Concluziile avocatului general Y. Bot prezentate la 16 mai 2019.###

Prin recursul formulat, Uniunea Europeană ( 2 ) și, respectiv, Guardian Europe Sàrl ( 3 ) solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 7 iunie 2017, Guardian Europe/Uniunea Europeană ( 4 ), prin care acesta, pe de o parte, a obligat Uniunea la plata unei despăgubiri de 654523,43 euro către Guardian Europe pentru prejudiciul material suferit de această societate ca urmare a încălcării termenului rezonabil de soluționare în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 27 septembrie 2012, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia ( 5 ), și, pe de altă parte, a respins în rest acțiunea.

În urma desistării sale parțiale din 7 ianuarie 2019, în cauza Uniunea Europeană/Guardian Europe (C‑447/17 P), Uniunea, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nu mai susține decât al doilea motiv al recursului formulat, prin care critică faptul că prin hotărârea atacată, la punctul 160, s‑a interpretat în mod eronat noțiunea de „legătură de cauzalitate” atunci când s‑a considerat, la punctul 161 din această hotărâre, că există o legătură de cauzalitate suficient de directă între încălcarea termenului rezonabil de soluționare în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012 și prejudiciul suferit de Guardian Europe ca urmare a plății comisioanelor suplimentare de constituire a garanției bancare în cursul perioadei care corespunde depășirii acestui termen rezonabil.

Acest al doilea motiv, analog cu cel invocat de Uniune în cauzele Uniunea Europeană/Gascogne Sack Deutschland și Gascogne ( 6 ), Uniunea Europeană/Kendrion ( 7 ), precum și Uniunea Europeană/ASPLA și Armando Álvarez ( 8 ), a fost admis de Curte prin hotărârile din 13 decembrie 2018.

În aceste condiții, examinarea noastră a recursurilor, în măsura în care acestea ridică probleme de drept noi, se va limita la cel formulat de Guardian Europe în cauza Guardian Europe/Uniunea Europeană (C‑479/17 P) și se va concentra asupra primului și a celui de al patrulea motiv susținut de aceasta, referitoare la noțiunea de „întreprindere unică” ( 9 ), precum și asupra celui de al șaselea motiv privind răspunderea Uniunii ca urmare a unei decizii pronunțate de Tribunal. Cu toate acestea, vom explica pe scurt de ce, în opinia noastră, mijloacele de apărare susținute ca răspuns la al patrulea motiv trebuie respinse, din moment ce ele condiționează și examinarea celui de al șaselea motiv.

Astfel, vom expune motivele pentru care considerăm că numai primul și cel de al patrulea motiv sunt întemeiate, mai puțin în măsura în care critică motivarea hotărârii atacate referitoare la reprezentarea Guardian Industries Corp. de către Guardian Europe, care determină, pe cale de consecință, anularea în parte a hotărârii atacate.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 februarie 2008, Guardian Industries și Guardian Europe au introdus o acțiune împotriva Deciziei C(2007) 5791 final a Comisiei din 28 noiembrie 2007 privind o procedură de aplicare a articolului [101 TFUE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza COMP/39165 – Sticlă plată) ( 10 ). În cererea introductivă formulată, acestea au solicitat în esență anularea în parte a acestei decizii în măsura în care le privea și reducerea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată prin decizia menționată.

Întrucât Tribunalul a respins această acțiune, prin Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Guardian Industries și Guardian Europe au formulat recurs împotriva acestei decizii prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 10 decembrie 2012.

Prin Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia ( 11 ), Curtea a anulat în esență, în primul rând, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012 în măsura în care prin aceasta s‑a respins motivul întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării în ceea ce privește calculul cuantumului amenzii aplicate în solidar Guardian Industries și Guardian Europe și le‑a obligat pe acestea la plata cheltuielilor de judecată. În al doilea rând, Curtea a anulat articolul 2 din Decizia C(2007) 5791 în măsura în care acesta stabilea cuantumul amenzii aplicate în solidar Guardian Industries și Guardian Europe la suma de 148000000 de euro. În al treilea rând, Curtea a stabilit cuantumul amenzii aplicate în solidar Guardian Industries și Guardian Europe, ca urmare a încălcării constatate la articolul 1 din Decizia C(2007) 5791 la suma de 103600000 de euro. În al patrulea rând, Curtea a respins în rest recursul.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 noiembrie 2015, Guardian Europe a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 268 și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE împotriva Uniunii, reprezentată de Comisie și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care a solicitat repararea prejudiciului pe care această societate l‑ar fi suferit ca urmare, pe de o parte, a duratei excesive a procedurii în fața Tribunalului în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, și, pe de altă parte, a încălcării principiului egalității de tratament săvârșite de Comisie în Decizia C(2007) 5791 și de Tribunal în această hotărâre.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a declarat și a hotărât: „1) Obligă [Uniunea], reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la plata unei despăgubiri de 654523,43 euro către [Guardian Europe] pentru prejudiciul material suferit de această societate ca urmare a încălcării termenului rezonabil de soluționare în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea [Tribunalului din 27 septembrie 2012]. Această despăgubire va fi reevaluată prin calcularea de dobânzi compensatorii începând cu 27 iulie 2010 și până la pronunțarea prezentei hotărâri, la rata anuală a inflației constatată pentru perioada în cauză de Eurostat (Oficiul de Statistică al Uniunii Europene) în statul membru în care este stabilită această societate. 2) Despăgubirea menționată la punctul 1) va fi majorată cu dobânzi moratorii de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la plata integrală, la rata stabilită de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru principalele sale operațiuni de refinanțare, majorată cu două puncte procentuale. 3) Respinge în rest acțiunea. 4) Guardian Europe suportă cheltuielile de judecată efectuate de Uniune, reprezentată de [Comisie]. 5) Guardian Europe, pe de o parte, și Uniunea, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe de altă parte, suportă propriile cheltuieli de judecată.”

Prin recursul formulat în cauza Guardian Europe/Uniunea Europeană (C‑479/17 P), Guardian Europe solicită Curții: – anularea hotărârii atacate în măsura în care la punctul 3 din dispozitivul acesteia s‑a respins în parte cererea sa de despăgubiri întemeiată pe articolul 268 și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE; – obligarea Uniunii la repararea prejudiciului pe care l‑a suferit ca urmare a încălcării, de către Tribunal, a cerințelor legate de respectarea termenului rezonabil de soluționare, plătindu‑i următoarele sume și, pe de o parte, dobânzi compensatorii începând de la 27 iulie 2010 până la data hotărârii care se va pronunța cu privire la prezentul recurs, la rata anuală a inflației constatată pentru perioada în cauză de Eurostat în statul membru în care este stabilită Guardian Europe, și, pe de altă parte, dobânzi moratorii începând de la data hotărârii care se va pronunța cu privire la prezentul recurs, la rata stabilită de BCE pentru principalele sale operațiuni de refinanțare, majorată cu două puncte procentuale: – 1388000 de euro cu titlu de costuri de oportunitate sau de beneficiu nerealizat; – 143675,78 euro cu titlu de comisioane de constituire a garanției bancare; și – o sumă determinată sub forma unui procent adecvat din amenda aplicată Guardian Europe prin Decizia C(2007) 5791 cu titlu de prejudiciu moral; – obligarea Uniunii la repararea prejudiciului pe care l‑a suferit ca urmare a încălcării, de către Comisie și de către Tribunal, a principiului egalității de tratament, plătindu‑i următoarele sume, însoţite, pe de o parte, de dobânzi compensatorii începând de la 19 noiembrie 2010 până la data hotărârii care se va pronunța cu privire la prezentul recurs, la rata anuală a inflației constatată pentru perioada în cauză de Eurostat în statul membru în care este stabilită Guardian Europe, și, pe de altă parte, de dobânzi moratorii începând de la data hotărârii care se va pronunța cu privire la prezentul recurs, la rata stabilită de BCE pentru principalele sale operațiuni de refinanțare, majorată cu două puncte procentuale: – 7712000 de euro cu titlu de costuri de oportunitate sau de beneficiu nerealizat; și – o sumă determinată sub forma unui procent adecvat din amenda aplicată Guardian Europe prin Decizia C(2007) 5791 cu titlu de prejudiciu moral; – cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, pentru ca acesta să se pronunțe asupra cererilor precedente; și – obligarea Comisiei și a Curții de Justiție a Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

Uniunea, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, solicită Curții: – respingerea recursului; și – obligarea Guardian Europe la plata cheltuielilor de judecată.

Uniunea, reprezentată de Comisie, solicită Curții: – respingerea recursului în măsura în care este îndreptat împotriva Comisiei; și – obligarea Guardian Europe la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor ale Comisiei.

Uniunea, reprezentată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a formulat un recurs incident și solicită Curții: – anularea deciziei de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii de reparare a prejudiciului care constă într‑un beneficiu nerealizat; – declararea inadmisibilității cererii de reparare a prejudiciului care constă într‑un beneficiu nerealizat formulată de Guardian Europe; și – obligarea Guardian Europe la plata cheltuielilor de judecată.

Guardian Europe solicită Curții: – respingerea recursului incident; și – obligarea Uniunii la plata cheltuielilor de judecată.

Trebuie să se sublinieze pe de o parte că, având în vedere obiectul lor, și anume noțiunea de „întreprindere unică”, primul și al patrulea motiv trebuie, de la bun început, să fie examinate împreună, din moment ce privesc dreptul de a acționa al Guardian Europe atât în numele Guardian Industries, cât și ca urmare a prejudiciului pe care îl invocă Guardian Europe ( 12 ).

Este necesar să se precizeze, pe de altă parte, că analiza problemei ridicate de al șaselea motiv al recursului principal, referitoare la condițiile de angajare a răspunderii Uniunii ( 13 ) pentru conținutul unei decizii pronunțate de Tribunal, depinde de respingerea criticii motivelor hotărârii atacate referitoare la alte cauze de inadmisibilitate.

Astfel, Comisia a opus un argument întemeiat pe obligația Curții de a invoca din oficiu un motiv întemeiat pe prescrierea cererii de despăgubire a Guardian Europe întemeiate pe încălcarea principiului egalității de tratament în Decizia C(2007) 5791 ( 14 ). Curtea de Justiție a Uniunii Europene, printr‑un recurs incident admisibil ( 15 ), a susținut că Tribunalul a săvârșit o eroare în calificarea juridică a faptelor supuse aprecierii sale, la punctul 64 din hotărârea atacată, și a respins astfel în mod eronat, la punctul 65 din această hotărâre, cauza de inadmisibilitate întemeiată pe faptul că repararea prejudiciului care constă în beneficiul nerealizat invocat ar anihila efectele juridice ale unei decizii definitive ( 16 ).

Din moment ce obiectul acestor motive nu justifică prezentarea unor observații detaliate în prezentele noastre concluzii, vom preciza, pe scurt, motivele pentru care hotărârea atacată, în măsura în care prin aceasta s‑au respins cauzele de inadmisibilitate respective, nu trebuie anulată de Curte.

În ceea ce privește argumentul Comisiei întemeiat pe prescrierea cererii Guardian Europe, este necesar să se arate că Comisia nu a formulat un recurs incident împotriva hotărârii atacate prin care s‑a respins această cauză de inadmisibilitate pe care o invocase. Această împrejurare este suficientă, în opinia noastră, pentru a nu răspunde la acesta, având în vedere dispozițiile articolelor 174, 176 și 178 din Regulamentul de procedură al Curții. În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea nu invocă din oficiu un motiv întemeiat pe prescripție întrucât el nu este de ordine publică ( 17 ).

În ceea ce privește motivul întemeiat pe faptul că despăgubirea pentru beneficiul nerealizat invocat ar anihila efectele juridice ale unei decizii definitive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene susține că cererea Guardian Europe ar avea același efect și același obiect ca o acțiune în anulare pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să o exercite pentru a contesta cuantumul rambursării părții din amenda pe care a plătit‑o în mod nejustificat, majorată cu dobânzi, în executarea Hotărârii din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia ( 18 ). Ea consideră astfel, că prin această cerere se urmărește în realitate repararea pierderii posibilității de a beneficia de suma menționată la o rată mai mare decât cea utilizată de Comisie.

Este cert că prin cererea Guardian Europe se urmărește repararea prejudiciului care constă într‑un beneficiu nerealizat care reprezintă diferența dintre, pe de o parte, dobânzile rambursate de Comisie aferente părții din cuantumul amenzii care i‑a fost rambursată și, pe de altă parte, veniturile pe care aceasta le‑ar fi putut realiza dacă, în loc să plătească Comisiei suma pe care Curtea a considerat‑o în cele din urmă nejustificată, reclamanta ar fi investit‑o în activitățile sale ( 19 ).

În opinia noastră, având în vedere obiectul său, această cerere se distinge, astfel cum a arătat Tribunalul în mod întemeiat, de cea prin care se urmărește repararea prejudiciului cauzat de perioada în care suma rambursată era indisponibilă ( 20 ) care era deja realizată prin plata dobânzilor moratorii.

Astfel, o asemenea distincție trebuie efectuată, din moment ce, pe de o parte, Curtea a statuat deja că plata dobânzilor moratorii constituie o măsură de executare a hotărârii de anulare, în sensul articolului 266 primul paragraf TFUE, în măsura în care urmărește să compenseze forfetar privarea de beneficiile unei creanțe și să încurajeze debitorul să execute, în cel mai scurt timp, hotărârea de anulare ( 21 ).

Pe de altă parte, articolul 266 al doilea paragraf TFUE prevede că obligația instituției emitente a actului anulat de a lua măsurile impuse de executarea hotărârii înseși, printre care figurează plata dobânzilor moratorii, nu aduce atingere obligației care poate rezulta din aplicarea articolului 340 TFUE.

Articolul 266 al doilea paragraf TFUE traduce astfel principiul potrivit căruia dobânzile moratorii nu au vocația de a repara integralitatea prejudiciilor care pot fi suferite ca urmare a privării de beneficiile unei sume plătite în mod nejustificat.

În aceste condiții, considerăm că acțiunea în despăgubire întemeiată pe articolul 340 TFUE, introdusă de Guardian Europe, este admisibilă și că, în consecință, recursul incident trebuie respins.

Prin intermediul primului motiv, Guardian Europe susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea noțiunii de „întreprindere unică” din dreptul Uniunii concluzionând, la punctele 153 și 154 din hotărârea atacată, că reclamanta nu a suferit un prejudiciu corespunzător beneficiului nerealizat ca urmare a încălcării termenului rezonabil de soluționare de către Tribunal.

Mai precis, Guardian Europe critică concluzia Tribunalului, care figurează la punctele 103 și 153 din hotărârea atacată, potrivit căreia, întrucât nu a suportat personal sarcina legată de plata amenzii, Guardian Europe nu a suferit un prejudiciu real și cert, între 12 februarie 2010 și 27 septembrie 2012, care ar consta în diferența dintre, pe de o parte, dobânzile rambursate de Comisie pentru o parte din cuantumul amenzii declarate în final de Curte drept nejustificată prin Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia ( 22 ), și, pe de altă parte, veniturile pe care le‑ar fi putut obține dacă, în loc să plătească suma în discuție Comisiei, ar fi investit‑o în activitățile sale.

Guardian Europe arată mai întâi că, în cadrul procedurii administrative care a condus la adoptarea Deciziei C(2007) 5791, grupul Guardian a fost tratat ca o „întreprindere unică” în sensul dreptului Uniunii. Astfel, amenda aplicată Guardian a fost calculată pe baza valorii vânzărilor Guardian în calitate de „întreprindere” în integralitatea sa, iar nu pe cea a Guardian Industries sau a Guardian Europe, vânzările acesteia din urmă nefiind pertinente pentru perioada considerată.

Guardian Europe deduce de aici că Tribunalul, sesizat pentru a aprecia consecințele încălcării articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în cadrul acțiunii în anulare precedente, ar fi trebuit de asemenea să considere Guardian drept o „întreprindere unică”, în sensul dreptului Uniunii, în cadrul acțiunii în răspundere extracontractuală.

Guardian Europe precizează în continuare, în primul rând, că această noțiune de „întreprindere unică” este larg recunoscută în dreptul Uniunii, aplicabilă printre altele în materie de protecție a datelor, de contracte de achiziții publice și de fiscalitate.

În al doilea rând, după ce a subliniat că deținea toate părțile sociale ale filialelor operaționale în cauză, Guardian Europe precizează că prejudiciul suferit de o societate dintr‑un grup economic are în mod necesar incidență asupra profitului acestui grup în întregime și asupra deciziilor privind investițiile care pot fi luate în cadrul grupului menționat. În cazul grupului Guardian, Guardian Europe era principalul destinatar al Deciziei C(2007) 5791 împotriva căreia a introdus recurs împreună cu societatea‑mamă, Guardian Industries. Întrucât a suferit efectele diminuării resurselor destinate investiției în Europa ca urmare a amenzii impuse de Comisie, Guardian Europe a introdus cererea de despăgubire în numele său și în numele grupului.

În sfârșit, Guardian Europe solicită ca, în cazul anulării hotărârii atacate, Curtea să se pronunțe ea însăși cu privire la cuantumul despăgubirii pretinse.

În memoriul în răspuns, Curtea de Justiție a Uniunii Europene susține că Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctele 153 și 154 din hotărârea atacată, că Guardian Europe nu a suferit un prejudiciu real și cert care ar rezulta dintr‑un beneficiu nerealizat.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată mai întâi că noțiunea de „întreprindere unică” aplicată în dreptul concurenței pentru a determina cuantumul unei amenzi nu este aplicabilă în cazul unei cereri de despăgubire întemeiate pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează în continuare că o persoană fizică sau juridică nu are dreptul să introducă o acțiune în despăgubire împotriva Uniunii decât dacă poate invoca în justiție fie un interes propriu, fie un drept la reparare cedat de alte persoane. În cazul în care reclamanta nu dovedește că avea un interes de a exercita acțiunea, acțiunea în despăgubire trebuie respinsă ( 23 ).

În sfârșit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene amintește că Guardian Europe este o persoană juridică distinctă de fiecare dintre filialele sale, precum și de societatea‑mamă, Guardian Industries. Ea deduce de aici că Guardian Europe putea introduce numai o acțiune în despăgubire până la concurența prejudiciului pe care l‑a suferit efectiv, în absența cesiunii drepturilor la reparare ale societății‑mamă sau ale celor șapte filiale.

În memoriul în replică, Guardian Europe arată că jurisprudența citată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în susținerea argumentației sale nu permite să se afirme că faptul de a aparține aceluiași grup economic nu este suficient pentru a justifica un interes de a exercita acțiunea în cadrul unei acțiuni în despăgubire în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE.

Reclamanta subliniază în această privință că nu rezultă din Hotărârea din 4 octombrie 1979, Ireks‑Arkady/CEE ( 24 ), care privea cesiunea unei cereri de despăgubire în urma reorganizării unui grup, că se solicită o dovadă a unei astfel de cesiuni, care poate fi informală sau implicită. În plus, în această hotărâre, Curtea nu a arătat că o astfel de cesiune este necesară în contextul unui grup economic.

Guardian Europe contestă de asemenea argumentul Curții de Justiție a Uniunii Europene potrivit căruia singura persoană care a suferit un prejudiciu este persoana juridică care a plătit amenda aplicată prin Decizia C(2007) 5791. În această privință, reclamanta arată că a suferit un prejudiciu, pe de o parte, întrucât era principalul destinatar al acestei decizii și, pe de altă parte, ca urmare a faptului că grupul Guardian a trebuit să redirijeze o parte importantă din resursele sale europene pentru a plăti amenda, modificându‑și capacitatea de investiție pentru a‑și susține și a‑şi dezvolta activitățile europene ( 25 ).

În memoriul în duplică, Curtea de Justiție a Uniunii Europene susține din nou că jurisprudența pe care a citat‑o confirmă că numai o persoană fizică sau juridică care are un interes personal de a exercita acțiunea are calitatea de a formula o acțiune în despăgubire. Deși este posibil să se cedeze cauza acțiunii, cesionarul putând astfel să introducă acțiunea în numele său, nu există însă alte împrejurări în care Curtea să fi admis că un particular are dreptul să introducă o acțiune privind un prejudiciu suferit de alt particular. Întrucât Guardian Industries, Guardian Europe și filialele sale sunt toate societăți distincte, niciuna dintre aceste societăți nu ar avea dreptul să introducă o acțiune în despăgubire în numele uneia dintre celelalte societăți ca urmare a prejudiciului suferit de aceasta din urmă, în absența unei cesiuni a unui astfel de drept.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene adaugă că, potrivit acestei jurisprudențe, împrejurarea că o societate aparține unui grup economic nu conferă în mod automat unei persoane juridice un interes personal de a exercita acțiunea în cadrul unei proceduri în care are un interes personal o altă persoană juridică care aparține aceluiași grup economic.

În ceea ce privește argumentul Guardian Europe potrivit căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene ar considera, la punctul 10 din memoriul în răspuns, că persoana care a suferit un prejudiciu este persoana juridică care a plătit amenda aplicată prin Decizia C(2007) 5791, această pârâtă amintește că Tribunalul a statuat, la punctele 103 și 153 din hotărârea atacată, că, întrucât nu a suportat personal sarcina legată de plata amenzii, Guardian Europe nu putea să pretindă că a suferit un prejudiciu real și cert sub forma unui beneficiu nerealizat. Curtea de Justiție a Uniunii Europene consideră că Guardian Europe nu demonstrează inexactitatea juridică a acestei constatări a Tribunalului.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Guardian Europe critică hotărârea atacată pentru faptul că în aceasta s‑a ignorat, la punctele 99-107, noțiunea de „întreprindere unică” din dreptul Uniunii, statuându‑se că încălcarea principiului egalității de tratament în Decizia C(2007) 5791 și în Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012 nu a determinat un beneficiu nerealizat pentru Guardian Europe.

Guardian Europe a precizat că argumentele prezentate în susținerea acestui motiv sunt identice cu cele ale primului motiv.

Reclamanta a amintit că acțiunea sa în despăgubire este urmarea hotărârii Curții prin care s‑a constatat eroarea Comisiei la calculul amenzilor în Decizia C(2007) 5791, precum și persistența acesteia prin efectul Hotărârii Tribunalului din 27 septembrie 2012.

Guardian Europe susține că, la punctul 103 din hotărârea atacată, Tribunalul a decis în mod eronat că ea „nu a suportat personal sarcina legată de plata amenzii aplicate prin Decizia C(2007) 5791” și „[p]rin urmare, […] nu poate […] să pretindă că a suferit un prejudiciu real și cert”. Considerând că încălcarea principiului egalității de tratament în Decizia C(2007) 5791 și în Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012 a determinat plata unei amenzi mai mari decât cea pe care ar fi trebuit să o plătească, ceea ce ar fi împiedicat‑o să aibă acces mai devreme la sumele nedatorate, Guardian Europe evaluează prejudiciul său la 7712000 de euro și solicită Curții să se pronunțe ea însăși cu privire la cuantumul despăgubirii care i s‑ar datora luând în considerare cuantumul despăgubirii pretinse în temeiul primului motiv.

În memoriul în răspuns, Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată că acest motiv trebuie respins pentru aceleași motive ca cele care justifică respingerea primului motiv.

În memoriul în răspuns, Comisia susține, cu titlu principal, că cererea Guardian Europe este inadmisibilă pentru două motive, unul principal, celălalt subsidiar ( 26 ).

Cu titlu subsidiar, Comisia solicită mai întâi, în caz de admisibilitate a cererilor Guardian Europe, confirmarea deciziei de respingere a Curții întemeiată pe absența prejudiciului reclamantei născut din plata provizorie a amenzii. Comisia arată că reclamanta, Guardian Europe, nu a fost tratată ca o întreprindere unică în sensul dreptului Uniunii în Decizia C(2007) 5791 în scopul determinării amenzii, din moment ce numai entitățile care au personalitate juridică pot fi considerate răspunzătoare personal pentru încălcări ( 27 ).

În continuare, deși trebuia totuși să se admită că Guardian Europe poate invoca un prejudiciu, Comisia solicită Curții să confirme decizia Tribunalului de la punctul 107 din hotărârea atacată, potrivit căreia prejudiciul care constă în beneficiul nerealizat invocat de Guardian Europe ca urmare a unei pretinse încălcări suficient de grave a principiului egalității de tratament săvârșite în Decizia C(2007) 5791 nu este dovedit. Ea susține că, întrucât Guardian Europe nu a efectuat vânzări captive, aplicarea unei metode de calcul a amenzilor care să includă aceste vânzări nu ar fi schimbat nimic la cuantumul amenzii sale. Această metodă de calcul ar fi determinat, în realitate, numai o majorare a amenzilor aplicate celorlalți destinatari În consecință, eroarea Comisiei a permis reclamantei să obțină o reducere a amenzii sale de care nu ar fi putut beneficia altfel.

În sfârșit, în cazul în care motivul Guardian Europe ar fi admis, Comisia arată că nu sunt întrunite condițiile pentru a permite Curții să aprecieze cuantumul despăgubirii care s‑ar datora reclamantei.

În replică, Guardian Europe subliniază, răspunzând la argumentul Comisiei potrivit căruia Guardian Europe nu a fost tratată ca o întreprindere unică în sensul dreptului Uniunii în Decizia C(2007) 5791 în scopul determinării amenzii, că identificarea persoanei juridice răspunzătoare pentru încălcare intervine înainte de stabilirea amenzii. Astfel, atunci când Comisia stabilește amenda, ea ține seama de cifra de afaceri a întregului grup economic. În speță, ea a ținut seama de valoarea vânzărilor realizate de grupul Guardian.

Drept răspuns la argumentul Comisiei privind caracterul real al prejudiciului său, Guardian Europe susține că Comisia descrie în mod inexact rezultatul Hotărârii din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia ( 28 ), precum și motivarea acesteia. Or, ea nu poate susține din nou argumente examinate în cadrul acțiunii în anulare. Ea arată mai ales că argumentul întemeiat pe metoda de calcul a fost înlăturat de Curte la punctele 70 și 71 din această hotărâre.

Drept răspuns la argumentul Comisiei privind necesitatea unei aprecieri a elementelor de probă pe care le‑a prezentat, Guardian Europe arată că Comisia nu poate opune pentru prima dată în fața Curții insuficiența probatorie pe care o invocă.

Guardian Europe reproșează Tribunalului că a ignorat, la punctele 99-107 din hotărârea atacată, noțiunea de „întreprindere unică” din dreptul Uniunii, statuând că încălcarea principiului egalității de tratament, în Decizia C(2007) 5791, precum și în Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, nu a determinat un beneficiu nerealizat pentru Guardian Europe.

Cu toate acestea, cererea de despăgubire a pretinselor prejudicii suferite de Guardian Europe, inclusiv beneficiul nerealizat, ca urmare a încălcării principiului menționat în această hotărâre a fost respinsă la punctele 122-125 din hotărârea atacată, pentru motive diferite, criticate prin intermediul celui de al șaselea motiv.

În consecință, acest motiv nu este admisibil în măsura în care vizează Decizia C(2007) 5791.

Prin intermediul primului motiv și al celui de al patrulea motiv admisibil în parte, Guardian Europe solicită în esență Curții să se pronunțe cu privire la calitatea și la interesul său de a exercita acțiunea, care sunt legate în cadrul acțiunii în despăgubire întemeiate pe articolul 340 TFUE, formulate de aceasta ( 29 ).

Este cert că, în urma amenzii aplicate în solidar Guardian Industries și Guardian Europe, diverse sume au fost plătite direct Comisiei. În luna martie 2008, au fost plătite de Guardian Industries și de Guardian Europe sumele de 20000000 de euro și, respectiv, de 91000000 de euro. În luna iulie 2013, fiecare dintre cele șapte filiale operaționale ale Guardian Europe au plătit o parte din suma de 48263003 euro, care corespunde restului datorat Comisiei, care face obiectul garanției bancare constituite de Guardian Europe, majorat cu dobânzi de întârziere.

În consecință, trebuie să se distingă problema admisibilității în măsura în care privește cererea formulată de Guardian Europe fie pentru partea din despăgubire plătită direct Comisiei de ea însăși, precum și de filialele sale, fie pentru cea plătită de Guardian Industries. Chiar dacă aceste probleme rezultă din examinarea pe fond a cererii de către Tribunal și depind în mod esențial de aceasta în materia acțiunii în răspundere extracontractuală, apreciem că este oportun, în măsura în care privesc dreptul de a acționa al Guardian Europe, să fie tratate în prealabil pentru a determina limitele litigiului.

Guardian Europe se prevalează de faptul că acțiunea în despăgubire pe care a exercitat‑o se situează în prelungirea unei proceduri privind încălcarea dreptului concurenței care recurge la noțiunea de „întreprindere unică”.

Dificultatea constă în faptul că această noțiune servește la desemnarea autorului încălcării ( 30 ), independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare ( 31 ).

În consecință, se ridică problema care persoană juridică are calitate și interes de a exercita acțiunea în numele entității juridice care a fost sancționată și a achitat amenda pentru a solicita repararea prejudiciului cauzat de încălcarea termenului rezonabil de soluționare.

În primul rând, trebuie amintit că Curtea a subliniat specificitatea acestei noțiuni de „întreprindere unică” în contextul dreptului concurenței ( 32 ) distingând‑o în mod expres de noțiunea de „societate” sau de „persoană juridică” din dreptul civil.

Astfel, Curtea a reținut că „[n]oțiunea de întreprindere a fost precizată de instanța Uniunii și desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice” ( 33 ).

În al doilea rând, în cadrul acțiunilor în despăgubire întemeiate pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE, nu s‑a făcut excepție, până în prezent, de la principiul potrivit căruia reclamantul trebuie să dovedească un interes de a exercita acțiunea, și anume că a fost lezat ( 34 ).

Desigur, Curtea și Tribunalul au statuat în circumstanțe diferite de cele ale acțiunii în discuție. În ceea ce privește hotărârile citate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin care se invocă lipsa interesului de a exercita acțiunea a Guardian Europe, trebuie să se sublinieze că acestea au fost pronunțate în cazuri în care reclamantul exercita acțiunea în repararea unui prejudiciu pe care nu l‑a suferit în mod direct ( 35 ) sau în lipsa unui mandat pentru a sta în judecată ( 36 ) sau în numele unei asociații profesionale ( 37 ) sau de asemenea în urma unei cesiuni de drepturi ( 38 ).

Cu toate acestea, reiese de aici că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în primul rând, o persoană nu are dreptul de a intenta o acțiune în justiție în temeiul articolului 340 TFUE decât dacă este în măsură să invoce în drept fie un interes particular care îi este propriu, fie un drept la despăgubire care i‑a fost atribuit de terți.

În al doilea rând, trebuie, așadar, să se verifice dacă prejudiciul pentru care reclamantul solicită repararea i‑a fost cauzat personal ( 39 ).

În al treilea rând, dacă reclamantul trebuie să poată invoca un drept la despăgubire cedat de alții, această cerință implică prezentarea unui act juridic specific de cesiune între persoana care a suferit prejudiciul invocat și reclamant (ceea ce înseamnă că primul a transferat dreptul său celui de al doilea) sau un mandat legal expres pentru a intenta o acțiune care a fost extins în mod expres de persoana care a suferit prejudiciul ( 40 ).

Aceste principii rezultă direct din condițiile în care poate fi exercitată acțiunea în despăgubire care este o acțiune de drept comun ( 41 ), guvernată de normele de procedură generale, supuse, în speță, principiilor întemeiate pe dreptul societăților, independente de logica răspunderii în raport cu normele privind înțelegerile.

În speță, acțiunea în despăgubire formulată de Guardian Europe este întemeiată în parte pe amenda aplicată Guardian Industries. Întrucât a fost constatată de Tribunal absența unei cesiuni a drepturilor acesteia sau a unui mandat explicit pentru a sta în judecată, prezentat de Guardian Europe ( 42 ), cererea acesteia este în parte inadmisibilă.

În ceea ce privește cererea Guardian Europe referitoare la sumele plătite Comisiei de ea însăși și de filialele sale, trebuie amintit că acestea au fost plătite în executarea unei amenzi aplicate Guardian Industries și Guardian Europe, pe care numai acestea o puteau contesta. Prin urmare, numai acestea puteau solicita repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a încălcării termenelor rezonabile de soluționare sau a principiului egalității de tratament.

În aceste condiții, nu există nicio îndoială că plata sumelor datorate Comisiei de Guardian Europe constituie un interes particular pentru despăgubirea solicitată, în sensul jurisprudenței Curții pe care tocmai am amintit‑o.

Apreciem că această analiză nu poate fi repusă în discuție de constatarea contribuției filialelor Guardian Europe la plata amenzii de către aceasta indirect sau direct Comisiei.

Astfel, Tribunalul a constatat, la punctul 101 din hotărârea atacată, pe baza documentelor justificative pe care le‑a solicitat ( 43 ), că această contribuție a filialelor în luna martie 2008 rezulta din acorduri de finanțare încheiate cu Guardian Europe, societatea‑mamă a acestora. La punctul 102 din această hotărâre, Tribunalul a arătat că unele sume au fost plătite Comisiei direct de cele șapte filiale ale Guardian Europe.

Cu toate acestea, pe de o parte, trebuie să nu se facă confuzie între contribuția la datorie și plata acesteia. Pe de altă parte, deși Tribunalul a arătat că Guardian Europe susținea că „toate sumele au fost plătite de entități care aparțin întreprinderii Guardian” ( 44 ) în sensul Deciziei C(2007) 5791, el nu a dedus consecințele legale ale constatărilor sale asupra acordurilor intervenite între Guardian Europe și filialele sale. În plus, deși s‑a prevalat de noțiunea de „întreprindere unică”, aceasta a arătat de asemenea că ea controla aceste filiale în proporție de 100 %. Or, această împrejurare confirmă caracterul inoperant al oricărei analize cu privire la contribuția la datorie, din moment ce sărăcirea filialelor constituie un risc financiar suportat de societatea de care acestea depind în totalitate ( 45 ).

Cu alte cuvinte, recunoașterea unui interes particular de a exercita acțiunea al filialelor care au plătit direct Comisiei o parte din amendă ar presupune că această sancțiune le‑a fost aplicată în solidar și, a fortiori, că ele nu au efectuat plata acesteia la solicitarea societății‑mamă.

Cu toate acestea, în cadrul procedurii pendinte, împrejurarea că filialele au contribuit la plata unei părți din amendă nu este lipsită de orice pertinență. Suntem de părere că ea trebuie luată în considerare în stadiul examinării pe fond a cererii de reparare a prejudiciului invocat de Guardian Europe, din moment ce aceasta trebuie să dovedească caracterul real al prejudiciului și întinderea consecințelor beneficiului nerealizat invocat în raport cu activitatea filialelor sale. În această privință, considerăm că doar calculul costului mediu ponderat al capitalului care a fost supus de Guardian Europe aprecierii Tribunalului ( 46 ) nu este satisfăcător în raport cu cerințele probatorii. Astfel, având în vedere natura prejudiciului invocat de Guardian Europe, deși acest calcul al costului mediu ponderat al capitalului constituie o valoare de referință pentru investitori, el nu are vocația, în opinia noastră, de a justifica un beneficiu nerealizat legat de perspectivele economice și financiare ale întreprinderii.

Având în vedere toate considerațiile precedente, concluzionăm pe de o parte că, prin faptul că a reținut că reclamanta nu a suportat personal sarcina legată de plata amenzii, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept care trebuie să conducă la anularea hotărârii atacate cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte, în lipsa unor elemente suficiente, Curtea va trebui să trimită Tribunalului această parte a cauzei pentru ca acesta să aprecieze atât materialitatea prejudiciului, cât și legătura de cauzalitate a acestuia cu încălcările invocate ( 47 ).

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, Guardian Europe susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, la punctele 122-125 din hotărârea atacată, răspunzând la cererea sa de reparare a prejudiciilor suferite ca urmare a unei pretinse încălcări suficient de grave a principiului egalității de tratament săvârșite în Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, în lumina unei jurisprudențe consacrate referitoare la obligația de a lua în considerare vânzările interne. Acesta ar fi considerat în mod eronat că numai o hotărâre pronunțată de o instanță de ultim grad de jurisdicție poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii ca urmare a unei încălcări a dreptului acesteia.

Guardian Europe afirmă, în primul rând, că jurisprudența Curții nu exclude în mod expres posibilitatea ca o decizie a unei instanțe inferioare să poată determina o acțiune în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii. Ea se întemeiază în această privință pe Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler ( 48 ), și susține că Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia ( 49 ), citată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ( 50 ), nu poate justifica opinia contrară exprimată de aceasta din urmă.

În al doilea rând, cu titlu subsidiar, Guardian Europe afirmă că, în ipoteza în care numai o decizie pronunțată în ultimă instanță ar putea angaja răspunderea Uniunii pentru încălcarea dreptului Uniunii, specializarea Tribunalului în materie ar trebui să justifice un regim particular de răspundere.

În al treilea rând, Guardian Europe arată că, întrucât Curtea nu poate săvârși prin definiție o încălcare a dreptului Uniunii într‑o hotărâre, punctul 122 din hotărârea atacată ar avea drept consecință faptul că instanțele Uniunii nu ar fi niciodată trase la răspundere pentru o încălcare a dreptului Uniunii.

În plus, Guardian Europe reproșează Tribunalului că a considerat la punctul 124 din hotărârea atacată că ea nu a invocat disfuncționalități jurisdicționale grave, în special de natură procedurală sau administrativă.

Reclamanta contestă această constatare pentru motivul că a relevat în memoriile sale în fața Tribunalului nu numai erorile săvârșite de acesta, ci și, cu titlu de disfuncționalitate, faptul că Tribunalul nu a analizat jurisprudența constantă existentă care impune includerea vânzărilor captive pentru calcularea amenzilor celorlalți participanți la înțelegere, în caz contrar acordând un avantaj necuvenit producătorilor integrați vertical.

Guardian Europe solicită Curții, în cazul anulării hotărârii atacate cu privire la aceste aspecte, să statueze că răspunderea Uniunii este angajată de Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012.

În memoriul în răspuns, Curtea de Justiție a Uniunii Europene susține că în mod întemeiat Tribunalul a considerat, la punctul 122 din hotărârea atacată, că răspunderea Uniunii nu poate fi angajată din cauza conținutului unei decizii jurisdicționale care nu a fost pronunțată de o instanță a Uniunii de ultim grad de jurisdicție și care, prin urmare, putea face obiectul unui recurs.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază că din Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler ( 51 ), din Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia ( 52 ), precum și din Hotărârea din 15 martie 2017, Aquino ( 53 ), reiese că răspunderea extracontractuală a unui stat membru poate fi angajată numai ca urmare a unei decizii pronunțate de o instanță de ultim grad. Prin urmare, nicio cerere în răspundere extracontractuală nu poate fi îndreptată împotriva instituției care este Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru o hotărâre care nu a fost pronunțată în ultimă instanță, din moment ce poate face obiectul unei remedieri datorită exercitării căilor de atac.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene contestă de asemenea afirmația reclamantei potrivit căreia cererea acesteia a relevat existența unor disfuncționalități jurisdicționale grave. Astfel, încălcarea reproșată de reclamantă privea conținutul hotărârii care a fost corectată în stadiul recursului în fața Curții.

În prealabil, trebuie să se precizeze pe de o parte că cererea de despăgubire a Guardian Europe este întemeiată pe motivele Hotărârii Tribunalului din 27 septembrie 2012, care figurează la punctele 104-106 referitoare la respectarea de către Comisie a principiului nediscriminării. Astfel, această motivare a fost criticată de Guardian Industries și de Guardian Europe în recursul lor din 10 decembrie 2012 prin intermediul unui motiv care a fost admis de Curte în Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia ( 54 ).

Pe de altă parte, din motivarea acestei hotărâri rezultă că Curtea a anulat decizia Tribunalului cu privire la acest aspect pentru motivul că acesta a încălcat principii jurisprudențiale constante ( 55 ). Pe cale de consecință, a apreciat că nu era necesară pronunțarea asupra criticii întemeiate pe nemotivarea acestei decizii, invocate de Guardian Europe ( 56 ).

În acest context, prin intermediul celui de al șaselea motiv de recurs, Guardian Europe critică hotărârea atacată pentru faptul că prin aceasta s‑a statuat, la punctele 122 și 123, că răspunderea Uniunii nu poate fi angajată din cauza erorii săvârșite de Tribunal, din moment ce aceasta a fost rectificată de Curte datorită exercitării căilor de atac.

Astfel, Curtea este invitată în esență să se pronunțe cu privire la condițiile de punere în aplicare a principiului reparării de către Uniune a prejudiciilor cauzate de una dintre instituțiile sale, prevăzut la articolul 340 TFUE, cu ocazia exercitării funcțiilor jurisdicționale. Cererea Guardian Europe prezintă un caracter inedit în măsura în care nu privește condițiile în care au fost exercitate aceste funcții de una dintre instanțele Uniunii, ci rezultatul lor, și anume conținutul unei decizii pronunțate de aceasta ( 57 ).

Astfel, în ceea ce privește condițiile în care activitatea jurisdicțională este exercitată, în special în cazul depășirii termenului rezonabil de soluționare, Curtea a statuat că acțiunea în despăgubire este „un remediu efectiv și de aplicare generală pentru invocarea unei asemenea încălcări” ( 58 ). Regimul de răspundere reținut este întemeiat pe o răspundere obiectivă care rezultă din constatarea unui termen excesiv de soluționare în raport cu caracteristicile unei cauze ( 59 ).

În ceea ce privește atribuțiile instanței, deși cazul răspunderii angajate ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii săvârșite de o instanță a fost examinat de Curte, acesta nu privea decât instanțele naționale ( 60 ). Astfel, acest recurs determină Curtea să definească în prezent condițiile în care răspunderea Uniunii poate fi angajată atunci când o astfel de încălcare rezultă dintr‑o hotărâre a Tribunalului.

La punctul 123 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că exercitarea căii de atac aflate la dispoziția reclamantei, și anume recursul, a permis rectificarea erorii săvârșite în Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012. Astfel cum rezultă din punctele 122 și 124 din hotărârea atacată, Tribunalul a privilegiat principiul răspunderii întemeiat nu pe aprecierea originii disfuncționalității actului jurisdicțional, ci pe cea a bunei funcționări a sistemului judiciar, a cărui organizare urmărește tocmai să corecteze erorile care rezultă din primele hotărâri.

O astfel de concepție privind angajarea răspunderii Uniunii ca urmare a activității jurisdicționale, care conduce la verificarea dacă căile de atac au fost exercitate și dacă ele au permis să se asigure o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul dreptului Uniunii, poate fi, în opinia noastră, în mod clar dedusă din Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová ( 61 ).

Astfel, mai precis, în această hotărâre, Curtea răspunde la întrebarea în ce condiții răspunderea statului membru în cauză poate fi angajată din cauza unei încălcări a dreptului Uniunii care decurge dintr‑o decizie judecătorească pronunțată de o instanță, care nu este o instanță supremă ( 62 ).

Curtea a amintit mai întâi că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor, prin orice încălcare a dreptului Uniunii care îi este imputabilă, valabil pentru orice caz de încălcare, indiferent care este autoritatea publică autoare a acesteia, este de asemenea aplicabil, în anumite condiții, atunci când încălcarea în cauză rezultă dintr‑o decizie a unei instanțe naționale de ultim grad ( 63 ).

În continuare, Curtea a invitat instanța de trimitere să verifice dacă deciziile în litigiu pronunțate de Okresný súd Prešov (Tribunalul Departamental din Prešov, Slovacia) au fost pronunțate în ultimă instanță ( 64 ).

În sfârșit, Curtea a declarat că „[r]ăspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii printr‑o decizie a unei instanțe naționale nu este susceptibilă să fie angajată decât dacă această decizie provine de la o instanță de ultim grad a acestui stat membru […]” ( 65 ).

Astfel, în opinia noastră, Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová ( 66 ), înlătură incertitudinile cu privire la conținutul hotărârilor menționate de părți care nu priveau decât decizii pronunțate de instanțe supreme, printre care Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler ( 67 ), care a enunțat că „principiul potrivit căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile este aplicabil și atunci când încălcarea în cauză rezultă dintr‑o decizie a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, dacă norma de drept comunitar încălcată are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea este suficient de gravă și există o legătură directă de cauzalitate între respectiva încălcare și prejudiciul suferit de persoanele vătămate. Pentru a determina dacă încălcarea este suficient de gravă atunci când încălcarea în cauză rezultă dintr‑o astfel de decizie, instanța națională competentă trebuie, ținând seama de specificitatea funcției jurisdicționale, să verifice dacă această încălcare prezintă un caracter vădit” ( 68 ).

Deși conținutul Hotărârii din 30 septembrie 2003, Köbler ( 69 ), a fost precizat în Hotărârea din 13 iunie 2006, Traghetti del Mediterraneo ( 70 ), redactarea punctului 36 din această din urmă hotărâre putea să întrețină în continuare îndoiala ( 71 ), în special din cauza reformulării de către Curte a întrebării preliminare care privea răspunderea instanțelor ca urmare a activității lor jurisdicționale, indiferent dacă ele sunt sau nu de ultim grad de jurisdicție ( 72 ).

Principiul epuizării prealabile a căilor de atac pe care Hotărârea din 28 iulie 2016, Tomášová ( 73 ), îl precizează pentru a rezerva angajarea răspunderii unui stat membru cazurilor în care revenea instanței de ultim grad sarcina de a asigura aplicarea dreptului Uniunii și, eventual, de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în caz de îndoială, în aplicarea articolului 267 TFUE, este întemeiat pe constatarea „rolul[ui] esențial jucat de puterea judecătorească în protecția drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul normelor dreptului Uniunii și [a] circumstanț[ei] că o instanță de ultim grad reprezintă, prin definiție, ultima instanță în fața căreia aceștia pot invoca drepturile conferite de aceste norme” ( 74 ).

Acest principiu, întemeiat pe existența căilor de atac, este adaptat de asemenea specificității activității jurisdicționale și cerințelor legitime de securitate juridică care conduc la stabilirea unor limite în privința angajării răspunderii ca urmare a conținutului unei decizii judecătorești ( 75 ).

În consecință, din moment ce organizarea căilor de atac urmărește protejarea drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul normelor de drept, printre care ale Uniunii, exercitarea căii de atac jurisdicționale constituie modul adecvat de reparare a erorii săvârșite de o instanță de prim grad de jurisdicție ( 76 ). Cu alte cuvinte, este necesar să se distingă ștergerea erorii, pe care orice parte care inițiază un proces o poate solicita, de repararea unei încălcări a drepturilor conferite de dreptul Uniunii care nu ar mai putea să fie corectată sau să facă obiectul unei „remedieri” ( 77 ), ca urmare a disfuncționalității exercitării căilor de atac, singura care poate întemeia o acțiune în despăgubire ( 78 ).

Acest principiu trebuie rezervat exclusiv angajării răspunderii statelor membre în cazul încălcării dreptului Uniunii? Cu alte cuvinte, specializarea Tribunalului și arhitectura ordinii juridice a Uniunii, definite la articolul 19 alineatul (1) TUE, potrivit căruia Tribunalul și Curtea de Justiție asigură împreună respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor, justifică o excepție de la acest principiu?

Credem că nu. Astfel, deși, în sistemul jurisdicțional instituit de tratate, destinat să asigure coerența și unitatea în interpretarea dreptului Uniunii ( 79 ), Tribunalul contribuie la aplicarea deplină a dreptului Uniunii, precum și la protecția jurisdicțională de care beneficiază justițiabilii în temeiul acestui drept ( 80 ), existența însăși a posibilității de a exercita un recurs la Curtea de Justiție pentru anularea deciziilor sale pentru încălcarea dreptului Uniunii este suficientă pentru a asimila această instanță oricărei alte instanțe dintr‑un stat membru care nu judecă în ultimă instanță ( 81 ).

Astfel, precum instanțele naționale, Tribunalul statuează „în prima linie” ( 82 ), din moment ce are vocația de a soluționa probleme noi în dreptul Uniunii, cu care este sesizat primul, sau de a adapta soluțiile consacrate de Curte la situații diferite.

Cu toate acestea, diferența majoră care rezultă din comparația cu sistemele naționale este că Tribunalul nu dispune de un mecanism echivalent cu trimiterea preliminară în caz de probleme inedite sau de îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al jurisprudenței Curții. Or, acest element a fost determinant în conceperea regimului de răspundere al instanțelor de ultim grad, cărora le revine obligația de trimitere preliminară ( 83 ). Curtea chiar a calificat această procedură de trimitere drept „cheia de boltă a sistemului jurisdicțional” al Uniunii ( 84 ). Astfel, această procedură justifică, în parte, faptul că regimul de răspundere al statelor membre și cel al Uniunii nu se reduc la un paralelism absolut ( 85 ).

Această împrejurare conduce de asemenea la necesitatea de a sublinia dificultatea de apreciere a unei încălcări a dreptului Uniunii de către Tribunal care ar fi intervenit în pofida existenței unei jurisprudențe constante în materie. Astfel, neaplicarea unei jurisprudențe constante poate rezulta din constatarea unor circumstanțe de fapt diferite sau din divergențe de apreciere sau de asemenea din necesitatea de a propune o evoluție a acestei jurisprudențe constante, deși acest lucru nu ar reieși în mod explicit din decizia modificată.

Această libertate de apreciere, care face parte din înseși atribuțiile instanței ( 86 ) și din dinamica jurisprudenței, este încadrată de obligația de motivare, sporită dacă este vorba de a avea în vedere un reviriment, oricare ar fi gradul instanței care se pronunță. Ea justifică în mod fundamental nemodificarea condițiilor angajării răspunderii ca urmare a exercitării funcțiilor jurisdicționale de către o instanță care nu judecă în ultimă instanță, chiar în cazul în care, a posteriori, instanța superioară va fi anulat decizia pentru eroare de drept ( 87 ).

Repunerea în discuție a acestei abordări ar determina instituirea unui drept dobândit la o jurisprudență constantă, ceea ce ar fi contrar principiului enunțat, printre altele, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( 88 ).

În consecință, precum numeroase regimuri naționale de răspundere ca urmare a activității jurisdicționale ( 89 ), nu este necesară abaterea de la logica întemeiată pe existența căilor de atac, strâns legată de respectarea termenelor rezonabile de soluționare. În această privință, considerăm că tocmai termenul în care a fost pronunțată decizia reformată și, eventual, a fost corectată încălcarea dreptului Uniunii este cel care constituie faptul generator al răspunderii, iar nu eroarea de drept săvârșită.

În aceste condiții, având în vedere obiectul recursului, considerăm că este inoperant argumentul susținut de Guardian Europe, care conduce la condiționarea regimului de răspundere al Uniunii ca urmare a deciziilor pronunțate de Tribunal, de determinarea condițiilor în care acest regim ar fi sau nu aplicabil Curții, însărcinată cu controlul jurisdicțional, atunci când rezultatul căilor de atac nu a fost favorabil părții care le‑a exercitat ( 90 ).

În ceea ce privește ultima critică formulată de Guardian Europe privind punctul 124 din hotărârea atacată, considerăm că Tribunalul a statuat în mod întemeiat că trebuie rezervate cazurile în care se va dovedi că protecția drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul normelor de drept ale Uniunii a intervenit în final în condiții care i‑au cauzat un prejudiciu. Aceasta ar putea fi situația, după cum am arătat deja, în cazul duratei excesive a procedurii ( 91 ) sau a oricărei alte disfuncționalități a organizării judiciare care a împiedicat, de exemplu, exercitarea căilor de atac. Trebuie să fie vorba în mod necesar despre o disfuncționalitate obiectivă, din moment ce, în cazul unei decizii care poate face obiectul unei căi de atac, neîndeplinirea gravă a atribuțiilor instanței, care creează un risc la care justițiabilul nu se poate aștepta în mod rezonabil, constituie motive de anulare a deciziei afectate de neregularitate ( 92 ).

În speță, Guardian Europe a invocat, în susținerea cererii de despăgubire, numai nerespectarea vădită a jurisprudenței Curții, care, pentru motivele expuse mai sus, nu este suficientă pentru a caracteriza o disfuncționalitate. În consecință, critica Guardian Europe privind decizia Tribunalului de la punctul 124 din hotărârea atacată nu poate fi admisă.

Rezultă din cele de mai sus că al șaselea motiv trebuie respins.

Întrucât cauza este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs se soluționează odată cu fondul.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: „1) Anulează în parte Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 7 iunie 2017, Guardian Europe/Uniunea Europeană (T‑673/15, EU:T:2017:377), în măsura în care Tribunalul a respins acțiunea Guardian Europe Sàrl pentru motivul că aceasta nu a suferit un prejudiciu constând în beneficiul nerealizat ca urmare a încălcării termenului rezonabil de soluționare de către Tribunal și a principiului egalității de tratament în Decizia C(2007) 5791 final a Comisiei din 28 noiembrie 2007 privind o procedură de aplicare a articolului [101 TFUE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza COMP/39165 – Sticlă plată). 2) Respinge în rest recursul. 3) Respinge recursul incident. 4) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene. 5) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL YVES BOT

prezentate la 16 mai 2019 ( 1 )