exemplu, a celui care are cea mai mare acoperire teritorială sau care îi oferă garanții mai mari) efectul procedural relevant, și anume recunoașterea înscrisurilor procesate de acesta ca fiind depuse, la aceeași dată, la instanțele respective.

Această limitare este justificată de motive de securitate juridică, întemeiate pe marja de apreciere și de reglementare a serviciilor poștale, pe care articolul 8 din Directiva 97/67 o acordă statelor membre exact în legătură cu corespondența certificată în cadrul procedurilor judiciare. În acest context, însărcinarea unui furnizor cu prestarea serviciului universal, „prin luarea în considerare a rolului esențial pe care acesta îl are pentru coeziunea socială și teritorială” ( 42 ), poate avea legătură – dacă un stat membru decide acest lucru în cadrul marjei de apreciere respective – cu securitatea mai sporită a expedierii actelor de procedură.

În concluzie, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că articolul 7 alineatul (1) și articolul 8 din Directiva 97/67 permit unui stat membru să organizeze serviciul de corespondență utilizat în cadrul procedurilor judiciare astfel încât numai depunerea expedierilor recomandate la oficiile poștale ale furnizorului desemnat să presteze serviciul universal să fie recunoscută drept echivalentă cu depunerea lor la instanțe.

Guvernul polonez nu a formulat observații privind această întrebare.

Comisia propune să se efectueze o distincție între obligațiile legiuitorului național privind remedierea unei încălcări a dreptului Uniunii și cele care revin instanței de trimitere în vederea asigurării efectivității articolului 7 alineatul (1) din Directiva 97/67.

În ceea ce privește legiuitorul național, acesta dispune de o marjă largă de apreciere în vederea eliminării consecințelor încălcării, astfel încât ar putea: a) să extindă avantajul furnizorului desemnat la ceilalți furnizori de servicii, b) să abroge dispoziția în litigiu și c) să adopte altă soluție care să țină seama de egalitatea de tratament dintre furnizori.

În ceea ce privește instanța de trimitere, Comisia deduce din jurisprudența privind obligația de a garanta efectivitatea dreptului Uniunii ( 43 ) că acesteia dintâi îi revine sarcina de a stabili consecințele încălcării dreptului Uniunii ( 44 ).

În opinia Comisiei, dreptul de a presta serviciul în litigiu ar trebui acordat în aceleași condiții tuturor furnizorilor care întâmpină dificultăți să intre pe piață ( 45 ). Or, având în vedere că în prezenta cauză nu este vorba despre un furnizor care întâmpină astfel de dificultăți, ar trebui respectate de asemenea principiile generale de drept, în special principiul securității juridice în materia termenelor.

Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă avantajul de care beneficiază furnizorul desemnat, acordat cu încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 97/67, ar trebui extins și la ceilalți furnizori de servicii poștale, pentru a evita discriminarea acestora din urmă ( 46 ). Considerăm însă că întrebarea trebuie să se concentreze pe aspectul dacă Directiva 97/67 se opune aplicării actuale a articolului 165 alineatul 2 din kpc, care include corespondența simplă trimisă prin intermediul furnizorului desemnat.

Astfel, în analiza anterioară, am susținut că reglementarea națională se întemeiază pe excepția prevăzută la articolul 8 din Directiva 97/67 în ceea ce privește expedierile recomandate trimise instanțelor prin Poczta Polska, nu însă și în privința corespondenței simple.

Din această premisă rezultă două ipoteze: a) nu este necesară nicio interpretare conformă a articolului 165 alineatul 2 din kpc în ceea ce privește înscrisurile din procedurile judiciare expediate prin corespondență recomandată, deoarece această dispoziție națională respectă prevederile Directivei 97/67, și b) dispoziția în litigiu ar acorda furnizorului desemnat un avantaj contrar Directivei 97/67, în cazul în care s‑ar interpreta că aceasta conferă operatorului respectiv dreptul exclusiv de a primi expedieri poștale simple adresate instanțelor și că depunere lor la aceștia ar fi echivalentă cu depunerea la instanțe. Prin urmare, este necesar să se analizeze numai al doilea aspect pentru a răspunde la a doua întrebare preliminară.

Or, fără vreo intenție de a lua locul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) în ceea ce privește interpretarea dreptului național polonez, care este doar în sarcina sa, considerăm că nimic nu împiedică interpretarea articolului 165 alineatul 2 din kpc în acord cu articolul 8 din Directiva 97/67 ( 47 ). În acest scop, ar fi suficient să se considere că sintagma „depunerea unui act de procedură la oficiul poștal [al operatorului desemnat]” se limitează la situațiile în care se utilizează corespondența recomandată, iar nu simplă, deoarece aceasta dintâi este singura care, tocmai pentru a asigura în mod oficial data expedierii, garantează securitatea juridică impusă de normele de procedură civilă ( 48 ).

Dacă s‑ar admite această interpretare, furnizorul desemnat s‑ar afla în condiții de egalitate cu ceilalți furnizori de servicii poștale în ceea ce privește expedierile simple adresate instanțelor. Nu s‑ar putea însă merge mai departe, deoarece Directiva 97/67 nu vizează domeniul procedural, ci permite statelor membre, în temeiul principiului autonomiei procedurale, să decidă modalitatea de organizare a primirii actelor de procedură adresate instanțelor. În lipsa altor norme concrete ale Uniunii în această materie, revine legiuitorului național sau instanțelor sarcina de a le stabili sau, respectiv, de a le interpreta pe cele existente, ținând seama de principiile echivalenței și efectivității dreptului Uniunii ( 49 ).

În cazul în care, dimpotrivă, interpretarea pe care o susținem este imposibilă, conform dreptului național, astfel cum anticipează instanța de trimitere, iar legiuitorul polonez nu rectifică modul de redactare a articolului 165 alineatul 2 din kpc, instanțele ar putea fi obligate, potrivit unei jurisprudențe constante ( 50 ), să nu aplice partea din norma națională care este incompatibilă cu dreptul Uniunii. Din nou, neaplicarea normei în litigiu ar afecta numai dreptul exclusiv acordat furnizorului desemnat, din perspectiva echivalenței dintre depuneri (la oficiul poștal sau la instanță) a expedierilor simple adresate instanțelor.

Or, pentru ca instanța de trimitere să aibă posibilitatea, în prezentul litigiu, să nu aplice norma națională contrară unei dispoziții din Directiva 97/67, după ce a constatat că aceasta nu poate fi interpretată în conformitate cu dreptul Uniunii, ar trebui întrunite două condiții: a) norma respectivă trebuie să poată avea efect direct (la care face referire instanța de trimitere în cea de a doua întrebare preliminară) și b) efectul direct să fie invocat de un particular împotriva statului care a aprobat norma națională menționată (ceea ce face obiectul celei de a treia întrebări preliminare).

Jurisprudența atribuie efect direct dispozițiilor unei directive atunci când, din punctul de vedere al conținutului, acestea sunt necondiționate și suficient de precise. Într‑o astfel de situație, particularii sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta s‑a abținut de la transpunerea în termen a directivei în dreptul național, fie atunci când a transpus directiva în mod incorect ( 51 ).

În acest context, s‑ar putea admite, cel puțin în mod ipotetic, că o dispoziție precum articolul 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67, ca urmare a faptului că conține o interdicție de a menține în vigoare sau de a acorda drepturi speciale și exclusive, pare să îndeplinească cerințele privind caracterul clar și necondiționat. Interdicția respectivă, în sine, nu este condiționată de nicio modificare ulterioară, de exemplu, de către legiuitorul național.

Plecând de la această premisă și potrivit unei jurisprudențe constante ( 52 ), instanța ar fi obligată, în calitate de instanță a unui stat membru, să protejeze drepturile pe care dreptul Uniunii le conferă particularilor, lăsând neaplicată dispoziția națională contrară Directivei 97/67.

Neaplicarea parțială a articolului 165 alineatul 2 din kpc ar presupune ca expedierile simple ale actelor de procedură încredințate Poczta Polska să beneficieze de același tratament, în ceea ce privește calcularea termenului, ca cel aplicat celorlalți furnizori de servicii poștale. Prin neaplicarea, în aceste condiții, a normei naționale în litigiu, se asigură egalitatea dintre furnizorii de servicii poștale, la care face referire instanța de trimitere.

Guvernul polonez nu a prezentat observații nici cu privire la această întrebare.

Comisia amintește obligația statelor membre de a efectua o interpretare conformă. Acestea trebuie să ia în considerare totalitatea normelor de drept național și să le interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului, precum și a finalității acestei directive, în vederea identificării unei soluții conforme cu obiectivul urmărit de aceasta, ceea ce include eventuala modificare a jurisprudenței sale ( 53 ).

Obligația respectivă este limitată de principiile generale de drept și de imposibilitatea atât de a solicita o interpretare contra legem ( 54 ), cât și pentru a impune obligații particularilor ( 55 ) sau pentru a‑i priva de drepturi ( 56 ). Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă articolul 165 alineatul 2 din kpc poate fi interpretat într‑un mod care să asigure egalitatea de oportunități dintre furnizorii de servicii poștale.

Cu toate acestea, având în vedere îndoielile serioase exprimate de instanța de trimitere, Comisia consideră că, în temeiul jurisprudenței menționate, un organism public nu poate invoca articolul 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67 pentru a evita efectele nefavorabile ale aplicării unei norme procedurale, atunci când cealaltă parte din procedură are calitatea de particular. Acest lucru ar fi echivalent cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece organismul respectiv, fiind o emanație a unui stat membru, ar profita de transpunerea incorectă.

În sfârșit, Comisia atrage atenția asupra posibilității atât de a aplica în mod direct articolul 49 TFUE și articolul 106 alineatul (1) TFUE, în cazul în care domeniul de aplicare al Directivei 97/67 este mai limitat decât cel al dispozițiilor de drept primar pe care le pune în aplicare ( 57 ), cât și de a accepta efectul incidental asupra particularului, ceea ce ar determina, totuși, modificarea jurisprudenței privind lipsa efectului direct vertical invers ( 58 ).

În prezenta cauză, efectul direct (eventual) al articolului 7 alineatul (1) prima teză din Directiva 97/67 nu este invocat de un particular care dorește să se prevaleze, față de stat, de drepturile conferite de această directivă. Situația este mai degrabă contrară, astfel cum se arată în cea de a treia întrebare preliminară.

Având în vedere modul de redactare a articolului respectiv, interdicția pe care o conține ar putea, cel mult, să fie invocată de alți furnizori de servicii poștale concurenți ai Poczta Polska. În schimb, în opinia noastră, articolul respectiv nu conține nicio formulare din care să rezulte că aceasta nu recunoaște un drept care poate fi invocat în mod direct în fața instanțelor de către utilizatorii serviciilor poștale.

Problema este că, inclusiv în cazul în care situația ar fi diferită, în prezenta cauză, partea care încearcă să se prevaleze de incompatibilitatea normei procedurale naționale cu Directiva 97/67 nu este un particular care se îndreaptă împotriva statului, ci un organism public (KRUS) calificat de instanța de trimitere drept „o emanație a unui stat membru”. Chiar acesta din urmă, care a declarat recursul, este cel care ar beneficia de o deficiență normativă imputabilă statului membru însuși.

În acest context, un organism, care este în mod clar de stat, nu poate solicita unei instanțe naționale să îi acorde o poziție juridică favorabilă (și, în aceeași măsură, nefavorabilă pentru un particular), întrucât aceasta rezultă din incompatibilitatea legislației naționale – pe care instanța nu ar trebui să o aplice –, cu dispozițiile directivei.

În temeiul argumentelor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) după cum urmează: „1) Articolul 7 alineatul (1) prima teză coroborat cu articolul 8 din Directiva 97/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieței interne a serviciilor poștale ale Comunității și îmbunătățirea calității serviciului trebuie interpretat în sensul că: – un stat membru poate organiza serviciul de corespondență utilizat în cadrul procedurilor judiciare astfel încât numai depunerea expedierilor recomandate la oficiile poștale ale furnizorului desemnat să presteze serviciul universal să fie recunoscută ca fiind echivalentă depunerii lor la instanțe; – se opune ca o normă de drept național să prevadă drept dată de depunere valabilă a actelor de procedură expediate prin corespondență simplă data depunerii lor la un oficiu poștal al furnizorului serviciului universal, excluzând restul furnizorilor de servicii poștale. 2) Un organism public calificat drept «emanație a statului» nu poate solicita unei instanțe naționale să îi acorde, în detrimentul unui particular, o poziție juridică favorabilă, întrucât aceasta rezultă din incompatibilitatea unei dispoziții naționale – pe care instanța ar trebui să o lase neaplicată – cu dispozițiile unei directive.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 27 noiembrie 2018 ( 1 )

IV. Analiză juridică